MARIN PREDA



Viața ca o pradă





"Dacă ași ști că efortul pentru scrierea unui roman
mă poate costa viața, mi-ași lua toate măsurile
de siguranță pentru a înlătura o eventualitate
cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea.
Dar unica măsură hotărâtoare, aceea de a renunța
la scris, nu ași lua-o." MARIN PREDA

Aventura conștiinței mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înțeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, ființe mari, așezate în cerc pe scaune mici și care se uitau la mine cu priviri de recunoaștere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, ești de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: "Lăsați-l în pace! Na, mă, și pe-asta!" Și cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare și rotundă și mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că țineam strâns ceva în brațe, tot o pâine, și că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor și nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toți, în loc să mi-o ia cu forța, cum furioși se pare că vroiau ceilalți, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: "Ia-o, mă, și pe-asta!" Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toți liniștit și am pus cumin¬te pâinea din brațe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea și să mănânce.
Din această întâmplare ar reieși că instinctele de acaparare m-au dus departe de viață, ceea ce nu s-a dovedit. Totuși aven¬turile vieții noastre sunt ale conștiinței, deși viața ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte și nu o data e neputincioasă în fața lor, în rău, dar și în bine.
N-aș putea să spun cui datorez faptul că deși am fost dat la școală la opt ani, cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăț doar sa mă iscălesc și pe urmă, asemeni fraților mei mai mari, să ar pământul și să cresc vite, totuși întreaga familie a renunțat mai pe urmă la această idee. Fiindcă în primul an abia am trecut clasa, deși m-am trezit cu uimire citind.
Atunci de ce m-au dat mai departe să urmez și clasa a doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toți au spus că învățam bine. Dar asta nu era adevărat. Numai eu știu ce-am putut trăi în anul următor, la ce tortură am fost supus și cum soarta mea s-a decis parcă ignorându-mă. De la începutul anului nu putusem învăța nimic, nu aveam cărți. Mama îmi făcuse rost de cinci lei, mi-i dăduse și-mi spusese să-mi cumpăr cu ei "măcar Citirea". M-am dus acasă la învățător, pe care l-am găsit în curte cu alții, beau cafele și jucau tabinet, și l-am strigat. A venit la gard. I-am spus ce vroiam, și el a întins mâna și i-am pus în palmă mica monedă galbenă.
- Ce să-ți iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire costă vreo douăzeci și cinci de lei.
- Dom'le învățător, i-am spus eu atunci, care mă gândisem o clipă că ar putea da de la el restul, dar îmi spusesem în același timp că nu putea să facă așa ceva, că nu eram fi-său, luați-mi un maculator să am măcar pe ce scrie, că de învățat pot să mă mai împrumut, dar de scris nu pot să scriu în caietele altora.
- Așa e, zice, bine, când o să mă duc pe la Roșiori, o să-ți cumpăr un maculator. Da' tac-tău de ce nu-ți dă bani de cărți, că nu e om sărac?
- Mă mir că mă lasă să viu și așa, darmite să-mi mai cum¬pere și cărți.
- Așa e, a zis învățătorul senin, și a dat creanga de măr pe sub care venise la mine la o parte și s-a întors la masă să-și con¬tinue jocul întrerupt.
În iarna aceea hotărârea tatălui meu de a nu mă mai lăsa să mă duc la școală a devenit, practic, un fapt, deși din gură nu mă oprise; nu aveam cu ce mă încălța. M-am dus doar când am pu¬tut merge desculț; și atunci am trăit acele ore de spaimă despre care am pomenit al cărei motiv dacă s-ar fi dezvăluit s-ar fi pe¬trecut o catastrofă. Conștiința măsura proporțiile dezastrului care ar fi urmat, iar instinctele tremurau: nu se știe ce-aș fi ajuns în viață dacă jocul întâmplării, al cărei erou eram, s-ar fi destră¬mat și eu aș fi apărut în ochii învățătorului așa cum eram și nu cum, prin nu știu ce mister, credea el că sunt. Adică dintre cei mai buni... Se apropia sfârșitul anului și dascălul examina toată clasa, să vadă pe care trece, pe cine premiază și pe cine lasă re¬petent. Scotea câte cinci sau șase la tablă și îi asculta. Jumătate din ei parcă învățaseră ceva, cealaltă jumătate însă parcă nici nu trecuse pe la școală și atunci învățătorul începea să-i bată la pal¬mă cu o nuia de corn foarte ageră, de care tot unul dintre noi fă¬cuse rost. Era atât de furios încât uneori îi bătea la palmă pe toți cei care erau scoși odată, deși unii dintre ei protestau indignați că ar fi răspuns bine la întrebările puse. Așteptam tremurând să-mi vie rândul. Nu știam nimic și ascultam înfiorat planșetele care umpleau clasa. Băieții suportau bine loviturile în clipele când le primeau, dar în bănci nu mai puteau, fluturau mâinile înroșite în aer, sau și le vârau deznădăjduiți între genunchi. Plân¬geau cu înverșunare și obidă nedefinită fiindcă nici unul nu știa să urască, durerea lor era pură și în ea puteai ghici cel mult pro¬testul împotriva ei, a durerii în sine, fiindcă durea, și nu a învă¬țătorului sau a școlii, cu cărțile și istoriile ei care trebuiau învă¬țate cu sila.
Prima zi a trecut fără să fiu scos și eu la examen. A doua zi, văzând cum stau lucrurile, în loc să fug și îndărăt să nu mă mai uit, am venit totuși la școală, deși știam ce ar putea să mi se întâmple. Nu m-a scos nici în acea zi și nici în cele următoare. Și pentru ca această întâmplare să fie dusă până la capăt, în nefirescul ei, la sfârșitul anului m-am pomenit printre premianți.
Faptul uimi pe ai mei și tata nu mai zise nimic, când, în toam¬nă, îi spusei că vreau să urmez și pe-a patra. Dar tot nu-mi luă cărți. încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre copii, apoi și printre vecini, ideea că eu aș ști atâta carte încât era clar că după terminarea cursului primar trebuia să fiu dat să urmez mai departe, la liceu sau la școala normală de învățători. Începui și eu să cred acest lucru, cu atât mai mult cu cât viața de țăran, în
ciuda faptului că se petrecea într-un spațiu liber, mie mi se pă¬rea că se petrece într-un țarc. Dar eu nu vreau să povestesc aici "amintiri"; ci doar lucruri pe care le contemplu și azi cu un sen¬timent de neliniște că s-ar fi putut totuși să nu aibă loc, și atunci nici lumina care le însoțește azi în amintire să nu fi existat.
Nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale Moromeților să povestesc călătoria pe care a făcut-o Niculae (erou a cărui copilărie era a mea), cu tatăl său, la vârsta de doisprezece ani, la Câmpu-Lung, unde dorința lui de a evada din familie și din sat trebuia să devină un fapt. în realitate această călătorie avea să se termine cu un eșec prin care însă soarta mă ferea de o prăbușire.
Nu există o ființă care să nu fie înzestrată cu instinctul pri¬mejdiei. La oameni el agită presentimentele cu atât mai mult cu cât rațiunea nu-și dă seama de nimic. Tatăl meu era posomorât și nu scotea un cuvânt mergând pe lângă cai. Nu se uita la mine, se ferea de ochii mei, a căror expresie îl împiedica, pesemne, să înțeleagă avertismentele turburi pe care le simțea zdruncinându-i credința în steaua mea. Ce eram eu? Ce putea să-i spună lui în¬crederea naivă a unui băiat că într-acolo unde mergeam ne aș¬tepta lumea cu brațele deschise, să confirme adevărul înzestrării fiului din căruță, de care în sat nimeni nu se mai îndoia demult? Și dacă toată lumea se înșela? Învățătorul acela care mă premiase fără să știu nimic murise demult și luase cu el în mormânt se¬cretul comportării lui ciudate. El, tatăl, nu fusese niciodată con¬vins că nu se petrecuse atunci ceva firesc. Ai mei toți știau bine că sunt un bleg, totuși de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroană pe care n-aș fi meritat-o? Asemenea gesturi le pot face oamenii obișnuiți din prostie sau din părtinire, dar ce l-ar fi putut îndemna pe un învățător care nu era mai bun decât alții, ba chiar era mai rău, suferind de piept, și folosind foarte des nuiaua, să mă scoată din blegia mea vizibilă și să mă împingă de la spate în fața satului? Patul său de moarte pe lângă care am trecut toată clasa și i-am sărutat mâna acestui om slăbuț, stins în floarea vârstei, cu o mică mustață neagră și cu o expresie ca de icoană pe chipul său supt de suferință, nu-mi apare niciodată în amintire fără un adânc fior: e pentru mine semnul că pe această lume, destinul orb nu e atotputernic, că hotărârile lui pot fi smulse, că fulgerul intuiției noastre îl poate abate din mersul lui implacabil. Și că, odată înfrânt, el cedează mereu netezindu-ți drumul nu fără a-ți lăsa în conștiință de fiecare dată o spaimă, semn că nu te va pro¬teja la infinit.
Această spaimă o trăia pe drum tatăl meu, înaintea mea. El se apropie la un moment dat de botul cailor și trase căruța la marginea drumului. Alături era o poiană și o fântână. O fată desculță își spăla picioarele, apariție parcă de vis pe aceste ținu¬turi necunoscute cu văi adânci și dealuri uriașe. Se sui apoi lân¬gă mine. Rămase câtva timp tăcut fără să mă privească. Îmi pu¬se însă mâna lui mare pe picior și mă mângâie cu o milă nesfâr¬șită pe care a trebuit să treacă douăzeci de ani ca s-o înțeleg. Apoi îmi spuse cu o duioșie izvorâtă numai din tristețea pricinu- ită de hărțuiala la care îl supunea de la o vreme familia noastră cu trei soiuri de copii, și pe care numai eu și mama i-o cunoșteam.
- Domnule, unde ne ducem noi acum?
Am înțeles fără să mă turbur ce vrea să spună: era oare ăsta drumul nostru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam? Cine ne spunea nouă că din zecile de căruțe care se îndreptau ca și a noastră spre orașul de munte cu renumita lui școală, a noastră nu va face parte din cele care se vor întoarce cu speranțele pier¬dute?
- Îți pun această întrebare, a continuat el ca și cum mi-ar fi spus pentru întâia oară ceea ce avea sa urmeze, când de fapt totul fusese demult răsucit pe toate fețele, ca să știi ca n-ajunge să reușești să treci din trei sute, câți am auzit că sunt înscriși, printre cei patruzeci admiși. Trebuie să fii printre cei șapte-opt cu bursă. Fără bursă nu pot să te țin! Mi-am dat capul pe spate:
- Heeee! Și d-aia ai tras tu căruța la marginea drumului!! Din mers nu puteai să-mi spui, heeee!
Și l-am arătat cu mâna ca să-l mai vadă și alții și am conti¬nuat să behăi.
- Nu, că putem să întoarcem caii și să ne ducem acasă! a zis el atunci cu simplitate, vrând parcă, cu o ultimă sforțare, să ră¬mână în mijlocul acestei simplități care ne-ar fi izbăvit de toate grijile și de toate temerile. Spunem că n-au mai fost locuri și gata. Altfel îți închipui ce rău o să fie. Ce-o să te faci tu, cum o să te arănești? Lăsând la o parte faptul că n-o să se poată să nu-ți pese de toți proștii care or să râdă de tine.
Mă uitam la el și ca totdeauna glasul cu care îmi spunea aceste cuvinte mă făcu să înțeleg mai puțin ceea ce spunea. Cum o spunea, asta era uimitor. O veșnică surpriză. Reieșea în acele clipe că lumea n-ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar fi împă¬nată cu proști. Ei, ce-o să fac? Sunt eu în stare, așa ca el, să nu-mi pese de ei? N-o să fiu, cum o să fiu? Sunt un copil, puțini sunt cei care cu adevărat se pricep să le facă față. Și atunci?
- Și ce vreai tu acum de la mine?
–Te întreb. Știi?!
- Ce să știu?
- Cum ce să știi? Păi despre ce vorbim noi aicea? Știi tu carte?
Am tăcut. Cum puteam să-i alung îndoielile? Să-i spun că știu să rezolv ecuații de gradul întâi, sau că știu toată istoria Evului Mediu așa cum se predă ea în clasa a doua de liceu?
- Ia spune-mi tu mie, aici, a zis el atunci tresărind parcă și el însuși că această idee nu-i venise mai demult în minte, care sunt bogățiile țării?
Vroia să mă examineze el, să audă cu urechile lui că știu și să se liniștească.
- Care sunt bogățiile țării? Eeee! Heeee!
Și l-am arătat iar cu mâna, să fie martori și alții, și să râdă și ei de întrebarea lui. A început să râdă el însuși, redevenind se¬nin și a pus mâna pe hățuri. Convingerea mea îl subjugase.
La Câmpu-Lung am ajuns pe seară și am tras sub șoproanele unui han. Era frig, am început să tremur, m-am învelit cu cerga, care nu ținea însă deloc de cald.
- Ce e cu tine? m-a întrebat.
- Tu nu vezi? i-am răspuns eu cu dinții clănțănind. Mi-e frig, pune dulama pe mine și ia cerga asta de-aici.
Mi-a adus să mănânc doi mici și mi-a pus o ceașcă cu țuică în mână.
- Bea și tu, zice, mi-o dădu mocanu' ăsta de-alături. A tras și el cu căruța cu noi, e de prin Răchitele. Are și el un copil să-l dea la școală. A venit cu el în căruță și cu un butoi, eu zic că are o sută de chile. Ei, adăugă el, pot eu să fac față? Se duce și dă la unul și la altul și țuică și bani și admitem cazul că și băiatul e bun. între tine și el nu-l alege pe el?!
N-am putut nici să mănânc, nici să beau și nici nu mai au¬zeam bine ce spunea. Dimineața m-am trezit mirat că nu prea îmi simțeam greutatea corpului. Știam ce e, dar această boală, frigurile, îmi trecuse demult și niciodată nu mă apucaseră toamna, ci totdeauna în iunie. Nu i-am spus tatălui meu nimic, nici nu prea credeam că sunt iarăși frigurile, de astă dată am mâncat bine și starea aceea de slăbiciune mi-a trecut.
Am plecat la școală. Curtea era imensă, plină de copii și de părinții lor. Vederea mocanilor cu pălăriuțele acelea ca niște ceaunuri și cu pantalonii de aba albă strânși pe picioare m-a în¬veselit și am uitat că fusesem aseară bolnav. Tatăl meu însă era din nou îngrijorat: se adeverea ceea ce auzise, în timp ce el mai crezuse poate că n-o fi adevărat, și că n-or fi avut toți ambiția să-și dea copiii aici și nu în altă parte: păreau nu trei sute, ci parcă o mie.
Programul din ziua aceea, după cum citirăm pe un afiș, era apelul și vizita medicală. Nu trecu mult și ieși un ins care ceru foarte autoritar să se facă liniște, după care începu să ne citească numele după o listă. Erau într-adevăr foarte mulți, nu se mai tenninau. Cât timp să fi trecut? O jumătate de ceas? Cutărescu Ilie, prezent, Panțirescu Toader, prezent, toaderii ăștia erau foarte numeroși. Tocmai mă miram de ce mocanii își spun Toa-der și nu Tudor, când deodată peste curtea mărginită de ziduri înalte cu ferestre mari și cu copaci bătrâni cu frunza de un verde bogat și negru, se lăsă liniștea. Se strigase un nume și nu răs¬pundea nimeni. În clipa următoare insul care citea de pe listă re¬petă, ridicând vocea, un nume care nu-mi spunea nimic.
Tăcerea reveni în timp ce mă miram de ce-o fi lipsind cel strigat. O fi renunțat de bunăvoie sau n-or mai fi putut ai lui să-l dea? Atunci de ce s-o mai fi înscris? În clipa următoare o voce dramatică se auzi înaintând din spate de unde se retrăseseră pă¬rinții, și o mână brutală mi se înfipse în umăr.
- Răspunde, mă, prezent! Ce e cu tine? A! Da, eu eram ala! Cum de uitasem? Omul care făcea ape¬lul ridică fruntea din hârtii și îmi spuse ceva neplăcut. Refuzai să înțeleg ce anume, găsind în sinea mea, cum aveam să fac tot¬deauna, gata pregătită nepăsarea și justificarea ei: am știut eu de ce nu mi-am înțeles numele. Iar pe ăla... și n-o să-i dau eu lui explicații de ce l-am făcut să mă strige de două ori. Așa, uneori trebuie sa strigi pe cineva de mai multe ori, nu toți oamenii sea¬mănă unii cu alții. N-am auzit, fără să fiu surd. Ei și?
Îndată după aceea am intrat la vizita medicală care s-a termi¬nat pe la orele trei. Dezbrăcați, eram cercetați fugar de doi doc¬tori, dintre care unul, care purta ochelari groși, ne punea o carte în față: trebuia să citim din ea de la o anumită distanță. N-am putut citi de la distanța vrută de el și atunci mă apucă de ceafă, spunându-mi să nu mă aplec. Cum puteam să nu mă aplec, dacă nu vedeam bine!?
Revenind după câteva ceasuri în aceeași curte, același ins care ne făcuse apelul citi apoi o listă cu nouăsprezece candidați respinși la vizita medicală. Mă aflam printre ei. De astă dată îmi auzii clar numele.
- Cum? De ce? făcu tata întrerupându-l. Ce-a avut copilul meu?
- Copilul dumitale, zise insul, n-are ochi buni! Poate să și-i strice și mai tare dacă intră la școală. N-avem dreptul să ne lu¬ăm răspunderea.
Va să zică medicul cu ochelari nu admitea ca și alții să mai poarte ochelari și să învețe carte. N-am înțeles de ce s-a purtat astfel cu mine. Tata părea să fi înțeles, dar eu nu eram curios să aflu. Ne-am luat actele, ne-am întors la han și am plecat.
- De unde au știut ei că n-ai ochi buni? m-a întrebat tatăl meu într-un târziu:
Acum arăta liniștit. Parcă era mai bine că s-a întâmplat așa! Nimeni n-are ce să zică! Ochii sunt așa cum te naști cu ei, ce poți să faci!
- M-au pus să citesc, zic.
- Ei, și tu n-ai văzut?
- Ba da, dar nu așa bine!
- În fine, ce facem? zise el cu un glas înalt. Ce facem?! Că acasă, așa, nu ne putem întoarce. Ce-i facem?!
Ce puteam face? Nu vedeam nimic înaintea ochilor dar nici nu-mi dădeam seama că drumul spre care crezusem atâția ani că aveam dreptul să pornesc este închis acum pentru mine.
- Și daca ne ducem noi la Miroși? zise tata cu un glas din care înțelesei că ezitase îndelung până să-mi spună acest trist lucru.
La Miroși era o școală numită "de arte și meseni", cu o dura¬tă de patru ani, învățai în ea tâmplărie, tinichigerie, croitorie, cizmărie, fierărie (da, fierărie, să faci roți, potcoave, să dai zimți la seceriv să ascuți cazmale și otice, să faci căruțe, gabriolete! Ce mai încoace și încolo, ca Iocan!).
- Acolo, continuă el, ai să iai bursă fără doar și poate, fiind¬că cine vine? De-ăia cu capetele mari cât dovlecii, care nu sunt în stare de altceva și sunt și bogați, plătesc întreținerea, aduc de-acasă alimente, plus șapte mii de lei taxele de internat. Trebuie să-și cumpere și cărți!
Se informase, deci, din timp, prevăzând ceea ce avea să se întâmple la Câmpu-Lung, sau auzise toate astea din întâmplare și socotea acum că acest drum era totuși mai bun decât întoarce¬rea acasă?
I-am răspuns să mergem și la Miroși, gândind în același timp că o să văd eu ce-o să fac pe urmă la anu, deși îmi dădeam sea¬ma că voi avea atunci șaisprezece ani și ce liceu sau școală normală m-ar fi putut primi atât de târziu?
Aveam să aflu curând că tata gândea la fel, că nu se împăca nici el cu ideea aceasta că după ce atâta vreme toată lumea crezuse că rostul meu era într-o parte, acuma să afle că nimerisem în altă parte.
Totul e ca gândirea noastră să nu slăbească deloc și să nu ocolească nimic, să bată cu degetul chiar și într-un gard. Din¬colo de el s-ar putea să se găsească un om care să fie tocmai cel care îți trebuie.
Aflarăm la Miroși îndată ce sosirăm că înscrierile nu s-au încheiat și că a doua zi chiar începeau examenele. Hotărârăm să nu ne ducem acasă, deși satul nostru era la câțiva kilometri. Tre¬buia să facem o cerere și să predăm actele și intrarăm într-o li¬brărie care se afla pe-aproape. Un domn ne întâmpină cu o voce subțire și energică:
- Bună ziua, ce doriți? Un caiet, o coală de hârtie? Ce e cu băiatul? Vrei să-l înscrii aici la școală, moșule?
Tata nu era moș deloc, iar acest domn atât de perspicace și de elegant nu era nici el mai tânăr de patruzeci de ani, cum aveam să aflu mult mai târziu. În propria lui librărie stătea cu pă¬lăria pe cap și purta un costum gri-deschis, cu o cravată țipătoa¬re.
- De ce ești necăjit, moșule, continuă el fără greș, ia spune, ce ți s-a întâmplat?
Tata avea privirea rotundă și îi jucau ochii în cap ca și când ar fi fost fascinat de vocea ascuțită și atrăgătoa- re a acestui om, de siguranța lui, și de felul decis și protector cu care pusese el degetul pe rana care ne durea.
- Cum! exclamă în sfârșit tatăl meu indignat, necăjit arăt eu? Necăjit ești azi și mâine nu mai ești! Or, eu, ce să fac?
Adică el se simțea lovit pentru toată viața și niciodată n-avea sa-i mai treacă rana pe care o primise. Și începu să-i povesteas¬că acestui librar, care nu părea să fie ceea ce este, tot ce ni se în¬tâmplase la Câmpu-Lung.
- Moșule, zise el când tata termină, îți bag eu băiatul într-o școală normală de învățători, dar trebuie să-mi dai bani.
- Îți dau, domnule, zise tatăl meu părăsind orice prudență și își duse mâna la brâu, unde avea banii, prima rată pe care ar trebui s-o plătesc la Câmpu-Lung.
- Îmi dai o mie de lei acum și o mie de lei după ce primești scrisoarea de la școală că fiul dumitale a fost admis, zise falsul librar. Moșule, eu sunt profesor la București și știu unde să mă duc la minister ca să aflu la ce școală din țară sunt locuri libere. O să intre chiar fără examen de admitere, numai pentru bursă va trebui să candideze. E bun băiatul? Cum te cheamă? mi se adre¬să... Ia scrie tu, șezi colea...
Și îmi dictă una din acele obișnuite fraze din care se putea vedea dacă știai sau nu să desparți un verb de un pronume prescurtat. Dar Ștefan cel Mare la ce an s-a urcat pe tron și ce bătălii a dat?
- E bun, moșule, o să ia și bursă, eu chiar mâine plec la Bu¬curești și mă întorc cu aprobarea în buzunar, dacă nu, îți dau ba¬nii înapoi!
Tata scoase o mie de lei și i-o dădu. Falsul librar (mai târziu aveam să aflu că era și fals profesor) îmi dădu o cutie pe care o deschise tot el și lua din ea un fel de alviță moale și albă îndemnându-ne și pe noi să mâncăm.
- Mâine băiatul să se prezinte aici la examen și să-l dea, ca în caz că nu reușesc eu să obțin un loc undeva (și trebuie să te aștepți, moșule, să fie cine știe pe unde, dar ce-ți pasă; dacă cos¬tă scump trenul în vacanțe n-are decât să stea și el pe la vreun coleg mai bogat) să nu piardă anul și să învețe aici, unde trebuie să știți că predau și eu și profesorii sunt foarte severi. Nu se în¬vață numai pentru meserie, se învață foarte multă carte! Studiile de-aici sunt egale cu cele secundare, dacă se dă o echivalență. Așa că fii fără grijă, o să fie bine oricum, dacă nu acum, la anul. Să ia aici medie mare, fiindcă s-ar putea să am nevoie să-i spun ministrului: "Domnule ministru, are zece! Vă rog respectuos să aprobați!"
Am mas noaptea în căruță la marginea satului și a doua zi am intrat la examene. N-aveau deloc capete de dovleci concurenții. După probele scrise, a doua zi am intrat la cele orale. Ne-am întors acasă spunându-ni-se că vom primi rezultatul prin poștă. În acest timp falsul librar se întoarse și el de la București și veni după noi.
- Moșule, strigă el din poartă, am reușit. Băiatul dumitale va pleca cu mine chiar acum la Abrud la școala normală, am repartizarea în buzunar. Trebuie să-l duc eu, fiindcă nu știu ce e acolo și e necesar să fiu de față, sa insist dacă va fi cazul. Tre¬buie să-mi dai bani de tren! Ia vin încoace, Marinică!
Și mă luă de braț și mă duse mai încolo, zicând că are să-mi spună ceva secret. Îmi șopti:
- Bine că n-ai intrat la examene la Câmpu-Lung. Examenul de-aici de la Miroși n-a fost greu și cu toate astea abia ai luat șapte la matematică și opt la română, iar la oral șapte. Þi-am văzut notele. Sunt rele. Șapte e nota de admitere, dar pentru bursă aveai nevoie de nouă. La Câmpu-Lung ți-ar fi dat patru.
O nedumerire grea se abătu ca o negură asupra mea. Cum adică, nu știam? Convingerea fusese deci o iluzie? Sau nu cum¬va știam ce nu trebuie, lucruri foarte grele care nu eram obligat să le știu și în schimb nu știam, sau știam prost acele lucruri care se cer la examene, și care trebuiesc foarte bine știute? Într-a¬devăr, salvarea mea a fost acel medic cu ochelari. Dacă nu m-ar fi respins el, nimic nu s-ar fi putut drege pentru mine. Și nu fi¬indcă m-ar fi așteptat imediat acasă tăiatul cocenilor, apoi ara¬tul, și tot timpul îngrijitul cailor, țesălatul lor, rănitul la grajd, ci faptul că n-aș mai fi avut cum să iau după aceea o carte în mâ¬nă, chiar dacă toate aceste treburi ar fi fost făcute bine și fără silă. Lângă noi era unul Cârstea al lui Ion Dumitrache care avea acest obicei de a citi. Avea și un cufăr plin cu cărți. Ei și? Tot Cârstache era, nu-i folosea la nimic acel cufăr. Și cel puțin el nu căzuse la nici un examen, și îndeletnicirea aceasta a lui nu era considerată ca o tristă zădărnicie, ci ca o plăcere a lui, așa cum altora le place să crească porumbei sau să cânte din cimpoi. Se presupunea că el înțelege ce citește. Despre mine s-ar fi spus de aici înainte că nu, nu înțeleg ce citesc, dovadă că am fost pus acolo la examen și n-am știut, iar încercarea mea de a le dovedi că se înșeală ar fi fost primită cu rânjete batjocoritoare, sau cu milă, așa cum facem când avem în fața noastră un rătăcit sau un nebun inofensiv. Gândul, aspirația de a afla ce e lumea și cine eram eu însumi, cu ajutorul cărților, cine ar fi înțeles o astfel de stare de spirit într-o lume cumplită, care trebuia să muncească pe brânci ca să existe? Cultura era pentru ei o meserie mai bună și nu o formă de viață a spiritului și cine eșua aici, practic, nedevenind nimic, nimic era. Nu se cunoșteau pe ei înșiși sau nu prețuiau în mod deosebit acele valori care adesea țâșneau chiar dintre ei, spontan, gândirea uimitoare a unuia (cum era aceea a tatălui meu), puterea credinței, smulgerea din temporal... Nu, reveneau repede pe pământ... vacile, oile, caii, supunerea față de natura, iernile grele, ploile...