Să pleci vrei de la mine oare
Cu-a' tale plăsmuiri de ieri,
Să zbori pe veci, nendurătoare.
Cu bucurii și cu dureri?
Nimic nu-i chio să te reție,
O, vreme-a vieții aurii?
Zadarnic! Valul te îmbie
Spre mările de veșnicii.

Pe-a' tinereții căi vrăjite
S-au stins acum voioșii sori;
O, idealuri risipite,
Ce-n suflet îmi stîrneați fiori!
Credința mea de altădată
În tot ce-n vis am zămislit.
Căzu asprimii vieții pradă,
Cu tot ce am dumnezeit.

Precum în strînsă-mbrățișare
Pygmalion, de dor cuprins,
În marmura fără suflare
Simțiri aprinse a încins.
La fel eu gingașa natură
Am îndrăgit-o de demult,
I-am dat răsuflet și căldură,
Din pieptu-mi de poet le-am smult.

Și-mpărtăind graiul l-a deprins,
Sărutul dragostei redîndu-mi,
Ea tîlcul inimii l-a prins;
Se-nsuflețiseră - pom și floare.
Și-n șipot argintiu un cînt,
Chiar pietrelor dădu ardoare
Al vieții-mi tineresc avînt.

Simțeam în piept îndemn năvalnic
Un univers să înfirip,
Să iasă-n largul vieții, falnic,
Cu faptă, vorbă, cîntec, chip.
Această lume, cît de mare,
Părea un mugur nemplinit,
Dar prea puțin a dat în floare
Acest puțin, mic și zgîrcit!

Ce sprinten se-avînta flăcăul
Mănat de-un vis rătăcitor,
Cînd neștiind ce-i grija, răul,
Pe-al vieții drum pornea în zbor!
Spre calea stelelor să-l poarte
Nu șovăia-ndrăznețul gînd;
Nimic prea sus, nici prea departe
S-oprească-al zborului avînt.

Ușor e-urcușul tinereții,
Nimic nu-i prea anevoios!
O poartă-n danț, caleașca vieții,
Și-o însoțesc în pas voios:
Răsplata dulce a iubirii,
În nimb de stele-al faimei mit,
Cununa scumpă-a fericirii
Și adevărul însorit.

Dar vai! însoțitorii, ca și
Tot ce în viață-i efemer,
'și-ntorc cu necredință pașii,
Și unii după alții pier.
Norocu-i învățat să zboare,
Zadarnic e-al științei dor,
Al adevărurilor soare
E-ascuns de-al îndoielii nor.

Văzu-i al faimei nimb de stele
Pe-o frunte-ngustă, pîngărit.
Vai! mugurii iubirii mele,
Prea scurt răstimp ați viețuit!
Spre tot mai părăsite locuri
Duceau tăcutele poteci,
Abia mai licăreau pe-alocuri
Nădejdi pe drumurile reci.

Din ceata ceea gălăgioasă
Rămîne oare cineva,
Să mă-nsoțească-n trista casă,
Nădejde și puteri să-mi dea?
Prietenie - mîini blajine,
Ce-atîtea răni mi-ai vindecat,
Ce-ai dus al vieții greu cu mine -
De timpuriu eu te-am aflat.

Prieteniei stai alături,
Tu, muncă prea slăvit tărîm,
Furtunile din piept le-nlături,
Clădești încet - dar nu dărîmi,
Ea-n schela veșniciei poartă
Nisipul trudei, fir cu fir,-
Cu clipe, zile, ani, îți iartă
Din cartea vieții- al vremii bir.