sunt o dantură pulverizată, o gură arsă după o noapte cu băutură
sunt o sarcină toxică, un torent
albastru de cianură zvâcnind bifurcat din gura păianjenului,
mai puternic decât un cașalot, mai fragil decât o eprubetă: sunt un visător incurabil.

sunt o siluetă de arme de foc împletite, archebuze, flinte și mortiere
sunt apocalipsul vestit deodată
de toate trâmbițele țevilor de canalizare, conductelor pentru gaze
când orice floare devine un pearl harbour de viermi
și viermele scoțând capul din boaba de strugure
strigă o, doamne, șoimul tău vreau să fiu,
o, doamne, strigă viermele, dacă toți atomii cărnii mele s-ar preface-n lumină
aș străfulgera universul și în fine ți-ar vedea viețuitoarele fața
și mâinile cu degete infinite, pieptul cu milioane de sfârcuri
flacăra șiroind pe tine ca o sudoare.

mă zbat în gelatina oceanului, în țărâna de crăci a pământului
în noroiul apusului, în untura clădirilor
aprind toate lacurile de pe o emisferă întreagă
storcându-mi un răsărit de pixuri de aur din inimă.
sunt omul răscut din vene și mațe și liță
sunt un pahar de vodcă însângerată
sunt un blindaj de hoteluri arse din temelie.
mi-am frecat beregata cu alge, m-am spălat cu un banc de păstrugi
mi-am spart dinții în soare, am locuit în femei
mi-am uscat părul, după o baie de mărăcini,
cu învierea lui grünewald, cu răsăritul lui caspar david friedrich
am supt un cocktail molotov din burete.

strivește-mă dacă poți, căci eu sunt acela
care îți bea numele și scheletul
os cu os, din cana de carne.
eu îți mănânc timpanul păienjenit, cum zaci pe o rână
făcând plajă la bombardament, bronzându-te la iad și la catastrofă
eu rotesc punctele cardinale, eu sunt păpușarul glandelor tale
eu sunt ulcerația dimineții de primăvară și stația de tramvai încolăcită în ceață și viscol
și dinotheriul schelet care iese în fiecare noapte din muzeul antipa
plimbându-se zăngănind pe sub cele mai palide stele prin piața victoriei
apoi pe șoseaua ștefan cel mare, răsturnând mașinile cu roțile înspre cassiopeea și lună
și scărpinându-se de blocurile nou construite.
sunt tot ce te mănâncă și tot ce te rumegă și tot ce te sfâșie
o caracatiță tandră, lipită de bulbul și creierul tău.

...copleșit de singurătate, priveam ca dintr-o faclă de sticlă
spectacolul tragic al lumii noastre.
între flăcări, benzină și țevi meditam la pace și puritate
bălăcindu-mă într-un aluat de deșteptătoare.
timid, staniol, fotofob, mă simțeam atât de bine acolo în grotă
în grota căptușită în sânge.
am văzut apoi răscolirea mormintelor, jumătăți de femei și bărbați smucindu-se să iasă din țărâna înzăpezită
am văzut cisterne înnegrite, căptușite cu vată de sticlă, trase pe linie moartă
sub cel mai splendid apus de îngeri încolăciți
și o lumină sălbatică urlând să iasă de sub coaja copacilor
și tâșnind de sub aripi de vrabie.
doamne, ce acuplări apoi prin campinguri și bazine de arteziană
ce înghesuieli prin garsoniere, și totuși câtă melancolie
pe fața albastră a celor mergând mână în mână spre scala.
am văzut iadul și paradisul rotindu-și fustele de păcură deasupra orașelor
și satelor și cuibului de bondari
și disputându-și cu turbare o cărămidă.
priveam toate acestea cu ochii albaștri, apoi am fost silit să-i închid
căci am trecut cu pletele fluturând printr-o strâmtoare de carne.

sunt o pisică gândind cu înfiorare la acest univers
sunt un obiect visător, zăpăcit de circulație și vitrine
sunt mecanismul din turn, gata oricând să-și rotească Mariile
albastre și vișinii, peste vreo fetiță sau vreo agrafă
sau peste un oraș cu poduri de hidrogen.
pe lângă tine sunt nimeni, tu, fantomă încărcată de energie,
tu, iluzie mai reală ca piatra,
tu care ții lumea în palmele tale protejând-o de vânt
ca pe flacăra unei brichete, lumea cea aurie
ce va dura doar cât să-ți aprinzi tu țigara, lumea rotundă și rotitoare
plină de pruni înfloriți, de corturi de circ
de combinate de îngrășăminte și frizerii și ciorapi
lumea pe care atât o iubim...

sunt un șurub de lacrimi șiroitoare, un buchet de vicii și pulsiuni
un câmp pe care inima mea înaintează în cârje.