bunica mea e poate greierul acesta frumos. stă și cântă
la marginea crucii de lemn pe care numele ei
este singurul vers
sofia. câteva viorele și chiar sapa care mai păstrează
luciul mâinilor ei stau rezemate pe movilița de pământ.
eu citesc poeme din emily dickinson într-o liniște
ce ne unește deplin. o pasăre își trece o clipă umbra
prin înțelegerea noastră, dar sensul ei adâncește unitatea.
iar dacă se înclină iarba de vânt e-un semn
în plus că vântul
e un vers și faptul că mă-nfior este efectul depărtării.
casa bunicii se vede bine din deal deși este mai
mică decât norii
și chiar puțin umbrită de plâns. în secretul nostru
poate intra doar dragostea, cum vântul acesta
în cartea emilyei.

ce e grozav este că suntem morți cu aceeași putere
cu care suntem vii.
a înflorit liliacul în gardul cimitirului
cu o nepăsare dumnezeiască. cei bogați și-au vopsit
cu bronz
literele pe marmore. cei mai săraci au văruit crucile
de lemn ca pe niște pomișori. femeile bătrâne se cântă
și tricoteză frumos. dar poate că noi tăcem altceva.
în luciul
sapei bunica desface batista, scoate doi bani albi
și mi-i așează pe pleoape. banii sunt reci și stemele lor
nu-mi par cunoscute. dar poate că vântul a încurcat
paginile cărții.