Avea în ea un nu știu ce,
Mereu severă și semeață.
Eram în stare de orice,
O urmăream de la distanță.

Când va ieși - precis știam -
Cu umbra ei pâlpâitoare.
Și ca un hoț mă furișăm
În urma ei, în taină mare.

Electricele lumânări
Păreau bolnave felinare.
Iar eu le închinam cântări,
Când el o aștepta în cale.

Când presimțeam în jur ceva
Și tresăream din vis deodată,
În bezna ei mă ascundea
Întunecata, oarbă poartă.

Stăteam, de nimenea zărit,
Profilul lui vulgar privindu-i
Și blana ei ca de argint,
Și buzele ceva șoptindu-i.

27 septembrie 1902.

Traducerea Emil Iordache.
Volumul ''Versuri despre Preafrumoasa Doamnă''