Abia acum merg
spre cei care cântă demult singuri în singurătate.

Sub vântul acesta de seară, sub inima lui caldă
ne vom retrage
ca-ntr-o verandă cu toate ferestrele sparte, cu toate ușile
rupte
cu acoperișurile oricând în stare să zboare.

Voi cânta și eu. Îmi ajunge cât n-am știut să înalț
melodia niciunui cuvânt în cea mai deasă tăcere.
Voi cânta nimicul pe care îl știu.

Abia acum merg… și cât de greu se mișcă vaporul
cu care călătoresc _ pe când femeile acestea, parcă zburând
de la prova la pupa dau chite nocturne vorbind despre
astre… Ah, ce știi tu copile, îmi spun, unde am eu Lyra,
unde am eu Gemenii, unde am eu Carul, unde am eu Clepsidra…
Vorbind într-un cor să cred că toate-s doar una, și rotesc în
jur să nu mai văd bine nici una.- Și iarăși îmi spun: ce
crezi că găsești în trecutu-ți tăcut… pune mâna! Și mâna
mi-o prind și mi-o leagă de-un bust de femeie născând…
strigând că viața-i acolo, se zbate… și uite copile tu nu
știi nimic… cauți tăcerea care e moartea neadevărată.

Abia acum merg
spre cei care cântă demult, singuri, în singurătate.
Abia acum…
și femeile acestea nu se mai opresc să-mi spună
tot felul de lucruri
desfăcându-și tot mai mult trupul
în care-mi arată
livezi lăcrimindu-și florile… drumuri
țipând sub marginea dealului
gata să cadă… suspine
regizate, trucate, adevărate- despre
oameni care au fost-
și-un joc de balet pe care nici ele nu îl pricep
că-n fiece clipă cineva
dansează
și moare.