O, Tată, ce ești Tu? Cum ești? Și unde?
Din stânci în stânci, ca Moise pe Horeb,
încerc să urc prin ceața ce Te-ascunde.
Și am atâtea, Doamne, să Te-ntreb.

Ești Tu cuprins în vreme și în spațiu,
când Tu cuprinzi în Tine Însuți tot?
Pot eu întinde către Tine brațul?
O, iartă-mi îndrăzneala și nesațul.
Vreau să-nțeleg atâtea... Și nu pot.

O, Tată, ce ești Tu? O conștiință
a unei insondabile puteri?
Trăiești ca mine? Ești și Tu ființă
cu bucurii, cu dor, cu suferință?
Sau ești mai sus de gând și de dureri?...

Spre focul din pustiu privea profetul
și se simțea atâta de mărunt.
Dar când a vrut să-Þi poată ști secretul,
Tu i-ai răspuns: "EU SUNT ACEL CE SUNT".

Tu ești! Deci numai Tu și nimeni altul!
Căci toate sunt țesute din nimic.
Simboluri sunt și carnea și bazaltul.
Dar ce ești Tu, Supremul, Preaînaltul,
spre care-atât de trudnic mă ridic?

Tu ai creat și crini, și orhidee,
și cerul cu ciudatele-i calești,
și chipul de copil și de femeie,
și geniul sclipind într-o idee.
Dar Tu, Făuritorul, Tu ce ești?...

M-ai tors din nevăzute molecule.
Și poate că, în carnea mea de om,
sunt mii de căi lactee minuscule,
un univers în fiece atom.

Poate pământul nostru totodată
e-o parte dintr-un fir de praf gigant.
Și-n pulberea ce mi s-a pus pe gheată
sunt galaxii aduse din neant...

Zidar fără mistrie, fără drișcă,
Tu chemi din vid, din absolutul NU.
Învârți în cer morișcă în morișcă!...
Pe toate-odată forța Ta le mișcă!
O, Tată, mă cutremur. Ce ești Tu?

Cum ai ascuns sămânță în sămânță?
Un sâmbure e-un chivot. Și în el,
alt chivot poartă altu-ascuns la fel.
Și toate cer de mii de ani ființă.

Dar sufleul? Dar duhul? Lumi latente!
Ce taine-avem în noi și nu le știm!
Suntem neexplorate continente!
În lut nu sunt vibrări de sentimente.
Tu ce-ai ascuns în noi?... căci Te iubim...

Dar iată, văd o zi de sărbătoare.
Apostolii... așteaptă un răspuns...
("Arată-ne pe Tatăl și-i de-ajuns...")
O, Filipe, ce slăvi amețitoare!

Mă uit cum intră soarele-n grădină...
cum îngeri albi aripile și-au strâns...
Trăsare Magdalena în lumină.
"Rabuni!" strigă inima ei plină.
"Rabuni!" strigă glasul ei în plâns.

O văd cum cade în genunchi pe stâncă,
prin ceața cu sclipiri de curcubeu.
"O, nu M-atinge, Miriam, căci încă
n-am fost... acolo sus... la Tatăl Meu..."

La Tatăl? Cum? La Tatăl?! Față-n față?...
În sanctuar de negândit?
O, ce-ntrebări, tot sufletu-mi îngheață!
Pe când Isus dispare brusc din ceață,
spre Tatăl, cu viteza infinit...

Și, iată, plec și eu. Și văd cu gândul
planete cu inele în culori...
Străbat în zbor spiralele de-a rândul
și văd supragiganți uluitori.

Deodată, în noianul de mistere
un chip de crin înaintează blând
spre Tronul Alb de plasmă și putere.
Încremenesc oștirile-n tăcere.
Și-un glas de om se-aude murmurând:

"Părinte Sfânt, am isprăvit lucrarea...
Am biruit prin Tine pe Cel Rău,
ca să câștig pentru pământ iertarea.
Primește-Mă acum, la pieptul Tău..."

"O, Fiu născut, cu nimeni altu-asemeni,
Ieșua!... sunt atât de fericit!
În Tine-am fost când, printre spini și cremeni,
cu stropi de lacrimi alergai să semeni,
în Tine tot Calvarul l-am suit!

Acum e-al Tău pământul! Ia și-mparte!
Domnește peste neamul omenesc
cu cheile de viață și de moarte!
Mai mult, privește împrejur, departe!
Tot cerul, Fiul Meu, Îți dăruiesc!"

*

Jos pe pământ în casa cu zăvoare
stau ucenicii palizi de năduh.
Dar Cineva în fața lor răsare.
E om? E Dumnezeu? E lut? E Duh?

"Șalom Lahem! EU SUNT! Cel care vine!
EU SUNT! Cel răstignit! Cel din mormânt!
Pe Tatăl Meu Îl va cunoaște-oricine.
Toată puterea- n cer și pe pământ
Mi-a dat-o El. Acum luați Duh Sfânt!
Eu sunt cu voi. Și Tatăl e cu Mine!"

Da. Iată cheia. Fruntea-n colb se-așterne.
Acum, acolo sus, în veșnicie,
o, Filipe, tu vezi Lumina Vie
și urci mereu pe treptele eterne...

Iar eu, în clipa de țărână, iată-L,
cu fața sângerândă sub povară,
în Salvatorul meu Îl văd pe Tatăl,
cum Îl vedeai și Tu odinioară...

*

Din stânci în stânci, o, Chip divin, cu Tine
cobor de pe Horeb cu suflet plin;
cu tablele nădejdilor în mine.
Și-ngenunchind, Îți mulțumesc.
Amin.