Sâmbătă în zori, cu soarele întrevăzându-se doar ca o luminiță firavă înapoia norilor. Se împart armele. Suntem sub cerul liber, în baza de la marginea zonei de război, aliniați și plescăind prin stratul de zăpadă amestecat cu noroi, gros de trei centimetri. Nu înțeleg de ce ne-au aliniat. Ne-ar fi putut da armele înăuntru, o dată cu uniformele. Este frig aici, afară.

Armurierul este același tip care a operat verificarea creditului. Slăbănog, cu ten gălbejit, ochi mici și mijiți. Plictisit înainte, plictisit și acum, câtuși de puțin grăbit. În vreme ce noi tropăim prin mâzgă. Scrie seria fiecărei arme pe care ne-o întinde. Cred că te taxează suplimentar dacă pierzi blestemăția aia. Te taxează pentru orice. Week-end-ul ăsta va costa o avere. Mă întreb, din nou, ce dracu' caut aici? Tenisul este mult mai ieftin. În plus, rămâi în viață după fiecare partidă. Întotdeauna. Fără excepție.

Este rândul meu. Armurierul mă privește printre pleoapele întredeschise, verifică seria armei pe care o ține în mână, o scrie, îmi întinde arma. Îmi cere numele.
― Birch, îi spun. Andrew Birch.

Scrie numele. Iau arma și mă îndepărtez. Următorul tip se apropie de masă.

Arma este din plastic neted și negru, lungă cât brațul meu, cu linii line, curgând spre râtul din capătul țevii. O simt rece și lunecoasă în palmă, și miroase a vaselină. Nu este încărcată. Scot din centură un încărcător, îl introduc în locașul lui și-l aud clicăind. Acum, sunt pregătit. Ca individul ăla din spoturile publicitare. Prima mea patrulă. Un soldat înarmat. Un bărbat. Așa-i!

Cât rahat...

Nu cred că-s mare sculă de soldat. Þin arma stângaci, în ciuda hipnoinstruirii de companie. Nu prea știu ce să fac cu ea. Dacă aș fi știut, n-aș fi dorit să fiu aici. În week-end-uri, joc tenis. Locul meu nu-i aici. Am fost un idiot că am venit. Dacă voi fi împușcat? Concomii au și ei puști. Răsucesc arma și o examinez. Dedesubtul țevii, simt o zonă rugoasă. Niște litere. Seria armei și o inscripție: PROPRIETATEA LUI MANEUVER, INC.

Stancato se apropie, cu arma sub braț, ridicându-și vizorul nocturn al căștii. Poartă casca aplecată pe o parte, șmecherește. Ãsta-i genul lui. Lucrul cel mai enervant este că-i stă bine. Cu bocanci și cască de campanie, în salopeta verde-cafenie despre care Maneuver încearcă să susțină că-i o uniformă, el reușește să arate bine. Masculin, dur. Þinuta lui demonstrează că se simte ca la el acasă. N-ar trebui să fie așa. Pentru el, este tot prima dată. Știu asta.

Stancato arată întotdeauna firesc. Este mai înalt decât mine, dar numai mușchi, zvelt, brunet și arătos. Eu sunt scund și am o față ca luna plină, cu păr castaniu, ondulat. Stancato mănâncă precum un spart, fără să se cunoască ceva pe trupul lui atletic. Eu mă-ngraș imediat ce nu-mi respect dieta. La birou, Stancato se îmbracă după ultima modă. Acum sunt în vogă gulerele evazate și semimantiile, luna trecută a fost altceva. El arată excelent, elegant. Eu port cam aceleași haine și par un handicapat înfofolit excesiv.

Bănuiesc că și în uniforma asta arăt tot ca un handicapat. Nu-i pe măsura mea. Este prea largă acolo unde nu trebuie și mă strânge unde ar trebui să fie lejeră. Nici măcar nu-mi ține cald. Simt cum mă taie vântul. Ne-ar fi putut îmbrăca mai bine, la banii pe care ni-i cer. Sunt pe jumătate decis să fac o plângere la Oficiul pentru Protecția Consumatorilor. Asta dacă mă-ntorc viu.

Stancato își mângâie arma și-mi zâmbește.
― O sculă țapănă, spune el. O să facem treabă bună cu ea.

De unde dracu' știe el asta? E prima lui incursiune și vorbește deja ca un veteran. Însă probabil că are dreptate. O să facă treabă bună. Lângă bază, elicopterul și-a pus elicele în funcțiune, dar încă nu-i timpul să pornim. Ceilalți continuă să plescăie prin zăpada pe jumătate topită. Am senzația că se așteaptă un comentariu din partea mea. Încerc frecvent senzația asta, mai ales în preajma lui Stancato. Are stilul de a veni la mine și a-mi spune ceva care aproape mă silește să zic o tâmpenie.

De data asta, mă gândesc. Nu vreau să-și dea seama cât sunt de nervos.
― Crezi că moș Dolecek o să ne remarce? întreb în cele din urmă.

Dolecek este șeful nostru. El este motivul pentru care mă aflu aici. De douăzeci de ani, blestematul participă în fiecare week-end la manevre. Zice că un bărbat nu-i bărbat adevărat până n-a fost rănit. Mie mi se pare ca o reclamă pentru zona de război. Însă nenorocitul are de acordat o gradație, iar eu n-am mai primit o gradație de doi ani. Asta ar putea să-l impresioneze.

Deși n-o s-o recunoască, Stancato a venit aici din același motiv. Zice că s-a plictisit de tenis, de golf și de drumeții montane, că vrea mai multe senzații tari. Este un tip ambițios. Este cu doi ani mai tânăr decât mine, dar am ajuns deja la aceeași gradație. Acum, vrea să mă depășească.
― Dolecek o să fie maior în week-end-ul ăsta, rânjește el. N-o să ne vadă, nea Andy. Nici măcar n-o să știe c-am trecut p-aici. Așa că relaxează-te și distrează-te cât poți!

Toată lumea și-a primit arma. Sergentul latră ceva și pornim în pas alergător spre elicopter. Este un aparat mare și zgomotos, numai metal verde și rotoare ce vuiesc și răscolesc aerul, purtând emblema Maneuver pe flanc. Înăuntru, există bănci dispuse în lungul fuzelajului, pe care le ocupăm rapid. Nimeresc între Stancato și un tip mai în vârstă, cu nasul spart și un burtoi imens. Un soldat ca noi toți, răcanii, însă cu însemne de veteran pe mâneci. A mai făcut asemenea incursiuni și are o mulțime de killpuncte la activ. Îi studiez chipul, încercând să-mi dau seama ce anume face din el un ucigaș, nu o victimă. Nu disting nimic.

Pilotul decolează. În jurul meu, fețele sunt puțin tensionate, dar fericite. Mulți zâmbesc, unii fac glume. De ce dracu' or fi așa veseli? Ei nu știu că s-ar putea să fim uciși? În ceea ce mă privește, simt că mi se face rău. A fost o idee complet idioată.

Stancato este unul dintre cei care zâmbesc larg.
― Te simți bine, Andy? mă întreabă răcnind, ca să se facă auzit peste zgomotul elicopterului. N-arăți prea grozav.

Rânjește, așa că știu că glumește. Cu toate astea, nu mă păcălește. Îi place să râdă de mine.
― Mă simt perfect.

N-o să vomit, oricât de mult aș dori s-o fac. I-aș oferi prea multă satisfacție. Dacă nu mă pot stăpâni, o să vomit peste el.
― Sunt doar puțin nervos, adaug.
― Speriat, vrei să zici. ― Hohotește. ― Haide, Andy, recunoaște! Toți suntem speriați. N-are de ce să-ți fie rușine. Eu sunt îngrozit. Ai fi un idiot, dacă nu ți-ar fi frică. Concomii o să tragă-n noi cu gloanțe adevărate. ― Râde din nou. ― Dar tocmai asta face aventura interesantă, este?
― Este.

O crede cu adevărat.

Burtoiul se uită spre Stancato.
― Ai zis-o bine, intervine el. (Are un glas profund, grav, și-i lipsesc jumătate din dinți. Un adevărat proletar.) Eu o fac de zece ani și mă sperie de fiecare dată. Dar asta-nseamnă să trăiești.
― Un bărbat nu poate spune c-a trăit până n-a întâlnit moartea, declară Stancato cu vocea lui calmă și inteligentă.

Este unul dintre sloganele Maneuver.
― Un bărbat nu-i bărbat până nu-i manevrat, reproduc eu celălalt slogan al reclamei.

Imediat, mă simt ca un idiot. Cumva, citatul lui Stancato se încadra în discuție. Al meu a părut o tâmpenie. Era, însă, prea târziu. Îl spusesem. Acum, Burtoiul râde de mine.
― Cum să nu! Voi, băieți, de-abia acum vă pregătiți să deveniți bărbați, nu? ― Încuviințează din cap înaintea propriei sale afirmații. Da, da. Sunteți răcani. Mi-am dat seama imediat.
― Un ochi cunoscător, comentează Stancato.

Ce să spun! Dacă n-am fi fost răcani, am fi avut însemnele de veterani.
― Așa-i, aprobă Burtoiul. Să știți că eu cunosc rosturile. Stați pe lângă mine. O să v-arăt care-s șpilurile. O s-am grijă ca blestemații de concomi să nu ia killpuncte de la amicii mei.

Nu-mi vine în minte altă persoană a cărei amiciție mi-aș dori-o mai puțin, cu excepția lui Stancato. Însă poate că ar trebui să fac așa cum a spus Burtoiul. Individul nu pare să aibă nici o gaură în el și nu vreau să capăt nici eu vreuna.

Se aude o bubuitură puternică și elicopterul se zguduie. Rotoarele amuțesc cu un ultim țiuit. Am ajuns. Mijlocul zonei de război. Aici vom fi singuri. Plutonul pe care-l înlocuim cerceta regiunea de pădure. Căuta concomi. Sper că aceștia nu ne caută pe noi. Ce naiba s-a întâmplat cu războaiele de modă veche, în care soldații se întâlneau pe câmpul de luptă și se împușcau stând față în față?

Ne revărsăm din elicopter, într-o mare de noroi. Soarele a ajuns sus pe cer și un crâmpei din el se strecoară printre nori. Cea mai mare parte a zăpezii s-a topit. Vântul însă continuă să sufle și este la fel de frig ca și până acum.

Ne aflăm pe un platou îngust, stâncos, fără nici un detaliu caracteristic, înconjurat de conifere. Plutonul pe care-l înlocuim este aliniat, gata de îmbarcare. Tipii înjură din belșug, totuși majoritatea par să zâmbească. Sunt acoperiți de noroi, dar nu văd nici o picătură de sânge. De asemenea, nu văd nici un rănit. Poate că va fi mai ușor decât crezusem.

Burtoiul îl salută pe unul dintre ei ridicând brațul și i se răspunde printr-un rânjet.
― Cum a fost? strigă Burtoiul.
― Ar trebui să ne dea banii-napoi. A costat cam mult pentru o simplă excursie.

Individul clatină din cap, se uită spre sergentul lui și mă privește în trecere, disprețuitor. Face pe șmecherul. Probabil că-ntoarce banii cu lopata. Fie asta, fie că are destule killpuncte ca să-i asigure o reducere considerabilă. Altfel, cum și-ar fi putut permite să cumpere o săptămână întreagă de război, la prețurile lui Maneuver? Probabil că ne privește de sus pe noi, soldații de week-end.

După ce am coborât toți, ei încep să se îmbarce, elicopterul clămpăne din elice și tipii pornesc ― direcția spre casă! Înapoi la serviciu și la suburbii, sau unde s-or duce. Grație regulii de înlocuire liberă, concomii nu trag în elicopterele de transport. Se știe însă c-au ras plutoane nou-venite, imediat după debarcare. Îmi reamintesc asta, ușor nervos, și privesc în jur.

Sergentul latră un ordin și ne adunăm ca niște soldăței cuminți. Ne inspectează, evident dezgustat.
― Atenție! începe el, cu accentul cel mai cazon cu putință. Vorbește ca în vechile filme de război. Nu seamănă, totuși, cu un personaj din asemenea pelicule. Mai degrabă aduce cu un contabil. Poartă ochelari, este prea tânăr și surâde al naibii de mult. Nu intimidează câtuși de puțin. Observ că nu poartă nici însemne de veteran. Altă lovitură pentru mine. Andy Birch, ești cu adevărat un norocos!
― O să cercetăm zona, ne spune sergentul răcan. Tâmpiților ălora li s-a spus să-i găsească pe concomi și-au frecat luleaua o săptămână. Așa c-o să-i găsim noi! A sosit momentul să puneți osul la bătaie, băieți! O să vedem cum vă descurcați de-adevăratelea. Și-ar fi bine să n-o luați în mână, altfel o să căpătați din partea mea mai multă mizerie decât ați fi visat de la concomi. Nu uitați, căpătăm locpuncte dacă găsim o tabără, plus killpuncte pentru fiecare concom de care avem grijă. Asta-nseamnă reduceri data viitoare.

Constat că-i evaluez interpretarea. Prima parte a sunat binișor, poate doar puțin exagerat. Sergentul dur și-așa mai departe... Finalul însă m-a pus pe gânduri. Mă-ntreb dacă el a fost instruit special, dacă învață din manual, sau cum? Sau, pur și simplu, i se iau părăluțele și este lăsat să-și facă de cap?

Acum ne repartizează sarcinile. Ne împărțim în grupe mai mici și ne răspândim prin pădure. Mă întreb de ce trebuie să ne despărțim. De ce nu ne desfășurăm în linie sau în altă formațiune? Probabil că există un motiv. Cred că sergentul acționează după regulament sau după ordinele vreunui șmecher care și-a tras un rang de week-end.

Rămân alături de Stancato și de Burtoi. Când ne împarte, mă trag cât mai aproape de Burtoi, ca să fac pereche cu el. Mă gândesc că un veteran nu-mi strică, ba chiar s-ar putea să fie decisiv. Stancato lua-l-ar naiba! ― judecă la fel.

Ca atare, ne strecurăm prin hățișul pădurii, cu armele în mâini. Ne îndreptăm spre interiorul regiunii, către munți. Ceilalți sunt undeva în preajmă, dar nu-i pot zări. Aerul este rece și solul îmbibat de apă. Sper că sergentul ne va îngădui să ne oprim pentru masă.

***

Sunt epuizat. Este mai rău decât tenisul, mult mai rău, și nu pot rezista. Gâfâi, inspirând adânc aerul înghețat, iar nenorocitul ăla de Burtoi nu-ncetinește. Continuă cu același pas, împingând în lături vegetația, plescăind prin noroi. Parc-ar fi un trailer de grăsime, și vrea să mă bage-n pământ. Stancato nici măcar nu gâfâie, dar eu mă voi prăbuși. Arma cântărește o tonă.

Am acoperit o suprafață mare de teritoriu. Nu încape îndoială că de acum suntem în zona de război. Pot auzi focuri în depărtare, bubuituri foarte slabe de artilerie. Cu câtva timp în urmă, pe deasupra noastră a trecut un aparat de zbor concom. Era foarte sus, totuși Burtoiul ne-a strigat să ne culcăm. Uniforma mi s-a îmbibat complet de noroi. Mi-este mai frig ca oricând, dar, din fericire, vântul s-a oprit.

Către amiază, poposim ca să mâncăm într-un luminiș, la adăpostul unei stânci. Doar noi trei. Nu știu încotro au luat-o ceilalți. Nu înțeleg nimic din ceea ce se petrece. N-ar fi trebuit să rămânem cu ei? Unde sunt? N-ar fi fost mai bine dacă întreg plutonul ar fi stat laolaltă? Am plătit bani frumoși pentru week-end-ul ăsta. Aș vrea să știu ce se-ntâmplă.

Stăm rezemați cu spinările de piatra acoperită de mușchi, ținem armele în poală și mâncăm rații din conserve cu încălzire instantanee. Este nemaipomenit să-mi pot scoate ranița din spate și să stau jos o vreme. În plus, mi-e foame. Mâncarea însă este oribilă. Ar fi fost de așteptat ca Maneuver să ofere mai mult pentru prețurile pe care le plătim. Cum naiba de-și păstrează clienții?

Stancato nu pare totuși nemulțumit. Mănâncă rapid, aproape înfulecând, apoi surâde când mă vede cum inspectez porția cu vârful furculiței.
― Mănâncă, Andy, îmi spune. Avem nevoie de toată energia posibilă. Ziua de-abia a început. După aceea, se ridică în picioare și se întinde, continuând să zâmbească. ― Asta-i viața! Afară, departe de oraș, cu dușmani în jurul tău și cu o armă în mână. Da, cred că Maneuver are dreptate. Viața-i mai dulce când moartea-i aproape.

Burtoiul ridică ochii de la conserva lui și se strâmbă.
― Stai jos! și nu mai vorbi așa tare. Vrei să ne-aduci concomii pe cap? În felul ăsta, n-o să trăiești prea mult.

Stancato se așază rânjind.
― Știi multe despre război, așa-i?
― Bineînțeles, încuviințează Burtoiul. Să știți că pot fi sergent, dac-aș vrea. Ba chiar să-mi cumpăr un rang de week-end. Am o grămadă de killpuncte. Da' nu-i pentru mine. Așa-mi place mai mult, pe teren. Înainte de-a mă curăța, o să am mai multe killpuncte decât oricare altul. Asta-mi doresc, nu să duc războiul din birou, ca ăia cu funduri late și bani gârlă, care se-nscriu comandanți în week-end-uri.

Mă uit la el, împingând în lături conserva din care n-am mâncat nici jumătate. Un bărbat urât, cu un nas urât, un burtoi imens și un creier minuscul. Cu toate astea, el a ucis oameni, soldați probabil mai buni decât el, și revine acasă, pe când alții mor. De ce? Mă pregătesc să-i pun întrebarea asta.

Stancato mi-o ia înainte.
― Îți place să ucizi, spune el cu ochi reci și iscoditori.

Știu că o să-i placă și lui. Îi place să facă rău oamenilor, să-i umilească. Ciuruirea oamenilor reprezintă pentru el un fel de drog.
― E război, zice Burtoiul. Aici, în zonă, dar și acolo. Noi nu-i spunem așa, dar tot război este. În fiecare minut, ești urmărit de tipi care vor să-ți ia nevasta, care vor să-ți ia slujba, care abuzează de copiii tăi și-ncearcă să ți-o tragă. Trebuie să contraataci, și asta-i o modalitate. Da, îmi place. De ce nu? Concomii ăia ― arată spre hățișuri cu un gest brusc, violent, din cap ― sunt în majoritate negrotei, știați? Se face o mulțime de publicitate acolo unde locuiesc ei. Oricum, ne urăsc. De ce să nu-i ajut pe câțiva s-o mierlească?

Ne privește belicos, parcă sfidându-ne să-l provocăm. Eu nu intenționez în nici un caz s-o fac. Este un idiot, dar s-ar putea să am nevoie de el.

Probabil că Maneuver îi apreciază pe cei ca el. Ei urăsc, ucid și revin aici în fiecare week-end. Este firesc să li se acorde reduceri. În același timp, aduc și bani pentru companie. Adună punctele alea, strâng suficient de multe și finalmente Maneuver câștigă războiul, iar Consolidated Combat trebuie să transfere un snop măricel de credite, nu invers.

Fac prinsoare că Burtoiul participă la toate războaiele. Chestia asta îi definește cumva pe oameni, nu prea măgulitor. De peste cincizeci de ani, n-a mai existat un război adevărat, așa că inventăm sporturi sângeroase, pentru ca niște animale ca Burtoiul să le poată juca și să ejaculeze de satisfacție.

Stancato va fi priceput la asta, cum să nu! Poate că, după o vreme, se va transforma într-un Burtoi. Ar fi amuzant. Merită o astfel de soartă. Nu și eu, însă. După week-end-ul ăsta, nu mă mai întorc pe aici.

Burtoiul se ridică și ne face semn. Ne luăm armele și-l urmăm, înapoi în pădure.

***

Este spre sfârșitul după-amiezii. Ne găsim în mijlocul zonei de război, iar noroiul s-a preschimbat din nou în zăpadă pe jumătate topită. Dedesubtul ei nu mai este însă pământ, ci piatră, așa că avansăm mai rapid.

În pădure duhnește îngrozitor. Undeva, în apropiere, se aud focuri de arme. Ne ghemuim și ne furișăm într-acolo, căutând să facem cât mai puțin zgomot. Acum respir ceva mai ușor. Sunt speriat în continuare, totuși mi-am reglat respirația. Iar mușchii nu mă mai dor. Nu-i mai simt deloc.

În fața noastră, putrezește un copac prăbușit, cu un cadavru atârnând peste el, a cărui față e îngropată în zăpada înroșită de sânge. Pare un cadru dintr-un film. Nu mă afectează, până în clipa când îmi dau seama că este real. Atunci tresar.

A murit de ceva timp. Mirosul se întețește pe măsură ce ne apropiem. Ajuns lângă el, pot vedea carnea umflată și în descompunere. Vizorul căștii este coborât. A murit așadar în timpul nopții. Uniforma este cenușie, iar pielea neagră. Un concom. Primul dușman pe care-l văd. Sper ca toți concomii pe care-i voi vedea să fie morți.

Burtoiul trece mai departe fără nici un comentariu, doar cu un surâs fluturându-i în colțul gurii. Stancato ocolește cadavrul, repede, de-abia privindu-l, nepăsător. Pentru Stancato cel calm și detașat, nu-i decât alt crâmpei din decor. Eu mă opresc.

Nu pot vedea ochii concomului prin vizor. Îmi dau seama că nici n-o doresc. Cine naiba a fost? Cât a trebuit el să plătească pentru privilegiul dubios de a putrezi aici? Pe neașteptate, simt impulsul de a atinge corpul, carnea moartă. Revoltat pe mine însumi, mă stăpânesc. Continui totuși să mă holbez.

Ceva se mișcă pe corp. Privesc fascinat. Apoi, brusc, dintr-o dată, mi se face rău. Mă întorc icnind și vomit pe pământ. Dintr-un motiv obscur, evit s-o fac peste cadavru.

Când încetez, Stancato este lângă mine, zâmbind în felul lui reținut.
― Ușurel, Andy, îmi spune și mă cuprinde cu brațul ― adultul sigur pe el. E doar un vierme. N-o să-ți facă nici un rău.

Doar un vierme. Doar un vierme! Dumnezeule, cât îl urăsc! Strâng din dinți, mă eliberez cu o smucitură violentă și pornesc la drum prin pădure.

***

Întâlnim alți trei soldați din plutonul nostru și mergem mai departe împreună. Nu mi-i amintesc din elicopter, dar sunt sigur că trebuie să fi fost acolo. Nu știu dacă am câștigat mare lucru. Doi tauri grăsani și un prostănac, cu asta ne-am pricopsit. Prostănacul însă are însemne de veteran.

Discută acum cu Burtoiul, în șoaptă, privind mereu în jurul lor. Mi se par absurzi, ca două personaje din desenele animate. Prostănacul și Burtoiul. Ãștia sunt cei pe care trebuie să mă bizui ca să mă scoată la liman? La naiba! Prostănacul arată de parcă ar avea probleme și la traversatul străzii. Are o față prelungă și îngustă, acoperită de acnee. Nu seamănă deloc cu un războinic. Dar poate că soldații nu seamănă niciodată cu cei din filme. Poate că tipii urâți sunt cei mai buni ucigași. La dracu'! Stancato va fi iritat când va descoperi asta. El vrea să fie cel mai bun în toate.

Burtoiul se uită spre noi și ne face semn.
― Ar fi ceva, ne spune. Spre est s-au auzit explozii de grenade și focuri de arme. Jim zice că niște băieți de-ai noștri sunt încercuiți de concomi. Să mergem să le dăm o mână de ajutor.

Rânjește. Pornim în pas alergător, dând ramurile în lături cu brațele și pleoscăind prin petecele de zăpadă. Burtoiul pare fericit. Eu sunt îngrozit. În ce m-am băgat? Unde ne ducem? Vreau să ies de aici. Este o demență! Mâna în care țin arma îmi tremură. Simt că voi vomita din nou.

Războiul se năpustește asupra noastră.

Unul dintre tăurașii din fața mea se împiedică pe neașteptate și focuri de armă răsună în jur. El cade, cu capul răsucindu-i-se grotesc, arma îi zboară într-un troian și o floare de sânge i se lățește pe piept. Cred că este mort. Nu știm de unde s-a tras.
― Un lunetist! zbiară Burtoiul. Culcat! Adăpostiți-vă!

Apoi dispare, se topește, culcat pe undeva. Ceilalți dispar și ei. Numai eu rămân lângă cadavru, clipind spre el, încremenit, nehotărât. Un alt foc răsună, urmat de o rafală. Aud gloanțele piuind în jurul meu și, în mod straniu, mă simt în siguranță. Se spune că n-auzi niciodată glonțul care te ucide.

Apoi, cineva mă înhață, mă trage, mă smulge și mă împinge printre copaci. Stancato, bineînțeles. Se trântește lângă mine, cu ochii cercetând alert, cu arma în mână, pregătit. Eu mi-am scăpat arma și plâng. Cel puțin obrajii îmi sunt umezi.

Stancato mă ignoră. Ridică arma și trage, iar râtul negru al țevii scuipă o rafală rapidă de moarte spre copaci. De acolo au venit gloanțele? Nu știu. N-am observat. Se pare însă că el a observat. Și alții trag. Cred că sunt ai noștri. Dar nu eu. Nu eu. Eu mi-am pierdut arma.

Apoi, pentru un lung răstimp, domnește o liniște absolută. Stancato așteaptă, cu mâinile încleștate pe armă, cu ochii mișcându-i-se întruna, iar ceilalți așteaptă și ei. Nimeni nu se clintește. Nimeni nu trage.

***

Se înserează. Îmi dau seama abia acum, văzând amurgul care se strecoară printre conifere, învăluind pădurea în perdele cenușii. A trecut mult timp. Dar noi nu ne clintim. Nu știm dacă l-am doborât pe lunetist, dacă el a plecat, ori dacă nu pândește acolo undeva, cu arma flămândă după orice mișcare din partea noastră. De aceea, Stancato rămâne încremenit. Eu la fel. Nu intenționez să fiu ținta. În plus, nu pot face mare lucru. Mi-am pierdut arma.

Finalmente, cu puțin înainte ca întunericul să devină complet, cineva se mișcă. Un salt rapid, de aici ― acolo, printre copaci. Apoi un altul. După aceea, o rafală de foc mătură poziția lunetistului, stâncile de pe panta de deasupra noastră. În cele din urmă, un cap răsare din noapte. Cu vizorul coborât, pe jumătate ghemuit, Burtoiul se furișează în loc deschis. Nu se întâmplă nimic. Concomul este mort sau a plecat.

Burtoiul apare brusc, o umbră amenințătoare în noapte. Se apleacă deasupra corpului, îl atinge și clatină din cap. Mă întreb dacă-i pare cu adevărat rău. Sau este doar iritat fiindcă inamicul a obținut un killpunct de la un camarad? Cred că asta-i. Nu este genul de individ milos.

Stancato se ridică și iese din ascunzătoare, încrezător, zâmbitor. Șovăi, apoi îl urmez.
― Crezi că l-am lichidat? întreabă Stancato.

Burtoiul înalță din meri.
― Nu știu. Trebuie să ne uităm. Poate că da, poate că nu. E posibil s-o fi șters.

Stancato și Burtoiul pornesc spre locul de unde veniseră împușcăturile. Noi ceilalți așteptăm. Prostănacul mă examinează cu dezgust. Mă foiesc sub privirea lui, mă uit la celălalt individ, apoi îmi feresc iute ochii când observ că mă ignoră. Nici unul dintre ei nu mă place. Îmi dau seama de asta. Rămân nemișcat. Pentru ei, sunt un laș. Trebuie să-mi dovedesc curajul. Nu însă și Stancato, el nu. El a făcut totul perfect, ca de obicei. Îmi șterg palmele de jachetă, cu un gest nervos. Apoi, roșind, mă aplec să-mi recuperez arma. De ce n-am făcut-o mai devreme? De ce n-am luptat? La dracu', Birch, de ce mereu faci totul prost?

Stancato și Burtoiul revin. Stancato mă bate pe spate. Întotdeauna inimos și plin de viață, da, dom'le! Ba chiar protector față de lași, blestematul! Cu aerele lui de superioritate. Îmi zâmbește.
― Se pare c-a șters-o, rostește el. Probabil că l-am speriat.
― Știi, încep ezitând, n-am vrut să scap…

Mă oprește.
― Nu-ți mai face probleme din asta. Important era să te pui la adăpost. ― Arată spre cadavru. ― El n-a scăpat arma, dar asta nu l-a ajutat cu nimic, nu? Mai bine să fii în viață, fiindcă n-avem nevoie de eroi morți, nu?

Burtoiul ascultase. Acum încuviințează fără chef din cap.
― Mda, aici poate c-ai dreptate. ― După aceea, mă privește. ― Dar fii atent, puștiule! Dacă mai încremenești așa o dată, ne faci rău la toți. Știi că amicu' tău putea fi ucis?

Surâd fără putere. Nu pot face altceva. Așadar, m-au iertat. Ce frumos din partea lor, fir-ar ei ai dracu'! Evident, totu-i opera lui Stancato. Îi place să-mi facă chestii d-astea. Știe cât de mult îl urăsc și mai știe în ce situație neplăcută mă pune când trebuie să-i fiu recunoscător. Ticălosul! Nu-i ajunge că mă irită permanent, că mă face să mă simt ca un idiot... vrea să fiu un idiot recunoscător, îl încântă să investească în mine. Rahat, rahat, rahat!

Noaptea învăluie pădurea. Ceilalți și-au coborât vizoarele de vedere nocturnă. Mi-l cobor și eu, iar copacii se preschimbă în umbre negre, rigide, conturate pe un fundal roșu. Doar ramurile li se văd. Dintr-un motiv necunoscut, cetina este invizibilă. Mă străbate un fior scurt sau poate doar un tremur. Pădurea a devenit un iad întunecat, plin cu schelete de cărbune și forme pe jumătate întrezărite. Cred că preferam întunericul. Totuși, nu ridic vizorul.

Pornim, cu Burtoiul în frunte, înșiruindu-ne în urma lui. Nu știu încotro ne îndreptăm sau de ce. Nu-mi pasă. Vreau doar să se termine totul. Au mai rămas numai câteva ore până la miezul nopții. După aceea, altă zi, altă noapte și week-end-ul se termină. Elicopterul se întoarce ca să ne recupereze. Să mă recupereze pe mine. Până acum, am supraviețuit. Poate c-o să reușesc să supraviețuiesc până mâine noapte.

În week-end-ul viitor, revin la tenis. Nu-mi trebuie așa ceva. Poate că lui Stancato îi trebuie, dar el nu-i normal. Eu sunt. Asta-i stația finală pentru Birch.

Da. Pot supraviețui. Gândul mă alină. Strâng arma și pășesc mai rapid.

***

Mărșăluim ore la rând, fără un cuvânt; se aud doar răsuflările greoaie și scrâșnetul zăpezii care îngheață din cauza gerului de peste noapte. Uit de război, de Stancato, de toate. Singurele lucruri ce mai există pentru mine sunt picioarele și frigul. Bocancii sunt uzi fleașcă și umezeala s-a infiltrat peste tot. Picioarele m-au durut multă vreme, dar acum durerile au încetat. Nu le mai simt deloc. Mâine însă voi avea bășici. Urăsc bășicile. Pariez că Stancato nu face niciodată bășici. Fac prinsoare că n-a avut o bășică în viața lui. Ba chiar nici un coș pe față. Ar fi mult mai suportabil dacă în adolescență ar fi avut fața acoperită de coșuri, ca orice persoană normală.

Vântul suflă extrem de puternic, vuind printre copaci, pătrunzând tăios prin uniformele astea de rahat. Într-o lume roșu-neagră, gerul mușcător pare ciudat de nelalocul său. Culorile frigului sunt albastrul și albul. Totul este pe dos. Totuși, senzațiile pe care le provoacă sunt la fel de năpraznice.

Mergem. Fără țintă? Probabil că nu. Mie însă așa mi se pare. Tropa, tropa, tropa, băieții mărșăluiesc. Ãsta-i războiul. Ce mai minciună! Gândul vine și pleacă. Apoi, mintea îmi revine la picioare și la ger. Ca întotdeauna. Nimic altceva nu mă poate interesa. Arma este foarte rece acum, plasticul e aproape înghețat. Poate că mi s-a lipit de palmă. În felul ăsta, n-o s-o mai scap când vor reîncepe împușcăturile.

Mergem întruna. Tot în tăcere. Răsuflări și pași, în fața și înapoia mea. Nu știu însă ce se întâmplă. De acum, trebuie să fi trecut de miezul nopții. Trebuie! Războiul pare să fi încetat peste noapte. Nu pot auzi nimic. Dar poate că și urechile mi-au obosit, ca tot restul corpului.

La dracu'! Cui îi pasă? Mi-e frig. Lua-te-ar dracu', Stancato! și pe tine, Dolecek! și pe tine, Burtoiule! Lua-v-ar dracu' pe toți. Idioților! Poate că se apropie zorile. Umblăm de foarte multă vreme.

Ideea mă ațâță. Mă opresc, pentru o secundă, și ridic vizorul. Spre răsărit nu se întrevede însă nici o geană de lumină. Stelele sunt tot sus pe cer. Orion se distinge limpede, urmat de câinii lui de vânătoare. Puncte strălucitoare pe fundal negru. Îi pot zări sabia. În oraș, nu-i pot zări niciodată sabia.

Stelele par înghețate. Cu vizorul ridicat, pot să văd gerul, nu doar să-l simt. Sug o bucățică de gheață, simțindu-mă straniu de liniștit. Cineva mă-mpinge din spate. Stancato.
― Haide, Andy! șuieră el. Nu renunța! Nu vrem să rămânem în urmă și să ne rătăcim.

Mârâi ceva spre el și mă împleticesc mai departe. Să renunț, la dracu'! Nu renunțasem. Mă oprisem doar ca să văd dacă răsar zorii. Blestematul! Nu-mi acordă nici cel mai mic credit?

Continuăm să mergem, prin păduri și munți ce seamănă perfect cu pădurile și munții pe care i-am străbătut deja. Printr-un pârâu rece ca gheața, care-mi deșteaptă picioarele cu o durere ucigătoare. Apoi, revenim în pădure. Mergem. Noaptea este tăcută, doar în depărtare o escadrilă de aparate de zbor traversează bolta și revarsă foc lichid. În vizoare, focul se vede negru. Privim. Mergem.

În sfârșit, în sfârșit, ne oprim. Burtoiul a găsit o peșteră. Nu, nu o peșteră adevărată. Doar o adâncitură într-un perete de stâncă. Totuși, e un adăpost. Burtoiul își scoate ranița, mormăie ceva spre Prostănac, își întinde foaia de cort și se așază pe ea. Adoarme instantaneu și sforăie. Sunt epuizat. Mă întind lângă el. Ceilalți își scot foile de cort și se întind.

Prostănacul mă anunță că voi fi schimbul întâi al plantonului.

Mă scol și privesc în jur, cu mușchii protestând, cu mintea golită. Când ceilalți adorm, îmi ridic vizorul și privesc stelele. Și avioanele. Orizontul vestic este luminat, sclipind cu flăcări portocalii și fulgere albe, orbitoare, care înfloresc și pier pe fundalul munților. Undeva se dă o bătălie. Ascult zgomotele armelor. Sunt vagi, îndepărtate. Le pot auzi.

Acum, au adormit toți. Burtoiul pare un sac de cartofi și sforăie asurzitor. Prostănacul s-a ghemuit într-un colț, aidoma unui băiețel speriat. Celălalt tip, taurul bun de carne de tun, doarme cu gura căscată. Stancato arată cel mai bine. S-a întins oarecum relaxat, ca și cum gerul nu l-ar afecta, cu chipul destins, respirând ușor și regulat. Fac prinsoare că-i perfect alert. Dacă o să ne atace concomii, nu va fi luat prin surprindere.

Pentru o clipă, mă gândesc la scenariul acesta. Ce s-ar întâmpla dacă aș pleca acum? Poate că ar veni concomii. I-ar ucide pe toți. Ar căpăta niște killpuncte. Ar fi extrem de ușor.

Nu. N-aș putea regăsi drumul de întoarcere. În plus, ce s-ar petrece dacă concomii nu i-ar ucide? Atunci aș da cu adevărat de belea. De altfel, n-aș putea lăsa niște oameni să moară. Nici chiar pe Stancato. Aș putea s-o fac?

Ei bine, poate că pe Stancato...

Dacă aș fi jucat tenis, acum aș fi fost acasă, probabil adormit, într-un pat cald, alături de Miriam. Nu-nseamnă că asta ar fi ceva nemaipomenit. M-am însurat cu ea din disperare, după ce Glenda mă părăsise pentru Stancato. Glenda cea înaltă și blondă. Fusese mereu atât de drăguță, până ce apăruse el, apoi se întorsese împotriva mea, luându-i partea, abandonându-mă când încercasem s-o rețin. Mare greșeală a făcut. Aș fi luat-o de nevastă. Pe Stancato nu-l interesează decât corpul ei.

Așa că Glenda a pierdut. Și eu am pierdut ― am căpătat-o pe Miriam cea grasă și obtuză. Doar Stancato câștigă.

L-aș putea împușca. Mă-ntreb dacă el știe asta. L-aș putea ucide chiar aici, în timp ce doarme. Nimeni n-ar bănui nimic. Ar fi altă victimă a războiului.

Sau nu? Probabil că există o modalitate de a determina cine pe cine a împușcat. Altfel, cum s-ar putea ține evidența killpunctelor? L-aș putea împușca pe la spate, dar aș fi depistat. Probabil că gloanțele concomilor sunt diferite, sau altceva. Sunt sigur că trebuie să fie ceva legat de arme. Știu că poți fi găsit când ți-a expirat timpul, dacă n-ai pierdut arma. Poate că același dispozitiv ține și evidența celor pe care i-ai împușcat.

Îl ucid pe Stancato și el se răzbună din mormânt. Rahat! O ultimă victorie. N-am de gând să i-o ofer.

Alung gândul. N-o să-l ucid pe Stancato. O să fiu norocos dacă voi ucide pe cineva. Probabil c-o să-ngheț din nou. Ori una, ori alta.

Stau acolo, mă gândesc la toate astea și privesc noaptea. Orele trec. În cele din urmă, îl trezesc pe Prostănac să mă înlocuiască și somnul sosește. Pe un pat de piatră acoperită cu gheață.

***

Conștiința revine cu o durere de spate și un urlet. Tresar în capul oaselor, amețit, buimăcit. Cineva zbiară. Privesc spre deschizătura peșterii și clipesc. Gloanțele țiuie în jurul meu.

Concomii sunt afară.

Suntem prinși în cursă. Morți. Or să mă ucidă. Teama mă copleșește în valuri. Privesc, șocat.

Stancato stă întins pe burtă în partea din față a peșterii, mișcând țeava armei într-o parte și-n alta, descriind arcuri largi de foc nimicitor. Afară zăresc cadavre. Plus un cadavru pe jumătate căzut în peșteră. Găliganul fără nume. A încasat mai multe gloanțe. Trupul îi este retezat în două. Partea inferioară se găsește spre ieșire. Restul zace risipit prin toată peștera.

Pe hainele mele e sânge. Îl examinez, simțind că mi se face rău. Îmi doresc să dorm din nou.

Ceva explodează în exteriorul adăpostului nostru și schije pătrund înăuntru, ricoșând din pereți. Totuși nimeni nu pățește nimic. Se aud o mulțime de zbierete, afară și înăuntru. Eu unul nu deslușesc nimic din tot vacarmul ăla.

Prostănacul stă întins lângă Stancato, cu spatele spre ieșire, vârând un încărcător plin în armă. Se uită la mine și pufnește. Apoi se ridică, îmi înșfacă arma și mă izbește cu ea în abdomen.
― Trage! Luptă-te, fir-ai al dracu' de găoază de recrut ― trage!

Revine cu fața spre ieșire, se lasă în genunchi. Și primește un glonte în gât. Cu sângele țâșnind în jeturi, urlând, se prăbușește în spate, peste mine.

A scăpat arma. O ridic și i-o întind, dar n-o ia.
― Andy, vorbește Stancato, jos! Jos, până nu te nimeresc!

Trage în timp ce vorbește, fără să se oprească vreo clipă. Atât de eficient, atât de calm... Nu pare înspăimântat. Mașina ucigașă, eroul, marele războinic. Decid să-i fac o demonstrație. Îl las pe Prostănac să cadă în propriul său sânge, mă întind lângă Stancato, îmi iau arma și cuprind trăgaciul cu degetul.

Afară răsar zorii. Zorii zilei de sâmbătă. Mă aflu la jumătatea drumului spre casă, dar ei sunt pe urmele mele. Cu toate astea, nu-i pot vedea. Nu zăresc decât niște punctulețe de lumină din două-trei locuri, de unde rafalele lor mătură gura peșterii. Iar pozițiile lor se schimbă.

Trag. Gloanțele se revarsă într-un torent continuu. Nu există nici un recul. Arma se încălzește doar puțin. Trag nu spre ceva anume, ci mătur copacii. Poate c-o să lovesc pe cineva, dar n-o doresc în mod deosebit.

Focul meu i-a oferit lui Stancato un moment de respiro. Se oprește să reîncarce, retrăgându-se puțin în peșteră, rămânând întins, scoțând încărcătorul plin de la centură și introducându-l calm în armă. Fără să bâjbâie, fără să se grăbească. Fără să facă greșeli. Peste o secundă, revine lângă mine și mitraliem copacii împreună.

Cineva urlă.
― Am nimerit unul, rostesc eu și opresc focul.
― Poate că vor să ne păcălească, zice Stancato. Să ne scoată de aici. Ei nu pot intra, dar știu că suntem încolțiți.

Încolțiți. Da. Îmi amintesc asta. Suntem încolțiți. Burtoiul, marele veteran, amicul nostru care nu știa ce-i teama, ne-a adus în situația asta, poate că din cauza lui vom muri. Sunt furios. Stancato trage singur.

Apoi îmi dau seama că Burtoiul nu-i în peșteră.
― El unde-i? îl întreb pe Stancato. Nu știu numele Burtoiului. Ciudat. Crezusem că-l știam. Se pare că Stancato îl cunoaște.

Nu-mi răspunde. Și el a încetat focul. Așteaptă să se miște cineva. Așteptăm cinci minute bune, în tăcere, sperând că ei vor ieși, ca să vadă dacă n-am murit. Nu i-am păcălit. Trag cu armele peste bolovani, iarăși și iarăși, iar gloanțele țiuie în jurul nostru. În cele din urmă, cineva azvârle o grenadă. Va trebui să ne trădăm poziția. În vreme ce mă holbez, Stancato o înhață și o aruncă îndărăt. Exact acolo de unde a venit. Stancato este aruncătorul echipei de basebal de la serviciu. Bineînțeles, este bun. Foarte bun.

Grenada explodează, smulgând o bucată din pădure și din noroi. Aproape simultan, altcineva deschide focul din lateral. Urlete. L-am prins!

Un concom iese clătinându-se dinapoia unui bolovan, sângerând dintr-o gaură în piept de mărimea unui pumn. Parcurge o jumătate de metru înainte ca focul din lateral să-l doboare, ciuruindu-l nemilos, în vreme ce el se prăbușește și tresare pe sol. Privesc cu o fascinație bolnavă cum urlă și moare și-și agită brațele. Un negru slab și scund, care moare greu. Plin de rușine, îmi dau seama că am o erecție. Dumnezeule! Sunt bolnav. Sunt la fel de pervers ca și ei!

Burtoiul apare din lateral, cu arma sub braț.
― Liber! ne răcnește. I-am curățat pe toți.

Stancato se ridică și se apropie de el.
― Câți au fost?
― Opt, răspunde Burtoiul și râde. Acum sunt opt killpuncte. Noi cum stăm?

Ies din peșteră, din peștera plină de sânge. Stancato și Burtoiul mă privesc apropiindu-mă și nu scot nici un cuvânt. Eu sunt răspunsul la întrebarea Burtoiului.
― La dracu'!

Asta-i tot ce spune. Voia ca eu să fi murit. La fel și Stancato. Sunt un laș, un blestemat de laș, de nici un folos pentru ei. Bărbații cu adevărat mai buni au murit. Asta gândește Burtoiul.
― Cum...? încep fără putere.

De-abia reușesc să gândesc.
― Tocmai intram de planton, povestește Burtoiul. Au deschis focul spre amândoi. Pe el l-au doborât, dar eu m-am aruncat la pământ și m-am ascuns în tufișuri. Deja amicul tău d-aici se trezise și trăgea în ei, așa că nu puteau porni în căutarea mea. ― Rânjește. ― Tragi bine, i se adresează lui Stancato. Ai lovit imediat vreo doi și asta ne-a salvat.

Ne-a salvat? Stancato ne-a salvat? Întotdeauna, trebuie ca el să fie eroul? Ceva se încordează în mine. Mă întorc cu spatele la ei, lăsându-i acolo să-și zâmbească reciproc, să rânjească și să se felicite, povestind despre sângele pe care l-au vărsat. Măcelarii...

Trupul negrului zace lângă niște tufe fără frunze, sub ramura unui conifer. Acum, nu mai mișcă, dar sângele continuă să se scurgă încetișor în noroi. Mâinile îi sunt de om bătrân ― mâini ridate, tăbăcite, mici pentru uniforma lui cu două numere prea largă.

Mă aplec spre el, spre omul de a cărui moarte m-am bucurat. În apropiere, pe jumătate ascunsă sub tufe, îi văd arma. Dau drumul armei mele și mă întind spre cealaltă.

Armele concomilor sunt turnate din plastic verde, însă altfel sunt la fel cu ale noastre. Bineînțeles. Armele trebuie să fie identice, altfel războiul n-ar fi cinstit. Sub țeavă, există seria și o inscripție: PROPRIETATEA LUI CONSOLIDATED COMBAT, INC.

Plătești taxa și alegi. Luptă în munți, Maneuver împotriva lui Consolidated Combat! Încearcă războiul din junglă, General Warfare împotriva lui Battlemaster! Înfruntă-te pe străzile orașelor, Tactical League împotriva lui Risk Ltd. Există treizeci și patru de zone de război și zece cluburi de înrolare. Plătești taxa de participare și optezi. Însă toate opțiunile sunt la fel.

Mă ridic cu arma concom în mână, și ceva se năpustește spre mine. Þâșnește din vegetația scăldată în cenușiul neclar al zorilor și înregistrez imaginea într-o fracțiune de secundă. Uniformă cenușie, chip negru, tânăr ― mai tânăr decât mine. Un puști, un puști însângerat, rănit. Nu i-am ucis pe toți. Acesta și-a pierdut arma. Se repede către mine cu o baionetă în mână.

Îl privesc venind. Trebuie să parcurgă câțiva metri ca să ajungă la mine. Se apropie rapid, totuși nu îndeajuns de iute. Ridic arma.

Și nu pot trage. Nu pot trage. Nu pot trage.

Când este gata să mă atingă, Stancato îl mitraliază din lateral. Foarte eficient. Puștiul se încovoaie încet și se năruie lent în noroi. Nu scoate nici un sunet. Baioneta îi cade lângă bocancul meu.

Stancato mi-a salvat din nou viața.

Mă răsucesc și-l privesc. Zâmbește, iar țeava puștii îi fumegă. Încă un killpunct. Este priceput la asta. O să capete o reducere importantă data viitoare. Eu? Nu. Nici vorbă! O să-mi suspende licența. N-o să mă mai lase să joc. Eu mă excit privind oameni care mor, dar nu-i pot ucide.

Stancato pășește spre mine și începe să spună ceva. Îmi privesc arma, evitându-i ochii. Este o armă concom. Trage gloanțe concom. Poate că nu vor ști cine a tras, poate că se orientează numai după gloanțe. Stancato mi-a salvat viața de două ori. Nu-l pot suporta. Le va spune tuturor.

În timp ce vine spre mine, ridic arma, destul de calm, și-l împușc. Cred c-o fac foarte bine.

Nu are timp să fie surprins. Arma concom trage o rafală de gloanțe, extrem de rapid. Pieptul lui Stancato explodează pur și simplu, și eu ridic țeava, iar gloanțele continuă să curgă și fața lui oacheșă-arătoasă-calmă-zâmbitoare-eficientă se dezintegrează în carne sângerândă.

Burtoiul încremenește cu gura căscată, urlând:
― Þi-ai împușcat camaradul! Þi-ai împușcat camaradul!
Întorc arma și-l împușc și pe el. La dracu' cu-nsemnele lui de veteran! Nu-i chiar atât de greu de ucis.

***

Am mers toată ziua, singur, prin pădure. Picioarele îmi sunt înghețate, dar nu-mi pasă. Am o armă Maneuver sub un braț și o armă Concom sub celălalt. Adun killpuncte. Dacă strâng destule, poate că săptămâna viitoare voi fi sergent.

Chicago, Aprilie 1973