Domnul, așadar, urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. În ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau și cumpărau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care făceau negoț cu porumbei (Matei 21, 12-13). Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17). Oricum ar fi, Îl aflam pe Hristos în momente de mare tensiune și efervescență, a doua zi după intrarea triumfală în Ierusalim, după sau în ajunul curățirii templului de “tâlhari”, în preajma tragicului deznodământ al misiunii Sale pământești. Starea aceasta de spirit – încleștată și nezăbavnică – pare să o fi avut în vedere proorocul Isaia: “S-a îmbrăcat cu dreptatea ca o platoșă și a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îmbrăcat cu răzbunarea ca și cu o haină și S-a înfășurat în râvna Sa ca într-o mantie” și “Priveam în jur: nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci, brațul Meu M-a ajutat și urgia Mea sprijin Mi-a fost”. (Is. 59, 17; 63, 5).

Mânecă, deci, dimineața din Betania și pe drum flămânzește. Și vede, fiind încă în depărtare, un smochin înfrunzit. Se îndreaptă într-acolo gândind, nădăjduind că va găsi roade. Dar Îl așteaptă o dezamăgire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putea să nu știe că “nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de suntem abilitați a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s și nici că puteau fi. Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod și nimănui să nu-i mai fie de folos![1] Ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini.

Ce se poate înfățișa mai nedrept, mai nemilos, mai strigător la cer? A oropsi și usca un biet copac întru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind că textul însuși recunoaște că “nu era timpul smochinelor”. Dacă era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osândit smochinul? raționează cugetul simplu și curat al omului de bun simț, fie el necredincios ori și credincios. Îi unește aici și acum pe amândoi – pe necredincios și pe credincios – comuna împotrivire a insului normal in fața unui act de vădită inechitate; și cine s-ar încumeta să-i contrazică? Speța apare atât de sobră și de limpede: e o nedreptate, o icnire a mâniei, nu avem cum o tăgădui, o camufla.

Se întâmpla însă cu pilda smochinului ceea ce are loc și în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise și principii juste însă nedeosebitoare de situații diferite prin însăși natura lor – și de aceea false. Paradoxul zis al cretanului mincinos și alte exemple de logică aparent absurdă n-au putut fi soluționate până ce logicienii nu și-au dat seama că există adevăruri complexe ori “absurdități” care nu-și află explicația dacă nu se recurge la teoria nivelelor. Ea constată că o aceeași formulare poate fi exactă la un nivel de gândire (și percepere a realității) și inexactă la un altul, confuzia iscându-se numai când, prin nesăbuită și îndărătnică simplificare, refuzăm a observa că zisul paradox absurd (al cretanului) implică soluții diferite pe diverse planuri cognitive și perceptibile, la succesive stadii de generalizare.

Tot astfel, și în matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decât în aritmetica numerelor finite, și tot-i numai uimire și paradox: partea este egală cu întregul, iar adăugirile ori substracțiile nu modifica totalul. În hotelul cu infinit de multe camere – zis hotel al lui Hilbert – problema găzduirii unor noi călători nu se pune chiar când toate camerele sunt ocupate. Recepția nu are decât să mute – ori de câte ori va fi necesar – pasagerul din camera 1 în camera 2, pe cel din camera 2 in camera 3 s.a.m.d., creându-se astfel un număr nelimitat de proaspete posibilități locative.

Pericopa smochinului se cade a fi și ea supusă unui tratament analog, înțelegând că trebuie interpretată nu după regulile dreptății naturale și valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propozițiilor duhovnicești alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin și de smochine se face mențiune în parabola aceasta, ci de om (tot așa și în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijește Atotputernicul !): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiții, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “ Iată-mă” ori cu “Da, Doamne”. Motivările, fie ele omenești plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem țarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curând cumpărați; nici pentru a ne despărți de femeia de care abia ne-am însoțit prin nuntă.

Mereu și în orice clipă este vremea – și acum este – a răspunde “Iată-mă” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, șarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative și nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaște soroace și pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul și el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cerești. Reacțiile “robustului simț comun” nu au ce căuta în citirea formulelor spațiotemporalității (sunt date peste cap); și tot așa nici în dezlegarea încifrărilor duhovnicești. Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. Nicăieri teoria disponibilității integrale enunțate de André Gide nu se aplică mai la propriu și mai desăvârșit decât în relațiile dintre făptură și Ziditorul ei. Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălțămintea în picioare, pregătit de drum, de acțiune, de răspuns afirmativ, de roadă.

There is always time for good manners, zicala aceasta, de largă circulație în sudul Statelor Unite, ne poate fi pildă și temei: se cade să avem întotdeauna timp pentru a ne comporta cuviincios, pentru a da dovadă de bune deprinderi[2]. După cum în textul de la Matei 5, 25 (“Împacă-te cu pârâșul tău degrabă până ce ești cu el pe cale …”), pârâșul – potrivit interpretării Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa (v. Ioanichie Bălan: Convorbiri duhovnicești, 1984 p.111) – nu este decât conștiința noastră care ne cere să ne împăcăm cu Dumnezeu cât mai suntem încă pe calea acestei vieți ori după cum din înseși cuvintele Mântuitorului (Matei 13, 18 și urm.; Marcu 4, 3 și urm.; Luca 8, 5 și urm.) rezultă că locurile unde cad semințele semănătorului reprezintă inimile ascultătorilor cuvântului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Matei 11, 15-17 nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (și datoria) sa de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-și precupeți înnăscuta putință: a răspunde în orice caz, repede și cu sârg, oricărui apel al divinității sau al semenului aflat la ananghie. Pe acest semen îl personifică îndeosebi Hristos în episodul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea. (În chip analog este și călătorul rănit din parabola samariteanului milostiv; iar preotul și levitul sunt smochinii neroditori de milă, de luare aminte la suferința altuia și de răgaz: nici pentru ei nu a fost “timpul facerii de bine”.)

Nu putem culege scuze nici din cele mai firești și mai legitime împrejurări: țarinile, boii, nevasta, ba și înmormântarea părintelui nu-s, când sună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu, adică, ori strigătul de chemare în ajutor al semenului), deci chichițe legaliste și pretexte procedurale: de aceea și îmbracă invocarea lor un aspect incongruent de nu și – cu excepția dorinței de a fi de față la îngroparea tatălui – de-a dreptul caraghios. Orice preocupare, orice grijă, orice bucurie, orice exigență pălește și piere în prezența vocii divine. Orice neascultare este vinovăție; și orice neîmplinire a poruncii ori solicitării de același calificativ se învrednicește, fie ea însoțită de argumentele cele mai solide. Pentru care pricină? Pentru că este mărturie de totală imposibilitate a efectuării unei ierarhizări normale între obligații. Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de absență motivată, considerent de neîntocmire a unui proces verbal de carență, legitimă apărare, scuză legală. Bogăția (parabola tânărului bogat: Matei 19, 16 și urm.), ogoarele, dobitoacele, căsătoria, până și pietatea filială se șterg la ivirea Domnului.[3]

Zadarnic se apără smochinul, fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obște și de șart. Ele toate – cum grăiește o destul de vulgarizată și coruptă prin abuzivă și nediscriminatorie întrebuințare expresie populară – nu țin. Oricând, oriunde, în orice împrejurare omul e ținut (și de data aceasta verbul își redobândește ipostaza lui nobilă) să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenților săi ori la slujirea Făcătorului său. Am pomenit supra de goarna mobilizării: nici că se poate comparație mai adecvată: chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivații nu-s de conceput: nici Moise care-și invoca gângăvia, nici tânărul care-și pretextează bogăția, nici omul căruia i-a rodit țarina nu-s scuzați: li se cere să asculte (în amândouă înțelesurile). Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea! E întotdeauna vremea slujirii și facerii binelui[4]. Și vai de cei ce nu procedează aidoma fraților Simon și Andrei (Matei 4, 20: “iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El”.), fiilor lui Zevedeu (Matei 4, 22: “iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El”.) sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9: “și plecând Iisus de acolo a văzut un om care ședea la vamă, cu numele Matei, și i-a zis acestuia: Vin-o după Mine, Și sculându-se a mers după El.”). Repede, de îndată, fără șovăială, toate lăsându-le baltă ( de-mi este permis a zice astfel), neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de îndreptățită, de firească[5]. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate.

Nefericitul smochin nu-i altul decât neștiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stătătorul, învârtoșatul, formalistul fariseu care se socotește apărat de termene și de strictețea prescripțiilor, care sie își ajunge și nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se îndreptățea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă și mărar!

Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Să fi intrat de obidă și rușine în pământ; să se fi strămutat, de ciudă și emoție, în mare; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoință, strădanie și cutremurare – prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba în pădure; se oprește în fața unui arbust și se adresează unei ramuri rostind: vorbește-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înflorește. De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios și nemulțumit de sine. Dar priveliștea aceea a pomului încremenit în cenușiul nerodirii sale, sec (nu mai puțin decât lemnul crucii), sterp, încăpățânat, credincios neînduplecatei lui scadențe, tare pe situația lui calendaristică, semeț în fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo îndoială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puțin decât forfota vânzătorilor de porumbei și a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui lăcaș de sfințenie. (Din palida lor așchie va fi răsărit neroditorul pom!) Hristos, în jurul Căruia se strâng firele complotului ucigaș, Hristos e, să nu uităm, într-o fază mai curând dreaptă decât milostivnică: așa încât pe unii cu biciul îi alungă, iar pe celălalt îl afurisește.

Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuință. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preț – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor ființe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma perfectă și statornica metodă de lucru a vrăjmașului! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima deșartă și sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar înțelept este a presupune că, văzându-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat și El. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: “Iată-mă, Doamne.” Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudență și delir, răspuns calm și stângace, pentru că știe că realitatea cea mai reală se numește Hristos. Hristos acum și de-a pururi. Hristos “cu timp și fără timp”. Hristos, deținătorul cheilor vieții, Domn al sâmbetei și al Timpului.