În soare s-a deschis un ochi de umbră
mutîndu-mi cursul razelor prin trup
și nu mai știu în ce credință umblă
timpul din care nu pot să mă rup.

Înlănțuit la malul apei, prundul
de om trăit îmi sună prin verigi
alcătuind din tot ce sînt, cuvîntul
de la-nceput, în care să mă strigi.

Nu sînt păzit decît de orizonturi
și-o singură silabă-ar fi deajuns
să risipească clipa care vine
din gîndul tău cu sunet de răspuns.

La cîntecele orelor tăcute
să ne îmbrace în lumini de salbe
și mîna ta curgîndu-mi peste frunte
să-mi țină delta păsărilor albe.