Un zeu de cântă, cum se-ntâmplă câteodat’,
n-atinge doar cu degetele-o liră.
El își destramă-n vânt ființa toată. Rând
pe rând sub crug albastru se resfiră.

Nemaiavând figură și nici umbră – chip,
o adiere numai, și pierind
aproape ca mireasma floarei, vraje-vânt
el trece peste coardele de-argint.

Unde un cântec este, e și pierdere,
zeiască, dulce pierdere de sine.
Dar cel ce-ascultă, dobândește viu contur,
în armoniile treptat depline
un templu, un menhir sau crin devine.