Pe masa mea de lucru, nu sunt cărți,
Nu sunt jurnale,
Nu-i cerneală.
N’am nici ceas, nici calendar, nici sugătoare.
Pe masa mea de lucru, am o floare.
Tăcerea o’nfioară,
O doboară.
Pe masa mea de lucru, cad petale.

În odăiță, n’am nimic de preț.
Un jeț
Cu spate lung și simplu ca o strană,
În care-mi legăn visele și viața.
O icoană.
Icoana Lui, a unui om ori Dumnezeu,
Gonit, hulit, iubit,
Trofeul meu.
Un geam, prin care se abate luna
Și la mine.
Ea și cununa ei de stele.
În odăiță-s gândurile mele.

La masa mea de lucru, nu scriu eu,
Nu scrie nimeni.
Scrie poate vre-un strigoi, strămoș al meu.
Eu istovită cad în reverie
Și-atunci penița mea nebună, scrie.
Când mă deștept, tăcerea mă-mpresoară
Și-mi râde luna albă.
Iar florile,
Îmi cad pe file una câte una.
Și numai zorile
Mă’nvăluesc realitate.
Căci morile
Din creer, au stătut de mult.
Eu treaz sunt oarecine
Și cum să le-nțeleg ori să le-ascult?