INFERNUL

CANTUL I
PROLOG LA DIVINA COMEDIE

Dante, rătăcind într-o pădure întunecoasă, ajunge la poalele unui
deal. Cele trei fiare. Apariția marelui poet latin Virgiliu. Convorbirea
dintre cei doi poeți. începutul călătoriei.
Spre-amiaza vieții1 noastre muritoare ajuns, într-o pădure-ntunecoasă2 mă rătăcii3 pierzând dreapta cărare4.
Nu-i chip să spun, căci prea cumplit m-aj și mă-nfioară gândul ei, ce cruntă mă-mprejmuia, ce-adâncă și stufoasă.
Nici moartea în durerea ei n-o-nfruntă; dar până-a spune ce mi-a fost spre bine, de celelalte, amintire, cântă.
Intrai în codru fără-a ști de mine,
căci somnu5-în vine mi-l simțeam cum cură,
când m-abătui din calea de lumine.
Ci-odată-ajuns întreg pe-o curmătură6 de deal, unde sfârșea cumplita vale ce-nspăimântase biata mea făptură,
privii în sus și coasta pân' la poale i-o-ntrezării-mbrăcată-n blânda rază7 a celui ce ne-arată dreapta cale.
Pieri atunci fiorul mut de groază ce-n piept mi se-ncuibase cu-nserarea și noaptea-ntreagă8 mă ținuse-n pază.
Și ca și cel9 ce,-ajuns la mal, suflarea și-o trage greu și simte-n piept balsam când vede-n urmă cum se zbate marea,
așa și eu, ce încă-n gând fugeam,
privii-ndărăt pădurea de strigoi
din care-n veci ieșit-a viu vreun neam.
Și stând o vreme,-am apucat apoi să urc pe coasta neumblată,-arare, proptit în mers pe talpa dinapoi10.
Și iată dintr-o dată pe cărare văzui săltând o panteră1' ușoară, cu păr bălțat pe trup și mădulare.
Nu se clintea, ci-n fața mea sprințară
sălta pe loc și mă privea semeață,
că m-aș fi-ntors dac-ar fi fost spre seară.
Ci-albea pe cer12 o altă dimineață
și soarele urca cu-aceleași stele
ce-l însoțeau când cel ce-mparte viață
îl zămisli pre dânsul și pre ele; ai zilei zori13 și dulcea primăvară aripi dădură-ncredințării mele
că voi scăpa de-mpestrițata fiară; dar nu-ntr-atât ca spaima să-mi dezică un leu14 ivit, cu ascuțită gheară.
Părea că sare și-ntr-adins ridică fiămându-i bot încercuit cu-oțele, că și văzduhul tremura de frică.
Și o lupoaică15 numai os și piele, muncită-n trup de mii de pofte slute, ce multe neamuri a-ndemnat la rele,
sări și ea ușoară-n pas și iute, încât pierdui nădejdea mea cea bună de-a-ajunge-n vârf pe culmile pierdute16.
Și ca și cel ce bucuros adună,
și-apoi, de-și pierde-avutul, mult suspină
și-amarul strâns în lacrimi și-l răzbună,
la fel pe mine sluta-n trup jivină mă-ndurera, căci mă-mpingea nevrut pe unde-n veci n-a răzbătut lumină17.
Și-n timp ce stăm și mă credeam pierdut, îmi apăru un chip de om 'nainte, părând că-i mut18 de lung ce-a fost tăcut.
Când îl văzui, strigai ca scos din minte:
„Oricine-ai fi, făptură-adevărată
ori umbră,-am zis, ajută-mă, părinte!"
„Nu-s om, răspunse, dar am fost odată; părinți19 lombarzi m-au zămislit din lut și-s mantovan20 de mamă și de tată.
Deși târziu, sub Iuliu21 m-am născut și-o viață-n Roma sub August am stat, dar numai zei ce mint22 am cunoscut.
Poet am fost23 și-n lume l-am cântat
pe cel purces24 din Troia-n drum pe mare,
când mândrul Ilion s-a fost surpat.
Ci tu pe-aici de ce te-mbii-n pierzare? De ce nu urci pe piscu-n zări durat, ce-i pururi vechi izvor de desfătare?"
„Virgil ești oare?25 Șipot nesecat,
Din care-n val cuvântul tău se-mparte?"
cu sfiiciune mă rostii-ncurcat.
„Poet divin, lumină fără moarte, m-ajute-n grai iubirea-n veci fierbinte cu care pururi ți-am citit din carte.
Tu mi-ești maestru și tot tu părinte, și de-s vestit, tu m-ai deprins, cu-a tale, să-ncheg în vers măiestrele cuvinte.
Privește fiara26 ce m-a-ntors din cale, slăvite domn, și-alung-o de la mine, căci mă-nfior din creștet până-n poale."
„Pe alte căi să mergi ți se cuvine, grăi văzând că mă îneacă plânsul, de vrei să scapi de-a codrului desime.
Căci astă fiară, adăugă tot dânsul,
când vede-un ins, cum stă mereu la pândă,
de-i taie calea,-nfige colții într-însul.
E rea din fire și mereu crescândă o mistuie o foame grea, străbună, și-abia mănâncă, e din nou flămândă27.
Cu multe fiare28-n lume se-mpreună și multe-or fi, până va fi să vie copoiu29-ales ce-n chin va s-o răpună.
El nu din glii va strânge avuție, ci va răzbi cu dragostea și mila, iar țara sa-ntre Feltre-are să fie.
Doar el va izbăvi de rău umila Italie30, pentru care, cum se spune, murit-au Turnus, Niso și Cammilla.
Doar el pe goană fiara rea va pune, zvârlind-o-n iad pe văi pustii și seci, de unde pizma-a-azmuțit-o-n lume.
10
Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, alungă-ți pașii și la drum pornește, iar eu te-oi duce către loc de veci31.
Acolo jos vei auzi cum crește suspinul gloatei ce-n tumult pestriț a doua moarte32 hohotind cerșește.
Și-ai să mai vezi pe cei ce-s mulțumiți33 să ardă-n foc, căci și de-au fost mișei, nădejde trag s-ajungă fericiți.
Iar de vei vrea să urci și tu la ei, mai demnă ființă34 pașii tăi vor duce și-am să te las plecând în grija ei;
căci Domnul nostru ce-a murit pe cruce, fiind eu potrivnic la preasfânta-i lege, nu vrea prin mine drumul tău s-apuce.
El pretutindeni pe pământ e rege, dar sfântul scaun în ceruri sus și-l are; ferice-s cei ce-n preajmă și-i alege!"
I-am spus atunci: „Pe Dumnezeul care n-a fost al tău, dar îl râvnești delung, m-ajută tu să scap de la strâmtoare
și du-mă-astfel încât curând s-ajung
la sfântul Petru35 și pe unde spui
că-i plin de duhuri36 care pururi plâng."
Pornii atunci și eu pe urma lui.
11

CANTUL II

Invocația către muze. Șovăirea lui Dante, dojana și îndemnurile lui Virgiliu. Rugămintea Beatricei. înspre poarta Infernului
Era-n amurg1; ziua murea cu greu și faptul serii dăruia cu pace a lumii trudă; singur eu, doar eu,
mă pregăteam cărare lungă-a face și-a-nfrânge mila, și-a răzbi durerea pe care acum din minte2 le-oi desface.
O, Muze3,-o geniu, ajutați-mi vrerea și tu, o minte , care-ai scris și crezi câte-ai văzut5, aici să-ți văd puterea!
„Poete,-am spus, să nu mă-ncredințezi preaînaltei căi6, până ce-ntâi nu-ncerci puterea mea, ca-n mine să te-ncrezi.
Tu povesteai cum cel urât de greci, părintele lui Silv7, cu dinadinsul ajuns-a viu în lumea cea de veci.
Dar dacă cel ce-a zămislit8 cuprinsul
l-a-ngăduit, s-a dovedit cuminte,
de stai să judeci ce-a purces9 dintr-însul;
căci el fu pus să șadă ca părinte al Romei și-al imperiului lumesc în Empireu10 cu duhurile sfinte;
iar Roma și imperiul strămoșesc au fost alese drept lăcaș din care urmașii lui sân Petru" păstoresc.
12
l
Și cum spuneai, în lăudata-i cale văzu minuni ce dobândiră sorți victoriei lui12 și mantiei papale.
A fost și sfântul Pavel13 printre morți spre-a strânge-ndemn credinței ce-ntărește și ne deschide a mântuirii porți.
Dar eu14 la ce? Și cine mă-nvoiește? eu nu-s Enea și nici Pavel; demn nici eu, nici nimeni nu mă socotește.
Iar de mă-ncumet totuși, mă cam tem că-i nebunească fapta mea; pierdut, pe tine, tată'5,-n ajutor te chem."
Și ca și cel ce nu mai vrea ce-a vrut
și prins în mreji de gânduri noi, obscure,
deoparte dă ce-a vrut mai la-nceput,
așa și eu sub poala coastei sure16 tot cumpănind, îmi mistuii pornirea17 ce dintru-ntâi lăsasem să mă fure.
„De nu mă-nșel18 și de ți-am prins gândirea, măreața umbră începu să zică, o teamă lașă ți-a cuprins simțirea.
Fiorul ei pe oameni nu-i ridică
spre fapte mari, ci curmă îndrăzneala,
ca fiarei când de umbra ei i-e frică.
Dar am să-ți spun, ca să-ți alungi sfiala, de ce-am venit și cum am plâns atunci când prima dată ți-am aflat greșeala'9.
Eu stăm în Limb20 printre bătrâni și prunci, când mă chemă o doamnă21 blândă-n fapte, frumoasă-atare22, că-i cerui porunci.
13
Ochii-i sclipeau ca două stele-n noapte și prinse-a zice cu cerescu-i glas, amestec pur de cântec și de șoapte:
«O, mantovane, suflet demn23, ce-ai mas vestit în lume, deși plângi cu morții, și-a cărui faimă crește pas cu pas,
cel ce-mi fu prieten mie doar, nu sorții,
se zbate singur în pustiu, sleit
și dă-napoi învins de spaima morții.
De aceea zic, mă tem24 c-a rătăcit și că-ndeajuns nu m-am vădit grăbită la câte-n cer de dânsu-am auzit.
Te du dar tu; cu vorba-ți măiestrită25 și tot ce crezi că de-al său bine-i demn, ajută-l tu, să nu mai fiu mâhnită.
Surit Beatrice26 eu, care te-ndemn; cobor de unde-a mă reîntoarce vreu și m-am pornit la al iubirii semn.
Când voi ajunge la stăpânul meu nu voi uita să laud a ta purtare27.» Tăcu apoi și-am prins a zice eu:
«Domniță a virtuții28, tu, prin care se-nalță omul mai presus și-i smult din cerul lunii ce se-nvârte arare29,
mi-e atât de drag porunca30 ta s-ascult, că și cu alta de pe-acuma mă-nvoi: vorbește doar; nu-i lipsă de mai mult.
Ci cum nu pregeți să cobori la noi din locul sfânt ' din care spui că vii și-unde tânjești să te întorci 'napoi?»
14

«De vrei să știi cu de-amănunt, grăi,
am să-ți răspund de ce m-am rupt din soare
și fără frică mă pogor aci.
Te teme doar de-acele lucruri care îl pierd pe om și-și fac din rău un țel; de alte nu, căci nu-s vătămătoare.
Pe mine Domnul m-a făcut astfel
c-al vostru iad32 să nu mă poată-nfrânge
și nici văpaia ce țâșnește-n el.
Prea bună-n cer o doamnă33-amarnic plânge de pasul greu spre care drum îți cei; doar ruga ei județul aspru-l34 frânge.
Ea pe Lucia35 o chemă, și ei
îi spuse blând: Cel ce se-nchină ție
te cheamă-n gând. în paza ta să-l iei.
Vrăjmașă-a suferinței pururi vie,
veni Lucia pogorând pe dată
pe unde stăm cu ninsa-n păr Rahie36.
Și: Beatrice, laudă-n cer, curată, de ce n-ajuți, grăi, pe cel ce-n lume de dragul tău s-a dezlipit de gloată37?
N-auzi cum plânge38 și te cheamă-anume,
luptând cu moartea39 într-adins ivită
pe-un râu40 mai aprig decât marea-n spume?
N-a fost atunci făptură mai grăbită folos să-și cate, de ce-i rău să fugă, ca mine când, din lumea mea-nsorită
m-am pogorât, la-a ei preasfântă rugă, încrezătoare în vorba ta, ce jos ți-adună fală41 și pe mulți subjugă.»
15
Și-astfel zicând42, obrazul ei frumos, scăldat în lacrimi, și-l feri de mine și plânsul ei mă-mpinse mai vârtos.
Urmându-i vrerea, am venit la tine și te-am scăpat de-nverșunata fiară, ce nu-ți da pas să urci pe culmi senine.
Ce ai acum? De ce te-mpiedici iară? Ce griji aduni în pieptul tău mocnite și nu cutezi, și teama te-mpresoară,
când știi că-n cer trei doamne fericite te ocrotesc la curți de slăvi43 și soare și vorba mea doar bine îți promite?"
Ca florile44 ce-atinse de răcoare tânjesc, ci-n zori, sub ploaia de Iumine, se-nalță drept pe lujere ușoare,
la fel curajul se trezi în mine, și-atare râvnă mă-ntări și-ardoare, că vorbele-mi țâșniră tari și pline:
„O, negrăit de bună-i doamna care45 m-ajută-n cer și tu, ce te supui poruncii ei, fără s-aștepți rugare.
Tu mi-ai sădit în suflet dor să sui și-atare vorbe-ai revărsat șuvoi, că m-ai întors la vrerea mea dintâi46.
Un singur dor ne mână pe-amândoi, tu călăuz47, stăpâne și maestre. Pornește!"-am zis și-n urma lui apoi
mă-ncredințai cărărilor silvestre48
16

CANTUL III

Poarta Infernului. Pedeapsa celor șovăielnici. Luntrașul Infernului, Caron. Trecerea fluviului infernal Aheronul.
„Prin mine1 treci spre locul de durere, prin mine treci spre veșnica jelire, prin mine treci spre gloata care piere.
Mi-a fost dreptatea-ndemn spre făurire: puterea2 sfântă m-a zidit, instanță în cer, suprema minte și iubire.
Etern trăiesc3 și câte sunt substanță 'naintea mea etern au fost create. Voi, ce intrați4, lăsați orice speranță."
Aceste versuri le-am văzut săpate
în dâre-ntunecate5 sus, pe-o poartă,
și „Doamne,-am zis, ce vorbe-nfricoșate".
Ci el, ce-a toate fu-nvățat de soartă,
„Alungă, zise, îndoieli amare
și orice spaimă să tânjască moartă.
Noi am ajuns lăcașul trist în care vedea-vei umbre ce-n canon se-adună, căci și-au pierdut lumina minții6-aoare."
Zâmbind apoi mă prinse blând de mână7 și, dăruindu-mi noi puteri să mâi, mă duse-n lumea tainelor stăpână.
Acolo8 lacrimi și oftat văzui cutremurând văzduhul stins de stele, încât și eu am lăcrămat dintâi.
17
De-a valma graiuri, bocet surd, scrâșnele, sudălmi și vaier împletindu-și cântul, plesnite palme, tânguiri de jele
fierbeau în zvon de clocotea pământul și se roteau prin pâcla grea și groasă, precum nisipul când îl umflă vântul.
Cu fruntea-ncinsă de orori și roasă: „Maestre,-am zis, cu cine-s cei ce-ncoace durerii pradă într-atât se lasă?"
„Se zbate astfel și-n neputință zace mulțimea9 celor, zise el, ce-n viață nici rău, nici bine n-au cătat a face.
Cu ei deolaltă să tânjească-nvață spurcații îngeri10 ce-n credință-obștească nu s-au unit, nici n-au trădat pe față.
I-alungă cerul" ca să nu-și știrbească sclipirea lui, dar nici în iad nu-i ține, ca nu cumva cei răi să se mândrească."
„Maestre,-am zis, ce chin și ce suspine le scurmă pieptul de tânjesc a moarte?" „Am să-ți răspund, grăi Virgil spre mine.
Nădejdea morții12 nu-i alină-n parte și traiul mort pe care-l duc i-apasă, încât pizmași sunt de-orice altă soarte.
De ei pe lume nimănui nu-i pasă: nici milă n-au și nici dreptate scut; de-ajuns13 ne-au fost: te uită doar și-i lasă."
Și eu privind o flamurăl4-am văzut
ce-atât de iute se rotea purtată,
de parc-odihna-n veci n-a cunoscut.
18
Și-atât amar de lume-nfrigurată venea pe urma ei, cât n-am crezut că poate moartea secera vreodată.
Pe mulți din ei, privind, i-am cunoscut și mai la urmă și pe cel15 ce-n căi greșite-umblând, de Sfântul Scaun s-a rupt.
Și-am priceput16 atunci c-am dat de răi, de răii a căror ceată s-a certat și cu Hristos, și cu vrăjmașii săi.
Ei, care-n veci n-au fost cu-adevărat,
se țâră goi și hărțuiți din dos
de muște mari și viespi cu trup vărgat.
Și pe obraji li se scurgea vâscos, cu lacrimi dres, un sânge gros, fierbinte, ce mișunau pe jos.
sorbit de vermi17
L
Văzui apoi privind tot înainte
mulțime deasă lângă-un râu18, pe-o clină
și-am spus atunci: „îndură-te, părinte,
și spune-mi cine sunt cei ce suspină și ard de zor să treacă grabnic valea, precum zăresc prin geana de lumină19".
„Vei ști-n curând, răspunse el, când calea o vom răzbi și afla-vom șezământ la Aheron, cel înfrățit cu jalea."
Atunci, tăcut, cu ochii la pământ,
spre-a nu-l mâhni cu vorba mea20 curioasă,
pornii spre râu, fară-a grăi cuvânt.
Și iată-n zări, pe-o luntre pântecoasă, venea spre noi un moș21 cărunt la pleată, strigând: „Vai ție22, tagmă păcătoasă!
19
Tu n-ai s-ajungi la ceruri niciodată; pe cel'lalt țărm am să te duc, să știi, în pururi noapte,-n foc23 și ger deodată.
Iar tu24, ce viu te-ai adunat aci
cu morții, lasă-i cu-a lor strâmbă soarte."
Iar când văzu că-s neclintit, grăi:
„Pe alte căi25 vei trece peste moarte, pe alt liman de ape vei umbla și lină luntre26 fi-va să te poarte."
Și-atunci Virgiliu: „Caron, nu striga, căci cele vreri ce fură în ceruri scoase sunt legi aici27. Mai multe nu-ntreba."
Tăcu arunci din fălcile-i bărboase luntrașul sur al mlaștinii fierbinți cu ochii-ncinși2 de flăcări sclipicioase.
Când l-auziră29, ca ieșiți din minți, trudiți și goi, toți cei sortiți neființii, schimbară fețe clănțănind din dinți.
Pe Dumnezeu deolaltă cu părinții îl blestemau, și neam, și veac, și țară, și ceasul rău, și locul suferinții.
Plângând apoi amarnic, se-adunară pe malul silnic care-adună gloata acelor morți întru blestem și-ocară.
Iar Caron, cel cu jar în ochi, stă gata, le face semn și-i strânge în pâlc, flămând, plesnindu-i pe cei leneși cu lopata.
Precum când30 toamna, prin copaci suflând, despoaie crengi, și frunza ruginită la poala lor se-adună rând pe rând,
20
așijderi și sămânța urgisită31
a lui Adam în luntrea grea se-adună,
la câte-un semn, ca pasărea momită.
Pornesc apoi plutind pe unda brună32 și nici n-ajung pe celălalt ponor, că malu-i plin și alte voci răsună.
„Cei învrăjbiți cu Dumnezeu, când mor, grăi Virgil, s-adună aci-n neființă, de orișiunde ar fi neamul lor.
Ei se grăbesc pe cât le stă-n putință să treacă râul, căci Cel drept i-alungă și teama33 lor o schimbă în dorință.
N-a fost pe-aicea suflet drept s-ajungă; bătrânul Caron34, află dar și-nvață, dreptate avu de tine să se plângă."
Abia sfârși, că valea prinsă-n ceață se scutură cu-atâta zdrob și avânt, că simt și-acum35 sudorile pe față.
Stârni apoi țărâna plânsă vânt36 și fulgeră văpaie37 ca de sânge, încât pierdui simțirea mea și frânt
căzui, cum cel pe care somnu-l frânge.
21

CANTUL IV

Primul cerc: Limbul. Poeții antici și Dante. Castelul înțelepților.
Din somnu-adânc mă smulse1 fără milă un tunet2 greu ce-mi bubuia în țeastă, și ca și cel trezit din somn în silă,
sării-n picioare și-mprejur, pe creastă, rotii privirea ca să știu ce hat și loc anume pe sub noi adastă.
Eram pe-un mal, pe malul blestemat al văii-adânci ce-adună, pântecoasă, ecouri lungi de vaier necurmat.
Atât era de neagră și cețoasă, încât zadarnic scormoneam afund, căci nu zăream nimic prin pâcla groasă
„Să coborâm, grăi Virgil, spre fund",
și alb ca ceara3 adăugă: „învață
să-mi calci pe urme4 și să-mi fii secund".
Ci eu, citindu-i grija-nscrisă-n față: „Au cum să vin, când însuți tu te temi, tu ce la greu mi-ai fost mereu povață?"
„Durerea lor, a umbrelor ce gem, pe chip, grăi, nu teamă-mi zugrăvește, ci milă doar5, pe care spaimă-o chemi.
Să mergem6 dar; drum lung ne îmboldește." Și ne pornirăm pe cărări cumplite spre primul brâu7 ce-abisul îngrădește.
22
Aici, cum pricepui din auzite, vuia văzduhul nu de plâns hain, ci doar de tânguiri neostoite,
iscate din durerea fără chin8,
ce osândește prunci, bărbați, femei,
de care pururi locu-acela-i plin.
Grăi Virgil: „De ce nu-ntrebi de ei?9 Mi-e drag să știi de ce plătesc tribut și-am să ți-o spun, căci sunt ortaci de-ai mei.
Ei n-au păcat; dar binele făcut e gol, căci n-au botezul priincios ce-i poarta legii-n care-ai fost născut.
Trăind deci înaintea lui Hristos,
nu l-au slăvit pe cel ce sus dezmiardă;
și eu mă număr10 printre cei de jos.
Atât a fost de-ajuns ca să ne piardă și-osânda vrea ca dorul de iertare fără nădejde pururi să ne ardă."
Când l-auzii, cuprins fui de-ntristare", căci mulți aleși pe-al Limbului cuprins văzui șezând ca piatra-ntre hotare12.
„Maestre drag, să-mi spui cu dinadins, grăit-am eu, râvnind să prind putere13 întru credința ce greșeala-a-nvins,
prin forța lui sau prin a altui vrere ieșit-a duh din Limb descătușat?" Iar el, ghicind ce-ascunsa-mi vorbă cere:
„Pe-aici, răspunse, eram nou intrat14, când coborî un sol15 pe unde stăm, cu semnul biruinții-ncununat.
23
El luă cu sine umbra lui Adam16, pe Moise-l luă, cu legea lui cinstită, îl luă pe Abel, Noe și-Abraham,
pe David17 cel cu lira iscusită,
pe Israel cu cei de-un neam și-un nume,
și cu Rahira18 îndelung râvnită
și pe-alții mulți; dar vreau să știi anume că n-au fost duhuri până-atunci sortite s-ajungă-n cer, venind din acea lume."
Deși vorbea, noi nu stăm pe tânjite, ci străbăteam pădurea deasă19 foarte, pădurea zic, de umbre îndesite.
N-am mers prea mult și nici eram departe de Aheron, când foc văzui20 în zare, ce lumina din noapte-o bună parte.
Și fără-a fi aproape, prin lucoare zării un pâlc de înțelepți, regește șezând la sfat cu toții pe-o cărare.
„O, tu, cu care știința se mândrește21, au cine-s cei a căror glorie, spune, de starea celorlalți îi osebește?"
Și dânsul către mine: „-A1 lor renume ce și-azi răsună pe pământ, la voi, le dobândește har22 și-n astă lume".
Și-ntre-acestea-un glas23 rosti spre noi: „Slăviți poetul veșnic24; duhul lui plecat de-aici se-ntoarce înapoi".
Și când tăcu, patru-nțelepți văzui, și nu părea că pe-al lor chip domnește nici bucuria, nici tristețea25. Vrui
24
să-ntreb de ei, dar domnul meu: „Privește spre cel ce poartă spadă26 de oștean și ca un rege-n fruntea lor pășește.
El e Homer, poetul suveran, Horatiu27 cel'lalt, cântăreț vestit, Ovid 8 al treilea și-ultimul Lucan29.
Și chiar dacă cu lauda30 ce-au grăit
mă proslăvesc, cu cinstea, mare-ori mică,
cu ei o-mpart; deci bine s-au rostit."
Atare dar, văzut-am școala-antică31 a bardului32 cu vers scânteietor, ce peste ei ca șoimul se ridică.
Și-apoi, după ce-n cerc, mânați de dor, vorbiră-un timp, spre mine-n semn clipiră și domnul meu zâmbi la semnul lor.
Sporită cinste-apoi îmi dovediră primindu-mă33 al șaselea-ntre ei ce lumii-nțelepciune făuriră.
Am mers așa spre zarea de scântei și mândre vorbe-n drum am înșirat, ce nu se cad 4 rostite din condei.
Și-ajunși apoi din jos de un palat35 de șapte ziduri strâns cuprins în brață, și primprejur de-o apă ferecat,
trecurăm apa cum pășești pe gheață; prin șapte porți, în poala-unei dumbrave ajuns-am loc de umbră și verdeață36.
Pe valea-aceea duhuri blânde, grave, cu leneși ochi37 și demnă-nfațișare vorbeau arar și-ncet cu voci suave.
25
Și spre-a cuprinde-ntreaga ceată-n zare, ne-am tras pe-o creastă, sus, despădurită ce străjuia umbritele răzoare.
Acolo, în poiana zmălțuită,
mi se vădiră preamăriții-acei
de care și-azi mi-e inima-nsorită38.
„39 .
Pe-Electra ' o văzui cu toți ai ei și printre dânșii Hector și Enea,
.40
pe Cezar , ochi de vultur, lângă ei.
Mai la o parte pe Pantasilea41, Cammilla42-apoi, pe regele latin43, cu-a lui copilă44, soață lui Enea,
pe Brutus45 ce-alungat-a pe Tarquin, Lucrezia, Iulia, Marzia46 și, deoparte, stând singur într-un colț, pe Saladin47.
Cătând apoi mereu tot mai departe, văzui pe-al cărturarilor părinte48 șezând c-un pâlc de înțelepți deoparte.
Toți îl cinstesc și iau la el aminte,
dar Platon și Socrate49 cel vestit
în preajmă-i stau și-s dintre toți 'nainte.
Văzui pe cel cu-atomii50 înfrățit, pe Diogen, Anaxagoras, Tale,51 pe Empedocle, Zenon, Heraclit ;52
pe cel ce-a stors licoare din petale, Dioscorid, pe Tuliu și Orfeu53, pe Lin și pe Seneca54 mai devale;
pe Hipocrat, Galien și Ptolemeu55, Pe Avicenna, Euclid56, și-aparte pe-Averroes57 ce-a scris de corifeu.
26
Nu pot să spun58 de fiecare-n parte, căci fapta-i iute, scrisu-n schimb greoi și-amarnic mă-mboldește lunga carte.
Din șase câți eram ne-am rupt noi doi și, părăsind poiana cea senină, la loc de vaier am ajuns apoi,
pe unde-n veci n-a strălucit lumină59.
27

CANTUL V

Cercul al doilea. Judecătorul Infernului: Minos. Păcătoșii din
dragoste. Francesca da Rimini și Paolo Malatesta.
Povestea lor de dragoste și de moarte.
Din primul brâu1 am coborât astfel
în cel de-al doilea, ce mai strâmt rotește,
dar chin mai mare2 adăpostește-n el.
Acolo-n prag stă Minos3 și rânjește, greșeala cată, iar apoi, turbat, . precum 'și-nvârte coada4 lui, menește.
Ajuns în față-i, duhul blestemat5 de-a fir-a-păr greșeala-n văz și-aruncă, iar el6, ce-i priceput întru păcat,
i-alege loc în iad și-i dă poruncă de câte ori cu coada-ncinge laț, atâtea brâuri să scoboare-n stâncă;
în față-i veșnic mulți sunt adunați și rând pe rând ajung la sorocire, grăiesc, aud7 și-n fund sunt aruncați.
„O, tu, ce calci lăcașul de mâhnire, strigă spre mine gros, când mă zări, curmându-și8 silnic crunta lui menire,
au cui te-ncrezi9? Ferește-ți pașii aci! Să nu te-nșele pragul larg10. Păzea!" și-atunci maestrul: „Minos, nu răcni!
Nu pune-opreliști tu în calea sa; aceasta-i vrerea-n ceruri" sus; s-o-ndure se cade omul. Alta nu-ntreba."
28
Simțeam acum vuind ca o pădure scrâșniri și geamăt strânse dimpreună, ce se roteau prin tainițele sure,
pe unde-n veci nici soare nu-i, nici lună și-ntreg văzduhu-ntărâtat tresare și muge surd ca marea pe furtună.
Drăcescul iureș12 care-n veci nu moare pe morți îi poartă-n voia lui, orbește, și crunt îi zbate-n apriga vâltoare.
Iar când vântoasa-i smulge și-o pornește, țâșnesc strigări și vaier lung pe vale și blesteme spre cel ce zămislește.
Văzui atunci că pe-astă cruntă cale sunt osândiți cei ce-au robit în gând puterea minții poftelor carnale.
Și cum pe-aripi13 se lasă rând pe rând fugind de toamnă păsări călătoare, la fel și ei se lasă duși de vânt,
în sus, în jos14, de-a valma, fără stare, și-n veci sunt puși să se-nfășoare-n caier, și-n veci sortiți să geamă și să zboare.
Și cum cocorii-și cântă jalea15-n vaier
și stolul lor o dâră lungă-nscrie,
la fel văzui venind plângând prin aer
un șir prelung purtat de vijelie și-am întrebat: „Maestre, cine-s oare cei osândiți de noaptea plumburie?"
„Cea pusă-n fruntea celorlalți să zboare pe lume-a fost împărăteasă-odată, răspunse el, și-a stăpânit popoare;
29
dar într-atât de pofte subjugată, încât desfrâu-îl consfinți pe lume ca nu cumva să fie defăimată.
Semiramida-i ea16 și-n cărți se spune17 că-i fu lui Nin femeie și c-a stat pe unde azi sultanul18 țări supune.
Din dragostea cealaltă19 și-a curmat al vieții fir și și-a-nșelat bărbatul; cu ele stă și Cleopatra20-n sfat,
și stă Elena21, ce-a iscat turbatul război purtat atâta vreme22-n van, și-n luptă mort, Ahile23, neînfricatul.
Privește către Paris și Tristan24." Și rând pe rând îmi arătă jelirea acelor frânți de-al dragostei elan.
Ci, ascultând cum deapănă-amintirea de cavaleri și doamne de-altădată, mă-nvinse mila mai să-mi pierd simțirea
și-am zis: „Poete,-aș agrăi din ceată pe-aceia doi25 ce strânși la zbor se-mbie și ca și fulgul26 de ușori se-arată."
„Aproape, spuse, când vor fi să fie, pe dragostea27 ce le-a săpat mormântul îi roagă să se-apropie și-au să vie."
Abia-i împinse-n preajma noastră vântul și-am zis : "Grăiți, de nu vă-mpinge zorul, o, inimi frânte, și vi-e dat cuvântul29."
Precum hulubii30, când îi mână dorul de cuibul dulce,-ntind aripi ușoare și-aceeași vrere le grăbește zborul,
30
așa și ei spre noi, din ceata3'-n care Didona stă, prin iureșu-nvrăjbit, atât foc pusesem în strigare.
„O suflet bun și nobil ce-ai trudit s-ajungi aici, noi, ce pământu-odată cu-al nostru sânge-n lume-am înroșit,
de nu ne-ar fi vrăjmaș32 cerescul tată, noi l-am ruga să-ți deie moarte-ușoară, căci milă ai de soarta ce ni-e dată.
De vrei s-asculți povestea noastră-amară ori să ne-ntrebi, te-om asculta și-om spune, până ce vântul33 nu se-ndeamnă iară.
Cetatea34-n care m-am născut pe lume pe țărm35 adastă unde Padul moare cu-ai săi36, și apa și-o revarsă-n spume.
Iubirea care-n cei aleși tresare
îl prinse-n mreji cu-a mea făptură, moartă
în chip ce și-azi, când mi-amintesc, mă doare.
Iubirea care37 pe iubiți nu-i iartă de chipu-i drag pe veci m-a-nlănțuit, încât, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.
Iubirea38-aceeași moarte ne-a sortit: străfund de iad39 pe ucigaș l-așteaptă." Astfel grăi. Și cum ședeam mâhnit
de-a lor osândă tălmăcită-n faptă, lăsai obrazu-n jos, către pământ40, pân' ce Virgil: "Ce ai?" rosti în șoaptă.
Târziu4', când glasu-mi se rosti-n cuvânt: „O, câte vise și ce dor de viață i-a-mpins, grăii, pe aceștia spre mormânt!"
31
Și-ntors spre ei: „Francesca42-am spus, pe față îmi aștern lacrimi dorul tău și chinul; ci spune-mi tu, pe când erați în viață
și încă dulce vă era suspinul,
cum de v-ați prins în mreaja de ispite43
și dragostei i-ați cunoscut veninul?"
„Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite decât - răspunse-n lacrimi și păli -să-ți amintești de clipe fericite44.
Și-o știe domnul tău45. Dar de mă-mbii să-ți spun dorința cum ne-a-nvins treptat, suspin și grai rostind voi împleti.
Citeam odată cum l-a subjugat pe cavalerul Lancelot46 iubirea; singuri eram și fără de păcat.
•Adesea-n taină ne-am surprins privirea și-același gând obrajii ne-a pălit; ci-un singur vers ne-a biruit simțirea.
Când am citit cum zâmbetul râvnit i-l sărută pe gură Lancelot, acesta ce mi-e veci nedespărțit
mă sărută și-un freamăt47 era tot; de-atunci nicicând n-am mai citit 'nainte căci pentru noi fu cartea Galeot48."
Și-n timp ce unul se rostea în cuvinte, cel'lalt plângea, astfel încât, dovadă că-mi frânse mila grai și simțăminte,
căzui49 cum numai morții pot să cadă.

CANTUL VI

Cercul al treilea: Lacomii. Cerber. Ciacco vorbește despre Florența și îi prezice lui Dante exilul.
într-un târziu, când mintea rătăcită de mila ce-o simțisem pentru ei1 își reveni din jalea pătimită,
oriunde-n jur m-aș fi uitat prin schei și m-aș-fi-ntors, vedeam pe văi afunde tot alte cazne și-alți căzniți2 mișei.
în brâu-al treilea mă aflam, pe unde eternă,-acerbă, rece, blestemată mereu aceeași, ploaia3 te pătrunde.
Zăpadă, grindini, apă întinată prin hăuri negre se revarsă-n ploi și pute4 greu țărâna pe sub zloată.
Iar Cerber5, fiara hâdă, sub puhoi, din trei gâtlejuri latră cu mânie pe cei ce zac în ploaie și noroi.
Un pântec larg6, o barbă cenușie și ochi aprinși el are, ca tăciunii, și gheare lungi cu care morți sfâșie.
Toți urlă-n ploaie precum urlă cânii7 și se sucesc de parc-ar fi-n frigare, ferind o rână8 la-adăpostul rânii.
Când Cerber, râma9, ne zări-n ninsoare căscă trei guri și colți de fiară scoase, cutremurat10 din cap până-n picioare.
32
33
Atunci Virgil, cu mâini sârguincioase scurmă țărâna1' și, cum zvârli pită, zvârli cu ea în gurile băloase.
Ca fiara12 care latră hămesită
și tace-apoi, de-i dai, ca mâncăcioșii
zorindu-se să-mbuce și să-nghită,
la fel cu scârnav bot și ochii roșii
tăcu și Cerber care latră pus,
că surzi13 s-ar vrea pe-acolo păcătoșii.
Pornirăm dar, călcând în mers, de sus, sub ploaia care li-e din veci stăpână, deșertăciuni14 ce trupuri par, dar nu-s.
Zăceau întinși cu toții în țărână și unul doar, când ne zări-n pomost prin fața lui, se ridică-ntr-o rână.
„O, tuce-ajuns-ai pe tărâmul nost, cunoaște-mă, grăi, de poți15, din ceată, căci mai trăiam când zămislit ai fost."
Și i-am răspuns: „Durerea ce ți-e dată alungă, poate, chipul tău din mine, încât nu-mi pare a-l fi văzut vreodată.
Dar cine ești de-atare chin te ține? Că și de-ar fi vreo caznă mai haină, nu-i alta mai scârbavnică16, văd bine."
Și mi-a răspuns: „Cetatea ta17 cea plină de pizmă-astfel că se revarsă-n lume, m-a ocrotit în viața cea senină.
Drept Ciacco'8-ai tăi mă cunoșteau pe nume; de lacom, fără saț m-am îmbuibat și drept aceea zac sub ploi și brume.
34
Dar singur nu-s: același greu păcat îl ispășesc și-aceeași caznă-i strânge pe toți din jur." Mai mult n-a cuvântat.
„O, Ciacco,-am zis, durerea ta mă frânge și-amare lacrimi dă din ochi să-mi scoată; dar spune, dacă știi, unde-or ajunge
urmașii noștri-n urbea dezbinată19 și cum de s-a-ncuibat zâzania-n țară? Mai naște-n ea vreun om dintr-o bucată?"
Răspunse-atunci: „De sfada nu-i doboară20,
se vor ciocni și-ncăierați orbește2'
cei Albi pe Negrii-i vor goni22 cu-ocară.
Dar și puterea celorlalți va crește și-n nici trei ani pe dânșii23-i vor călca, prin forța cui24 azi încă șovăiește.
Mult timp25 semeți, cu fruntea sus vor sta, ținându-i pe învinși în împilare, oricât s-or plânge ei și-or blestema.
Cinstiți mai sunt vreo doi26, dar n-au cătare: trufia, pizma și zgârcenia toată27 scântei au fost ce-au dus la-ncăierare."
Sfârși cu-acestea vorba-nlăcrămată și-am spus atunci: „îndură-te de mine și dăruie-mi cuvântu-ți înc-o dată.
De-Ârrigo, Mosca28, demni de neam și sine, de Rusticucci și Farinata-mi cântă, Tegghiai și toți ce-au osârdit spre bine29.
Ei unde sunt? Te-ndură și cuvântă, căci ard să știu de-i îndulcește raiul sau iadu-n fund cu cazne de-i frământă."
35
„De cei mai răi ei se lipesc ca scaiul și alte vini îi trag din greu la fund; de-ai să cobori, le vei cunoaște traiul.
Dar când vei fi pe-al lumii dulce prund, mai cântă și de mine30 câteodată. Atâta-ți spun și alta nu-ți răspund."
Și-astfel zicând mă mai privi o dată pieziș31, și-n tina dimprejur, porcească, pe brânci căzu cu ceilalți orbi32 din ceată.
Grăi Virgil: „Nu-i scris să se trezească până ce trâmbiți îngerești cuvântul puterii ce-i urăște33-au să-l vestească.
Ei toți atunci își vor găsi mormântul și, reîntrupați în cărni și-n mădulare, de-osânda lor va bubui pământul34."
Astfel vorbind de viața viitoare, pășeam arar pe scârnave podele35 de umbre, tină, ploaie și ninsoare.
„Maestre,-am zis, aceste chinuri grele
după județ36 își vor spori tăria?
Vor fi mai blânde-ori tot atât de rele?"
„Adu-ți în gând, grăi, Filosofia37:
tot ce-i plinit mai greu și aprig se simte
dureri ori chin, mai dulce bucuria.
Și chiar de-aicea38 blestematei ginte desăvârșirea nu-i e dat s-o știe, de judecată leagă dor fierbinte."
Astfel, vorbind mai mult decât pot scrie, băturăm roată39 brâul lui Satan și-ajunși pe unde scoborâșu-mbie,
am dat de Pluto40, vajnicul dușman.
36

CANTUL VII

Cercul al patrulea: Zgârciții și risipitorii. Pluto. Despre soartă. Pătrunderea în cel de-al cincilea cerc. Mânioșii.
„Pape Satan1, pape Satan aleppe!"
cu voce aspră2 Pluto cuvânta,
iar blândul înțelept3 ce-a tot pricepe
mă-mbărbătă zicând: „Nu te speria, căci drumu-n jos nu el ni-l va aține, oricât de mare-ar fi puterea sa."
Și-ntors spre chipul spurcatei jivine: „Tu taci, grăi, lup blestemat4 de fire, și mistuie-ți tu singur fîerea-n tine.
Nu ne-am pornit spre-adâncuri în neștire; aceasta-i vrerea-n cer, unde Mihai5 a răzbunat trufașa răzvrătire."
Cum cad grămadă pânzele6 când, vai, se prăbușe catargul pe furtună, la fel căzu și Pluto fără grai.
Pornirăm, dar, spre-a patra văgăună7, tot mai afund în apriga căldare ce-ntreaga lumii mârșăvie-adună8.
O, dreaptă judecată! Cine oare atare chin și cazne-ngrămădește? De ce păcatu-atât de greu ne doare?
Precum se frânge9 valul când izbește . potrivnic val pe la Caribde-n mare, la fel și-aici norodul se-nvârtește.
37
Din două părți, rotind fară-ncetare
poveri'0 cu pieptul, păcătoșii țipă
și vin puhoi, cum n-am văzut mai mare".
Deodată se ciocnesc și-apoi în pripă: „De ce-adunat-ați, se răstesc12, în viață?" și ceilalți: „Voi, de ce-ați făcut risipă?"
Astfel în cerc se perinda prin ceață din două părți potrivnica oștire, zvârlindu-și vorbe de ocară-n față
și-ajunsă apoi la locul de-ntâlnire se răsucea spre-a doua curbătură, Pătruns atunci de milă și uimire,
grăii: „Maestre, spune-mi tu, te-ndură, de-a stânga-aici, pe brâna ce se cască, să fie clerici ăștia cu tonsură?"
■ „Ei toți, răspunse, 'n viața pământească13 nu s-au grijit să pună bani deoparte, nici n-au știut cu cap să cheltuiască.
Chiar ei o spun, lătrând cu glasuri sparte, când se ciocnesc, de unde-apoi, trudiți, păcat potrivnic ceata lor desparte.
Iar cei ce-n creștet14 sunt de păr lipsiți ori papi ori cardinali s-au fost aflat, ce n-au pereche-n lume de zgârciți."
„Maestre,-am zis, de bună seamă-n sfat voi da de unii din aceia care cu-atari păcate-n lume s-au spurcat."
„Amar te-nșeli, răspunse cu-ntristare; smintita viață-n ei lasă pecete15 și nu-i cu putință să-i cunoști atare.
38
în veci se vor ciocni în două cete:
cu pumnii strânși16 aceștia, din mormânt
se vor scula, iar ceilalți, fără plete17.
Din lipsă de măsură cerul sfânt schimbat-au pe-acest loc de-ncăierare ce-l vezi și singur, fără-al meu cuvânt.
Și-așijderi poți vedea ce-nșelătoare sunt cele Sorții-ncredințate-anume, ce sfadă-aduc și-mping la dezbinare.
N-ar fi de-ajuns tot aurul din lume
nici cel ce e, nici cel ce-a fost spre-a ține
o clipă-n loc din mers aceste turme."
„Spune-mi, maestre,-ndură-te de mine, ce-i Soarta18 despre care mai-nainte spuneai că-n mâini a lumii bunuri ține?"
l-am întrebat. „Nătângi sunteți la minte și-amar vă-neacă neștiința-n tină! Ascultă ce-am să-ți spun și ia aminte.
Acel ce-n sine19 tot ce-i știință-mbină făcut-a ceruri și cârmaci deodată și deopotrivă împărți lumină,
astfel ca-n orice parte20 să răzbată; așijderi și splendorilor lumești le rândui stăpână21 ne-nfricată,
ce-mparte-averi și bunuri pământești din neam în neam, din tată în fecior, în ciuda vrerii minții omenești;
de-aceea-n timp ce urcă un popor, tânjește altul, după-al sorții dat ce-ascuns ne e, ca șarpele-n răzor.
39
23
Nu-i poate sta-mpotrivă-al vostru sfat. Ea judecă, așază și-mplinește, ca îngerii pe-al lor, al ei regat.
Din a schimba în veci nu se oprește:
gonită-i de nevoie și-i firesc
că-n goana ei tot pe-alții norocește.
Aceasta-i Soarta contra cui cârtesc cei cari s-o laude s-ar cădea; dar vamă ei nu-i plătesc și-n veci o ponegresc.
Ci ea n-aude și nu-i ia în seamă; învârte roata-n rând cu cei ce-s primi22, ferice pururi, fără griji sau teamă.
Ci-acum spre chin mai mare s-o pornim căci rând pe rând cad stelele24 ce-n deal mijeau când am purces. Să ne grăbim.
Tăiarăm brâul pân' la cel'lalt mal, peste-un izvor ce clocotind înscrie un jgheab în mers, săpat cu propriu-i val.
Era o apă roșie25 cenușie și scoborârăm calea ei cotită, cu unda sură drept tovărășie.
în fundul unei mlaștini Stix numită se varsă râul când se lasă-n jos la poala râpei26 aspru povârnită.
Și-n smârc văzui, privind nesățios, făpturi mânjite27 de noroi, ce stau cu trupul gol și chip aprins, ciudos.
Mânate de turbare se loveau28
cu mâini, cu cap, cu piept și cu picioare
și carnea toată flenduri și-o rupeau.
40
„Se zbat aici, în apa stătătoare, mânioșii-n care furia-nvinse firea, grăi Virgil. Ci-n fund, pe sub vâltoare,
mai sunt și alții ce-și bocesc pieirea și mână-n sus bășici29 din mâlul gros, cum însuți vezi, oriunde-ntorci privirea.
înfipți în glod ei strigă: «Răi am fost sub blânda, dulce-a soarelui lumină și-am huzurit la-al lenei adăpost,
de-aceea-acuma pătimim în tină». Acesta-i imnul30 ce-n frânturi ieșind le gâlgâie din gușa pururi plină."
Făcurăm astfel un ocol, privind la cei ce-și fac din tină dumicat, și printre smârc și râpe hoinărind,
până la urmă peste-un turn3'am dat.
41

CANTUL VIII

Cercul al cincilea: Mânioșii. Trecerea fluviului Stix in barca lui Flegias. Filippo Argenti. Cetatea Di te.
Spun dar, urmând1, că până-a nu ajunge la turnu-nalt, privirăm sus spre el și vârful lui ce zările străpunge,
căci două facle2-nfipte în crenel
și-o-a treia-n zări, ce-i răspundea în noapte,
zărirăm sus. Drept care,-ntors spre-acel
■ ce-i plin de-nțelepciune3-n gând și-n fapte, l-am întrebat: „Cine-a aprins lucoare și ce-și grăiesc văpăile4 în șoapte?"
„Privește-n sus, pe undele murdare și ce-așteptăm5 ai să pricepi de-ndată, de poți vedea prin ceața bălții-n zare."
Nicicând din coardă n-a țâșnit săgeată6 mai iute decât luntrea ce vioi tăia văzduhul, zveltă, neînfricată
și scobora pe ape către noi,
c-un singur om la cârma ei ce-amarnic
striga: „Te-am prins! Să nu dai înapoi!"
Și-atunci Virgil: „O, Flegias7, strigi zadarnic.
Nu vei avea, dacă te-mbii la trudă,
doar cât vom trece pe-acest loc scârbavnic."
Cum cel prostit, când îi e dat s-audă că-i înșelat și remușcări încearcă, la fel și Flegias spumega de ciudă.
42
Maestrul meu păși dintâi în barcă, trăgându-mă cu mâna lui pe punte și-abia atunci simții că se încarcă8.
De-ndată ce urcarăm, vechea luntre, mai grea pe valuri, se porni mai iute ca-n alte dați, întinsul să-l înfrunte.
Și cum pluteam pe apele stătute, un duh9 glodos se sumeți să-ngâne: „Tu cine ești10, de-ncalci cele știute?"
„De moartea-ncalc, grăii, nu voi rămâne. Dar tu, ce-n tină îți cufunzi durerea?" „Sunt duh ce plâng"", grăi cu-amărăciune.
Și-atuncea eu: „Cu plânsul și cu fierea rămâi, căci te cunosc din câte-ngâni, chiar dacă tina12 îți mânjește pielea."
întinse-atunci13 spre luntre-a sale mâni, dar domnul meu îl îmbrânci scârbit, strigând la el: „în smârc14, cu ceilalți câni!"
Mă prinse-n brațe-apoi și, mulțumit, mă sărută zicându-mi: „Suflet mare, ferice maica15 ce te-a zămislit.
Ãst duh de trufaș n-avu soț sub soare; nimic pe urme-i n-a lăsat de preț, de-aceea-acum cuprins e de turbare.
Și câți din cei ce se cred regi în jeț s-or tăvăli ca porcii 16-aici, prevăd, lăsând pe urme silă și dispreț!"
„Maestre,-am spus, mult mi-aș dori să-l văd17
scufuns până la creștet în leșie18,
cât timp mai suntem într-acest prăpăd."
43
Grăi Virgil: „Dorința 19-are să-ți fie, 'nainte să vezi malul, împlinită, căci ți se cade-atare bucurie."
Nu mult trecu și ceata-mpotmolită atare-n spate îi sări ciorchine, că și-azi înalț la ceruri mulțumită.
„Săriți, răcneau, pe el! Þineți-l bine!" și arțăgoasa umbră florentină se sfârteca ea singură pe sine.
Nu-i vrednică20 povestea-n loc să-mi țină: de-aceea spun c-un geamăt surd mă puse să cat cu ochii geana de lumină.
„Se-apropie-acum cetatea Dite21,-mi spuse maestrul meu, ce-ascunde sub obroc mulțimi de umbre și dureri nespuse."
„Văd bine,-am spus, maestre, la mijloc ca niște turle de moschee22,-egale, de-un roșu-aprins, parc-ar ieși din foc."
Și dânsu-atunci: „în flăcările sale un foc etern le-ncinge și le-nghite, pre câte vezi în fund de iad , pe vale."
Ajuns-am dar la gropile-adâncite24 ce roată strâng cetatea-n brăcinare, cu ziduri groase, ca din fier clădite.
Și dând ocol pe apele murdare, sosiți pe mal, luntrașul iscusit: „Ieșiți 5, răcni; ajuns-ați la intrare!"
Mai mult de-o mie-n poartă am zărit
de draci ciudoși26 urlând cu glasuri sparte:
„Au cine-i cel ce fară-a fi murit
44
pătrunde-n lumea duhurilor moarte?" Făcu Virgil un semn ca să-i împece, poftind cu ei să sfatuiască-aparte.
Și potoliți atunci, ca să mă-ncerce, către Virgil strigară: „Dintre voi să vii tu singur27. Celălalt să plece.
încerce-și singur drumul înapoi,
de-o vrea și-o ști prin noapte a străpunge;
tu ce l-ai adus, tu-ai să rămâi la noi."
La vorba lor simții că mă împunge până-n rărunchi o teamă cu păcat: gândeam că-n veci pe lume n-oi ajunge.
„Maestre scump, ce-ntr-ajutor mi-ai stat de-atâtea ori la cumpene și care de rele și primejdii m-ai scăpat,
nu mă lasă, strigai cu-nfrigurare,
și dacă-n cale ni se pun stihii,
să ne grăbim pe vechea-ne cărare."
Ci domnul meu ne-nfricoșat grăi:
„Să nu te temi28, căci Domnul m-a-nvoit
și nimeni pașii nu ni-i poate-opri.
Așteaptă-aici, și sufletul trudit să-ți fie pururi de nădejdi sorginte; n-am să te las pustiu și rătăcit."
Așa plecă preabunul meu părinte
și eu rămas-am îndoielii pradă,
cu „vine-ori nu29" luptându-mi-se-n minte.
N-aș ști să spun dacă s-au luat la sfadă ori ce le-a spus maestrul înțelept, dar după ziduri toți s-au tras grămadă.
45
Cu lacăt poarta-i zăvorâră-n piept și el porni tăcut și-adus de spate unde știa că stăm ca să-l aștept.
Pășea mâhnit, cu pleoapele lăsate30 și „Cine oare31, l-auzeam că spune, nu mă-nvoiește-n jalnica cetate?"
Și mie-apoi: „De vin cu-amărăciune, nu te speria; voi frânge-acest popor, oricine-i cel ce-n calea mea se pune.
Din vremi străveche-i cutezanța lor, vădită-n prag de poartă mai cu vază, care-a rămas de-atunci fără zăvor32.
Pe ea citit-ai buchiile33 de groază:
dar dând-o-n urmă34, către noi se-abate,
din brâu în brâu și fără soli de pază
■acel35 prin care vom intra-n cetate.

CANTUL IX

Cercul al șaselea: Ereticii. Lângă poarta cetății Dite. Cele trei Furii.
Trimisul ceresc. Cei doi poeți pătrund în cetate. Ereticii îngropați în
morminte de foc.
Culoarea stinsă ce-mi pălise-obrazul când îl văzui1 venind-napoi molcum, mai grabnic șterse de pe-al lui2 necazul.
Cum cel ce-ascultă3 se opri din drum, căci ochii-n zări, prin noaptea plumburie nu străbăteau de ceață și de fum.
„Tot noi vom birui în bătălie,
grăi, de nu4... Prea sfântă-i rugăciune:
Oh, cum aștept5 a cerului solie!"
Văzui atunci că încerca să-mbune vorba dintâi6 cu cealaltă care altminteri gândul se-ncerca a-l spune.
Dar totuși teama mă cuprinse-n gheare, căci eu dădeam cuvintelor trunchiate un tâlc mai negru decât el, se pare.
„într-acest fund de scoică7 mai răzbate vreun duh din Limb, pe care Dumnezeu numai cu neagra deznădejde-l bate?"
Așa întrebai8. Iar el: „Arar și greu pornește vreunul din a noastră ceată să bată calea ce-am pornit-o eu.
Și nu dintâi; căci am mai fost o dată9, de Eritona!0-nduplecat, de cruda ce-nvie morți i-n trupul de-altădată.
46
47
De-abia murisem când m-ajunse truda
de-a cerceta cetatea în străfund
și-a scoate-un duh din brâul unde-i Iuda.
Nu-i loc pe-aicea mai străin și-afund" de cerul care-nvârte tot sub soare, dar nu te teme; ști-voi să-l pătrund.
Spurcatul smârc12 ce-mprăștie-n jur duhoare cetatea-ncinge și nu-i chip la răi s-ajungem fără sfadă și turbare."
Rosti mai mult; dar eu pe alte căi umblam pribeag, cu ochii în căutare spre turla-naltă-ncinsă-n vâlvătăi,
unde văzui13 ivindu-se-n lucoare trei Furii sângerând și câteșitrei cu hidre verzi în loc de cingătoare
și chip cu-nfățișare de femei;
șerpi groși drept plete, grei precum ciorchinii
și drept șuvițe, șerpi mai mărunței.
Virgiliu, știind că-s slujnice reginii14 ce-n iad domnește peste morți, grăi: „Privește-acum mânioasele Erinii.
Megera-i cea din stânga ta, să știi; Alecto-n dreapta plânge-amar și drept la mijloc Tesifona." - Atât rosti.
Ci ele carnea-și sfâșiau pe piept și se plesneau urlând15 astfel, că eu mă apropiai cu teamă de-nțelept.
Cu ochii țintă către locul meu
se tânguiau: „Meduzo16, fa-l de piatră,
căci nu l-am frânt la vreme pe Teseu17!"
48
„Ascunde-ți fața când le-auzi cum latră,
căci de Gorgona ți se-arată-n trei,
în veci de veci nu mai ajungi la vatră."
Astfel grăi Virgil, și ochii mei i-acoperi18 cu mâna lui fierbinte, căci nu punea pe-a mele mâini temei.
O, voi, ce teferi v-ați născut la minte, cătați cu sârg ce tâlc ascund de gloată, sub tainic văl19, ciudatele-mi cuvinte.
Iscat din zări, pe unda tulburată,
de spaime plin, venea un zvon năprasnic20,
de apa-n maluri se zbătea turbată,
precum un vânt ce bântuie prădalnic când îl stârnesc potrivnice ardori21 și scurmă codrii-n mersul lui năvalnic,
și smulge crengi, și urcă prafu-n nori, și-și poartă falnic fruntea lui, semeață, punând pe fugă turme și păstori.
Maestru-atunci, descoperindu-mi fața, grăi: „Privește colo sus, pe ape, spre locul unde se-ntețește ceața."
Ca broaștele22 ce-aleargă ca să scape și-n mâl se-ascund, la fundul apei toate când simt năpârca undeva pe-aproape,
la fel văzui și umbrele-nfricate gonind din fața unui sol23 ce-a una trecea pe Stix24 cu tălpile uscate.
Cu mâna stângă alunga întruna miasma grea25 ce-l îneca, scârbit, far-altă grijă decât asta una.
49
Și pricepând că cerul l-a ivit, >■ >\
privii către poet și c-o sclipire
din ochi mă-mpinse să mă-nchin smerit.
Ah, cât dispreț îi scânteia-n privire! C-o vargă-atinse-al porții vechi mâner și-o-mpinse-n lături fără-mpotrivire.
„O, voi, netrebnici26, izgoniți din cer, ce cutezanță v-a făcut străjeri? grăi din pragul porților de fier.
De ce vă-mpotriviți acelei vreri27 ''M> ce-n țelul ei n-a cunoscut zăgaz, și vă sporește chinuri și dureri?
Să-i țineți piept v-ajută la necaz? Uitat-ați28 că pe Cerber se cunoaște , răritul păr pe ceafa și grumaz?"
Se-ntoarse-apoi, pornind-o către mlaște
, și-așijderi celui care dă-napoi
a altui grijă când a lui îl paște,
așa și el, nici nu grăi spre noi;
dar vorba-i sfântă ne-ntări-n simțire
și către porți pornirăm amândoi.
Trecurăm pragul fară-mpotrivire, > și eu râvnind să știu, din mers, de-ndată ce cazne-ascunde jalnica zidire,
cât ce-am pătruns întorsei ochii roată și-un șes văzui și pe cuprins năpastă, și chin nespus, și jale necurmată.
Precum la Arles30 unde Ronu-adastă, precum la Pola unde-i brâu Carnarul și-n unde spală a Italiei coastă,
.29
50
mii de morminte împânzesc hotarul,
așa și-aici se-nalță din belșug,
dar mult mai jalnic își vădesc amarul;
căci printre ele flăcări ca de rug
le-ncing atare-n vâlvătăi pe toate,
cum n-a fost fier încins31 de-un meșteșug.
Nici unul n-avea lespedea32 pe spate și-atari suspine slobozeau în vânt, cum numai chinul și durerea scoate.
Și-am zis atunci: „Maestre, cine sunt toți cei ce zac în racle și dau glas33 durerii lor de-a dreptul din mormânt?"
„Se zbat în gropi, grăi, întru impas
ereticii cu-ai lor, și până sus
de ei sunt pline; nici un loc n-a mas
Cu tagma lui34 fieștecare-i pus
să zacă-n raclă felurit35 fierbinte."
Și astfel zicând de-a dreapta36 ne-am tot dus,
pe drumul dintre ziduri37 și morminte.
51

CANTUL X

Cercul al șaselea: Ereticii. Farinata degli Uberti și Cavalcante dei Cavalcanti. Prevestirea exilului lui Dante.
Pe-un tainic drum1 și-ngust, ce șerpuia de-a dreapta printre ziduri și morminte, Virgil o luă, și eu pe urma sa.
„Maestre bun și preaînțelept părinte, ce pașii-mi porți prin aste văi, cuvântă și stampară dorința2 mea fierbinte.
Pe cei ce zac în gropi și se frământă
nu-i chip să-i vadă? Căci nu stau străji3 pe hat
și-n fice raclă lespedea-i răsfrântă4."
„S-or cetlui, făcu, din Iosafat5 când s-or întoarce morții, fiecare în trupul veșted pe pământ lăsat.
Acesta-i țintirimul6 celor care
cu Epicur7 credeau că-n muribunzi
și sufletul cu trupu-odată moare.
Și chiar aici în brâu8-unde te-afunzi răspuns afla-vei întrebării-n gând și-așijderi și dorinței ce-mi ascunzi."
„Părinte,-am spus, nu ți-am ascuns nicicând ce-mi zace în piept, dar calea de mijloc :
tu m-ai deprins9 s-o țiu, și nu-ntr-un rând."
„Toscane, tu10, care-ai purces prin foc, de viu călcând într-acest trist lăcaș, și-ales grăiești, oprește-o clipă-n loc:
52
mi te vădește graiul băștinaș
al patriei" pe unde-n lume-am mas
și-am ponegrit-o, și i-am fost vrăjmaș12."
Astfel țâșni fără de veste-un glas dintr-un mormânt, părând că mi-l despică și temător lângă poet m-am tras.
„Ce faci, grăi Virgil, de ce ți-e frică? Privește, Farinata13, ca un munte
din brâu în sus întreg cum se ridică."
Eu îl priveam setos și țintă-n frunte, iar el cu pieptul15 împungea-nainte, Infernu-ntreg părând că vrea să-nfrunte.
Mă-mpinse atunci Virgil printre morminte spre el, zicându-mi: „Vezi să nu te mânii și să te pierzi în de prisos cuvinte16!"
Și-ajuns la groapa roșie ca tăciunii,
el mă scrută din cap până-n picioare
și mă-ntrebă: „Cine ți-au fost străbunii17?"
Și cum eram prea dornic de-ascultare, rostii fățiș18 ce-aveam de spus, să știe,
iar el creți sprâncenele -a mirare,
și zise-apoi: „în cruntă vrăjmășie cu-ai mei au fost și drept aceea noi
de două ori i-am pus pe pribegie."
„De-au fost goniți21, ei s-au întors-napoi, am zis atunci, și-ntâi și-a doua oară; dar astă artă n-ați deprins-o voi."
Văzui atunci ieșind din raclă-afară pân' la bărbie-o umbră22 dintre-ai lor, pesemne-ngenuncheată23-n foc și pară.
53
în jurul meu privea iscoditor, părând că pe-altul24 cată lângă mine, iar când văzu că nu-i, răzbit de dor
grăi plângând: „De-aici, printre suspine s-ajungi ai izbutit cu-al minții sfat, fecioru-mi unde-i? Cum de nu-i cu tine?"
„Nu singur vin, i-am spus, ci îndrumat de domnul meu, pe care sus, cândva, poate că Guido-al tău25l-a defăimat."
Cuvântul lui și-osânda ce răbda mi-au deslușit25 pe cine-aveam în față și drept aceea i-am răspuns așa.
Ci ei sărind strigă: „Cum, nu-i în viață? Cu tâlc anume-ai spus «l-a defăimat27»? Lumina dulce sus nu-l mai răsfață?"
Iar când Văzu că stau îngândurat și nu răspund pe dată vrerii sale, căzu la loc28. Mai mult n-a cuvântat.
Dar cel'lalt29 duh măreț, ce pasu-n cale mi-l aținuse, când m-a fost chemat, nici nu clinti, nici se plecă din șale.
Ci-urmându-și gândul, zise-nverșunat: „Să știu c-ai mei30 nu s-au știut reîntoarce mă arde mai cumplit decât ăst pat.
Dar ține minte: raze nu va toarce
de cinci ori zece31 luna-n cer stăpână32
și-ai să pricepi ce greu e a te-ntoarce.
Ci spune-mi tu, pe vrerea ce te mână, de ce prin legi și prin județ pripit33 pururi pe-ai mei poporul se răzbună?"
54
„Măcelu'34, am spus, ce Arbia a-nroșit, încât și azi cu sânge scurs se-nfruptă, poporul împotrivă v-a asmuțit."
Clăti din cap și-apoi cu vocea ruptă: „Nu singur35 m-am bătut, rosti-nciudat, și n-am purces fără temei la luptă.
Dar singur fost-am, când ceilalți la sfat Florența se-nvoiră s-o distrugă, cel ce fățiș cetatea-am apărat."
„Găsească ai tăi de-a pururi pace-n rugă, am cuvântat, ci spulberă-mi aceste nedumeriri ce mintea mi-o subjugă:
voi, cei de-aici36, din câte-am prins de veste, vedeți ce-aduce viitoru-n brață, dar nu vedeți nicicând ceea ce este."
„Vedem, e-adevărat, dar ca prin ceață, răspunse el, tot ce-i de noi departe; cu-atât ne-a hărăzit cereasca față.
Dar câte sunt sau ni-s aproape37 foarte nu deslușim38, căci n-avem precăderea, de nu vin alții vești de voi să poarte.
De-aceea poți pricepe că vederea pieri-va-n noi când timpul va dispare și pretutindeni va domni tăcerea."
Străpuns atunci de griji și remușcare, grăii pripit: „Să-i spui celui căzut c-al său fecior se bucură sub soare.
Iar dac-am fost la întrebarea-i mut39, să-i deslușești că mă zbăteam ca-n fiare în tot ce-n gând prin tine-am cunoscut."
55
Maestrul mă chema de pe cărare
și l-am rugat să-mi facă-atunci pe plac
și scurt să-mi spună ce tovarăși are.
„Cu peste-o mie dimpreună zac,
dar Frederic40 cu mine-n fund se-mbie
și Cardinalul41: despre ceilalți tac."
Pieri apoi, iar eu spre-a mea făclie întorsei pașii, frământând în minte ce-mi prevestea amara profeție42.
Porni Virgil și tot mergând 'nainte: „Ce gânduri te frământă?" zise blând. Iar când răspunsu-i deslușii-n cuvinte,
îmi porunci: „Păstrează bine-n gând tot ce-ți vesti potrivnic prorocirea. Ci-ascultă acum: - și-un deget ridicând -
Când vei ajunge, zise, în sclipirea43 privirii dulci, senină și profundă, vei ști ce ți-a urzit dumnezeirea."
Lăsarăm zidu-apoi să ni se-ascundă și apucând la stânga pe cărare, ajuns-am teferi într-o vale afundă,
ce până sus duhnea cu-a ei putoare.