Netăgăduit că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliție – deși aceștia sunt în genere oamenii care pricep tot. Cel puțin cînd e vorba de expropriarea unei găinării, de insuflarea de respect în cetățeanul măcelari cu măsuri false, oameni mai îndemînatici decât cei doi de sus nu cunosc. Totuși ni se pare – se-nțelege că nu impunem nimănui părerea – că, afară de cumpene strîmbe și găinării în fața uliții, mai există oarecari lucruri, de o însămnătate secundară într-adevăr, de ex. filozofia, poezia, artele, tot lucruri cari scapă perspicacității numiților domni, dar a căror existență nu se poate nega.

Se vede că autorul vrea să înceapă de la az buchi. Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decît în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gînsac și cîne. Privirea cînelui e inteligentă, el pricepe din lumea aceasta o porție mult mai bună decît gînsacul; cu toate acestea amîndouă aceste ființe au ochi și crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gînsac, cum o vede el, pentru cîne, item, pentru membru de la primărie – pentru Kant item. Totuși cîtă deosebire între ochii de porc a susînțelesului membru și privirea adîncă a înțeleptului de la Königsberg.

Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gînsac sau cel abia văzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintîi deosebește lămurit grăunțele de porumb de prundul galbăn, el înoată cu siguranță pe apă, măsură cu ochiul distanțele ce le poate ajunge și nu-i fără oarecare înuioșere în fața unei gîște în epoca virginității. Cel de-al doilea uită să mănînce, voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumusețile virgi- sau nevirginale trec pe lângă dînsul, fără ca el să-și [fi] ridicat ochii.

Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decît un gînsac, ba că în problemele aceluia e mai mult adevăr decît în siguranțele acestuia.

Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur.

E știut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor, pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adîncă, este: că nu putem pricepe lumea în sine, și că toată explicarea ei este explicarea unor reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea în sine rămâne un problem, înlăuntrul căruia se rătăcește cîte-o rază slabă, cîte-o fulgerătură, pe care cugetătorul adînc o-ncremenește pe hîrtie, pe care citind-o, se naște în păreții capului tău acea rezonanță lungă care face că vezi într-adevăr că lume și viață sunt un vis.

Dar, cum am zis, toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viața are pentru el însemnătate numai întrucît se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile, moartea întrucît se percepe o taxă pentru îngropăciune și întrucît se adaogă cu unul numărul născuților și al morților. Membrul de la primărie nu vede în acești oameni decît indivizi impozabili, subcomisarul – indivizi ce trebuiesc privegheați ca să nu fure unii pe alții și să se ție în răgulă.

După această pătură de oameni urmează învățații cuvântului. Aceștia întreabă totdeauna quid novisimi? Cartea cea mai nouă e pentru dînșii cea mai bună. Ei citesc mult și au în capul lor o mulțime de definiții, formule și cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. Îi numesc ai cuvîntului, pentru că înțelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gîndiri, pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atîta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor, nu se-ntîmplă, pentru că mulțimea citirei și obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca niște coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeași formă.

Iar eu din parte-mi gândesc așa. Orice-a gîndit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alții, cuprinde o sămînță de adevăr. De aceea cărțile vechi, pe cari oamenii nu le scriau numai iac-așa numai ca să le scrie, ci pentru că gîndise ceva, ce le apăsa inima, și voiau s-o spuie și altora, cărțile vechi eu unul le citesc și găsesc între lucruri abstruse unele semințe de lumină, pe cari apoi le țin minte.

Așa în una din zile stam fluierând la fereastra deschisă, era zăpadă și frumos afară, cînd iată văd trecînd un bătrîn c-o manta lungă pe spate și cu pălăria cu marginele foarte largi. Îl văd intrînd la “Corabia lui Noe”. Corabia aceasta este o crîșmă unde se găsește vin unguresc bun. Acolo aveam și eu masa mea de baștină și sara, cînd mi se ura cu cititul și scrisul, mă duceam la mesuța din colțul corăbiei și mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea lui Sim, Ham și Iafit. Cînd îl văd intrînd pe bătrîn zic: “Ce drac! Pe acesta nu l-am văzut niciodată… hai să vedem cine-i?” …Iau pălăria din cui, cobor iute scările și – la “Corabie”.

Întru-nlăuntru… moșneagul – la masa mea. “Corabia” era o odaie mare, boltită și întunecoasă, în care și ziua ardea lampă. Bătrînul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la față, ochii suri, mari și pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac și mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari miroasă a tabac.

I-am dat bună sară și m-am pus în fața lui, pentru că eram în dreptul meu să șed la masa mea. El răsări oleacă, dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masă cu degetele lui lungi și subțirele și fuiera printre dinți… Era o necuviință… dar acuma eu tăceam; căci, oricît de necuviincios ar fi fost, aria era de o frumuseță rară… era subțire ca bîzîitul de albină, dar ți se părea că-n gura [lui] s-a așezat un virtuos de violină lung de [o] palmă și, pe o vioară cît cojița unei alune, cînta subțire și frumos, de stai îndrăgit de el... apoi tăcu și iar începu a ciocăni cu degetele lui lungi, încît mîna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante.

– Iartă-mă, d-le doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva… și aș voi să vă-ntreb…
– Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe cînd ștergeai ciubotele lui Beethoven.
– Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaște pe Beethoven.
– Ce știi d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îți zic că l-ai cunoscut… Eu îți zic că i-ai șters ciubotele și basta.
“Ce dracul! Îi nebun moșneagul iesta”, gîndeam eu.
– Ce dracul! Îi nebun moșneagul iesta, zise el clipind din ochi și imitîndu-mi glasul întocmai. Apoi urmă: Chelner! Vin de maghiarat de cinci ani, astupat bine… Iute. Ei, nepoate, urmă el, așa-i că cea dentîi gîndire care ți-a venit în minte la răspunsul meu a fost: Ce dracul! Îi nebun moșneagul iesta. Vezi tu, asta voiam s-o știu… Omu-i ca o vioară… dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună-ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie și bine că te-ame găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv și care se miră, și mirarea este mama înțelepciunei.
Eu căscam gura.

Bătrînul se uită la mine și-ncepe să rîdă.
– Spune-mi, nepoate – dacă poți – un lucru imposibil și o idee imposibilă.
– Un lucru imposibil este ca eu să fi șters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atîția ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie și să nu fie tot în aceeași vreme.

Chelnerul adusese vinul cerut, moșneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-l și deșertă pîn în fund.
– Ascultă-mă nepoate, tu ești un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus?
– Ba nu.
– Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot.
– Ptiu! Bată-te vina, unchiule, cu tot cu Archaeusul tău… Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ți-i Archaeus?
– Sșut! Taci, nepoate… Toate celea la vremea lor. Am să-ți spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întîi bea-ți păharul de vin și ascultă următoarele cuvinte a moșului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, și dac-ar fi imposibilă n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ți pun îndată o mulțime de probleme. Condițiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate, cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spațiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, și dacă le ștergi acestea… și un somn adînc le șterge pentru cîteva oare… ce simțemînt ni rămîne pentru acest interval al ștergerei? Nimic. Și cu toate acestea sosesc momente în viață, în cari aceste trei elemente ale minții noastre, aceste sertare, în cari băgăm o lume, dispar pentr-o clipă… e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot și stai ca înaintea unei minuni și te-ntrebi… așa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar așa cum este… că oare ce-nsemnează asta. Cînd privești o fizionomie ciudată, îți vine de sine întrebarea: oare cum dracu o fi gîndind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simțuri, chiar venind mai tîrziu, modifică radical lumea cugetării.

– Cum așa? Apoi tocmai Beethoven a compus muzică pe cînd pierduse auzul.
– Știam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio, după ce uitase de mult natura vocii omenești… el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie și te trezeși față c-o operă, care ți se pare că fuge dinaintea ochilor… c-ai privi-o cu binoclul întors… ș-ai vede departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu, ce pari a nu pricepe bine, pînă bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea numai o reminiscență slabă despre ea. Dar închipuindu-ți cum că toți oamenii ar ave în urechea lor numai o reminiscență de memorie, ca aceea a lui Beethoven… toată opera s-apropie vădit, ca și cînd ai privi-o cu stecla așezată normal la ochi… ba s-apropie așa, încît toată scena ți s-așează-n cap ș-auzi opera urlîndu-ți în cranul deșert, cu boschete, cu temnițe, cu actori, cu actrițe cu tot. Cum va fi arătînd capul unui om care are-o operă ori o dramă-n el, cu oamenii ei interesanți, cu lumina de lampe, cu pînzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui… Un teatru întreg, în care sufletul lui, ghemuit într-un colț al salei, e singurul spectator.

– Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul?
– De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ș-aceeași – totdeuna vor fi mici deosebiri; unde însă deosebirile sunt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu știu dacă cineva s-a visat vrodată elastic… că poate crește, se poate îmfla, se poate contrage… Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viață întreagă c-o lume reală și pipăită, căci în somn se pipăie așa de bine ca-n trezvie… va să zică nu lipsește nici acest control, cel mai sigur al realității… Și acest om s-ar contrage-ntr-o cartofă, care-ar striga oamenilor de pe uliță să ia sama să nu-l calce, ori s-ar subția într-o prăjină cu barbă englezească și cu pălărie naltă, ori s-ar îngroșa ca un birtaș bavarez… ar trece printr-o mie de figuri el însuși, și dac-ar dormi toată viața lui, nici în minte nu i-ar mai veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi și că toate trebuie să fie cum sunt… Dacă s-ar trezi puțin înainte de-a muri, ar crede din contra, c-a adormit și că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni, cari aducînd o mică modificare organului vederii creează înaintea omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete mărește proporțiile lucrurilor. Un pai pare mare cât o bîrnă și omul, în reminiscența figurei ce o avusese înainte de asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grîu devine o pădure de aur, oamenii devin urieși și poate că povestea veche că-nainte urieșii locuiau pămîntul atîrnă de construcția ochilor de pe atunci și nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact, de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omenești. Care este criteriul realității? Despre ochi nu mai vorbim… Cine nu știe cu cîtă realitate, cu cît adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade; urechea aude muzică plăcută și mintea-și aduce aminte cum că a mai auzit odată această muzică… Un amic se arată… el a-mbătrînit… vro cîțiva peri albi are pe cap… mintea-l compară cu reminiscența ce-o avem despre dînsul, și închipuirea, cum el a fost, și vederea concretă, cum este, ni smulge părerea de rău: “Cum s-a schimbat omul acesta!”… în starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate… Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice îi sfîșie sufletul și-i brăzdează fața… din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimțitor… Nu avem criteriu… Nu știm dacă știm ceva… O credem, fiindc-o cred și alții, pentru că e o normă predomnitoare, și asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puțin… Poate se zice însă că cutare om ciudat nu are drept, cînd spune ceva? Cu ce-l combați?... cu aceea că și alții zic ca tine că nu-i așa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeași cu valoarea privirei noastre… numai c-a lui e izolată, pe cînd a noastră găsește și altele turnate pe-același calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e-ntrebarea… Poate că noi nu facem alta decît visăm într-un fel și el într-altul…

– Dar bine… vedem lumea.
– Și el o vede.
– Dar o pipăim.
– Și el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat, și al lui cel fals? Pentru ce nu viceversa? Suntem noi nebuni ori e el nebun… asta-i întrebarea. Și de gîndim numai cît de altfel a fost privirea oamenilor în alți secoli, că ceea ce ni se pare nouă ciudat lor li se părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem decît o formă, sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni vine să-ntrebăm care-i criteriul minții sănătoase? O minte, care azi aprobă ceea ce a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat; o minte, care vedem că se hrănește secol cu secol din paradoxii…

– Cum din paradoxii?
– Da! Căci spune-i numai un[ui] om ieșit din coaja naturei cum că soarele stă și pămîntul se-nvîrtește… el va găsi-o irațional, paradox, contra minții sănătoase… Spune-i că stelele sunt tot atîtea lumi… el va găsi-o paradox.
– Dar cu toate acestea e adevărul.
– Adevărul? Cum vrei… Cum dispar, cum devin pe-ncetul nepipăite chiar teoriile mișcării, cînd presupunem ceea ce ni se impune de sine… că spațiul e nemărginit!... Unde-i mișcarea cînd spațiul e nemărginit?... Pămîntul a făcut o bucată… Bine… Deasupră-i și dedesubtu-i a rămas tot atîta spațiu, căci e nemărginit… va să zică ce a parcurs el, cînd n-a parcurs nimica, că pretutindenea sta în același loc, în același centron, în nemărginire, și dac-ar sta pe loc și dacă s-ar mișca, tot atîta ar fi… Care-i criteriul mișcării lui? Iar simțirile noastre, iar acest senzoriu vizionar, încît mișcarea lui nu-i de cugetat, fără ca să punem totodată ființa noastră. Pămîntul îmblă cum îmblăm noi în vis. Departe ajungem, și totuși pe loc suntem… în urmă și-nainte nici nu s-a mărit, nici n-a scăzut distanța – căci e nemărginită.

– Dar timpul?
– O, acest blestemat de timp, care e cînd lung, cînd scurt, fiind cu toate acestea același, cel puțin remontoriul o spune… Cînd așteaptă cineva iarna la portița vreunui zaplaz pe drăguța lui… și ea nu vine… și așteaptă… și ea tot nu vine… ce-i timpul? O eternitate. Și cînd citește cineva o carte frumoasă… mii de tablouri se desfășură pe dinaintea ochilor… ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vrodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viață întreagă, ori o tinereță întreagă?... În vis el poate ave într-o singură noapte viața întreagă a unui om. Și de ce a unui om? De ce nu a tuturor celor ce se-nvîrtesc împrejurul lui? Și în cîtă vreme? În șapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Și într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cît timp a trecut. De luăm criteriul normalității, am șters tot exclusivismul unei posibilități convenționale și de calup ș-am pus în locu-i o alta tot atît de îndreptățită. Atunci nu mai zicem: numai asta este posibil și numai așa este posibil, ci zicem: după cît ne ajunge capul așa e… dar dracul știe dacă n-ar pute fi și de o mie de ori altfel…

– Ce ciudată idee despre viață!
– Închipuiește-ți un manuscript vechi, cu filele unse, într-un colț de sertar… o comedie, de exemplu. Directorul de teatru, în încurcătură, dă de el, citește… citește… pocnește din degete… “Da știi că asta-i bună!”… Și iată că te pomenești deodată pe scenă c-o icoană vie a vieții… publicul rîde, actorii se strîmbă și toate acestea ca-nainte… de o sută de ani. Atuncea-ți vine a zice că ori publicul și teatrul sunt depărtați cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul? Cînd întorci binoclul, [lucrurile] ți se par într-o abnormă depărtare… Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viața lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, și ar fi foarte firesc asta… Unde e spațiul? De aceea cînd auzim trîmbița marilor adevăruri, cari se prezintă cu atîta conștiință de sine, să zîmbim și să zicem: Vorbe! vorbe! vorbe! S-ascutăm poveștile, căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gîndirile noastre cu ale lor… În ele trăiește Archaeus… Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele… Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tlà?

– Niciodată… Dar aș dori să știu mai întîi cine-i Archaeus?
– Hm! Cum dracu să ți-o spun, dacă n-ai priceput pîn-acuma. Măi băiete! Cu toate schimbările, ce le dorește un om în persoana sa, totuși ar vre să rămîie el însuși… persoana sa.
Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoși (cîte femei!), mai cuminți (cîți oameni de stat!), mai geniali (cîți scriitori!), am cunoscut unii cari aveau dorințe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi… dar ei vroiau să fie tot ei. Cine și ce este acel el sau eu, care-n toate schimbările din lume ar dori să rămîie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieții. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alți ochi, să fie altul… numai să fie el. Ar dori să se poată preface în mii de chipuri, ca un cameleon… dar să rămîie tot el. Abstrăgînd de la dorința acestei reamintiri, fiecare își are dorința împlinită… căci este indiferent pentru cel ce nu voiește memoria identității, dacă-i el sau nu-i el rege. El este regele, dacă nu face numai această pretenție să fie tot el… Iată alt corp, altă minte, altă poziție, numai că nu ești tu. Ei, ai priceput ce-i Archaeus?

– Ba nu. Mai puțin ca oricînd.
– Nici nu-i ușor de priceput – pentru că-i etern. Și etern este tot ce este întotdeauna de față… în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăși stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului, am pute vede lămurit ce-i etern… Numai într-un punct în care s-ar naște un moratoriu între moarte și viață, căci lumea nu-i decît o vecinică plătire cătră viață, o vecinică încasare din partea morții. Și această împrejurare este mama timpului. Fără de aceasta, suma celor ce există într-adevăr s-ar pute privi peste tot, am ști ce este netimporal.
– Ce-mi folosesc mie expunerile acestea, cînd eu tot nu știu ce-i Archaeus?
– Hm! Ești greu la cap. Cînd gîndește cineva că neînsemnata mărime a corpului omenesc nu stă defel în raport cu puterea, cu imensitatea voinței (gîndește la Napoleon), cum că omul e numai prilejul adesea slab, abia suflat pentru niște patimi cumplite, cînd gîndești cum că purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi cînd vezi că unul și același princip de viață încolțește în mii de mii de flori, din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puține rămîn, și și aceste puține au în sfîrșit aceeași soarte, atuncea vezi cum că ființa în om e nemuritoare. E unul și același punctum saliens, care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp și spațiu, întreg și nedespărțit, mișcă cojile, le mînă una-nspre alta, le părăsește, formează altele nouă, pe cînd carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică.

– Și este într-adevăr vecinică.
– În fiece om se-ncearcă spiritul universului, se opintește din nou, răsare ca o nouă rază din aceeași apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămîne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerșitor. Dar ce-i și ajută coaja cariului care-a-ncremenit în lemnul vieții? Asaltul e tinereța, rămînerea-n drum, decepțiunea, recăderea animalului pățit, bătrîneța și moartea. Oamenii sunt probleme ce și le pune spiritul universului, viețile lor: încercări de deslegare. Chinul îndelungat, vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a afla răspunsul unor întrebări curioase?
– Dar mie mi se pare că unde-i un problem e totodată și deslegarea lui.
– Da, Kant. Cei mai mulți oameni însă rămîn întrebări, uneori comice, alteori neroade, alteori pline de-nțeles, alteori deșerte. Cînd văd nas omenesc, totdeauna-mi vine să-ntreb, ce caută nasul iestea-n lume?






de la az buchi = de la începuturi
item = idem = (lat.) la fel
quid novisimi = (lat.) ce este mai nou
Sim, Ham și Iafit = fii lui Noe
punctum saliens = punct în mișcare
Ahasverus = nume al personajui legendar cunoscut și ca “jidovul rătăcitor”

Mihai Eminescu. Geniu pustiu. Biblioteca pentru toți. Editura pentru literatură. București. 1966