Un om m-a întrebat care-i
povestea vieții mele.
I-am spus
că viața mea
nu are poveste.
Că povestirile mele erau toate vieți,
ca și ciupercile
ce nu par să aibă rădăcini,
cu toate că sporii microscopici, dansând deasupra pământului,
asemenea mâinii mele ce-ți mângâie chipul în somn,
nu mai au nici un mister ;
și mi-am adus aminte că toate povestirile
sunt de fapt o singură poveste,
ce-i lasă femeii un pumn de argint
ce-n raze de lună se preschimbă
apoi alunecoase asemenea aerului îi scapă,
odată cu soarele dispare,
ea rămâne cu brațele deschise
și poezia care e muzică,
un cântec ce pe toți îi obsedează,
este tot ceea ce ea lasă în urmă,
adevărul ei a dispărut misterios
s-apară apoi în alt petic
jilav de pământ.
Eu caut vrăjitorul ce înțelege
ceea ce ochiul nu vede,
ce citește poezia ca pe un text
pentru o altfel de grădină,
ce preschimbă razele de lună
într-un pumn de argint,
în ceva real și solid,
nu iluzia,
nu vechile povestiri,
nu vechea versiune a vieții
nu ciupercile otrăvitoare.

Ciuperci,
comestibile,
frumoase,
ce sporii îi eliberează,
ce viețile și le petrec
la fel ca noi
toți.
Povestea vieții mele
este
chiar faptul că ea continuă.