agonia russkaia v3 |
Agonia.Net | Правила | Mission | Контакт | Зарегистрируйся | ||||
Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии | ||||||
|
||||||
agonia Лучшие Тексты
■ идут купцы
Romanian Spell-Checker Контакт |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-08-08 | [Этот текст следует читать на // Русском romana] | Submited by Florin Hălălău
Zepeline lungi planau peste piața Bucur-Obor
erau ochii tăi lungi, văzuți prin retrovizor. Cine mai văzuse glisînd uriașe, atîta de-aproape zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape? Cetățenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului, magazinului de confecții pentru bărbați, femei & copii indicatoarele de circulație se muiaseră de plăcere țigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo își suciseră vertebrele cervicale în sus iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptîndu-se mereu spre apus... Erau nebunești, aveau expresia nebunească pe care ți-o văzusem în holul blocului, cînd ne sărutasem în lumina beculețelor de la lift, erau extraordinari și amenințători, erau instrumente de război, ovale zepeline care nu țineau seama de galbenul zilei de iunie, de emailul mașinilor de mic litraj parcate în fața magazinului Materna erau pure mașinării, mecanisme de ceas care nu-nțelegeau alfabetul cosmeticelor, limbajul peltic al costumașelor pentru copii, hieroglifele mandarinelor, locuțiunile landourilor din vitrine erau orbi la senzația de film voalat a înserării străbătută de imaginea lui Dimov cu cămață neagră și un fuior de barbă îngălbenită plimbîndu-și nepoata în căruciorul dimovian erau extravaganți, extravaganți ca azurul, cerești ca platina, verzi ca fildeșul, tari și uscați ca apele mărilor din nord, cu cetacee, rentabili ca triajele gării Obor erau pahare de semicristal aruncînd curcubee, pungi de plastic subțire pline cu sprayuri „dalia” pentru export, conteinere cu geamuri învelite în paie, 109 și 276 frînînd ca niște paralitici roșcovani în fața vitrinelor cu aparate foto și rachete metalice poloneze erau zepeline moi, cu elice, cu veșmîntul de pînză cauciucată pe schelet radiar de aluminiu, cu două motoare a cîte 3700 cmc. dezvoltînd o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de 254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de 5000 de tone, fabricate la Uzinele „Page, Plant & sons”, 1972. erau ochii tăi în vîrstă de optișpe ani întinși pe toată bolta, și barosani. stăteam în stația lui 21 și cîntam în gînd „Picasso’s Last Words” și mă simțeam fericit eram fericit că exist și credeam, pe cuvînt, credeam prima dată în viața mea în realitatea absolută a mașinilor și tramvaielor și bordurilor credeam și în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că am scris cărți credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din cutiile „Airplane”, în fulgii de badminton din cutiile „Double Happiness”, în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu țeasta goală și ochelari de soare în fiecare mandarină din toneta cu mandarine știam că va veni noaptea cu stele de diamant și credeam pînă și în stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber și credeam că sînt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse mileul oaselor mele și mi se configurase traheea, vezica și știam că acolo visasem primele vise și credeam că voi muri și totuși nu credeam și știam că nu voi muri tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori și știam că nu pot trăi pentru că nu pot crede pînă la capăt în viață știam, da, că rîsul și plînsul sînt tot una cu banii, cu vîntul, cu benzina, cu poșetele, cu lamele, cu uitarea și știam că nu sînt nimic și că sînt totul și că nu sînt nici nimic și nici totul ci că exist, fantoma mea există în stația de tramvai, unde tramvaiele trec pe lîngă mine ca niște aisberguri că văd norii și blocurile și cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi palpează retina filmam existența, lumea se strînsese în jurul meu să vadă cum filmez existența, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac o probă de microfon reglînd înălțimea girafelor, cum glisez pe căruciorul pe șine, plonjînd în travelinguri fără sfîrșit și un țăran făcea cu mîna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu și existența apăru deodată, grăsana lui Fellini, țîțoasa, țestoasa, briliantina, stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la pleoapele grele, cu sudoare pe gît, cu pandantive din cranii scalpate, cu sticluțe pline de mosc înfipte în pori, cu zece mii de șerpi veninoși împletiți peste păr ca o cununiță de premiant, cu verighetă de sînge, cu măsele de ipsos, cu o sută de mii de țîțe de capră sub bluza de garofiță ducea sub braț un video, mesteca radiații iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poți să crezi ca pe ceva în care nu poți să nu crezi eram treaz de parcă aș fi băut un milion de cafele eram transparent ca unghia de fericire. și brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare și brusc ochii tăi planînd pe tot cerul au început să plîngă cu lacrimi scînteietoare și deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe acoperișurile construcțiilor înalte și brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în „Potemkin” și brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul și șinele de tramvai săriră în aer și magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzînd ca în filmele de război și mașinile se desfăcură în piese și table și librăria de vizavi aruncă în văzduh rigle topite, compasuri strîmbe, ursuleți în flăcări, volume pulverizate și de sub plăcile mari de asfalt țăndărite se ridică brusc toată vegetația oprimată: volbura, piciorul-cocoșului, mușețelul și din pasajul puțind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe țeastă, zeii infernului, decorativi, inofensivi, insolvabili, Gautama și Klimt și Zagreus și șopîrlele și hienele și scorpionii și sobolanii și Miazănoaptea și Ernst și Seth și Stoiciu și Krishna și șoșelele arseră ca niște cîrpe și tramvaiele își aruncară în aer șasiurile și roțile grele de metal și vînzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, își așeză în palmă oscioarele tălpilor și lacrimile cădeau, cît autobuzele, ca peste Dresda ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porțelanul, reci ca scopolamina și ochii tăi erau umezi, cu vinișoare roșii, cum fuseseră săptămîna trecută în Herăstrău, cînd ne-am suit în roata mare cu spițe ca de bicicletă și n-am văzut din vîrful ei absolut nimic decît pe un muncitor cu fiu-său, și ei în roată, care se holbau la noi cum ne mușcam buzele, înnebuniți că nu ne puteam devora și ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare printre norii pufoși și berzele cu picioare roșii, berzele rotitoare... singur, fără apărare în fața ochilor tăi adăpostit într-o pîlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta privind amurgul în țăndări și lumea mea redusă la cofraje fumegătoare mi-am lipit pe față masca de gaze cu ochiuri întrebătoare ca o insectă am tresărit și-am privit: stelele se aliniaseră la răsărit și luară startul peste lumea-n ruine. era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor multicolore și reclame de Pepsi pe șepci, și călcau peste noi cu adidașii moi. mă gîndeam la viața mea, la ratarea mea. la neputința mea de a crede și a nu crede. atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesățios de vitrină o piesă dintr-o mașină de tuns cine știe cum nimerită lîngă mine și îmi spuneam, îmi spuneam și gemeam: Doamne, un pui de maimuță te privește în ochi dar prin arterele mele circulă visele tale lumea e un tort pe care nu știu de unde să-l încep și trebuie să-l mănînc pănî la ultima stafidă un tort de un miliard de kilometri cubi. lasă-mă să confund realul cu irealul lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta. să mă asfixiez respirînd un deget de-al tău înspumat un deget cu moluște și cefalopode lasă-mă să viețuiesc, să dispar... cînd ți-am văzut conturîndu-se părul, încîlcit ca o mașină cu aburi și apoi buzele și dinții și gingiile, căci zîmbeai printre nori și răneai cu dinții pielea de cireașă a stelelor apoi ți-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinși de lobii prelungi și în sfîrșit nasul cu toată nebunia aia de pistrui și umerii obrajilor... ce să mai spun, era capul tău în gros-plan și în spate stele, era ca în „Războiul stelelor” erai ca prințesa Lea din „Războiul stelelor” doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz și îmi zîmbeai, și am știut atunci că sînt din nou îndrăgostit, cum nu mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o să mai fiu vreodată am știut că mi se mai dă o șansă brusc am știut că mi se mai dă o șansă. |
Индекс
|
||||||||
Дом литературы | |||||||||
Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Политика публикации и конфиденциальность