Asemeni unui șarpe ce joacă pe jeratic,
Strivindu-și sînii-n fierul corsetului,sălbatic,
Din gura ei, ca fraga ,femeia grea:
-Cu umedele-mi buze,cunosc acea stiință
Ce-n pat să pierzi te face străvechea cunoștință.
Sting lacrimi și durere oricînd cu ai mei sîni;
Ca pe copii să rîda îi fac pe cei bătrîni ;
Iar cui mă vede,goală și fără văluri grele,
Îi sînt văzduh și soare și lună-i sînt și stele!
Sînt meșteră-n plăcere, aicea pe pamînt,
Atunci cînd prind bărbații în brațe,și-i frămînt,
Sau cînd îi las să muște din sînii mei,voioasă,
Firavă și voinică,stricată și sfioasă,
Încît, să-mi facă voia,în pat de i-aș chema,
Neputincioșii îngeri ușor s-ar desfîrna!

Cînd imi slei făptura de măduva din oase
Și trupul supt de vlagă spre ea se-ncovoiase
Pierdut,să o sărute,în fața mea,hidos,
Rînjea, plin de puroaie,un biet burduf cleios.
O spaimă ca de gheață pe ochi mi se întinse
Și cînd lumina iarăși privirea mi-o aprinse
În loc de manechinul voinic,care părea
Că grămădise-ntr-însul cît sînge încăpea.
Frînturi de oase parcă vedeam,nelămurite,
Cu glas ca de morișcă,jucînd înnebunite,
Ca tinichele prinse de o vergea de fier,
De vînt stîrnite-n iarnă și huruind la cer.