În vârsta de o sută de mii de ani, n-am teamă,
Te-aștept, o mâine, prin mari speranțe presimțit.
Timpul, bătrân de boli schilodit, poate să geamă:
Sunt zorii noi, e seară nouă la sfârșit.

Dar de mai multe luni trăim tot într-o veghere,
Veghem, cu strășnicie păzim lumini și foc,
Tăcuți ciulim urechea la orice adiere
Sau larma brusc ivită și stinsă ca-ntr-un joc.

Ori, din adâncul nopții, depunem mărturie
Ca ziua-i strălucire și darul e-abundent.
De nu dormim, zorii să îi pândim, să fie
Dovada că trăim în sfârsit iar la prezent.