Când dar o să guști pacea, o inimă mâhnită?
Când dar o să-nceteze amarul tău suspin?
Viața ta e luptă, grozavă, nemblânzită,
Iubirea veșnic chin.
Din cupa desfătării amărăciunea naște;
Din ochi frumoși durerea își ia al ei izvor;
O singură privire viața veștejaște
Cu lanțuri de amor!
Amor care adoarme și legi și datorie,
Ce slava umilește, ce n-are nimic sfânt:
Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție,
Și află un mormânt.1
Nu sunt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,
Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbătești?
Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate,
Femeii le jertfești!
Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește
Acel uriaș falnic, al zilei domnitor?
La patrie, la lume, la tot ce pătimește
Nimic nu ești dator?
Eu lanțurile mele le zgudui cu mânie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbește a temniței tărie,
Și geme furios.
Dar rana e adâncă și patima cumplită,
Și lacrima de sânge, obrajii mei arzând,
Răsfrânge frumusețea, icoana osândită,
Ce o blestem plângând!
O văz ziua și noaptea, seara și dimineața;
Ca un rănit de moarte simt în piept un fier greu;
Voi să-l trag; fierul iese, dar însă cu viața,
Și cu sufletul meu!