Fa-i sa taca, mai ales acum, dimineata,
cand lumina sparge fereastra
si o aschie de sticla imi impunge ochiul meu
asiatic si negru.
undeva nu este nimic si tocmai acolo se ingramadesc
diavolii mici si negri cu nasul mare sli cu
ochii iesiti din orbite,
bat toaca pe nimic si pe spatele meu si atunci simt
cum coboara din ceruri pe sira spinarii mele
ceva ce nu mai are decat restul de a cobori.
coboara cu luntrea si cu puntea, cu pasul
si cu piciorul, nu cu gandul.
cine nu are luntre sa si-o faca, spinarea mea
si nimicul au devenit un sprijin de mare pret,
o materie prima de ars in ritualuri pagane
si de facut comert la preturi scazute
pentru materiale ce atarna greu, ca plumbul.
nimicul si cu mine suntem o insula de pamant pe
care au poposit femei si negri, eunuci si nebuni,
schiopi si orbi, surzi si muti, fara limba.
tocmai nimicul si spinarea mea care nu exista au
devenit port principal la mare de unde se varsa
petrol nerafinat extras din testicole de leoparzi
inteligenti si lenesi.
spinarea mea e nimicul? sau nimicul e spinarea mea?
cum sa ma impart intre nimic si mine,
intre crab de sarb si sange de inger?
poate ca sunt chiar nimicul ce atarna greu
ca un hoit ce putrezeste
si lasa in urma-i un miros de-ti muta nasul.
sau poate ca sunt chiar spinarea?
spinarea care rupe cand se rupe, care plange
cand se plange si care iubeste cand se iubeste?
sa nu mai las nimicul pe spinare?
sau sa nu mai las nimicul sa coboare?