Tot ce se duce de lângă mine îmi lasă în mână o cheie…
dar nu-mi șterge vaierul, Doamne, cutreierul prin cămările meșteșugit înnădite.
Oprește-mă pe pragul acesta!
– nu-s vrednică mai departe…

Și alt semn de milă se face
când din palma mea ridicată soarele mușcă,
și cheile toate topite, ca un nod desfăcut de puhoaie
curg zgomotoase,
ca râuri fierbinți, năpustindu-se, umplu cămările goale,
de nu se mai vede nimic
decât o vâltoare trandafirie…

Dar pe apele-acestea,
ca pe o mie de racle
trimit o mână pe-o undă, fruntea pe alta,
geana pe-un val, grumazul pe altul…
Așa le colind, desperecheate, în răbdătoare ocoluri,
până-ntr-o zi se regăsesc la un loc, clătite pe-o apă mereu mai scăzută
ce se zvântă cu totul…

De-acum, de pe prundul uscat
or să mă ridice ca pe-o mărturie:
Uite, mă-mpiedic în noaptea aceasta ca-ntr-o încuietoare nepotrivită.
Oricum răsucit, trupul scrâșnește în broască acoperit de rugină…