Când trece pe stradă Bătrânul Poet,
bătrânul, grozav de bătrânul Poet,
se scurge și timpul atunci mai încet,
ei bine, cu mult mai încet.
Bătrâni și bătrâne în scuaru-amurgit,
pe scaune-n scuaru-amurgit,
încep să-și declame cu glasul dogit,
cu glasul extrem de dogit.
Când versuri știute demult pe de rost
răsună și-acum pe de rost,
se face și scuarul pădure ce-a fost,
pădure, exact cum a fost.
Iar zgomotu-acestui oraș estival
(auzi ce cuvânt : estival !)
e ca o mazurcă pe vremuri de bal,
la cine mai știe ce bal.
Priviți-l : bătrânul acel desuet
e-un tânăr acum desuet,
căci trece pe stradă Bătrânul Poet,
bătrânul, bătrânul Poet.
Când trece pe stradă Bătrânul Poet,
bătrânul, extrem de Bătrânul Poet,
copiii se joacă și ei mai încet
(aiurea, copiii – încet !)
Ba fug chiar din urmă-i și-l strâmbă
grozav,
ei bine, îl strâmbă grozav,
și nici că le pasă că-i poate bolnav,
mai știi, poate chiar e bolnav !
Dar el e atât de voinic și absent,
poetu-i atât de absent,
că nu mai desparte trecut de prezent
și nici viitor de prezent.
El vede, dar unde anume în timp,
ei, unde anume în timp ? –
un cap cu gambetă de piatră și nimb,
cu plete de piatră și nimb.
Iar jos, lângă soclul spre nimb suitor,
o, tocmai spre nimb suitor,
copiii aceștia c-un don-profesor,
c-un foarte sever profesor !
Și-aude cum tinere voci ca prin vis
îngână, anume ca-n vis,
un cântec de glorie încă nescris,
un cântec cum nu s-a mai scris.

Și iată-l se-ntoarce Bătrânul Poet
și-aleargă Bătrânul Poet
să scrie, să rupă același caiet,
de-o viață același caiet...