LES TROIS GRACES


— Este curios că s-a gîndit la asta... Că ultimele lui cuvinte au fost astea: Les trois Graces... Aproape 39 de ani. De fapt, 39 de ani fără trei săptămîni. La cîțiva kilometri de Vevey, în pădure. Dacă nu l-ar fi trezit lătratul cîinelui, ar fi trecut pe lîngă ele fără să le vadă. Probabil că încerca din nou — pentru a cîta oară ? — să găsească rima. Se încăpățînase să păstreze, întreg, numele latinesc: Euphorbia moldavica id est impudica... A întors speriat capul; un cîine mare, negru se îndrepta spre el, pe pietriș, și în fund, pe jumătate ascunse sub sălcii și brazi, cele trei vile. Așa cum nu mai văzuse pînă atunci. Păreau izolate, și totuși comunicau între ele; dar nu înțelegea cum. Le privea fascinat, nemaiîndrăznind să clipească. (Cîteva luni după aceea, Sidonia i-a spus, stăpînindu-și anevoie enervarea: „Știu, este pur și simplu un tic; dar, dacă ai avea puțină voință... Pentru că, iartă-mă că ți-o repet, pentru cel care te privește..." „Dar nu clipesc întotdeauna, a întrerupt-o zîmbind. Cînd mă interesează ceva, un tablou, un peisagiu, o floare..." „Nu vorbeam de flori, reluă Sidonia. Este meseria ta..." Poate că atunci, în acea clipă, a înțeles. Cuvintele acelea, „meseria", „este meseria ta", i-au fost de-ajuns. A ridicat din umeri. „înainte de toate, pentru mine, botanica este o pasiune; în al doilea rînd, este o știință foarte precisă... în orice caz, te asigur, ticul, dacă se poate numi așa, nu-mi aparține. Nu aparține poetului, și nici naturalistului...")
— Da, este într-adevăr curios, vorbi Hagi Pavel. Vreau să spun că și-a amintit de ele tocmai atunci, cînd... Se întrerupse brusc, încercînd să-și înăbușe un suspin: Dumnezeu să-L ierte! adăugă coborînd glasul.
Apoi întinse mîna și apucă paharul cu vin.
— Les trois Graces, repetă absent Zalomit. Les trois Grâces!... Ce casă de vis! Să poți lucra aici o vară întreagă, să nu faci altceva decît să scrii!... Dar îl exaspera cîinele. Se învîrtea în jurul lui, la cîțiva metri, lătrînd tot mai strident, neîndrăznind să-L privească și totuși cu capul necontenit îndreptat, amenințător, către el. îi strigă în glumă: „Potaie!" încercînd să-l îmblînzească. Atunci dădu cu ochii de tăblița de aramă și citi: Les troi Graces. „Evident! Acum înțeleg!", șopti.
— Dar, în fond, de ce este vorba ? întrebă Nicoleanu. Ce-a vrut să spună?
Hagi Pavel își îndreptă privirile spre Zalomit și zîmbi trist.
— Tinerețe, spune, amintiri din tinerețe. De cînd eram toți trei la studii, în Elveția.
Iși duse stîngaci mîna la ochi și începu să se frece. Apoi, cu un oftat, își umplu din nou paharul.
— Eu le-am descoperit întîi, începu Zalomit, dar în ziua următoare i-am adus și pe ei să le admire. Les trois Graces. Intr-adevăr, nu li se potrivea alt nume. Căci, deși erau trei, alcătuiau o unitate, dacă înțelegi ce vreau să spun. Le-a plăcut și lor, firește, dar eu eram pur și simplu îndrăgostit, de fiecare în parte și de toate trei laolaltă. Veneam să le văd în fiecare duminică. Am venit o dată, toți trei, pe ninsoare. Zăpada era deja de cîteva palme, dar ningea întruna și printre brazi, după ce se aprinseseră luminile înăuntru, căci eram în ianuarie și se întuneca repede, printre brazi parcă ne-am fi aflat deodată într-un basm norvegian cu zîne.
— Am mai fost și altă dată pe zăpadă, îl întrerupse Hagi Pavel. Dar n-a mai fost așa frumos.
Zalomit clătină din cap.
— Nu, te înșeli. Pe zăpadă n-am fost decît o singură dată, în duminica aceea din ianuarie, în 1929 sau 1930.
Hagi Pavel îl privi curios.
— In nici un caz n-a putut fi în 1929, pentru că nu mă instalasem încă la Geneva. Și nici în 1930 n-a putut fi, pentru că vacanța aceea de iarnă o petrecusem în țară.
— Poate că nu vorbiți de același lucru, interveni Nicoleanu. După cîțiva ani... amintirile, știți și dumneavoastră...
— Dar Les trois Graces sînt mai mult decît amintiri din tinerețe, îl întrerupse Zalomit. Cel puțin pentru mine. Publicasem o plachetă de versuri, cu banii mei bineînțeles. Fără nici un succes, de altfel. Lucram în vara aceea la un volum, mult mai pretențios. Eram pur și simplu entuziasmat de Paul Valery... Cînd le-am descoperit acolo, ascunse sub sălcii și brazi, mi-am spus: Să poți scrie aici, o vară întreagă, singur, neștiut de nimeni...
Hagi Pavel se întoarse spre el, încruntîndu-se.
—Aflasem și numele arhitectului, continuă Zalomit, și l-am ținut minte multă vreme, poate zece, cincisprezece ani. Dar cu toată admirația mea, l-am uitat. Așa cum am uitat, de altfel, atîtea altele, adăugă încercînd să zîmbească.
Hagi Pavel ridică de mai multe ori din umeri.
— Nu prea înțeleg la ce faci aluzie, spuse.
— In orice caz, e curios că astea au fost ultimele lui cuvinte, spuse Nicoleanu: Les trois Graces.
— Cît se poate de curios, reluă Hagi Pavel. Fiecare dintre noi am avut multe aventuri în tinerețe; pe unele le-am uitat, de altele ne amintim doar pe jumătate. Ce l-o fi făcut pe Aurelian să-și aducă aminte tocmai de Les trois Graces ? Poate pentru că, după atîția ani, ne aflam din nou împreună, noi, cei trei, care ne împrietenisem în timpul studiilor la Geneva. Dar aveam atîtea alte amintiri comune din Elveția! De ce și-o fi adus aminte de Les trois Graces. Mai ales că, la drept vorbind, așa cum căzuserăm de acord cu toții, nu numai noi trei, ci și alți colegi de-ai noștri, numai două din ele erau propriu-zis grase. Yvonne era mai mult sau mai puțin așa cum trebuia să fie o elvețiană de douăzeci și cinci de ani.
Zalomit schimbă brusc poziția scaunului și-și încruțișă brațele pe masă.
— Cred că vorbim de două lucruri cu totul deosebite, care n-au nimic de-a face unul cu altul. Eu îți vorbeam de cele trei vile de lîngă Vevey, care se numeau Les trois Graces, și prin fața cărora ne-am plimbat de atîtea ori; o dată într-o duminică din ianuarie și pe ninsoare.
— Acum, că te ascult, începu gînditor Hagi Pavel, parcă mi-aș aduce aminte de niște pitici în curte, și un bazin zmăl-țuit albastru.
Zalomit ridică plictisit din umeri.
— Nu. Confunzi cu alte vile și căsuțe. Les trois Graces n-aveau pitici și nici bazin.
— Poate confund, spuse Hagi Pavel. Dar sper că îți mai aduci aminte de Yvonne și de Henriette, și de o a treia fată, îmi scapă acum numele, cu care ne-am avut noi bine, iar unii din noi chiar foarte bine, aproape doi ani de zile... Þie îți plăcea la început Yvonne, dar nu cred că a fost o mare pasiune...
— Da, Yvonne... Evident, îmi aduc aminte numele. Dar n-aș ști să-ți spun cum arăta... Iar despre celelalte două...
— Henriette era destul de grasă, dar era, cum spuneam noi atunci, dată dracului, avea pe vino încoace. Și era deșteaptă foc. Þii minte cum te tachina cînd ne întîlneam cu toții — noi trei, și ele trei — la Gafe des Vosges ? întîi striga grupului întreg: Vive la Roumanie! Apoi îți căuta privirile și adăuga: Vivent les allies!
Zalomit ridică din nou din umeri zîmbind trist, intimidat.
— Imi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu-mi mai aduc aminte...
— Bine, înțeleg, continuă Hagi Pavel. Tu erai pasionat de poezie și de flori. Vedeai lumea altfel decît o vedeam noi! Și apoi, adăugă după o scurtă pauză, au trecut aproape patruzeci de ani...
— Dar n-am uitat nici pădurea de lîngă Vevey, nici Les trois Graces, deși, îți mărturisesc, nu m-am mai gîndit la anumite întîmplări din tinerețea mea de vreo douăzeci și cinci de ani.
Tăcură toți, încurcați, evitînd să se privească. Tîrziu, Hagi Pavel apucă brusc a doua sticlă și umplu paharele, cu mare grijă, ca și cum i-ar fi fost frică să nu-i tremure mîna.
— Âpropos de Yvonne, începu. Mai ții minte cum le numea Aurelian la început ? Le spunea: Deux ou trois Grasses...
Zalomit îl privi din nou cu mare atenție apoi zîmbi.
— Asta n-o putea spune atunci, pentru că în anii aceia încă nu se tradusese în franțuzește cartea lui Aldous Huxley, Two or Three Graces. Dacă a spus-o, a spus-o mai tîrziu...
— Bine, bine, îl întrerupse Nicoleanu. Știm cu toții că memoria este așa cum sînt toate celelalte funcțiuni și facultăți: aproximativă și perisabilă. Dar, ca să revenim la ultimele cuvinte ale lui Aurelian Tătaru, ce credeți că a vrut să spună ?...
— Dumnezeu să-l ierte! murmură Hagi Pavel. Poate faptul că eram toți trei împreună, că ne reîntîlnisem toți trei după atîția ani, și tocmai aici, în munți, ca pe vremuri, cînd urcam spre Chamonix.
— Partea asta a Carpaților nu prea seamănă cu Elveția alpină, vorbi absent Zalomit. Dacă a vrut să ne spună ceva, a vrut probabil să ne spună: „Imi dau seama că sînt pierdut, dar nu mi-e frică, și nici vouă să nu vă fie frică de moarte." Și poate a vrut să ne spună că moartea este o împlinire, o perfectă integrare a tuturor facultăților înalte cu care am fost dăruiți. Și n-a găsit, pe loc, o altă imagine, sau poate n-a mai avut destule puteri să vorbească, și, deschizînd ochii și văzîndu-ne pe amîndoi acolo lîngă el, și-a adus aminte de perfecta armonie a celor trei vile, separate și totuși formînd un singur corp arhitectonic, și ne-a evocat imaginea asta: Les trois Graces...
— Bine, tu ești poet, îl întrerupse Hagi Pavel. Tu vezi lucruri pe care noi, ceștilalți...
Zalomit îl privi cîteva clipe adînc, încruntat, apoi figura i se lumină deodată și zîmbi.
— Dacă vrei să știi, află că nu mai sînt de mult poet. Din după-amiaza aceea de iulie, cînd am dat prima oară cu ochii de Les trois Graces, n-am mai încercat să scriu un singur vers. Am rămas ce trebuia să fiu de la început: un botanist. Nici o poetică din lume nu atinge perfecțiunea și semnificația celei mai timide flori... Se ridică brusc și le întinse mîna: Și acum, am să vă rog să mă iertați dacă vă las. Mă urc sus, la mine în cameră, să mă întind. M-a ajuns oboseala...
Tresări auzind pași pe cărare, și întoarse capul. La început nu-l recunoscu, cu bascul îndesat mult pe frunte și cu mantaua de ploaie pe umeri.
— Vasăzică, nici dumitale nu ți-e somn, spuse Nicoleanu apropiindu-se.
Se așeză lîngă el, în iarbă, înfășurîndu-și cu grijă mantaua în jurul genunchilor.
— Chiar în miezul verii, adăugă, nopțile, aici, la munte, sînt întotdeauna reci. Să fii cu mare băgare de seamă...
— Sînt obișnuit, vorbi Zalomit fără să-l privească. Aria mea de specializare e flora Carpaților. Cîtă a mai rămas, adăugă parcă mai mult pentru sine.
— Te-ai oprit să te odihnești chiar aici, la cîțiva metri de locul unde...
— Cît să fie ceasul ? îl întrerupse Zalomit, întorcînd brusc capul către el. Mi-am lăsat ceasornicul pe măsuța de noapte...
— Nu poate fi mai mult de trei. Intr-un ceas răsare soarele.
— Deci, n-au trecut decît vreo douăsprezece, treisprezece ore... Mi-e peste putință să înțeleg cum s-a întîmplat, reluă după cîteva clipe.
Nicoleanu își strînse și mai mult, cu înfrigurare, mantaua în jurul corpului.
— Nici eu nu înțeleg, spuse. Cînd v-am auzit strigînd și am sosit în goană, după două, trei minute mai tîrziu, nu-mi venea să cred ochilor. Numai un copil nepriceput, de la oraș, care ar fi urcat pentru prima oară pe munte sau cineva care și-ar fi pierdut brusc cunoștința, ar fi putut aluneca și ar fi căzut, rostogolindu-se, douăzeci, douăzeci și cinci de metri, fără să încerce să se apuce de vreo rădăcină, sau de vreun smoc de iarbă înaltă, sau chiar de pietre...
— Poate și-a pierdut cunoștința... Sau poate o fi avut o criză cardiacă sau altceva... Cred că asta se va putea afla...
— S-ar putea afla, îl întrerupse Nicoleanu, dacă autopsia va fi făcută la timp și de cine trebuie...
— Il cunoșteai de mult ? întrebă Zalomit întorcînd din nou capul către el.
— Bine, nu l-am cunoscut decît în ultimii trei, patru ani. Evident, îl întîlnisem de cîteva ori, mai înainte. Cum însă nu aveam aceeași specialitate sau, mai precis, el nu o mai avea, nu am avut nici prilejul atunci, prin anii 1960-65, să ne în-tîlnim mai des și să ne cunoaștem.
— De ce spuneai că nu mai avea aceeași specialitate ? întrebă Zalomit.
Nicoleanu prelungea încurcat tăcerea, tot încercînd să-și potrivească mantaua. în cele din urmă se ridică în picioare, căută mînecile mantalei, o îmbrăcă și își încheie nasturii pînă sus.
— De cînd nu v-ați mai văzut ? întrebă într-un tîrziu.
— In ultima vreme ne întîlneam destul de rar, la cîțiva ani o dată. Dar păstram legătura, prin prieteni comuni, prin colegi; ne scriam mai rar, căci eram amîndoi foarte prinși, fiecare cu treburile și răspunderile noastre. Și totuși, cînd a aflat de la Hagi Pavel că voi veni în a doua jumătate a lui iunie la Poiana-Dornei, mi-a scris, propunîndu-mi să petrecem cîteva zile împreună, toți trei, aici, la cabană... Dar de ce întrebi?
Nicoleanu își freca încurcat mîinile.
— Voiam să știu dacă erai la curent cu cercetările lui, mai precis, cu descoperirile lui de acum vreo zece ani, cînd mulți dintre noi, cei care ne specializam în biologia medicală, credeam că doctorul Tătaru descoperise, sau era pe cale de a descoperi, tratamentul cancerului.
— De asta auzisem mai demult. Și chiar am discutat cîte ceva. Mai precis, îl întrebam eu, și, deși paralizat de modestia lui proverbială, Aurelian mi-a mărturisit o dată că, dacă nu va fi împiedicat de împrejurări, în cel mult doi, trei ani, mortalitatea provocată de cancer va fi inferioară celei provocate de tuberculoză sau de sifilis.
— Da, e adevărat. Asta se știa de mult; se știa că într-o zi problema cancerului va fi rezolvată, așa cum a fost rezolvată, bunăoară, problema ciumei și a turbării. Dar nu știu dacă doctorul Tătaru a intrat în amănunte.
— Nu cred. Spunea doar că experiențele sînt cît se poate de încurajatoare...
— Multe experiențe au fost încurajatoare, reluă Nicolea-nu, și nu au dus la nici un rezultat. Experiențele doctorului Tătaru, care ne fascinaseră pe noi acum doisprezece-trei-sprezece ani, erau de un alt ordin; presupuneau o metodologie revoluționară, care nu avea nimic de-a face cu tot ce se încercase pînă atunci în tratamentul științific al cancerului. E drept, cum se obișnuiește în asemenea împrejurări, secretul trebuia păstrat pînă cînd rezultatele pozitive vor fi fost verificate în ceea ce unii numesc serii minimale, adică în cel puțin trei sau cinci clinici. Așa că, pe atunci, nimeni dintre noi nu știa în ce constau experiențele. Dar aflasem ceva despre presupozițiile lor metodologice. Și cînd, în ultimii doi, trei ani, am început să ne împrietenim, doctorul Tătaru mi-a mai spus ceva evident, nu totul, dar destul ca să înțeleg că ce aflasem noi nu erau zvonuri, cum s-a susținut mai tîrziu... Pentru că mai tîrziu s-a susținut...
Se întrerupse, ca și cum i-ar fi fost frică să încheie fraza, și tăcu cîtva timp încurcat.
— In sfîrșit, acum se poate spune, reîncepu brusc, pentru că, pe de o parte, Aurelian Tătaru nu mai este, iar pe de altă parte, pentru că s-ar părea, în chestiunile acestea nu se știe niciodată sigur ce e adevăr și ce e zvon sau propagandă, s-ar părea că experiențe similare au loc în loboratoare-le din Rusia și din Statele Unite. Pe scurt, ideea doctorului Tătaru era aceasta: cancerul este provocat de o proliferare excesivă și anarhică a celulelor unui țesut sau ale unui organ. Procesul fiziologic e paradoxal, chiar contradictoriu. Pentru că fenomenul de multiplicare vertiginoasă a celulelor indică o pulsiune pozitivă, și anume regenerarea țesutului sau organului respectiv. în sine, apariția unui neoplasm, proliferarea masivă a celulelor, ar trebui să conducă la regenerarea totală a țesutului și, în cele din urmă, la regenerarea, adică la întinerirea, corpului întreg. Dar această pulsiune organică pozitivă este anulată de ritmul demențial al proliferării celulelor și de caracterul anarhic, haotic, al construcțiilor micro și macrocelulare, s-ar spune că avem de-a face cu o tendință de creație devenită brusc amnezică, un proces fiziologic „ateologic", amputat de intenționalitate, și care „creează" în neștire și la întîmplare, fără scop, fără plan, fără structură...
— Extraordinar! exclamă Zalomit. Pur și simplu extraordinar ! Cît i-ar fi plăcut lui Goethe această interpretare a neoplasmului, ca o creație haotică și lipsită de sens!... Și dacă ar fi citit-o, cît i-ar fi plăcut lui Aurelian Morfologia plantelor a lui Goethe! N-am să-mi iert niciodată că n-am insistat, că nu l-am rugat mai insistent să-mi vorbească despre experiențele lui!...
— Poate că n-ar fi spus mai mult, reluă Nicoleanu. Suferea, cum am îndrăznit să-i spun o dată, suferea de o modestie aproape patologică.
— Și atunci, ce s-a întîmplat ? Căci n-am mai auzit vorbindu-se despre descoperirea tratamentului, și nici el, cînd ne întîlneam, nu mai pomenea nimic de experiențele acelea atît de promițătoare.
Nicoleanu ofta adînc și întinse brațul spre vale, ca și cum ar fi vrut să-i arate ceva, apoi se răzgîndi și-și așeză cuminte palma pe genunchi.
— Ce s-a întîmplat, nu știu prea bine nici eu, dar a trebuit să întrerupă experiențele cînd a fost numit șeful Spitalului din Giulești. L-ai întîlnit cumva în acel an, prin 1960—61 ?
Zalomit rămase o clipă pe gînduri.
— Nu. Nici în 1960-61, nici în 1962.
— Cei care l-au văzut atunci n-au remarcat nici o amărăciune. Rîdea tăcut, cum rîdea el întotdeauna. „Ce n-am descoperit eu, au să descopere alții", spunea. Și apoi schimba vorba... Evident, era fatal; ar fi trebuit să înțeleg asta de mult. Cu experiența mea, ar fi trebuit. Proiectul atlasului regional, trei monografii gata de tipar, și tot ce a urmat: zîmbetul lui Ursache, dînd cu ochii de Catastrofa-Trei-Ierarhi, dar mai ales tăcerea lor cînd a luat cuvîntul Imaculata-Concep-țiune... își simți tot sîngele adunat în obraji și se trezi, brusc, întorcîndu-se cu tot corpul spre Nicoleanu.
— Dar, în fond, cum înțelegea Aurelian să rectifice procesul de proliferare a celulelor ? în ce constau experiențele lui?
— Pe cît pot reconstitui din cele știute de mine și auzite de la el, Tătaru spera să pună la punct o soluție organică, sau un ser, nu pot preciza mai mult, o soluție care, injectată în zona unde se declarase proliferarea, ar fi produs un fenomen, cum îi spuneam noi, în glumă, de „anamneză", de „trezire" a instinctului teleologic, prezent în orice microorganism. Evident, astea sînt doar metafore. Ce credea el că era pe cale să descopere era un agent de restructurare a pulsiu-nii oganice. O dată mi-a spus: „în fond, descoperirea va fi utilizată mai mult în medicina întineririi decît în vindecarea cancerului. Pentru că, spunea, într-o generație, două, cancerul va dispărea ca flagel social, dar cu flagelul degenerării celulare și al îmbătrînirii mai avem de furcă..."
— Un fenomen de anamneză a instinctului teleologic prezent în orice microorganism, repetă Zalomit, pronuntînd rar, sacadat, cuvintele. Dacă a înțeles asta, a înțeles tot... Cu un gest scurt, se ridică în picioare:
— Mi se pare că visez. Tot ce s-a întîmplat de ieri după-a-miază mi se pare ireal...
— Și mie, spuse Nicoleanu ridicîndu-se cu o oarecare greutate. Nu pot crede că s-a împiedicat și a alunecat douăzeci, douăzeci și cinci de metri pe povîrniș, căci nici măcar nu e prăpastie...
— Mi se pare ireal, continuă Zalomit plecîndu-și capul, ireal că, după ce-am urmărit cu ochii, o bucată de vreme, mașina ambulanței, cu trupul lui Aurelian Tătaru, ne-am întors la cabană, și Dădu Hagi Pavel a comandat două sticle de vin... Mi-e peste putință să cred că așa a fost, că asta s-a întîmplat cu adevărat.
Il trezi Hagi Pavel cînd, i se părea, abia adormise. — îmbracă-te repede, îi spuse. Au venit la anchetă. Au fond, mon vieux, nous sommes suspects, adăugă în șoaptă.
Ajuns în curte, L-a orbit lumina dimineții de vară. Erau toți strînși în jurul unui tînăr brun, încruntat, gesticulînd cu un carnet în mîna stîngă.
— Tovarășul profesor Filip Zalomit ? îl întrebă. Ați sosit alaltăieri seara, cu o mașină a laboratorului de fiziologie botanică, de la Poiana-Dornei. Doctorul Aurelian Tătaru vă aștepta pe terasă, împreună cu tovarășul inginer Hagi Pavel și tovarășul doctor Nicoleanu. Așa e ?
— Așa, spuse Zalomit neîndrăznind să-și privească tovarășii.
— Atunci putem porni. Și ca să cîștigăm timp, luăm camioneta.
— Tovarășe Ciubotariu, interveni Hagi Pavel, e foarte aproape, nu e mai mult de un kilometru.
— Ca să cîștigăm timp, repetă Ciubotariu.
După ce au coborît din camionetă, tuși de cîteva ori și începu cu oarecare solemnitate:
— Ca să nu fie nici o confuzie, vă rog să nu mai vorbiți între dumneavoastră și să-mi arătați cum a-ți pornit pe cărarea asta ieri, 22 iunie, pe la ceasurile două, două și jumătate după-amiază. Ați spus în declarații că doctorul Aurelian Tătaru pornise repede înainte, adică se depărtase de dumneavoastră. Cam la cîți metri ? întrebă întorcîndu-se spre Nicoleanu.
— Greu de precizat. Poate patruzeci, cincizeci de metri, în nici un caz mai mult de o sută de metri. Dar din cauza arborilor nu-L mai vedeam.
— Nu l-a mai văzut nici unul dintre dumneavoastră ? întrebă Ciubotariu rotindu-și privirile de la unul la altul.
-Nu.
— Vasăzică, nu l-ați mai văzut, încheie, și umezindu-și degetul întoarse cu grijă o foaie din carnet. Acum, ca să nu fie nici o confuzie, să-mi arătați cum mergeați, la ce distanță unul de altul. Spune dumneata, tovarășe profesor.
— La început umblam unul lîngă altul. Apoi, cînd s-a îngustat cărarea, ne-am înșiruit unul în spatele celuilalt. O bucată de vreme eu eram în față, dar apoi...
— Imi dați voie, îl întrerupse Ciubotariu. Așa a fost ? se adresa celorlalți doi. O bucată de vreme dumnealui a umblat în frunte ?
— Chiar așa, spuse Hagi Pavel. Eu rămăsesem un pas, doi în urma lui, dar curînd după aceea, să fi trecut cinci, șase minute, Filip, profesorul Zalomit, care, știți, e botanist, s-a oprit în dreptul unei buruieni și s-a aplecat s-o privească de-aproa-pe. Și atunci am trecut eu înaintea lui, urmat de doctorul Ni-coleanu.
Ciubotariu îi privi pe rînd, întrebîndu-i din ochi.
— Atunci să mergem, spuse. Umblați, pe cît se poate, cam tot așa cum ați umblat ieri. Eu rămîn la urmă... Și, vă rog, nu vorbiți între dumneavoastră.
După vreo zece minute, Nicoleanu părăsi cărarea și-i spuse:
— Ieri, m-am oprit aici și le-am spus celorlalți să nu mă aștepte. Am urcat guțin, printre brazi, cam pe-acolo, arătă întinzînd brațul. înțelegeți de ce... Eu sînt și medic și biolog, adăugă văzînd că Ciobotariu îl asculta încruntat.
— Vasăzică, de aceea n-ați fost de față...
— Cred că nici ei n-au fost de față... Ciubotariu deschise din nou carnetul.
— Da, nici ei. Așa cel puțin au scris, fiecare din ei, în declarație. Și cît timp ați rămas singur ?
— Poate opt, zece minute. Apoi am grăbit pasul, ca să-i ajung...
— Ii puteați vedea de departe ?
— Nu. Cum vă puteți da seama și acum, numai după două, trei minute nu se mai vede nici unul. Cărarea cotește pe aici de mai multe ori și se pierde printre brazi...
— Atunci, să ne grăbim, spuse Ciubotariu. Aproape de liziera pădurii îl așteptau, tăcuți, Nicoleanu
și Hagi Pavel.
— Ajunsesem aici, începu Hagi Pavel, cînd am auzit un strigăt sugrumat și apoi un fel de zgomot surd, pe care atunci nu l-am putut identifica, zgomot provocat, poate, de rostogolirea corpului...
— Și atunci am pornit-o amîndoi în goană, adăugă Zalomit.
Ciubotariu trecu tăcut înainte și le făcu semn să-l urmeze. Ajunși în poiană, au grăbit pasul. La vreo sută de metri, îi aștepta un milițian, fumînd plictisit.
— De aici l-am văzut întîi, spuse Hagi Pavel întinzînd mîna spre povîrniș. Mi s-a părut că geme, dar acum nu mai sînt sigur. în mai puțin de un minut am fost amîndoi lîngă el. Nu înțelegeam ce se întîmplase, de ce căzuse, dar nu credeam că era prea grav. Ne gîndeam cum să-l ridicăm și să-l transportăm în brațe. Dar cînd am pus mîna pe el, a închis ochii și a gemut.
— Așa a fost ? se adresă Ciubotariu lui Zalomit. A gemut?
— A gemut, dar a deschis apoi ochii și a încercat să zîm-bească. Și pentru că, amîndoi, îl întrebaserăm de mai multe ori, în neștire: „Ce s-a întîmplat ? Cum ai căzut ?", ne-a privit pe amîndoi, cu o expresie imposibil de descris, și a șoptit, foarte clar, fără nici o ezitare: Les trois Graces...
— Les trois Graces, repetă Ciubotariu. Așa ați scris și în declarații. Dar n-a mai spus nimic altceva, nici înainte, nici după?
— Nimic. Il priveam amîndoi, așteptînd să mai adauge ceva, cînd mi-am dat seama că murise.
— Murise, adăugă Hagi Pavel.
— De ce erați atît de sigur că murise ? întrebă Ciubotariu.
— Am făcut amîndoi războiul, continuă Hagi Pavel. I-am pus mîna pe inimă, așa, ca o ultimă încercare, pentru că tot nu îmi venea să cred că murise...
— Atunci am ajuns și eu, interveni Nicoleanu. I-am pus și eu mîna pe inimă... Nu încăpea nici o îndoială. Murise.
De-abia după ce au coborît din camionetă au aflat că ancheta nu se încheiase.
— Ca să nu fie nici o confuzie, spuse Ciubotariu, aș vrea să lămuresc încă două, trei amănunte. Să intrăm o clipă la direcție.
Milițianul le deschise ușa, apoi o trase după el și îi lăsă singuri. După ce le arătă scaunele, Ciubotariu se așeză la birou și începu să caute în carnet.
— Din declarațiile dumneavoastră scrise reiese că, deși erați atît de buni prieteni, în grup vă întîlneați destul de rar. Cum se face, atunci, că v-ați întîlnit acum pentru prima dată, după foarte mulți ani, și încă aici, la Șeștina, la o cabană de munte ? Tovarășul profesor Zalomit spune că, auzind că va fi la Poiana-Dornei, doctorul Tătaru i-a scris, invitîndu-l să petreacă împreună cîteva zile aici, la cabană. Probabil că ați păstrat scrisoarea, adăugă adresîndu-se lui Zalomit.
Ciubotariu întoarse brusc capul spre Hagi Pavel.
— Și tovarășul inginer ? La București vă întîlneați destul de rar, cel puțin așa afirmați în declarația scrisă.
— E adevărat, în trei ne întîlneam destul de rar. O vreme îl vedeam mai des pe profesorul Zalomit, cînd locuiam în același cartier, în Popa Nan. Pe doctorul Tătaru l-am întîlnit, după mulți ani, iarna trecută, dar l-am întîlnit de cîteva ori în șir. Atunci i-am vorbit despre complexul care se plănuia la Faraoane, la exact o sută douăzeci de kilometri de aici, unde trebuia să mă instalez pe la 15 martie, și Aurelian m-a invitat pentru a doua jumătate a lunii iunie. Mi-a spus, tot atunci, că ne vom găsi din nou împreună, noi cei trei... Proiectul nu era greu de realizat, adăugă zîmbind trist, pentru că întîmplarea a făcut că doi dintre noi eram holtei, iar al treilea divorțase cu mulți ani în urmă. Eram, cum se spune, disponibili. în timpul vacanțelor de vară ne puteam întîlni oriunde. Trebuia doar ca unul din noi să ia hotărîrea și să ne prevină din timp.
— Așa s-a întîmplat și cu mine, spuse Nicoleanu. Doctorul Tătaru m-a prevenit din timp... Eu sînt văduv, adăugă.
Auzi un glas necunoscut, chiar în fața ușii.
— Nu e nevoie, am să mă prezint singur.
In clipa următoare ușa se deschise și intră un bărbat între două vîrste, blond, înalt, slab, cu părul rar lipit meticulos pe tot craniul. Cînd se apropie de el, spuse, întinzîndu-i mîna:
— Emanuil Albini. Secția cercetări și informații. Apoi se așeză pe scaunul din fața mesei lungi de lemn și-și lăsă privirile să alunece în treacăt, fără interes, pe deasupra cutiilor cu specimene.
— Sînt fosile vegetale, sau urme de fosile, spuse Zalomit zîmbind. Majoritatea, ferigi și conifere din paleozoic.
Albini îl privi curios, parcă s-ar fi trudit să ghicească ce intenții încerca să camufleze terminologia, nici elementară, nici savantă.
— Vă interesează atît de mult ? întrebă, hotărîndu-se brusc să-și așeze servieta lîngă el, pe podea, rezemînd-o pe piciorul scaunului.
— Paleobotanica ? zîmbi Zalomit. Paleobotanica interesează în primul rînd botaniștii detectivi, și eu mă număr printre botaniștii poeți. Dar mă interesează flora carpatică, și deci...
— De ce n-ați mai publicat versuri, tovarășe profesor ? îl întrerupse blînd Albini.
încurcat, pentru că știa că roșise, Zalomit își apropie scaunul de masă.
— Nu-mi închipuiam că, după patruzeci de ani, își va mai aduce cineva aminte...
— Maculatele corole, de Filip Zalomit... Am citit-o în liceu. Și cred că de atunci am recitit-o de cel puțin cinci ori...
— Aproape că nu-mi vine să cred, spuse Zalomit tot mai turburat, simțind cum îi zvîcnește sîngele în obraji. Versuri de adolescent, palide și anodine, ecouri din Ion Barbu, și Valery...
— Și din Dan Botta, și din alții. Dar nu sînt palide, nici anodine. Altminteri, nu le-aș fi recitit de atîtea ori... Am tot căutat prin revistele timpului, dar n-am întîlnit numele lui Filip Zalomit. Poate ați publicat sub pseudonim ?
— Nu. N-am mai publicat nimic... De fapt, n-am mai scris versuri de-atunci, din vara aceea.
— Am scris și eu versuri, începu Albini cu un glas curios, depărtat. Scriam și publicam încă din liceu. Am publicat sub cinci pseudonime, adăugă zîmbind visător. Dar nu mai scriu de mult versuri. Cum spuneați săptămîna trecută la cabană, am rămas ce trebuia să fiu de la început: cercetător...
O clipă îl privi fix, adînc, în ochi, apoi căută grăbit în buzunarul de la piept și scoase un pachet cu țigări.
— Dumneavoastră știu că nu fumați. Și îmi închipui că fumul țigărilor englezești nu dăunează fosilelor vegetale...
— Nu, spuse Zalomit, întinzîndu-i o farfurie de lut ars. Sînt obișnuite...
Albini rîse scurt, învîrtindu-și bricheta între degete.
— Dar să știți că nu aveți dreptate cu Deux ou trois gras-ses, începu după ce-și aprinse țigarea. într-o scrisoare din ianuarie 1930, iată ce scriați lui Aurelian Tătaru. Am aici fotocopia.
Deschise servieta și scoase un dosar cu marginele ușor decolorate.
— Dar mai bine s-o citiți dumneavoastră, adăugă întin-zîndu-i-o.
După cîtva timp, Zalomit își dădu seama că urmărește rîndurile fără să înțeleagă ce citește. „în fond, sîntem amîn-doi suspecți. Nu eram decît noi doi de față. Dar nu trebuie să-mi fie frică. De fapt nu mi-e frică. Din fericire am trecut de șaizeci de ani și, ca orice intelectual care a trecut de șaizeci de ani, sînt vulnerabil. La prima lovitură, de orice fel, mă prăbușesc. Infarct, anevrism, congestie cerebrală și cîte altele ar mai fi. Din fericire, nu mai sînt tînăr. N-au ce să-mi facă..."
— V-ați convins deci că tovarășul inginer Hagi Pavel avea dreptate, spuse tîrziu Albini. Memoria, această înaltă și permanentă trădare... Dacă aș renunța la cuvîntul „permanentă", ar putea figura ca un început de poem. „Memoria, această înaltă trădare..."
— Da, șopti Zalomit, încercînd să se trezească. Ar putea... Ar fi un vers frumos...
— Imi pară însă rău, continuă Albini, că trebuie să infirm ambele ipoteze, și a dumneavoastră, și a inginerului Hagi Pavel. Ultimele cuvinte ale doctorului Tătaru nu aveau nimic de-a face cu amintirile dumneavoastră din studenție. Nu se refereau nici la cele trei vile din Vevey, nici la... les trois grasses...
— E adevărat ? exclamă Zalomit. Erau totuși...
— In hîrtiile doctorului Tătaru, îl întrerupse Albini, s-au găsit referințe precise. Les trois Graces erau, de data aceasta, trei paciente de la Spitalul Brancovici, unde doctorul Tătaru începuse, în 1960, experimentarea serului.
— Dar atunci ?... începu emoționat Zalomit.
— Am aflat asta de la doctorul Căpățînă, chirurgul cu care lucra Tătaru atunci, în 1959-L960, la Brancovici. Și mi le-au confirmat și alți martori: doctorul Huțan, colaboratorul cel mai apropiat al lui Aurelian Tătaru, două infirmiere, prof. dr. Nedelcu, șeful Secției de oncologie.
Se întrerupse și—1 privi cîteva clipe absent, apoi își îndreptă privirile spre fereastră.
— Din cîte am înțeles de la doctorul Nicoleanu, reluă, nu erați la curent cu cercetările lui Aurelian Tătaru. Dar acum știți despre ce era vorba: un tratament care trebuia să înlocuiască atît razele, cît și intervențiile chirurgicale. Trebuia să le înlocuiască, dar serul nu fusese încă suficient experimentat, și doctorul Tătaru nu îndrăznea să se opună nici razelor, nici operațiilor. în aprilie 1960, prof. dr. Nedelcu a izolat, într-o aripă a spitalului, trei paciente de curînd operate. Le-a pus, cu alte cuvinte, la dispoziția doctorului Tătaru și a colaboratorilor săi. Printr-o întîmplare care, pe noi, poeții, și chiar foștii poeți, nu ne surprinde prea mult, aceste paciente, în vîrstă de cincizeci și opt, șaizeci și șaizeci și cinci de ani, se numeau... Căută în dosar, alese o foaie și începu să citească: Se numeau Aglae Irimescu, Frusinel Chiperii și Italia Gîldău. Cînd doctorul Tătaru a citit fișele, a exclamat, spune dr. Huțan, a exclamat: Les trois Graces! Cele trei Grații, doctore: Aglae, Euphrosyne și^desigur, Thalia, pentru că «Italia » e o greșeală de tipar..." în paranteză fie spus, nu era o greșeală: prenumele acestei femei era într-adevăr Italia. Așa că avem de-a face, de fapt, cu două sau trei Grații... De ce nu mai clipiți, tovarășe profesor ? îl întrebă după cîtva timp. Să nu vă facă rău...
— Mi se pare de necrezut, șopti Zalomit, și începu să-și frece ochii.
— Tot ce a urmat pare de necrezut, continuă Albini. Pentru că, spun toate rapoartele, rezultatele erau cît se poate de bune, întreceau, preciza doctor Huțan, chiar cele mai optimiste așteptări. Și, cu toate acestea, tratamentul a fost întrerupt după vreo trei săptămîni, exact după douăzeci și două de zile. Iar doctorul Tătaru a fost numit directorul Spitalului din Giulești, care abia se inaugurase.
— Dar de ce ? întrebă Zalomit coborînd glasul și apro-piindu-și din nou scaunul de masă.
Albini își stinse încet țigarea în farfuria de lut ars.
— Pentru că anumiți oameni nu au imaginație... Cînd vom accepta să folosim masiv imaginația, adăugă rostind rar cuvintele, revoluția va triumfa pretutindeni, de la un capăt la altul al planetei... întreruperea experimentelor se datorește lipsei de imaginație a șefului, prof. dr. docent Nedelcu, și a lipsei de imaginație a celor care s-au lăsat influențați de anxietatea lui. Tuturora le-a fost teamă că succesul tratamentului ar putea provoca o recrudescență a obscurantismului religios...
— Nu prea înțeleg, șopti Zalomit.
— Intr-un raport adresat cadrelor, profesorul Nedelcu scria că Aurelian Tătaru făcea glume, dar și aluzii de natură religioasă. Cita chiar exemple. Bunăoară, doctorul Tătaru ar fi spus o dată, într-un grup de medici, că în Paradis Adam și Eva erau regenerați periodic, așadar întineriți, prin neoplasm; că numai după ce-a intervenit păcatul originar, corpul omenesc a pierdut secretul regenerării periodice și deci al tinereții fără de bătrînețe; iar de-atunci încoace, de cîte ori, printr-o bruscă și stranie anamneză, corpul încercă să repete procesul, proliferarea oarbă a neoplasmului produce tumoare malignă...
— Dar asta era numai o glumă sau poate o metaforă! exclamă Zalomit.
— Poate că nu era numai o glumă dar ce importanță puteau avea metaforele sau comentariile teologice ale doctorului Tătaru, atîta timp cît ele nu încurajau o acțiune contrarevoluționară ? Dacă profesorul Nedelcu și cei de la cadre ar fi avut imaginație, ar fi înțeles că singurul lucru care conta era rezultatul științific al serului. Dar oamenii fără imaginație se lasă hipnotizați de clișee și lozinci. Obscurantism religios ! exclamă Albini înveselindu-se deodată, ca și cum și-ar fi amintit de un calambur reușit. Bineînțeles că superstițiile magice și religioase sînt cît se poate de primejdioase. Chiar savanții ruși n-au șovăit să studieze practicile yogice și șamanice, iar cele mai importante progrese în cercetările de psihometrie și parapsihologic au fost realizate în laboratoarele sovietice...
Se întrerupse și-i căută cu înțeles privirile.
— Noi am pierdut zece ani, reluă tîrziu. Și șansele de a recupera formula serului sînt minime. Căci după mutarea doctorului Tătaru la Giulești, o parte din laboratorul pe care-l instalase la facultate a trecut la altă secție, rezervele de ser au fost distruse și, culmea ghinionului, doctorul Huțan, crezîndu-și cariera compromisă din cauza colaborării cu Aurelian Tătaru, și-a ars toate notele personale și și-a schimbat specialitatea. Dezece ani se ocupă exclusiv de pediatrie...
Albini își lăsă din nou privirile să alunece alene dincolo de fereastră, spre gardul de lemn de curînd vopsit, și mai departe, spre vișinii sfrijiți cu frunza rară, păstrînd încă, parcă de milă, cîteva vișine pipernicite. Incepu să-și caute, absent, bricheta.
—Totuși, îndrăzni Zalomit să rupă tăcerea care se prelungea nefirească, totuși, e absurd ca, pentru cîteva glume, un savant excepțional să fie suspectat de obscurantism religios...
—Nu e vorba de cîteva glume. Din rapoartele pe care le-am citit săptămîna trecută, se poate înțelege că doctorul Tătaru era într-adevăr interesat de problemele teologice. Sau, poate, de o anumită problemă teologică, și anume...
Se întrerupse și-și aprinse brusc țigarea.
— Asta mi se pare greu de crezut, interveni Zalomit. Nu ne întîlneam prea des, dar nu l-am auzit niciodată făcînd cea mai mică aluzie la vreo problemă teologică.
— Așa au declarat și doctorul Nicoleanu, și inginerul Hagi Pavel, și alți cunoscuți. Dar, în 1960, cînd punea la punct tratamentul, îi plăcea să facă referințe teologice, mai ales la teologia Vechiului Testament, deși unele din ele erau atît de enigmatice, încît te întrebi ce-ar fi vrut să spună. Deschise dosarul și începu să caute.
— Bunăoară, raportează un medic radiolog, Tătaru i-a spus odată, citez: „Mă întreb cum de n-a discutat nimeni pîna acum cel mai convingător argument în favoarea tezei că păcatul originar a viciat întreaga Fire; anume, că și animalele pot avea cancer..."
— E curios, totuși, că niciodată...
— Probabil că după întreruperea experiențelor, nu-L mai interesau problemele teologice. Așa cum nu ne interesează nici pe noi. De altfel, ca să fiu sincer, acest incident ar fi fost complet uitat dacă n-ar fi intervenit, de foarte curînd, cîteva elemente noi. întîi, informații care par sigure, pentru că se repetă de vreo doi ani încoace, că în Rusia și America au loc în mare secret experiențe similare.
— Dar cum putem știi că sînt similare ?
— Pentru că știm măcar atît: că nu se utilizează nici una din terapiile curente și că se caută mijlocul de a controla direct procesul de proliferare a celulelor. în urma acestor indicații, cîțiva cercetători și-au adus aminte de experiențele doctorului Tătaru și au vrut să afle ce s-a întîmplat cu cele... să le spunem, trois Graces.
— Asta voiam să întreb și eu, șopti Zalomit emoționat.
— După toate probabilitățile, toate trei operațiile au reușit perfect și pacientele erau vindecate. Cel puțin, așa reiese din examenele la care au fost supuse timp de șase ani. Dar apoi, începînd din 1967, nici una din ele n-a mai venit la control. Cei de la Brancovici spuneau că li s-a pierdut urma. De fapt, cercetări recente au stabilit că Italia Gîldău a fost răsturnată de o mașină în 1969 și a murit în ambulanța care o transporta la spital, și că doi ani mai tîrziu Aglae Irimes-cu a emigrat în Statele Unite, unde avea rude. Deocamdată, nu s-a aflat nimic despre Frusinel Chiperii; pentru că asta se știa mai demult, Frusinel, recte Euphorsyne utiliza două sau chiar trei nume. Fusese căsătorită de două ori, prima oară divorțase, dar al doilea bărbat a păstrat-o, și tovarășa Euphrosyne schimba hîrtiile de identitate după cum îi convenea. Pînă la urmă, dacă mai trăiește o vom găsi. Dar ce-o să aflăm de la ea ?... Tăcu, cu un aer abătut, deschise servieta și introduse absent dosarul. în nici un caz n-o să aflăm metoda prin care doctorul Tătaru obținuse serul. Asta numai prin dumneata, tovarășe profesor, am putea-o afla, adăugă după o clipă, căutîndu-i din nou privirile.
— Prin mine ?
Albini începu să rîdă, cu o neașteptată satisfacție, pe care nu încercă s-o ascundă.
— Spun: am putea-o afla, repetă. Nu e deloc sigur. Dar singura noastră șansă, adică a științei românești, ești dumneata... Altminteri, de ce aș fi străbătut, pe arșiță, o jumătate din țară ca să te găsesc, ascuns aici, în acest sat cu nume atît de frumos, dar cu vișinii bolnavi, pe jumătate uscați ?... De ce nu dispuneți să fie tăiați din rădăcină ?
Zalomit ridică încurcat din umeri și încercă să rîdă.
— Noi nu putem interveni. Arborii fructiferi sînt ai colectivului.
Albini continuă să-l privească lung, atent.
— Asta voiam și eu, reluă cu un glas ferm. Voiam să vă văd rîzînd. Căci de nu știu cît timp nu mai clipiți deloc. Mă întrebam: tot așa s-or fi petrecut lucrurile cînd unii colegi, să le spunem Ursache sau Catastrofa-Trei-Ierarhi, v-au informat oficial, prin scris, că lucrările au fost retrase de la tipografie ? Tot așa, ați uitat și atunci să clipiți ?... Și, din păcate, în ceea ce vă privește, nici măcar nu era vorba de lipsă de imaginație. Pur și simplu gelozie, și încă de esență înaltă; gelozie academică, sublim ilustrată de Catastrofa-Trei-Ierarhi și Imaculata-Concepțiune. In ceea ce privește pe Ursache...
Nu-i lăsă timp să răspundă. Apucă servieta, o așeză pe genunchi și începu s-o mîngîie încet, cu amîndouă mîinile.
— Cînd doctorul Nicoleanu v-a vorbit despre demersul metodologic pe care-l presupune descoperirea lui Aurelian Tătaru, ați exclamat, entuziasmat: „Cît de mult i-ar fi plăcut lui Goethe!" Și ați adăugat că dacă doctorul Tătara ar fi citit Morfologia plantelor...
— Este adevărat, șopti Zalomit.
— Este de asemenea singurul indiciu pe care-l putem utiliza.
— Nu prea înțeleg cum ar putea fi utilizat. Ce m-a frapat atunci...
— In aparență pare o glumă, îl întrerupse Albini. Dar trebuie să încercăm totul... Dacă ați reciti Morfologia plantelor gîndindu-vă tot timpul la apropierea pe care ați făcut-o atunci, la Șeștina, între cele două metode ? Dacă ați evoca toate imaginele — repet: imaginele — pe care vi le-au sugerat dezvăluirile doctorului Nicoleanu, și le-ați pune în legătură cu demersul metodologic al lui Goethe în Morfologia plantelor ?... Nu trebuie să vă preocupați de lucrările în curs ale laboratorului de paleobotanică. De la Universitate vi s-a acordat deja concediu nelimitat pentru cercetări personale consacrate contribuțiilor botanice ale lui Goethe. De mîine vă puteți întoarce la București. Veți primi telegrama astă-seară; cel mai tîrziu mîine înainte de prînz.
Se ridică, îi întinse mîna și se îndreptă spre ușă. Dar se opri după cîțiva pași, căută în buzunarul de sus al hainei și scoase o carte de vizită.
— Acesta e telefonul meu personal. Indată ce aveți ceva de comunicat, important sau mai puțin important, chemați la acest număr. Ziua sau noaptea, adăugă zîmbind, cu o urmă de tristețe în priviri.
Se răsucea în pat, cu zgomot, ca pe vremuri, în adolescență, cînd voia să se elibereze de o imagine, să scape de un gînd. Se răsucea ca să nu-l mai audă, șoptindu-i, foarte aproape de el:
— Spuneți ca mine! Spuneți ca mine...
— Dar cine ești dumneata ? îl întrebase.
— Sînt Calinic, șopti. L-am cunoscut bine pe doctorul Tătaru, l-am întîlnit aici, cîteva zile înainte de a sosi dumneavoastră, prietenii lui. Spuneți ca mine, repetă, dar spuneți cu glas tare cît mai tare: „Am auzit că cunoști bine pădurea de la Crăciuna..."
— Am auzit că cunoști bine pădurea de la Crăciuna, strigase, ca și cum s-ar fi adresat unui surd. Am nevoie de o călăuză. Diseară te aduc înapoi cu mașina...
Nu era nimeni prin apropiere, dar cînd începu să strige, cineva de pe terasă întoarse curios capul. „Probabil că de-abia de-acum am devenit amîndoi suspecți. De ce-o fi fost nevoie de asemenea precauții ? Douăzeci de metri, de-o parte și de alta a șoselei, nu era nimeni. Putea să-mi spună pe șoptite ce mi-a spus, și apoi să se urce în mașină..."
— V-am văzut și atunci, în ziua de Sînziene, începu Calinic după ce pornise mașina. V-am văzut lîngă ambulanță, și apoi sus, la cabană, pe terasă; dar n-am îndrăznit să mă apropii. Nu erați singur...
E curios că el nu-l văzuse. Cum l-ar fi putut uita atît de repede ? Chiar de departe părea un ascet desprins dintr-o frescă, un ucenic al sfîntului Antonie. Cînd s-a apropiat de mașină, și-a dat seama că era mai bătrîn decît îl judecase; ar fi putut avea șaptezeci, șaptezeci și doi de ani. Părul îi albise, probabil, de mult, căci acum părea îngălbenit. Dar barba era atît de rară, încît îi amintise de titlul unei povestiri citite în clasa a IV-a primară: Barba Spinului. Să-și fi amintit asta ca să scape de dogoarea privirilor lui Calinic, ochii aceia aproape monstruos dilatați, de culoarea zincului, adînciți în orbite, apărați de sprîncenele stufoase, înăl-țîndu-se răzvrătite spre frunte ? Era atît de slab, încît părea aproape înalt. Brațul stîng, înțepenit din umăr, atîrna inert de-a lungul trapului, parcă cineva ar fi încercat să i-L smulgă, și apoi s-ar fi răzgîndit.
— Sînt oameni care spun că asta mi s-a tras de-acolo, din închisoare. Dar să nu-i credeți. Așa a vrut Dumnezeu, și El știe ce face, știe de ce omul trebuie să treacă prin tot felul de încercări. Ca să se trezească, adăugă foarte serios. Așa m-am trezit și eu azi, înaintea zorilor. Azi sosește prietenul doctorului Aurelian Tătara, mi-am spus, parcă mi-ar fi spus-o cineva. Așa am avut timp să ajung pînă la cabană, adăugă tîrziu. Căci eu locuiesc dincolo de munte, la o stî-nă. Nu știu cum a aflat doctorul Tătaru, dar a venit să mă vadă... Și acum apucați pe drumul acesta din stînga. E drum prost, dar ieșim repede într-o poiană, și acolo putem sta de vorbă fără teamă. Nu ne-aude nimeni.
Totuși, îndată ce au coborît din mașină, Calinic începu să caute cu ochii de jur-împrejur.
— Eu cred că ar fi bine să avem cîteva buruieni, cu rădăcini cu tot, și poate o floare, două, așezate pe iarbă în fața noastră. Dacă vine cineva pe neașteptate, eu mă prefac că vă povestesc credințe și eresuri în legătură cu ele.
Se răsuci din nou în pat, zadarnic. îi auzea cuvintele, și le auzea tot mai limpede, repetîndu-se de două, trei ori, pînă ce le spunea.
— Credințe și eresuri, credințe și eresuri... De asta mă tot întreba doctorul Tătaru. „Părinte Calinic..." începea. Eu am fost călugăr. De fapt, tot călugăr sînt și acum, deși după ce am ieșit din închisoare nu m-am mai învrednicit să ajung la vreo mînăstire. Am lucrat un timp la terasamentul liniei ferate din Almaș. Apoi, cînd brațul nu m-a mai ajutat deloc, m-au scos la pensie... „Părinte Calinic", spunea...
— L-ați cunoscut bine ?
— In anii aceia, 1958-L959-L960, l-am cunoscut foarte bine, venea să mă vadă cel puțin o dată pe lună. Locuiam atunci la schitul Antim.
— Și de ce venea să vă vadă ?
Calinic nu-i răspunse pe loc. Luă în mînă o campanelă și i-o arătă trist.
— Priviți-o cum se ofilește. Cîte păcate facem ca să ne apărăm de răutatea oamenilor! Dacă o să-mi dați voie adăuga, am să vă povestesc totul de la început... Eu mi-am luat doctoratul la Facultatea de Teologie protestantă din Strasbourg. Vă spun asta, ca să înțelegeți de ce, într-o zi, m-a căutat doctorul Tătaru la schitul Antim...
In acea clipă, i se păru că, într-un chip neînțeles, și-a schimbat nu numai glasul și vocabularul, dar și felul de a se purta, prezența lui fizică.
— Cu mulți ani în urmă, publicasem teza de doctorat, despre apocrifele Vechiului Testament. „Părinte, mi-a spus, am o mare rugăminte la dumneata. Þi-am citit cartea, după ce am citit toate apocrifele despre Adam și Eva, dar eu sînt sigur că n-ai spus tot ce știi..." îl priveam mirat și doctorul a început să rida. „Să nu mă înțelegi greșit, a adăugat. Dar din cartea dumitale am învățat un lucru; că în apocrife, ca și de altfel în anumite erezii, supraviețuiesc camuflate, o seamă de adevăruri fundamentale: supraviețuiesc pentru că au fost cifrate într-un cod secret esoteric..." „Am spus eu asta ?" l-am întrebat. „Nu, n-ai spus chiar așa, și de aceea am venit, ca să aflu mai multe..." „Trebuie să-ți mărturisesc, l-am întrerupt din nou, că apocrifele Vechiului Testament nu mă mai interesează de multă vreme. Nu mă mai interesează erudiția, ci numai teologia și mistica. De aceea am ales călugăria..." Doctorul părea oarecum dezamăgit. „Dar ebraică și greacă tot mai știi, mi-a spus. Nici pe mine nu mă interesează erudiția în sine, ci numai teologia apocrifelor. Dar eu nu știu nici greaca, nici ebraica și, mai ales, nu am pregătirea teologică..." Și-pentru că tăceam, pe gînduri, a adăugat: „Este foarte serios și foarte important, părinte. Dumneavoastră, teologii, vă mulțumiți cu teologia păcatului originar, dar pentru mine este vorba de altceva, mult mai grav și mai complicat: este vorba despre implicațiile biologice și medicale ale teologiei păcatului originar..." S-a oprit deodată și a început să se plimbe prin odaie. „Pentru că, părinte, noi știm, astăzi, că Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creație. Omul a rămas același, așa cum erau Adam și Eva în Paradis, înainte de păcat. Același, adică înzestrat cu aceleași virtualități biologice. în corpul omenesc totul s-a păstrat, părinte, deci s-a păstrat în taina vieții veșnice, cu care fusese dăruit Adam..."
Se întoarse din nou, deznădăjduit, în pat și-și îndesă perna pe urechi.
— Să mă ascultați, domnule profesor, îi spusese deodată, ridicînd glasul, să mă ascultați cu atenție, pentru că nu vom mai avea prilejul să stăm de vorbă așa liniștiți, neturburați de nimeni...
Iși apăsă cu furie perna, dar îl auzea mereu: „Să mă ascultați, domnule profesor!" Cînd îl trezise glasul lui Calinic, înțelese că de cîtva timp nu-l mai ascultase, încercase să-și aducă aminte dacă sau nu, Albini îi sugerase să se oprească la cabană, în drum spre București.
— Iartă-mă, părinte Calinic, dar mi-am amintit deodată ceva, tot în legătură cu doctorul Tătaru, ceva foarte important, și n-am îndrăznit să te întrerup. Spuneai că... totul s-a păstrat în corpul omenesc...
— Așa spunea doctorul Tătaru, și mi-a repetat-o de multe ori, în alte dați. Pentru că, cît ar părea de curios, ne-am împrietenit, și doctorul venea des să mă vadă. Și revenea mereu la axioma lui: că Dumnezeu n-a abolit definitiv sistemul încifrat în structura corpului și a vieții omenești. Dar, spunea, acest sistem implică tinerețea și viața infinit prelungită; o implică pentru simplul motiv că este un sistem de autoreglare, dar și de autoregenerare... Păcatul originar n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat în așa fel încît să nu mai poată fi recunoscut. Mai mult, l-a camuflat în niște procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării, l-a camuflat în anumite maladii și mai ales în cea mai primejdioasă afecțiune organică: proliferarea celulelor, neoplasma.
— Da, de data asta am auzit și eu. Dar n-am auzit-o de la el, de la Aurelian Tătaru, ci acum în urmă, după accident. Mi-a spus-o întîi doctorul Nicoleanu... Dar nu înțeleg ce legătură aveau toate acestea cu apocrifele Vechiului Testament, cu viața apocrifă a lui Adam și Eva ?...
— Apucasem să va spun asta, v-am văzut că, deși mă priveați adînc în ochi, fără să clipiți, gîndul nu vă era la ceea ce spuneam eu. Legătura era asta: doctorul credea că anumite fragmente din revelația originară fuseseră păstrate sub o formă degradată, mutilată, în cărțile apocrife. Și voia să afle de la mine dacă există cumva vreo cheie, cu ajutorul căreia să putem descifra aceste revelații ascunse și uitate de milenii. Bunăoară, se întreba dacă în viețile apocrife ale lui Adam și Eva sînt aluzii la bolile de care au suferit ei și urmașii lor, după izgonirea din Rai.
Se întrerupse brusc și-l privi cîteva clipe în ochi, nehotărît.
— Spuneți, părinte, că vă ascult.
— Știu, dar mă întrebam dacă am cumva dreptul să spun mai mult. Nu le-am spus decît duhovnicului meu, și el mi-a dat dezlegare să le repet cînd vor veni alte timpuri și voi în-tîlni pe cel pregătit să le înțeleagă. Dar eu sînt bătrîn, și dacă nu vi le spun dumneavoastră, care i-ați fost prieten, toate cîte mi-a mărturisit doctorul Tătaru acum zece-unsprezece ani, vor muri o dată cu mine. El nu îndrăznise să le comunice altcuiva, pentru că nu cunoștea, și nici nu voia să cunoască un alt teolog...
Tăcu din nou, pe gînduri.
— Dacă credeți că e mai bine să păstrați secretul nu insist.
— Nu. Dumneavoastră, om de știință și prietenul lui din tinerețe, trebuie să le știți. Am să vi le spun așa cum mi s-au întipărit mie în minte, după multe și îndelungate discuții cu doctorul Tătaru. El ajunsese la o concepție cu totul personală a bolilor. Pentru doctorul Tătaru, bolile constituiau singura noastră șansă de a recupera ce au pierdut părinții noștri dintîi, Adam și Eva, adică tinerețea fără de bătrîne-țe și o viață fără limită. De aceea, voia să afle de la mine ce spun apocrifele Vechiului Testament despre originea și semnificația bolilor. îmi mărturisea însă tă nu izbutește să înțeleagă teologia pe care o implica sensul descoperit de el: de ce, mă întreba mereu, de ce, foarte curînd toți bolnavii de cancer vor fi nu numai vindecați, ci regenerați și întineriți, în timp ce vor trece foarte mulți ani pînă cînd biologia medicală va reuși să descopere procesul de regenerare periodică și întinerire aplicabil oamenilor sănătoși ?... înțelegeți la ce făcea aluzie ?
— Cred că înțeleg ceva. Deocamdată, neoplasmul constituie singura șansă de întinerire. Și asta i se părea, poate, nedrept.
— Nu l-am auzit vorbind de nedreptate. Spunea însă că-L turbură misterul teologic ascuns în acest fapt: numai cel care e amenințat de cea mai gravă primejdie, numai el are, deocamdată, șansa de a dobîndi tinerețea fără de bătrînețe...
— Și viața fără de moarte, se trezi adăugind, pe jumătate în glumă.
— Nu îndrăznea să se gîndească la asta: la viața fără de moarte. Dar mă întreba: poate gîndirea teologică acceptă această concluzie, că însăși dialectica Creației cere ca procesul de regenerare să înceapă numai cînd organismul e amenințat de moarte ?... Și uneori îl ispiteau gînduri eretice. îmi spunea: „întocmai după cum Luther ne-a îndemnat să păcătuim —peccafortiter! — căci numai astfel vom fi mîntuiți..." Dar eu îl întrerupeam: „Oprește-te aici, doctore, că te amenință păcatul mîndriei..."
— Iartă-mă că te întrerup, dar nu înțeleg cum a ajuns el, Aurelian Tătaru, medic eminent, cum a ajuns să se pasioneze de teologie ?
— Nici eu nu înțelegeam la început, și l-am întrebat într-o zi. „Din disperare, părinte, mi-a răspuns. Am devenit teolog din disperare. N-am izbutit să integrez în nici un alt sistem presupozițiile și concluziile descoperirii mele. Pentru că pentru mine nu mai încape nici o îndoială, proliferarea celulelor reprezintă, originar, un proces de regenerare blocat ulterior printr-o amnezie. Un asemenmea fenomen nu se poate explica decît dacă presupunem o mutație catastrofală în istoria biologică a omului. Dar cînd s-ar fi putut produce ea ? Numai la începutul începutului, căci toate scheletele fosile care s-au găsit dovedesc ca cei dintîi oameni cunoșteau, ca și noi, bolile și bătrînețea. Deci mutația a avut loc în epoca — mitică sau nu, puțin îmi pasă, eu, ca om de știință, nu mă las impresionat de cuvinte — a avut loc în epoca imediat următoare izgonirii din Paradis. Pedeapsa de care vorbește capitolul III din cartea Genezei aceasta a fost: amnezia. Corpul omenesc a uitat pur și simplu că fusese înzestrat cu o funcțiune capitală: autoregenerarea celulelor..."
Se hotărî brusc, sări din pat și aprinse lumina. Două și douăzeci și cinci de minute. „Inutil să mai încerc, N-am să mai dorm decît la ziuă. Mai bine să scriu acum, la întîmpla-re, așa cum îmi vine în minte..."
Incepu să se îmbrace repede, căci simțea cum îl ia cu frig. Se așeză pe marginea patului, cu caietul pe genunchi. „Va trebui să încep cu asta, cu ce i-a spus Aurelian despre amnezie..." Dar după ce scrise repede cîteva rînduri, se opri, încruntîndu-se. „A mai spus ceva despre amnezie, deși în alt context, dar era interesant... Da, turnul lui Babei." întoarse grăbit cîteva pagini. „Turnul lui Babei, părinte Calinic, este cea mai clară expresie a amneziei. Oamenii aceia se apucaseră de o treabă — ambițioasă, absurdă, sacrilegă, cum vrei să-i spui — dar știau ce voiau să facă. Voiau să clă-deascu un turn care să ajungă la Cer. Dumnezeu a intervenit într-un chip foarte simplu: a provocat o mutație, de astă dată una de ordin mental. Li s-au încurcat limbile. Nu se mai înțelegeau între ei, nu mai puteau comunica. Scopul, chiar dacă nu fusese uitat, nu-l mai puteau atinge, pentru că activitatea acelor mii de oameni devenise acum o agitație haotică, fără sens, asemenea unei gigantice, monstruoase proliferări celulare..."
Scrisese: „Babei, cea mai clară expresie a amneziei", dar se răzgîndi. Va fi mult mai simplu să dicteze, mîine, poimîine, la el în birou, în fața dictafonului. în acea clipă își dădu seama că părintele Calinic nu-i vorbise deloc despre întîlnirea cu Aurelian Tătaru două, trei zile înainte de accident. Sări speriat în picioare. „Va trebui să mă întorc mîine dimineață, să-l caut..." Dar cum de nu l-a întrebat nimic ? Au stat vreo două ceasuri de vorbă, în poiană. Tocmai vorbea despre importanța bolilor... „Căci, spunea doctorul Tătaru, numai în cazurile-limită poți surprinde germenele tămăduirii..." cînd văzură apropiindu-se de ei un grup de excursioniști coborînd de la cabană.
— Legenda acestei flori este cea mai frumoasă, începu. Eu am auzit-o de la mai mulți...
Cîțiva se opriră lîngă el, să-L asculte.
— Dar acum ar trebui să plecăm, spuse Calinic închein-du-și povestirea, dacă vrem să ajungem, cît e lumină bună, la Crăciuna...
In mașină, își aminti deodată cu cîtă satisfacție desfăcuse telegrama de la București. O citise de mai multe ori, apoi se îndreptase spre laborator, s-o comunice șefului de lucrări. Zilele cele mai importante din viața unui naturalist sînt, cum spunea Linnaeus... Dar e sigur că asta o spuseseLinnaeus, și anume că: zilele cele mai importante din viața unui naturalist sînt...
— Te ascult, părinte, se trezi adresîndu-i-se, dîndu-și seama că bătrînul tăcea de mult, ținîndu-și cu mîna dreaptă brațul paralizat pe genunchi.
— Nu mă ascultați de mult, domnule profesor. Și nici nu trebuie să mai vorbim acum, cît e drumul greu. O să continuăm cînd ieșim din pădure.
Dar la marginea pădurii au întîlnit o pereche tînără: fata își sucise glezna și își mușca buzele ca să nu plîngă. I-a dus pînă în satul unde găzduiseră cu o noapte înainte. Dar înainte de a ajunge în sat, Calinic s-a coborît din mașină.
— De aici scurtez mult drumul, i-a spus strîngîndu-i amîn-două mîinile, privindu-l cu căldură pînă în adîncul ochilor.
„Poate a povestit despre reîntîlnirea cu Aurelian cînd nu-l mai ascultam, cînd mi-am amintit de telegramă și de Linnaeus. Dar am să-i cer iertare. Nu va fi greu de găsit. « Eu locuiesc dincolo de munte, la o stînă. » Părinte, am să-i spun, iartă-mă! Ieri, cînd stăm de vorbă..."
Nu se mai îndura să se despartă de fereastră. Afară ninge liniștit, în casă arde focul!... între șase și zece, unsprezece ani, nu se putea spune mai frumos. Este cît se poate de corect, și este chiar poetic: Afară ninge liniștit... A! parcă începe să se clatine și să se înfioare perdeaua de fulgi, parcă se presimte vîntul. Poate că nu. 20, 21 și 22 decembrie. Trei zile. Iar a treia zi, orice ar face, orice ar încerca, va fi o zi pierdută. Sidonia l-a invitat și de data aceasta. Sidonia: a fost, este și va fi: aceeași. De treizeci și cinci de ani îi scrie ca să-L invite, dar la doi, trei ani o dată, la ocazii mari. Joi, 22 decembrie, nunta Isidorei, singura ei fată; din a treia căsătorie. „Nu pot refuza."
Tresări auzind soneria și se îndreptă grăbit, brusc emoționat, spre ușă. în prag îi zîmbea o femeie bătrînă, îmbrăcată într-un palton de culoarea prunelor brumării și cu un tulpan gros, de lînă, pe cap.
— Vă rog să mă iertați, spuse, ștergîndu-și cu palma ultimii fulgi de zăpadă, dar abia azi-dimineață v-am aflat adresa...
Iși scoase tulpanul și îl scutură de mai multe ori. Părul, prea negru, accentua și mai strident semnele bătrîneții la tîmple și pe obraji. Intră pășind timidă pe covor.
—V-am recunoscut imediat: dumneavoastră sînteți domnul profesor Zalomit. V-am văzut astă-vară, alergați cu ce-lalt domn, coborâți în goană, de mi-era teamă că o să cădeți și o să vă frîngeți gîtul, pînă ați dat de el... Domnule profesor, strigă izbucnind deodată în hohote, eu l-am omorît! Fără să vreau, mă jur pe sfînta cruce, fără să vreau! Din prostia, din nebunia mea, dar eu l-am omorît!
— Așezați-vă în fotoliul acesta, îi spuse turburat, cu un glas nesigur. Liniștiți-vă. Nu poate fi adevărat. Doctorul Tătaru și-a pierdut cunoștința și s-a prăvălit...
Plîngea, ascunzîndu-și obrazul în tulpan.
— Să vă aduc un pahar cu apă, adăugă, îndreptîndu-se spre bucătărie.
Cînd se întoarse, o găsi cu amîndouă mîinile cuminte pe genunchi, cu privirile îndreptate spre fereastră. Bău cîteva înghițituri, apoi oftă, mulțumi și-i întinse paharul.
— Poate bănuiți cine sînt, începu. Eu sînt Frusinel Mincu, m-a îngrijit doctorul Tătaru.
— Spuneți, șopti Zalomit așezîndu-se în fața ei, pe canapea.
— El m-a tratat, după operație. Eram numai noi trei. Aveam fiecare camera noastră și ne tratau ca pe niște prințese.
— Cele trei Grații, murmură Zalomit.
— El, doctorul Tătaru, ne spunea Amazoane, își căută batista și își șterse ochi.
— Spuneți, repetă Zalomit. I-am fost prieten bun.
— Poate ne spunea așa, Amazoane, pentru că începuse tratamentul, și ne pregătea pe fiecare în parte. Ne pregătea pentru minunea care trebuia să se întîmple. Așa, ca să nu ne speriem. Și, mai ales, ca să fim pregătite. Pentru că, ne spunea, toată lumea are să ne pizmuiască; de ce tocmai noi, niște biete femei bătrîne, care am fost grav bolnave și am fost operate de ce tocmai noi...
Se întoarse și-l privi zîmbind, cu ochii în lacrimi. Il surprinse sănătatea și frumusețea dinților; nu se îndoia că erau ai ei, pentru că, acum, cînd zîmbise, văzu că-i lipseau doi canini, unul în stînga și celalt în dreapta.
— Domnule profesor, nu vă supărați, dar o să-mi dați voie să fumez ?
— Poftește, poftește, spuse cu un oarecare efort, căci îi era gura uscată. Ai acolo, lîngă dumneata, adăugă după ce înghiți de cîteva ori, ai o scrumieră.
Iși aprinse țigarea și, după ce trase adînc primul fum, oftă din nou.
— Ne spunea Amazoane, ca să ne pregătească. Spunea că va mai trece timp pînă ce tratamentul lui va folosi și celor sănătoși.
— Tratamentul lui, o întrerupse Zalomit, era un fel de ser, nu-i așa ? Vi-l injecta în vînă... sau cum ?
— Ne făceau injecții de două ori pe zi; dimineața pe nemîncate, și spre seară, cînd începea să se întunece. Le făcea ajutorul lui, doctorul Huțan, dar doctorul Tătaru era întotdeauna de față. Iar înainte de prînz, venea o infirmieră să ne ia sînge. Doctorul Tătaru o privea cum ia sîngele și cînd infirmiera pleca, se apropia de pat cu un pahar pe jumătate plin și ni-l întindea zîmbind.
— Ce era, o întrebă Zalomit emoționat. Ce gust avea ? Ce culoare ?
— N-avea nici un gust. Părea un fel de apă, cam sălcie. Și la culoare, tot apă părea. Poate că era apă distilată. Deși el, doctorul Tătaru, mi-a spus într-o zi: „E apă de fîntînă. Dar — și a început să rîdă, tăcut, părea fericit—dar e din fîntînă..." Și a spus un nume, dar nu l-am înțeles bine și l-am uitat.
— La Fontaine de Jouvence ?
— Cam așa ceva. Dar acum nu mai sînt sigură.
— O aducea el, sau era acolo, undeva pe masă ?
— Nu vă pot spune. Pentru că, atunci cînd îmi lua infirmiera sînge, eu întorceam capul spre perete. Nu puteam privi sîngele, mi se făcea rău...
— Spuneți mai departe, o îndemnă Zalomit. Ce s-a în-tîmplat după aceea, ce mai spunea ?
— Da, asta începusem să vă spun. Cum încerca să ne pregătească. Apoi, a venit într-o dimineață, și, deși încerca să rîdă, am înțeles pe loc că era abătut, era negru în sufletul lui. „Eufrosina, începe el, căci, spunea, ăsta era numele meu adevărat, Eufrosina, este ordin de sus să întrerupem tratamentul. Dar să n-ai nici o grijă. Operația și tot ce-a urmat te-au vindecat. Numai că..." și am văzut că stă la îndoială, să-mi spună, să nu-mi spună ? Dar pînă la urmă s-a hotă-rît și mi-a spus, pentru că voia să mă lumineze și să mă pregătească... Mi-a cerut întîi, cu jurămînt, să păstrez ca o taină tot ce-are să-mi spună. „Ca o taină mare", spunea, așa cum se cîntă de Crăciun: „Steaua sus răsare, ca o taină mare"...
Iși plecă fruntea și-și apăsă batista pe ochi.
— Spuneți, șopti Zalomit, spuneți mai departe. Am fost prieteni buni, din tinerețe, de cînd eram amîndoi la studii în străinătate.
— Am jurat. Și chiar dacă nu mi-ar fi cerut-o el, doctorul Tătaru, eu tot aș fi păstrat-o ca o taină. „Eufrosina, mi-a spus, tratamentul meu e bun, dar l-am întrerupt la jumătate. Adică, ce am început eu a rămas la jumătate. îți spun asta ca să știi și să nu te sperii: voi, cele trei Amazoane, o să trăiți de acum înainte, ca florile, după soare..."
— Nu înțeleg, șopti Zalomit.
— Nici eu n-am înțeles multă vreme, n-am înțeles cu adevărat ce voia să spună. Dar cînd m-am întors acasă, s-au minunat toți, s-au minunat cît păream de tînără. Trecusem, domnule profesor, trecusem de șaizeci de ani, și arătam cel mult de patruzeci. Trai bun, de prințesă, le spuneam. în acel an, nu mi-am dat bine seama de ce se întîmplă cu mine. Mai ales că, în apropierea toamnei, lumea se mai obișnuise cu mine, iar toamna, cînd m-am întors la lucru, toamna, și mai ales iarna arătam tot atît de bătrînă ca și atunci cînd intrasem în spital... Dar prin luna martie... îmi dați voie să aprind o țigare?
— Poftește, poftește...
Ii tremurase ușor mîna apropiind chibritul aprins.
— Prin martie, am început, cum să vă spun ? am început să mă simt alta. Parcă întinerisem, și toată lumea era a mea. N-o să mă credeți, domnule profesor, dar mi se schimbase și glasul. Cîntam ca o femeie tînără, de se cruceau vecinii. Și, iar n-o să mă credeți, dar întineream cu cît treceau lunile și ne apropiam de vară, întineream și la trup și la inimă. Iertați-mi expresia, dar cînd m-am privit o dată goală de sus pînă jos, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu arătam mai mult de treizeci și cinci, patruzeci de ani. Atunci am înțeles ce voia să spună doctorul Tătaru cînd spunea că o să trăim ca florile, după soare. Și m-a apucat frica. Dacă o să afle oamenii? Mă fac de rușine, eu, femeie bătrînă, ca și cum m-aș preface într-una din acelea, știți dumneavoastră, care vor să pară tinere. Am început atunci să mă ascund, să-mi ascund tinerețea, vreau să spun... Mie îmi plăcuse mult basmul Cenușăresei, cînd îl citeam la școală. Dacă ea, o fetișcană de șaptesprezece-nouăsprezece ani, și-a putut ascunde tinerețea și frumusețea, de ce n-am să pot și eu ? Mă piep-tănam alandala, mă ungeam pe față cu un fel de unsoare care părea murdară și altele. Dar mi-era frică. Și pentru că am avut ocazia, cu Congresul femeilor, să vin trei zile la București, l-am căutat pe doctorul Tătaru...
— Spune, spune, șopti emoționat Zalomit. A fost desigur o surpriză...
— După aceea, mi-a părut rău că l-am căutat, căci niciodată nu l-am văzut atît de mîniat...
— Mîniat ? o întrerupse Zalomit. Adică, se supărase că veniseși să-l vezi?
— S-a făcut foc! „Eufrosina, mi-a spus, să nu mai încerci să mă vezi, că va fi rău de noi amîndoi. Sînt ordine de sus. Tratamentul a fost interzis, și dacă se află că ne întîlnim din nou, înfundăm amîndoi pușcăria!"
— Poate exagera, spuse Zalomit.
— Exagera, ca să mă sperie. Dar părea și el speriat. Nici n-a vrut să mă asculte. Mi-a repetat ce mi-a spus atunci, la spital, să n-am nici o grijă, căci sînt pe deplin vindecată.
— Nu l-a mirat schimbarea ? Vreau să spun, faptul că arătai mult mai tînără ?
— N-a avut timp să mă privească bine. Și apoi, eram în toamnă, nu mai arătam treizeci și cinci, patruzeci de ani.
— Și, totuși, mi s-a spus, toate trei ați venit regulat pentru control la spitalul Brancovici, timp de cinci, șase ani...
Femeia zîmbi din nou și își îndreptă visătoare o șuviță care-i aluneca pe frunte.
— Eu pe celelalte două nu le-am mai întîlnit. Dar veneam la control numai iarna, puțin înainte de sărbători, pe la jumătatea lui decembrie...
Apoi figura i se întunecă deodată și, fără să mai ceară voie, aprinse o a treia țigare.
— Dar cu cît treceau anii, cu atît era mai greu. Domnule profesor, să nu rîdeți de mine, să nu credeți că sînt nebună, dacă o să auziți ce-o să auziți. Mă spovedesc dumneavoastră ca la un duhovnic. Ca să înțelegeți ce s-a întîmplat... Oftă și își plecă fruntea, ținîndu-și privirile într-un colț de covor. Cu cît treceau anii, cu atît mi-era mai greu să-mi ascund tinerețea. înțelegeți ce vreau să spun. Eu am fost frumoasă la vremea mea, și mi-au plăcut bărbații. Am avut parte de mai mulți, și cu cununie, și pe de-alături, pe unde se nemerea. Și cînd se apropia vara, pe la sfîrșitul lui mai, nu mai știam ce să fac. Iertați-mă că vă spun asta, femeie bătrînă, dar nu mai puteam dormi, nu mai puteam trebălui prin casă sau prin curte, nu mi-era gîndul decît la bărbați. Și atunci îmi luam lumea în cap. Plecam de acasă, spuneam vecinilor că mă duc la vreo rudă, și mă întorceam după trei, patru săptămîni; alteori, după trei luni, cum se nemerea... Căci acum nu mai aveam servici, și aveam ceva bani puși deoparte. Mă opream pe undeva, în vreun Ide ascuns, să-mi schimb rochia, să mă pieptăn, să-mi curăț fața de prafuri și unsori, Și apoi mă urcam într-un autobuz, luam trenul, făceam cunoștințe și, ce să vă spun, de a doua zi știam, unde și cu cine am să mă culc. Doamne iartă-mă, dar n-a fost vina mea. Așa mă făcuse Dumnezeu, rea de muscă și frumoasă, cum spunea bărbatul meu de-al doilea, și de-aceea m-a lăsat și a fugit în lumea largă...
Fuma cu sete, fără să-și ridice fruntea, cu privirile neclintite în covor.
— Așa s-a întîmplat și vara trecută. Am rămas două săp-tămîni pe șantierul din Potcoava, dar s-au certat într-o seară vreo cîțiva bărbați din cauza mea, pentru că cel la care locuisem aflase... De la ceartă au ajuns la bătaie, unul a scos cuțitul, dar au sărit ceilalți. Mi-a fost frică și m-am furișat afară, înainte ca să prindă de veste cineva. Casa unde locuiam era chiar alături. Mi-am luat lucrurile, că nu aveam cine știe ce, și am fugit.
își stinse țigarea, fără să-și ridice privirile, și oftă.
— Spune, spune înainte, șopti Zalomit.
— Așa am ajuns la Șeștina. O să spuneți că sînt nebună adăugă. N-o să mă credeți. Domnule Profesor, cu o seară mai înainte cunoscusem alt bărbat tînăr și îi plăcusem mult. Am rămas noaptea aceea la el. Era mecanic, lucra la cabană. Dimineața, înainte de a pleca la serviciu, mi-a spus unde să ne întîlnim, în pădure, pe la orele douăsprezece, douăsprezece și jumătate. Ne-am întîlnit și am rămas amîndoi acolo, în culcuș de iarbă, am rămas aproape două ceasuri. Apoi el s-a întors la lucru, dar eu nu mă înduram să-mi pun rochia și ce mai trebuia pe mine. Vă aduceți aminte, era o zi foarte caldă. Umblam despuiată, ca o paparudă nebună, cu părul despletit, cu rochia strînsă mototol în mînă. Cînd, deodată, mă trezesc și dau cu ochii, doar la cîțiva pași în fața mea, dau cu ochii de doctorul Tătaru. Era alb ca varul. „Este adevărat Eufrosina ?" mă întrebă. Pesemne, nu-i venea nici lui să-și creadă ochilor. „Este adevărat domnule doctor", i-am răspuns privindu-l galeș, căci eram fericită. „Este adevărat că te apropii de șaptezeci de ani ?" m-a întrebat din nou. „I-am împlinit în februarie domnule doctor", i-am răspuns, și am început să rîd. Rîdeam, cu părul pe umeri, îl priveam în ochi și, fără să-mi dau seama, mă apropiam tot mai mult de el. Imi luase Dumnezeu mințile. Nu știu ce-mi trecea atunci prin cap. Să afle și el, să se bucure și el, doctorul Tătaru, căci el făcuse minunea. Rîdeam mereu apropiindu-mă, și el se trăgea înapoi, speriat, nu-și dădea nici el seama că ajunsese chiar pe muchia povîrnișului, iar eu nu vedeam, îmi luase Dumnezeu mințile. Și deodată l-am văzut cum se clătină... și apoi s-a rostogolit în vale. Am țipat, dar mi-am pus repede mîna la gură, căci mi s-a părut că aud glas de bărbat, și m-am furișat cum am putut pînă la culcuș. Am început să plîng. Plîngeam de rușine. Nu credeam că murise. M-am îmbrăcat și m-am întors la Dumitru, bărbatul cu care fusesem... El mi-a spus...
A urmărit-o cu ochii, prin ninsoare, pînă ce a traversat strada și s-a pierdut după colț. „O să vin din nou la vară să vă convingeți că nu mint..." își lipi fruntea de geam, istovit de tristețe. „Dacă ai să vii, Euphrosyne, n-ai să mă mai găsești... Curiozitatea mea științifică nu e nemărginită, iar de teologie, și de problemele ei, mi-e frică. Am să te prezint Secției de Cercetări și informații..."
Se depărta absent de fereastră, aprinse lumina și se așeză la birou. „Dar acum știm, adică mai precis, eu știu ce s-a întîmplat. N-a fost propriu-zis o sinucidere. Dar atunci ce-a fost ?" Deschise sertarul, căută cartea de vizită și, după o scurtă ezitare, apucă receptorul. Răspunse o secretară.
— Cine îl caută ? Apoi auzindu-i numele, cu un glas ușor speriat: Așteptați un moment!
Nu așteptă mult. Auzi vocea, onctuoasă și curtenitoare, a unui tînăr.
— Domnul profesor Zalomit ? Tovarășul colonel a plecat acum zece minute. A plecat spre dumneavoastră. Trebuie să sosească dintr-un moment în altul.
Așeză receptorul cu mare grijă, căci îi tremura mîna, apoi rămase nemișcat, așteptînd să i se potolească bătăile inimii. Cînd auzi soneria, își trecu de cîteva ori mîna prin păr și, pre-gătindu-și zîmbetul și mirarea cuvenită, se duse să deschidă.
— Ce coincidență! exclamă.
— Nu e așa ? spuse Albini.
Și, îndată ce-și atîrnă paltonul în cuier, se îndreptă direct spre birou, ridică receptorul și, mînuind abil lama unui cuțitaș, desprinse cîteva șuruburi.
— N-o să mai fie nevoie de aici înainte, spuse.
— Vasăzică... începu Zalomit, silindu-se din nou să zîm-bească.
— Am recurs la acest detaliu strict tehnologic pentru a vă simplifica misiunea. Convorbirea, mai precis mărturisirea, a fost înregistrată pe bandă. Veți primi textul dactilografiat într-o zi, două. Dar nu este într-adevăr extraordinar ? Vă așteptați la așa ceva ?
Zalomit își trecu de mai multe ori degetele prin păr, enervat că nu-și poate stăpîni tremuratul mîinii.
— Eu mărturisesc cinstit, continuă Albini, nu mă așteptam...
își scoase pachetul cu țigări, apoi dădu cu ochii de scrumiera pe jumătate plină.
— Să nu uităm acest detaliu, adăugă. Să-i oferim întotdeauna țigări, și țigări bune... Apoi întoarse brusc capul și căută privirile lui Zalomit: Sînteți emoționat, domnule profesor, și vă înțeleg foarte bine. La toate ne așteptam, dar la această încercare de viol, consecință a tratamentului...
— Nu, nu mă gîndeam la asta, începu Zalomit cu un glas ferm. Mă întrebam dacă a fost sau n-a fost o sinucidere... Așa cît l-am cunoscut eu pe Aurelian Tătaru, cred că înțeleg ce s-a întîmplat. Nu cred că lui Aurelian i-a fost frică să facă dragoste cu o femeie tînără și frumoasă, chiar dacă fusese cîndva pacienta lui. S-a speriat și se făcuse alb ca varul de cum a dat cu ochii de ea. Cred că în acea clipă a înțeles tragedia Euphrosynei: o jumătate de an pe pămînt, și cealaltă jumătate în Infern...
— Ca și Persephone, îl întrerupse zîmbind Albini.
— Dar Euphrosyna nu era zeiță... înainte de a fi spus vreun cuvînt, Aurelian a înțeles: avea în fața lui o bachantă tînără, goală și frumoasă, și știa totuși că cinci, șase luni pe an această bachantă rămîne o femeie trecută de șaptezeci de ani. A înțeles ce infern este, în fond, existența ei. Și, deși nu era direct răspunzător, pentru că nu el hotărî-se suspendarea tratamentului, totuși știa că tragedia Euphrosynei era opera lui... Aproape îmi vine să cred, dacă nu intervenea accidentul, Aurelian Tătaru și-ar fi pus capăt zilelor.
— Exagerezi, îl întrerupse Albini. Doctorul Tătaru era un om de știință. Știa, adică, mai exact, credea, spera, că serul pe care-L descoperise va da rezultatele așteptate. Dar el n-apucase să vadă rezultatul tratamentului. Poate că nu i-a venit nici lui să-și creadă ochilor... în orice caz, reluă după o pauză, de ce să ne pierdem în ipoteze neverificabile ? Trebuie, mai întîi, să ne felicităm pentru tot ce am aflat azi. E un mare succes. Pe care ți-l datorăm dumitale.
-Mie?
— Evident, dumitale. Pentru motive pe care nu le cunoaștem, tovarășa Euphrosyna te-a ales pe dumneata drept confident, iar nu pe inginerul Hagi Pavel. Avem astăzi, la dispoziția noastră, singurul exemplar — căci nu mai îndrăznesc să-i spun „persoană" — singurul exemplar care ar putea aduce unele informații în legătură cu descoperirea lui Tătaru. Vreau să spun că analizele la care va fi supusă Euphrosyna ne vor comunica indicații cît se poate de prețioase. Dar, evident, asta nu e treaba noastră... Probabil că faceți corecturile la laborator, adăugă. Nu le văd pe masă...
— La laborator, repetă absent Zalomit. Ca să verific planșele și bibliografia și...
— Trei volume deodată, îl întrerupse Albini, trei volume masive. Va fi impresionant!
Zalomit își simți din nou cum îi dogoresc obrajii și încercă să zîmbească.
— Cum v-am scris astă-toamnă, vă sînt recunoscător, spuse după ce înghiți de mai multe ori.
— Eu nu am decît un singur merit: am atras atenția celor în drept. Deci, îți mulțumesc, tot ce ne-ai comunicat despre Morfologia plantelor lui Goethe...
Zalomit izbuti să rîdă, cu un ușor aer de triumf.
— Știam asta de la început...
— Dar nu se știe ce va urma, continuă Albini. Și pe noi ne interesează mai ales ce va urma... A propos, adăugă zîmbind, n-a fost vina dumitale dacă, astă-vară, n-ai mai izbutit să dai de părintele Calinic. L-ai căutat zadarnic pe la stîne... Murise săracul, chiar în noaptea aceea, după ce v-ați despărțit. Murise, de oboseală, sau de bătrînețe la o margine de drum...
— Cercetări și informații, șopti Zalomit tîrziu, reușise să zîmbească. Și apoi adăugă cu un glas pe care l-ar fi vrut provocator: A fost un sfînt!
— E foarte adevărat. A fost un sfînt. Pentru că n-a spus nimănui cum a fost torturat și nici de ce-a fost torturat. Aceeași lipsă de imaginație, de care vorbeam astă-vară, la Poiana-Dornei. Iși închipuiau că au să afle de la el. Dar, în sfîrșit, e inutil să evocăm greșelile trecutului... în orice caz, un lucru e sigur: doctorul Tătara n-a comunicat nimănui, nici prietenilor, nici colegilor, nici părintelui Calinic, secretul formulei. Și ce mi se pare într-adevăr curios este faptul că nu s-a găsit în hîrtiile lui nici un fel de indicație. Și se știe totuși că experiențele preliminare la laboratorul Facultății de Medicină au durat cîțiva ani. Probabil că și-a ars toate însemnările.
— Probabil că le-a ars, repetă absent Zalomit.
— Deci, cum spuneam, nu avem decît pe Euphrosyna, totuși ceva. Mai ales că te avem și pe dumneata.
— Pe mine ? întrebă speriat Zalomit. Pe mine ? Albini începu să rîdă, scoțîndu-și fără grabă pachetul de
țigări și bricheta din buzunar.
— Chiar pe dumneata, profesor doctor Filip Zalomit, autorul a trei masive volume despre flora carpatică.
— Ah! da, înțeleg, spuse Zalomit, roșind din nou.
— în fond, e vorba de o misiune ușoară și, într-un anumit fel, chiar plăcută. Să poți asista, din cînd în cînd, la, cum să spun? la metamorfoza uneia din cele trei Grații...
Zalomit înghiți de cîteva ori, încercînd zadarnic să-și regăsească glasul.
— Repet, din cînd în cînd, bunăoară, prin martie, și din nou în wunderschone Monat Mai, și apoi, în apropierea solstițiului de vară.
— Dar de ce eu ? izbuti să șoptească Zalomit. Eu nu mă pricep în biologia medicală...
— Pentru că Euphrosyna te cunoaște și are încredere în dumneata. Dacă intervenim brutal, o speriem; îi va fi teamă că o facem responsabilă de accidentul doctorului Tătara. Dar dumneata îi poți explica despre ce e vorba și nu-ți va fi greu s-o convingi că este în interesul ei, și interesul științei, mai ales în interesul științei românești, să rămînă de-aici înainte la dispoziția cercetătorilor...
— Are să-i fie greu, începu Zalomit, regăsindu-și pe neașteptate glasul. Nu știu dacă pot să-mi iau o asemenea răspundere...
— O să mai stăm de vorbă mai tîrziu, îl întrerupse din nou Albini. Nu trebuie să te hotărăști acum...
Tăcu și fuma cîtva timp privindu-l cu o curiozitate pe care nu încerca s-o ascundă.
— Nu cred că sînt prea indiscret întrebîndu-te dacă doamna Sidonia Vîlceanu a fost cîtva timp soția dumitale.
Fără să vrea, și fără să înțeleagă de ce Zalomit izbucni în rîs.
— Nu e nici o indiscreție. Ne-am căsătorit cînd eram amîndoi foarte tineri. Eu încă nu-mi trecusem doctoratul. Și ne-am despărțit foarte curînd, înainte de sfîrșitul anului... Dar am rămas prieteni.
— Am aflat asta, spuse Albini, stingîndu-și meticulos țigarea. Știu că sînteți prieteni. De altfel, ne vom întîlni în cî-teva zile, la nunta Isidorei, adăugă.
— La 22 decembrie, spuse zîmbind visător Zalomit. în trei zile.
— Fericitul mire e un văr de-al meu. Văr, și foarte bun prieten, deși e mult mai tînăr ca mine... Dar nu vreau să te rețin, adăugă, ridicîndu-se din fotoliu. Mă bucur însă că, într-un anumit fel, vom face parte din aceeași familie.
— O familie de cercetători, spuse Zalomit, un mare zîm-bet luminîndu-i fața.
— Foarte adevărat. Emil Butnaru, vărul și prietenul meu, este un eminent chimist.
Apropiindu-se de ușă îl întrebă întorcînd brusc capul.
— Dar poezia ?
Zalomit îi puse familiar mîna pe umăr și izbucni în rîs:
— Maculatele corole n-a fost de-ajuns ? Mai cunoști vreun titlu mai profetic decît ăsta: Maculatele corole ?
Albini îi întinse mîna zîmbind.
— Nu-ți spun încă sărbători fericite, pentru că ne întîlnim în trei zile, la nuntă...
După ce închise ușa, Zalomit izbucni din nou în rîs, de data aceasta rîdea în neștire, ștergîndu-și la răstimpuri lacrimile, fără să înțeleagă ce se întîmplă cu el, de unde năvălise bucuria aceasta nemaiîntîlnită din tinerețe. „Parcă toată lumea ar fi a mea! exclamă amintindu-și cuvintele Euphrosynei. Cît este de adevărat! Căci, într-adevăr, toată lumea este a mea!"
Se așeză la birou, potolindu-și anevoie ultimele zvîcniri ale rîsului, ștergîndu-și fericit lacrimile. „Aurelian, rosti cu glas tare, ca și cum l-ar fi avut în față, Aurelian, te înțeleg foarte bine, ai avut dreptate. Nu era altă soluție..."
Se ridică brusc, luă scrumiera plină și se îndreptă spre bucătărie. Dar se răzgîndi, se apropie de fereastră și o deschise. Cînd se întoarse, îl învioră aerul rece, curat, cu miros de zăpadă. „Știau și ei de Calinic, își aminti, încercînd să închidă fereastra. Știau și ei de Calinic... Dar nu înțeleg de ce-a scos microfonul în fața mea. Poate ca să-mi arate că au toate drepturile și fac ce vor. într-un anumit fel, avea dreptate. O dată ce-am acceptat serviciile lor... Facem acum parte din aceeași familie... Și scuzele pe care mi le găsea, că trebuie să accept toate acestea pentru a recupera formula pierdută a tratamentului..." își aduse brusc aminte de bătrînă și se înfiora. Așezîndu-se la birou, își dădu seama că tremură. „Am lăsat prea mult fereastra deschisă și m-a luat cu frig. Dar cum își poate închipui Albini că aș mai fi în stare să dau ochii cu ea ?... Din fericire, am trecut de șaizeci de ani și, mai ales, din fericire există fiola." Zîmbi melancolic, amintindu-și ritualul cu care, în acea după-amiază de vară, scosese din servietă fiola și, ridicînd-o cu un gest melodramatic ca s-o privească în zare, recitase din monologul lui Faust: Ich griisse dich, du einzige Phiole... Nimic nu se întîmplase atunci — nici accidentul lui Aurelian Tătaru, nici întîlnirile cu Albini, cu părintele Calinic și cu Euphrosyna, și totuși, precaut, pregăti, în secret, cea mai concentrată soluție de aconitină pe care o putea obține în laboratorul lui.
Tremura tot mai puternic, ca zgîlțîit de friguri. Deschise cu greutate sertarul și începu să caute sub plicurile mari, galbene, în care păstra scrisorile importante. După cîtva timp, fu cuprins de o bruscă neliniște, se ridică în picioare și începu să scoată plicurile unul cîte unul, zvîrlindu-le la în-tîmplare pe birou. Privi rătăcit fundul sertarului. „Au căutat și aici, șopti. Și au găsit-o..." Simți că i se înmoaie picioarele, și se așeză pe scaun, răsuflînd greu. „Nu mai e nimic de făcut, șopti. Cred că nu mai e nimic de făcut", repetă anevoie, parcă istovit de o neînțeleasă oboseală.
Se trezi tîrziu și sări speriat în picioare. Privea turburat în jurul lui, încercînd să înțeleagă unde se află. Euphorbia mol-davica id est impudica; îi tot căuta rima: moldavica...impudica. Dar nu izbutea să se concentreze; îl exaspera lătratul cîinelui. Un cîine mare, negru, care se învîrtea în jurul lui, la cîțiva metri, pe pietriș. „Potaie!" strigă în glumă, încercînd să-L îmblînzească. Atunci dădu cu ochii de tăblița de aramă și citi: Les trois Graces. „Evident, acum înțeleg! șopti fericit. Sînt trei și totuși una; același corp, deși sînt separate. O perfectă, senină frumusețe; nu li s-ar fi potrivit nici un alt nume..."
Paris, august 1976