Alionușca trăia-n pădure
Și-un prinț râvnea demult s-o fure
Cu ochi zănatici și fierbinți,
Luminători și preacuminți.
Alionușca e mică tare,
Dar bea cu tatăl ei cât are.
S-a dus prin crâng la o plimbare.
Să-și caute amicul, care
Nu se-ntîlnește prin păduri,
Doar un copac trezește guri!
Alionușca s-a întristat,
De lenevie și oftat
Un rug imens aprinse-atunci
Și peste-nfumurate lunci
Pădurii i-a dat foc, în zori
Ardea la mii de depărtări
Și unde-a dispărut ciudat,
Nici până azi nu s-a aflat!
În marea deschisă
În largul mării-numai cer,
Apă și vânt. Și prinse-n clești
Trec valuri repezi atingând
Surie aripă de pești.
În largul mării-vânt gonind,
Ba luci, ba umbră-n nori cerești
Se-arată-abia... Iar tu, uitată,
La nesfârșit departe ești!
Dar valurile-n legănare
Fug în întâmpinarea mea
Când cineva cu ochi albaștri
În valuri cată, mititea.
Și-n tremur liber, viu, ceva
Ca-n apa mării sinilii,
Din nou, din nou, îmi amintește
Tot ce-i uitat în veșnicii.

Versuri tălmăcite de Traianus