Nu voi ara cu plug de lemn pământul
Strămoșilor în pas de bou. Sămânța
N-oi azvârli de orz și nici porumbul
Nu l-oi sădi. De talpă îmi lipește
Țărână și de umeri colbul gliei
Și ochii mei sunt tulburi de nisipul
Adus de vânt. Dar sufletul mi-e slobod.
Dar sufletul îmi cere tot mai aprig
Adânca brazdă-a mărilor. Pe buze
Cu sarea spumei albe, cu amara
Înțelepciune a valului voi merge.
Voi semăna pământul până-n zare,
Cădelnițând pe holde vorbe grele
De legănări de ape și de stepe
Vuiri de valuri. Voi lega strălimpeziri
Comori de matostate și smarande,
Iar peste ele norii, vechi vântrele
Deie foarte vechi corăbii către țărmul
Helladelor. Și voi suna din scoică
Scobită ca din tulnicul de munte,
Când păcurarii își adună turma
De prin ce-a răzlețit pe culmi departe,
Sirenele să vina și tritonii
Și zeii mărilor cu ochii încă
Păienjeniți de somnul lor prin ape,
Încremenind legendele în blocuri
Tremurătoare. Voinicește, singur
Voi trage-un chiot până-n zarea lumii
Și desfăcută de mătasea verde
A valului se va sui vicleana
Ca marea, Afrodită pentru care
Zadarnic ar cu dorul meu întinderi
De vis deșert... Și-n răsărit deodată,
De nechezat de soare ros pe mare,
Mă va fura cvadrigele ce crește
Furtuna măsurată a luminii,
Învolburând în aur armăsarii
Înaripați, struniți de zeu în liră.