Deseori îți aud răsunând
Pașii pe stradă.
În mica grădină ruginie
Albăstrimea umbrei tale.

Sub amurgitul frunzar
Ședeam tăcut lângă vin.
De pe tâmplă-ți cădea
O picătură de sânge

În paharul cântător
Oră a nesfârșitei melancolii.
Dinspre astre adie
Un vânt cu zăpadă prin frunziș.

Fiece moarte îl doare
Noaptea pe palidul om.
Rană, gură-ți de purpură
Sălășluiește în mine.

Ca și cum aș coborî de pe verzile
Coline cu brazi și din legendele
Patriei noastre,
Pe care de mult le-am uitat –

Noi cine suntem? Tânguire albastră a unui
Izvor de pădure năpădit de mușchi,
Unde primăvara viorelele-mprăștie
Miresme, în taină.

Vara un sat liniștit
Ne ocrotise copilăria
Odinioară a seminției noastre,
Stingându-se-acum pe-nserate

Colina, noi albii nepoți
Visăm grozăviile
Sângelui nostru noptatic
Umbre-n orașul de piatră.



Traducere Mihail Nemeș