Va fi-ntr-o noapte caldă de mai.
Cînd vei intra
În parcul meu,
Nisipul aleelor deșarte,
Îmbrățișînd pantofii tăi albi, va tresări...
La revederea celei venite de departe
Copacii vor zîmbi...
Ferestrele-mi închise se vor deschide iar,
Și-n vazele uitate pe albe etajere,
Buchetele uscate de alb mărgăritar
Vor palpita
Ca-n ascultarea unui demonic Miserere!...



Va fi-ntr-o noapte caldă de mai.
Cînd vei veni,
din cadru-i îți va surîde iar,
Ceasornicu-n perete va respira mai rar
Și mutele covoare, pe jos, vor tresări...
Demonul nebuniei va coborî din nou
Pe-albastrele sofale
Și albele dantele,
Aripa lui va stinge lumina-n candelabru,
Iar noi,
Sub ocrotirea tăcutelor perdele,
Postum ca și-ngropații de vii, într-un cavou,
Ne vom iubi-n parfumuri de brad și de cinabru.
Și apoi...



Va fi într-o seară ca și-alte seri.
Va fi
O seară de octombre cu palpitări discrete
De frunze
De imagini,
De pleoape
Și regrete...
Vai!... cea din urmă seară cînd tu vei mai veni
Va fi o aiurare de toamnă pe sfîrșite,
O aiurare-n versuri brodate pe-o batistă--
Simbolul despărțirii...

Și-atîta tot...

Și-apoi
Nu mai mai fi nimica
Nu va mai fi nici soare,
Nu va mai fi nici lună,
Nici stele căzătoare...
Și față de noi singuri,
Poate,
Nu vom mai fi nici noi!...