din cântul al șaptelea



Bul dă cuarț ce nici o lume nu să laudă că ține,
Dar în fiecare lume își trimite el lumine,
Căci sunt lumile cu astre, cu planeți, cu aurori
Oglindirea pă perete-a globului neperitori.
Lumi în lumi, telescopate dân marunturi în înalturi,
Microcosm și macrocosmos între valvele dă smalturi
Ale scoicii gea a minții au în mijloc mărgărint,
Globul dă cristal dân palma principeseiHyacint.
Poate că scrisei „Levantul” doar să aflu globul ista
Ce-l cătase Lionardo și-l cătase Gianbattista,
Ce-l sâmțise pă aproape Gongora și Fulcanelli
Și să află chiar în mijloc între-atomuri și-ntre steli.
Poate că la rându-mi scris sunt, cu viața-mi, cu haloul
Ce în juru-mi este Lumea, de alt îns ce cată oul
Și să-l afle nu putut-a într-o lume dă giganți.
Îl privesc cu fascinare ai luminelor amanți.
Nainteaz-apoi Manoli și-n amurgul care zbate
Voluptuos joc cu icoane și cu șoapte tremurate,
Glăsuiește :
- Zâna nopței, adâncimii și răcorii,
Ce Moiră ne împinse să-ți vedem sub pleoape sorii,
Sorii negri ce în pepturi ne aprind un negru foc?
Iată-ne : Ampotrofagul, cavalerul Languedoc,
Zenaida, sorioara-mi , Zoe, dama bărbătoasă,
Toți plecăm privirea noastră subt o vrajă ce ne-apasă.
Noi cutreerăm Levantul, dân ostroave în ostroave,
Vânt nebun de libertate umflă vântrele la nave
Ce-n amurguri roz se-nfoaie ca petale dă sidef.
Punem sânge, punem aur pă al zilelor gherghef.
Dară însă noi ne temem să nu fie un caprițiu
Al Istoriei (acestă damă cufundată-n vițiu)
Visul nostru dă iubire între oameni, între semeni...
Este omul o jivină sau e zeilor asemeni?
Poate revoluțiunea pentru care noi ne zbatem
Ca să izbăvească neamul, să îl curețe de patemi ?
Sau e jertfă în zadariu, sângerare fără rost?
Feea Hyacint dăschise cu blândeță al său rost :
- Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe,
Lumea în cristalul ista să sfârșește și începe,
Iară eu dă orice murmur, d-orice dor departe sum.
Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum.
Au ce este pentru mine vacul ista? Punt ridicul
Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul
Kosmosului. Sufer oameni? Oprimați sunt, umiliți?
Dară sufer și stejarii, suferit-au trilobiți,
Stele sufer când pre ceriu ele schimbă-n supernove,
Sufer peștii-n ape, sufer în pădurea de mangrove
Pangolinii, sufer zorii când ameaza le ia locul,
Suferă pământul, apa și văzduhul, sufer focul,
Cocârjat e-n suferință tot ce pare că esistă,
Dar în centru e lumină, deși carnea este tristă,
Cum din chinul scoicei naște perla, bucurie pură.
Globul de cristal e singur care nu știe tortură.
Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă.
Manoile, de vrei lumii să îi faci călită streajă
Liberează-te pre tine mai întâi, și-api pre cei
Ce să-ndoaie sub călcâiul de nebuni și de mișei.
Te cufundă-n poesie și-n visare, te cunoaște
Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaște
Unde merge orice cheie și niciuna, ci în sferă
Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră
Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-ți întinde
Cupa limpede. Privește ici în glob și te desprinde!

Manoil păși în fața tronului cu scump desen,
Ceilalți șed în grup dă peatră ca burjuii lui Roden...
Manoil luă din mâna cu brățare de onixă
Globu-n palmele-amândouă și-l privi cu pleoapa fixă
Pân-un foc de apă rece îi pătrunse-n braț și-n unghii;
Carnea i se face steclă, își putea privi rărunchii
Scânteioși ca vii smaralduri, oasele ca și mărgeanul,
Cum vezi plopii-n faptul serii vântul când dăschide geamul.
Grota, zâna i se pare depărtată și străină
Cum vezi lumea când ai ochii turburați dă atropină.
Dodat nu mai e nemica, numai trupu-i gol asvârle
Vâlvătaie înghețată, ca curentu-n jur dă gârle,
Flăcări ce destramă carnea-n stropi de rouă ce scânteie
Pă scheletul ca pistilul fabuloasei orhidee
A Levantului. Dar, iată, oasele încep a crește,
Pe scheletul mâinii aripi dă cleștar înmugurește
Pân-acoperă humerus, radius și cubitus,
Și dân grotă ca dân păntec își croiește drum în sus
Aripat gigant ce arde galben foc zvârlind sub stele.
Încrustat în stânca frunței arde-un glob cu ape grele,
Universul ca o haină îi plesnește-n cusături
Și se taie-n putrezi lațe atârnând de-ncheieturi...
Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe,
Pere limitele lumii îndărăt în două clipe,
Loc și vreme bălmăjite-s ca în gure de copii,
Neființă și ființă-s râncede glosolalii
Bălăcite, luate-n peptul notătorului pân sine.
Să-mpăcau bune și rele, întunerec și lumine
Și totuna e mic, mare , nesfârșit și mărginit...
Genia și mai dăparte aripa și-a desdoit.
El sbura dodat în toate părțile, și în afară
Și înuntru, pân ce totul fu împlut d-a sa povară,
Dă lumina-ntunecată a aripelor enorme...
Oul de cristal chilia unde treze ele dorm e.
Și odată oul crapă în trozniri d-apocalipsă
După câte mii de ere? Vremea este în eclipsă.
Iar Manole-apare iarăși cum îl știm. Ce-n ou trăit-a
Nici în gând și nici în vorbe nu-și găsește potrivita:
Ochi ce se privește însuși, poate așa o pală umbră
Aș putea s-aștern pă filă, dân esperiența sumbră
A trăitului cu sine, a mușcatului dân totu-și...

Manoil dăschide ochii: pân la brâu el stă-ntre lotuși
Într-un iaz ce unda verde-i scânteiază străveziu.
Sori sunt trei în crucea bolței: galbin, frez, liliachiu,
Întreite deci aruncă umbre toate ce se vede.
Manoil eși pe malul tăului cu unda verde.
Gol era ca o statuă, ca de marmor are peptul,
Plete scoase ca dân daltă, ochii goi ca înțeleptul
Dă Omir sau Milton bietul sau al lui Ulysses tată.
Talpele-i pășiră goale pre câmpia ce-i smălțată
Cu mii flori dă iod cu frunze dă safir și peruzele,
Cupele de carene-atinge cu moi buze paseri grele
Ce-s jumate transparente și jumate ca de plumb.
Șerpi cu creste de găină cântă-n lanul de porumb.
Fauni nalți de nici o palmă două flaute-au la gură
Nimfelor cu zeci de țâțe să le de șuierătură,
Iar la râul cu dantură loc de punte triumfală
Þine luna, o felie fragedă de portocală.
Toate curg, se schimbă toate pe măsură ce se-ncheagă:
Peștele devine soare, soarele devine fragă,
Umbra , iată se desprinde de pământ și prinde sânge
Iar ce aruncase umbră-n cioburi licurind să strânge,
Fiecare ciob crescăndu-i aripe dă libeluli...
Manoil înaintează printre noii glomeruli
Ai copacilor ce-ndată ei să schimbă în fămei.
Toate îl ămbie lâncezi, da-ntre pulpele dă stei
Ele n-au nimic, doar peatră lustruită ca de ape:
Când se-ntorc, pe două fese dăschid ele două pleoape.
Și dodat în aer luciu se ivi un curcubău
Þi să-ncheagă slove limpezi atârnate preste hău,
Ce par când muiate-n ojă, când săpate în dantea.
Preste tot ținutul scrie-n arc:

HALUCINARIA

Literile schimbă-n dată în mii stele colorate
Și-n beșice de săpunuri zugrăvite și perlate
Ce să sparg subt gheara lungă miilor pterodactili,
Numai H-ul mai rămâne între nouri versatili,
Dar și el într-o beșică de săpun s-au prefăcut
Ce s-apropie de mutul Manoil, întrețesut
Cu bulboane de lumină roșie. Manole-atinge
Cu un deget ca de peatră umeda, sclipinda minge
Care are peisagiul desenat în semilună
Pe o margine de tremur; ca un clopoțel răsună
Bila însă nu să sparge, ci-l coprinde pe erou
Și cu el să-nalță-n aer: stă ca puiul viu în ou.

(......................................................)