Ca pătimaș culegător de vise,
Am cultivat abstractul în sonet,
Fiindu-mi silă de banal concret
Ce zilnic păsurile mi-otrăvise.

Si-așa în templul meu cu porți închise
Frumosului i-am închinat discret
Si-nfiorarea caldă de poet,
Si arta rece care-o stăpânise.

Cu mintea sufletul mi l-am călit
Cum se călește fierul înroșit
Spre-a-i oțeli flexibila substanță.

Numai așa am izbutit să-nfrâng
Vulgara lacrimei exuberanță,
Când suferința mă făcea să plâng.