"Aproape că-mi vine greu să înțeleg azi.

O boare puternică sumbră și umedă mi-a înclinat flacăra lumânării pe care am stins-o ca să contemplu noaptea…
Deasupra lor, abia dacă mai rămânea loc pentru un petic de cer, pe care secera lunii noi tocmai apăruse, acoperită aproape numaidecât de nori. Iar plouase, crengile mai lăcrimau încă…

Acest minut de contemplare mă făcuse să dârdâi; mai mult sufletește decât trupește… în timp ce mă lăsam cuprins de somn, casa a ridicat ancora ca să străbată oceanul nopții… grădina strălucea; aerul era albastru… mintea toropită de căldură, și un fel de zăpușeală care se simțea printre copaci… Gândurile sunt ca florile: cele culese de dimineață se păstrează proaspete mai mult ca oricare altele…
Când ești atât de aproape de a părăsi pământul, zâmbești bucuros oricărei făgăduințe de supraviețuire... În această viață atât de ordonată cea mai mică zdruncinare riscă să-i compromită echilibrul gândirii... de a descoperi realitatea sub aparență... O, bărci care doriți furtuna! Ce liniștit e acest port! ... lupta cu florile; corolele grele ale daliilor nu se lăsau mânuite...
Portretul prințesei: caracterul femeii aproape că dispărea, dar această grație pură era din cele care nu se pot uita.
... un ochi languros și visător plin de tristețe, gura întredeschisă de parcă suspina, gâtul fragil ca tija unei flori, femeia aceasta era de cea mai tulburătoare, cea mai îngerească frumusețe.

Contemplând-o, îmi pierdusem orice noțiune de loc, de timp ... Gândul meu plin de ea, ... în geană înaripată...
Străbăteam parcul, pe care toamna îl făcea și mai vast, și mai sonor ; ... fiecare rază amintea privirea ei, zâmbetul ei melancolic... Și cu câtă noblețe se pregătea pentru melancolia acestui anotimp de declin. Respiram cu încântare, mireasma de mușchi și de frunze veștede. Castanii mari, ruginii acum pe jumătate desfrunziți, își încovoiau crengile până la pământ; anumiți arbuști purpurii sclipeau prin ploaie iarba lângă ei, se colora în verde aprins; peluzele parcului erau presărate cu brândușe, ... o pajiște era trandafirie...

O mâhnire dureroasă, grea de lacrimi... deodată, o sumbră tulburare se ridică din adâncul sufletului și se interpune între dorința de viață; formează un palid ecran, ne desparte de restul lumii a cărei căldură într-o transpunere abstractă; constați, nu mai ești nemișcat, iar efortul deznădăjduit de a sparge ecranul izolant al sufletului
ne-ar împinge la... nebunie...
Se apropie nu somnul, ci întunecata înțepenire a morții, și chiar pe mine, mă apăsa o anxietate, un fel de groază, cântări aerate, nu veți mai pătrunde niciodată până aici! Îmi ziceam; și mă gândeam la tine, Isabela. Din ce mormânt ai știut să evadezi, spre care viață!...

Cât de departe privesc ochii tăi!
Acest suspin, pe care ei nu-l aud, povestește tânguirea cărei neliniști fără nume a cărnii și a sufletului tău ?...
Un vis care nu a fost la început decât continuarea realității.

Imobilitatea trăsăturilor ei, de fixitatea privirii... A alunecat spre mine fără zgomot ; deodată i-am simțit în jurul gâtului brațele călduțe și m-am trezit în umezeala răsuflării ei... Cerul era încărcat și, prin fața lunii vântul împingea nori groși.

Candoarea îngerească din miniatură cedase locul unei moliciuni pătimașe iar o expresie de dezgust îi încrețea colțul gurii... părea extraordinar de albă și de fragilă... Totul se pregătea să renască, în aerul călduț, crengile începuseră să se umple ; mugurii se deschideau și, tăiată, fiecare cracă își plângea seva... Tristețea peisajului îmbătat, poate, un pic, de puternica mireasmă vegetală, pe care o exalau copacul muribund și pământul muncit.
Abia dacă simțeam constrastul dintre aceste trunchiuri lipsite de viață și revenirea primăverii, parcul se deschidea mai larg luminii, care scălda și poleia în aceeași măsură moartea și viața, cântul tragic al securilor, umplâng văzduhul cu o funebră solemnitate, ritma în taină bătăile fericite ale inimii mele, iar vechea scrisoare de dragoste... îmi pârjolea inima.

Mă mâhnea că nu deslușesc în melodia vocii ei caldele armonii ale inimii.
Nici un cuvânt de regret decât pentru ea ! Cum ? mă gândeam, așa știa ea să iubească ?... devenind brusc indiferent...
Inchipuiți-vă că alături de părinții dumneavoastră, toamna trecută, în toropeala de la Quartfourche, adormisem, că mă îndrăgostisem de un vis și acum m-am trezit. Adio."