Credință și-ndoială, eroare și-adevăr,
Ca boaba unei spume, ușoare sunt și goale.
Opacă sau bogată în irizări de cer,
Această boabă-i chipul și tâlcul vieții tale.

Atâta duioșie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi și-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Și-acum,
De ce sunt toate ură și lacrimă și fum?

Puțină apă și puțină pîine
Și ochii tăi în umbră parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Și nici un cerșetor mai trist ca mine.

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea.
Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Și-acum, ce sens plecarea?

Privește cedrul mândru: atâtea brațe are!
Dar nu ca să cerșească, ci ca s-adune soare.
Și limbi nenumărate au nuferii și crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii și-al luminii.

Dă-mi cupa și ulciorul! Să bem fermecătoare
Făptură plămădită din rouă și eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe și ulcioare?

Sărmane om, nimica tu n-ai să știi vreodată.
Nimic din ce-nconjoară această oră tristă.
Încearcă să-ți faci Raiul, promis de zei odată,
Aici, căci altul poate dincolo nu există.

Să-ți faci puțini prieteni. Din tine nu ieși
Căci prea des falsitatea credința ne-o înfrânge.
Când ți se-ntinde o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândește-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Toți idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credința cu răni ce nu se vindec.
Mi-au înecat tristețea în vinul parfumat
Și mi-au vândut la urmă renumele pe-un cântec.

Mă dojeniți că veșnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceți. Și ce dacă-i așa?
Puteți orice să spuneți pe socoteala mea.
Îmi aparțin. Pricepeți? Și sunt ceea ce sunt!