In fata casei in care convietuiesc cu mine insumi
Era o agitatie nemaipomenita.
Toata omenirea se adunase acolo
Si vroia sa treaca prin versurile mele.
Eu abia puteam stavili valurile de oameni,
Alergam de colo-colo, asudat tot,
Si imparteam bonuri de ordine.

Erau acolo si paduri, muntii si rasarituri de luna:
Auzisera ca e vorba de poezii
Si venisera din obisnuinta.
Ca sa impac si oamenii si natura
Eu ii alegeam pe cei mai voinici,
Ii rugam sa ia in brate,
Pe langa bucuriile si necazurile lor,
Un copac, sau un munte,
Si numai asa le faceam vant
In cate o strofa.

Niste femei foarte frumoase
Tineau de patru colturi desertul lui Gobi
Si voiau sa mi-l deie cadou.
Le-am multumit emotionat si l-am primit,
Cu toate ca mai fusesem indragostit.