Poemul se întoarce asupra sa
și începe să se citească pe sine
se descifrează încet, pătrunde în adîncul său
cu sfială, zîmbește, scoate un țipăt de uimire

pe măsură ce poemul se citește pe sine
el se înțelege pe sine
și dispare încet din univers

poemul se oprește o clipă, se uită în spatele său
la cele citite: nu vede decît
o dîră albă și subțire care la rîndul ei
se topește în cenușa deasă a zilei

ai să dispari, ai să dispari pentru totdeauna
urlă cuvintele care au mai rămas necitite
n-are nici un rost să dispari
îi șoptește poemului
duhul poemului, speriat, zbîrcit ca o lămîie

dar poemul rînjește groaznic și din nou
se aruncă asupra sa precum gîndacul
asupra firimiturii de pîine
poemul se îndîrjește, pătrunde în
propriile sale măruintaie înghițindu-le cu urlet
din această pătrundere nu rămîne decît
nimicul - alunecos și rece

poemul e nebun, se înțelege pe sine și
se citește pe sine pînă la ultima suflare
pînă cînd ultimul cuvînt care în genunchi
și urlă de durere, sînt ultimul cuvînt,
îi spune, ai să mori odată cu mine

poemul e trist, e golit deja de toate
cele citite, se repede asupra ultimului cuvînt
și-l citește așa cum osînditul
citește ultimul zîmbet de pe fața călăului

se aude un țipăt suav, o lovitură de aripă
albul care se întinde peste tot
ceața și acoperișurie pline cu apă
sînt tot ce a mai rămas din poem