Tu, minunato, mă-nsoțești mereu
și negurile ochilor mi-alinți,
lăsând în umbra mea înaltă
îndrăgostite pietrele fierbinți.
Și singură eu nu mai pot să trec
cerul încet, dând soarelui ocol.
Mă înconjori cu haine de femeie
și-mi tăinuiești frumosul, trupul gol.
Ca visul rău, îmi dai pe neștiute
și frica de femei ce-mi jinduiesc
iubitul pentru care fug din lucruri
culorile și-n alb încremenesc.
Femeie nevăzută, nevăzută,
cum ai trecut naintea mea deodată,
și pe-un perete am găsit un chip
uimit și-nsingurat de fată…