Mă înconjoară-o gloată cu fel și fel de inși
Cu vorbe și zorzoane în lumea lor deprinți,
Cu muzică și dansuri și minciuni-
Predicatori sălbatici adesea-ncep să urle,
În viermuiala stearpă, din trîmbițe și surle,
Sub masca unor oameni cuviincioși și buni.


Cînd se întind spre mine uscate mîini ce vor
Să simt, parcă, răceala și-mbptrănirea lor
Și-a preastrălucitorului tumult,
Eu mă prefac părtașul mulțimii îmbătate,
Dar sufletu-mi alintă dulci visuri, neuitate,
Și melodii preasfinte din anii de demult.


Dar uit de tot ce-n juru-i culoare și venin,
Și amintirea-n timpuri mă poartă-acum senin,
În zbor sublim, ca un lăstun ceresc-
Mă văd copil prin locuri de-a pururi îndrăgite,
Văd sera din livadă cu ziduri văruite,
Și lîngă iazul verde, conacul boieresc.


Ce liniște pe ape și ierburi s-a lăsat!
Se-ntinde fumul serii departe peste sat,
Și neguri se ridică pe hotar;
Pe o alee-n umbră, printre tufișuri sure,
Întîrzie apusul de aur în pădure,
Și frunza toamnei cade sub pașii mei, arar...


Tristeți nebănuite în pieptul meu se strîng,
Numai la ea mi-e gîndul, și o iubesc, și plîng,
Mă-nchin icoanei sufletului meu,
Cu ochii mari, ca focul și apele-nălțimii,
Și zîmbetul, întăia cunună a luminii
Din zorii albi de ziuă, înrourați mereu.


Eram stăpîn acestei divine- împărății,
Și-atîtea ceasuri scumpe tot singur împărții-
În suflet le mai port și azi, minuni,
Ostroave înverzite ce în singurătate-mi,
Prin încercări prea aspre, și îndoieli, și patemi,
Răsar peste pustiuri, plutesc peste genuni.


Dar, cer al amăgirii, cu lumea ta mă miri-
De ei sînt nepoftite și visuri și-amintiri,
De la ospețe-s aruncate- afar'-
Ah, cît aș vrea să tulbur surîsul lor de gheață
Și-un vers de fier și pară să le arunc în față,
Mistuitor, în flăcări de scîrbă și amar!