O lună galbenă de groază
CLipește strâmb prin strâmta oază
Și apele-și arată fundul,
Crapă butoaielor rotundul.

Pământul ca plesnit din doage
Hodorogește-n orice ins-
Un clopot dat-a să se roage
Și dangătul în cer s-a stins.

Neamator de parsatase,
Un cimitir vomită oare
IAr spiritul, plutind deasupra,
Nu se mai vede nici cu lupa.

Cum la-nceput a fost cuvântul,
Ce se purta pe-a apei față,
Acum se pare că doar vântul
Ne va sufla pustiu în față.

Dă, Doamne, să mai țină-o clipă
Această veche schelărie,
CE într-a stelelor risipă,
Înalță-un strop de apă vie.

Așa cum lacrima se urcă
În ochiul meu din mări secate,
Proptit de tine ca de-o furcă
A lumii, spune-mi că se poate.