Între nădejde tristă și-ndoială,
Te-am căutat prin bolta siderală.
Te-am căutat pe unde și neunde
Îți bănuiam făptura că se-ascunde.
Te căutam în tainica ta lipsă
Prin Testamente și Apocalipsă.
Să fi rămas un loc nemaiumblat
Pe unde nu te-am căutat?
Cînd socoteam că te-am găsit,
Se și-nălța în dreptul tău un zid.
Simțindu-te zvîcnind în rădăcini
Te mai simțeam în spice și-n tulpini.
Te-am și cîntat pe corzi, și noi și sparte,
Și peste vieți și peste moarte.
Tu rămîneai mereu departe.
Auzul tău nu vrea s-audă
Cîntec de nai, de cobză și-alăută?
Într-o-nserare, în sfîrșit,
Mi se păruse că te-aș fi zărit
În mantia de aur a unui asfințit,
Prinzîndu-ți-o, tîrîtă prin țărînă.
Mi-a și rămas un ciucure în mînă
Și l-am vîrît în sîn, ca un pribeag
Un bun de furtișag.
Dă-mi voie, negăsită arătare,
Să-ți pui acum o veche întrebare:
Că ai făcut atîtea frumuseți blajine,
Fără-ndoială, mulțumescu-ți bine,
Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare,
Timpuri și valuri călătoare
Și oamenii în sărbătoare;
Bărbați viteji, domnițe la harpă și la furcă.
Mutînd pe strune mîna, fuiorul cînd se-ncurcă.

Dar, mare-aprinzătorule de stele,
Cum de-ai făcut și-atîtea lucruri rele?