Ciuma
Albert Camus


"La fel de normal poți să reprezinți un sistem de întemnițare printr-un altul, după cum poți, de altfel, să reprezinți orice alt lucru care exista în mod real prin ceva care nu există."

Daniel Defoe



I

Ciudatele evenimente care fac subiectul acestei cronici s-au petrecut în 194..., la Oran. După părerea generală, ele nu-și aveau locul aici, ieșind puțin din obișnuit. La prima vedere, Oranul este, într-adevăr, un oraș obișnuit și nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană.
Orașul ca atare, trebuie să mărturisim, este urât. Cu aerul său pașnic, îți trebuie un timp oarecare ca să sesizezi ce anume îl deosebește de atâtea alte orașe comerciale de pe toate meridianele. Cum să-ți poți închipui, de pildă, un oraș fără porumbei, fără arbori și grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici foșnet de frunze, un loc neutru, ca să spunem tot ? Schimbarea anotimpurilor nu se citește decât pe cer. Primăvara se anunță numai prin calitatea aerului, sau prin coșurile de flori pe care mici vânzători le aduc de prin împrejurimi; e o primăvară care se vinde prin piețe. În timpul ve¬rii soarele incendiază casele prea uscate și acoperă zidurile cu o cenușă întunecată; nu mai poți trăi atunci decât în um¬bra obloanelor închise. Toamna este, dimpotrivă, un potop de noroi. Zilele frumoase vin numai iarna.
O cale la îndemâna oricui de a face cunoștință cu un oraș este să încerci să afli cum se muncește în el, cum se iubește și cum se moare. În orășelul nostru, să fie un efect al climatu¬lui, toate acestea se fac laolaltă, cu același aer frenetic și ab¬sent. Adică oamenii aici se plictisesc și tot aici se străduiesc să-și formeze obișnuințe. Concetățenii noștri muncesc mult, dar totdeauna doar ca să se îmbogățească. Sunt interesați mai ales de comerț și, în primul rând, chiar după cum spun ei, să facă afaceri. Firește, au și slăbiciunea bucuriilor simple, iu¬besc femeile, cinematograful și băile în mare. Dar, foarte înțelept, ei păstrează aceste plăceri pentru sâmbăta seara și duminica, încercând, în celelalte zile ale săptămânii, să câștige mulți bani. Seara, când își părăsesc birourile, se adună în cafenele, la ore fixe, se plimbă pe același bulevard sau stau în balcoanele lor. Dorințele celor mai tineri sunt violente și scurte, în timp ce viciile celor mai în vârstă nu depășesc asociațiile de popicari, banchetele prietenești și cluburile în care se mizează sume mari la jocul de cărți.
Veți spune fără îndoială că asta nu e ceva particular pen¬tru orașul nostru și că, la urma urmei, toți contemporanii noștri sunt la fel. Fără îndoială, nimic nu e mai natural, astăzi, decât să vezi oameni muncind de dimineața până seara și hotărând, ei singuri, apoi, să-și piardă la cărți, la cafenea și în pălăvrăgeli de tot felul, timpul care le mai rămâne de trăit. Dar sunt orașe și locuri unde oamenii au. din când în când, presentimentul că ar mai exista și altceva. În general, asta nu le schimbă viața. Dar presentimentul a existat și asta, oricum, tot e ceva. Oranul, dimpotrivă, este, aparent, un oraș fără presentimente, adică un oraș cu totul și cu totul modern. Nu e prin urmare necesar să precizăm modul în care se iubește la noi. Bărbații și femeile fie că se devoră rapid în ceea ce se cheamă actul dragostei, fie că se lasă prinși într-o lungă obișnuință în doi. Între aceste extreme, rareori există cale de mijloc. Nici asta nu e ceva original. La Oran, ca și aiurea, din lipsă de timp și de reflecție, ești într-adevăr silit să iubești fără s-o știi.
Ceea ce e mai original în orașul nostru este dificultatea de care te poți lovi aici când e să mori. Dificultate, de altfel, nu este cuvântul potrivit și mai corect ar fi să vorbim de inconfort. Nu e niciodată agreabil să fii bolnav, dar sunt orașe și locuri care te susțin în boală, unde poți, într-un fel, să te lași în voia ei. Un bolnav are nevoie de blândețe, îi place să știe că se poate sprijini pe ceva, cum e și firesc. Dar la Oran, excesele climei, importanța afacerilor care se tratează, insig¬nifianța decorului, rapiditatea crepusculului și calitatea plăcerilor, totul cere sănătate zdravănă. Un bolnav se simte foarte singur aici. Gândiți-vă atunci la cel care trage să moară, prins în cursă, îndărătul sutelor de pereți trosnind de căldură, în timp ce în același minut chiar, o întreagă popu¬lație, la telefon sau în cafenele, vorbește de polițe, de cono¬samente și de scont. Veți înțelege atunci ce poate fi inconfortabil în această moarte, chiar modernă, când apare deci într-un loc sterp.
Aceste câteva indicații reușesc poate să dea o idee sufi¬cientă despre orașul nostru. De altminteri, nu trebuie nimic exagerat. Ceea ce trebuia subliniat, este doar aerul banal al orașului și al vieții. Dar, îndată ce ți-ai creat obișnuințele, îți duci zilele fără greutate. Din moment ce orașul nostru toc¬mai favorizează obișnuințele, se poate spune că totul e cum nu se poate mai bine. Sub acest unghi, fără îndoială, viața nu e foarte pasionantă. Dar, cel puțin, la noi nu se cunoaște dezordinea. Și populația noastră cu fire deschisă, simpatică și activă, a stârnit totdeauna în călător o stimă firească. Acest oraș fără pitoresc, fără vegetație și fără suflet sfârșește prin a părea odihnitor, te prinde în somn, până la urmă. Dar este și drept să mai adăugam că e grefat pe un peisaj fără seamăn, în mijlocul unui podiș deschis, înconjurat de coline lumi¬noase, în fața unui golf cu un contur desăvârșit. Păcat numai că a fost construit cu spatele la acest golf și că e cu neputință așadar să zărești marea pe care, dacă vrei s-o vezi, trebuie totdeauna s-o cauți.
Ajunși aici, va fi lesne să admitem că nimic nu-i putea face pe concetățenii noștri să prevadă incidentele care au avut loc în primăvara anului acela și care au fost, pe urmă am înțeles, cele dintâi semne parcă ale unui șir de grave eve¬nimente a căror cronică ne-am propus s-o facem aici. Aceste fapte vor părea cu totul firești unora, iar altora, dimpotrivă, neverosimile. Dar, la urma urmei, un cronicar nu poate să țină seama de aceste contradicții. Sarcina lui este să spună numai: "Lucrul ăsta s-a întâmplat", când știe că acest lucru, într-adevăr, s-a întâmplat, că a privit viața unui întreg popor, și că există deci mii de martori care vor prețui în inima lor adevărul celor spuse de el.
De altminteri, povestitorul, care totdeauna este la timp cunoscut, n-ar avea nici un merit de pus în lumină într-o astfel de întreprindere dacă întâmplarea nu l-ar fi ajutat să culeagă un anumit număr de mărturii și dacă, prin forța lucrurilor, n-ar fi fost amestecat în tot ceea ce speră el să vă expună. Este tocmai ceea ce îl îndreptățește să facă operă de istoric. Bineînțeles, un istoric, chiar dacă e un amator, are totdeauna și documente. Povestitorul acestei istorii le are deci și el pe ale sale: mărturia sa mai întâi, a altora mai apoi, pentru că, prin rolul său, el a ajuns să culeagă destăinuirile tuturor per¬sonajelor acestei cronici și, în ultimul rând, textele care până la sfârșit tot i-au căzut în mână. El își propune să meargă la ele când va crede de cuviință și să le folosească cum îi va plăcea. Își mai propune... Dar poate că e timpul să lăsăm de o parte comentariile și precauțiile față de limbaj și să ajungem la povestirea însăși. Relatarea primelor zile cere oarecare migală.


În dimineața lui 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux iese din cabinetul său și dă peste un șobolan mort, în mijlocul pa¬lierului. Pe moment, îl îndepărtează fără să-l ia în seama și coboară scările. Dar, ajuns in stradă, se trezește gândind că n-avea ce să caute acolo acest șobolan și se întoarce să-i spună portarului. Față de felul cum a reacționat bătrânul domn Michel, doctorul își dă seama și mai bine de ceea ce avea în ea insolit descoperirea. Prezența acestui șobolan mort i se păruse doar ciudată în timp ce, pentru portar, ea constituia un scandal. Părerea acestuia din urmă era catego¬rică : nu existau șobolani în bloc. Doctorul s-a străduit în zadar să-l asigure că era unul pe palierul primului etaj și, probabil, mort, convingerea domnului Michel rămânea ne¬clintită. Nu existau șobolani în bloc, prin urmare trebuie să fi fost adus acolo de afară. Pe scurt, era vorba de-o farsă.
În aceeași seară, Bernard Rieux, în picioare pe culoarul imobilului, își căuta cheile înainte să urce, când vede apărând, din fundul întunecat al coridorului, un șobolan mare cu um¬bletul nesigur și cu blana udă. Guzganul s-a oprit, părând să-și caute un echilibru, apoi a luat-o în fugă spre doctor, s-a oprit iarăși, s-a răsucit de câteva ori cu un mic chițcăit și a căzut, în sfârșit, cu sângele țâșnindu-i prin botul întredeschis. Doctorul îl contemplă un moment și urcă spre apartamentul lui.
Nu la șobolan se gândea. Acest sânge țâșnit îl ducea la preocupările lui. Soția sa, bolnavă de un an, trebuia să plece a doua zi într-o stațiune de munte. A găsit-o culcată în ca¬mera lor, așa cum îi ceruse. Astfel se pregătea pentru obo¬seala deplasării. Zâmbea.
— Mă simt foarte bine, spunea ea.
În lumina lămpii de la căpătâiul patului, doctorul îi pri¬vea fața întoarsă spre el. Pentru Rieux, la treizeci de ani și în ciuda semnelor bolii, acest chip rămânea mereu același, ca pe vremea tinereții, poate din cauza acestui zâmbet al ei care reușea să șteargă tot.
— Dormi dacă poți, spune el. Sora o să vină la unspre¬zece și o să te conduc la trenul de prânz.
El sărută apoi o frunte ușor umedă. Zâmbetul ei îl însoțește până la ușă.
A doua zi, 17 aprilie, la orele opt, portarul îl oprește pe doctorul care tocmai trecea și îi spune, vădit acuzator, că niște farsori ar fi adus trei șobolani morți în mijlocul culoa¬rului. Trebuie să fi fost prinși cu niște curse zdravene, fiindcă erau plini de sânge. Portarul rămăsese câtva timp în pragul ușii, ținând șobolanii de labe și așteptând ca vinovații să binevoiască să se trădeze printr-o glumă sarcastică. Dar nimic nu se întâmplase.
— Ah! de-al de ăștia, își spunea domnul Michel, pun eu mâna pe ei până la urmă.
Intrigat, Rieux se hotărăște să-și înceapă turul consul¬tațiilor cu cartierele mărginașe, unde locuiau cei mai săraci dintre clienții săi. Pe aici strângerea gunoaielor se făcea mult mai târziu și mașina doctorului, care mergea de-a lungul dru¬murilor drepte și prăfuite ale acestui cartier, atingea în treacăt lăzile pline cu resturi, lăsate la marginea trotuarului. Pe o stradă de-a lungul căreia trecea astfel, doctorul numără o duzină de șobolani aruncați pe rămășițele de legume și de cârpe murdare.
Pe primul său bolnav l-a găsit în pat, într-o încăpere care dădea în stradă și care era în același timp și camera lui de culcare și de mâncat. Era un bătrân spaniol cu chipul aspru și brăzdat. Avea în fața lui, pe pătură, două oale pline cu mazăre. În clipa când intră doctorul, bolnavul, în capul oase¬lor, se lăsă pe spate ca să încerce să-și tragă răsuflarea lui gâjâită de vechi astmatic. Nevastă-sa aduse un lighean.
— Ei, domnule doctor, spune el în timp ce-i făcea in¬jecția, i-ați văzut cum ies ?
— Da, spuse femeia, vecinul nostru a adunat vreo trei.
Bătrânul își freca mâinile.
— Ies, îi vezi prin toate lăzile de gunoi, foamea-i scoate, asta-i!
Doctorului Rieux nu i-a fost greu să constate apoi că în tot cartierul se vorbea de șobolani. O dată terminate vizitele, se întoarse acasă.
— Aveți sus o telegramă, spuse domnul Michel.
Doctorul îl întreabă dacă mai văzuse șobolani.
— A! nu, spune portarul, stau la pândă, știți ? Și porcii ăia nu îndrăznesc.
Telegrama îl anunța pe doctor de sosirea mamei lui, a doua zi. Venea să se ocupe în absența bolnavei de casa fiului ei. Când Rieux se întoarse acasă, sora era acolo. Doctorul își văzu nevasta în picioare, în taior, cu chipul strălucind de fard. I-a zâmbit:
— E bine, spune el, foarte bine.
Câteva clipe mai târziu, la gară, o instala în vagonul de dormit. Ea privea compartimentul.
— E prea scump pentru noi, nu crezi ?
— Trebuie, spune Rieux.
— Ce-i cu povestea asta cu șobolanii ?
— Nu știu. E ciudat, dar o să treacă.
Apoi îi spune foarte grăbit că îi cerea iertare, că ar fi trebuit să fie mai atent cu ea și că o neglijase cam mult. Ea dădea din cap, ca pentru a-i face semn să tacă. Dar el adăugă:
— Când te vei întoarce, totul o să fie mai bine. O vom lua iar de la capăt.
— Da, spune ea cu ochii strălucind, o vom lua iar de la capăt.
O clipă mai târziu, ea îi întorcea spatele și se uita pe geam. Pe peron, oamenii se grăbeau și se izbeau unii de alții. Șuieratul locomotivei se auzea până la ei. O strigă pe soția lui pe nume și, când ea se întoarse, îi văzu fața scăldată în la¬crimi.
— Nu, spune el încet.
Sub lacrimi, zâmbetul revenea, puțin crispat. Încercă să respire adânc.
— Du-te, spune ea, o să fie bine.
El o strânse la piept și acum, pe peron, de cealaltă parte a geamului, nu-i mai vedea decât zâmbetul.
— Te rog, ai grijă de tine, spune el.
Dar ea nu putea să-l audă.
Aproape de ieșire, pe peronul gării, Rieux s-a izbit de domnul Othon, judecătorul de instrucție, care își ținea băia¬tul de mână. Doctorul îl întreabă dacă pleacă în călătorie. Domnul Othon, lung și negru, și care semăna jumătate cu ceea ce altădată se numea un om de lume, jumătate cu un cioclu, răspunse cu o voce amabilă, dar grăbită:
— O aștept pe doamna Othon care s-a dus să-și prezinte omagiile familiei mele.
Locomotiva fluiera.
— Șobolanii... spune judecătorul.
Rieux vru parcă s-o ia în direcția trenului, dar se întoarse spre ieșire.
— Da, spune el, nu-i nimic.
Tot ceea ce a reținut Rieux din acele clipe a fost trecerea unui muncitor care ducea sub braț o ladă plină cu șobolani morți.
În după-amiaza aceleiași zile, la începutul consultațiilor, Rieux l-a primit pe un tânăr despre care i se spusese că era ziarist și că mai venise o dată dimineața. Îl chema Raymond Rambert. Mic de statură, cu umeri lați, cu chip hotărât, cu ochi luminoși și inteligenți, Rambert purta haine de o croială sportivă și în viață părea să se simtă în largul lui. Atacă direct subiectul. Venise să facă o anchetă pentru un mare ziar din Paris asupra condițiilor de viață ale arabilor și voia informații asupra stării lor sanitare. Rieux îi spune că această stare nu era bună. Dar el, înainte de a continua, voia să știe dacă ziaristul putea să scrie adevărul.
— Desigur, spune celălalt.
— Vreau să spun: puteți să condamnați până la capăt ?
— Până la capăt nu, trebuie să recunosc. Dar presupun că această condamnare ar fi nefondată.
Vorbind încet, Rieux spuse că, într-adevăr, o asemenea condamnare ar fi nefondată, dar că punând întrebarea el căuta numai să afle dacă mărturia lui Rambert putea sau nu să fie fără rezerve.
— Nu admit decât mărturiile fără rezerve, continuă doc¬torul. Nu o voi susține deci pe-a dumneavoastră cu infor¬mațiile mele.
— Este limbajul lui Saint-Just, spune ziaristul zâmbind. Rieux spune, fără să ridice tonul, că n-avea nici o idee al cui limbaj era, dar că era acela al unui om obosit de lumea în care trăia, iubindu-și totuși semenii și hotărât să respingă, în ceea ce-l privește, nedreptatea și concesiile. Rambert, cu capul între umeri, îl privea.
— Cred că vă înțeleg, spune el în cele din urmă, ridicându-se.
Doctorul îl conducea spre ușă:
— Vă mulțumesc că priviți astfel lucrurile.
Rambert părea că-și pierde răbdarea:
— Da, spune el, înțeleg, iertați-mă că v-am deranjat.
Doctorul îi strânge mâna și îi spune că ar fi de făcut un re¬portaj ciudat cu privire la mulțimea de șobolani morți care se găsesc în acest moment în oraș.
— A! exclamă Rambert, asta mă interesează.
La orele șaptesprezece, pe când ieșea pentru noi vizite, doctorul se încrucișează pe scară cu un om încă tânăr, cu sta¬tura greoaie, cu chipul masiv și brăzdat, tăiat de sprâncene groase. ÎI mai întâlnise de câteva ori la dansatorii spanioli care locuiau la ultimul etaj al imobilului. Jean Tarrou fuma cu poftă o țigară, contemplând ultimele convulsii ale unui șo¬bolan care murea pe o treaptă la picioarele sale. El ridică asupra doctorului privirea liniștită și puțin stăruitoare a ochilor săi cenușii, îi dă bună ziua și adaugă apoi că apariția aceasta a șobolanilor era un lucru ciudat.
— Da, spune Rieux, dar care începe să fie sâcâitor.
— Într-un sens, doctore, numai într-un sens. Noi n-am văzut niciodată așa ceva, asta-i tot. Dar mie mi se pare inte¬resant, da, interesant, cu siguranță.
Tarrou și-a trecut mâna prin păr ca să-l dea pe spate, a privit din nou șobolanul, nemișcat acum, apoi i-a zâmbit lui Rieux:
— Dar, la urma urmei, doctore, asta e mai ales treaba portarului.
Și doctorul îl găsește tocmai pe portar în fața casei, spri¬jinit de zidul de lingă intrare, cu o expresie de lehamite pe chipul lui congestionat de obicei.
— Da, știu, spune bătrânul Michel când doctorul îi sem¬nalează o nouă descoperire. Acum dai de câte doi sau trei deodată. Dar și în celelalte case e la fel.
Părea abătut ți îngrijorat. Își freca gâtul cu un gest reflex. Rieux îl întreabă cum se simțea. Portarul nu putea, bineînțeles, să spună că se simte rău. Numai că nu prea era în apele lui. După părerea lui, moralul i se cam tulbura. Șo¬bolanii aceștia îl năuciseră, dar totul avea să meargă foarte bine după ce vor fi dispărut.
Dar în dimineața următoare, 18 aprilie, doctorul, care își aducea mama de la gară, îl găsește pe domnul Michel și mai tras la față decât ieri: din pivniță până în pod, vreo zece șo¬bolani zăceau pe scări. Umpleau și lăzile de gunoi ale case¬lor vecine. Mama doctorului află știrea fără să se mire.
— Sunt lucruri care se întâmplă !
Era o femeie micuță, cu părul argintiu, cu ochii negri și blânzi.
— Sunt fericită că te văd, Bernard, spunea ea. În ciuda șobolanilor, tot mă bucur.
El încuviință; era adevărat, cu ea totul părea simplu, tot¬deauna.
Rieux telefona totuși la serviciul comunal de deratizare, pe al cărui director îl cunoștea. Auzise el oare de șobolanii ăștia numeroși care ieșeau să moară sub cerul liber ? Mercier, directorul, auzise de asta și chiar în serviciul lui, nu departe de cheiuri, fuseseră descoperiți vreo cincizeci. Se întreba însă dacă era grav. Rieux nu putea să-i răspundă hotărât, dar credea că serviciul de deratizare trebuie să intervină.
— Da, zise Mercier, pe baza unui ordin. Dacă tu crezi că merită într-adevăr osteneala, pot să încerc să obțin un ordin.
— Merită totdeauna, spune Rieux.
Femeia de serviciu tocmai îi spusese că în marea uzină în care lucra bărbatul ei fuseseră adunate mai multe sute de șo¬bolani morți.
În orice caz, cam în această perioadă concetățenii noștri au început și ei să se neliniștească. Fiindcă, începând din ziua de 18, uzinele și antrepozitele deșertară, într-adevăr, sute de cadavre de șobolani. În câteva cazuri, oamenii fuseseră siliți să-i omoare, agonia fiindu-le prea lungă. Dar, de la cartierele mărginașe până în centrul orașului, peste tot pe unde se întâmpla să treacă doctorul Rieux, peste tot unde conce¬tățenii noștri se adunau, șobolanii așteptau în grămezi, în lăzile de gunoi, sau în șiruri lungi, prin rigole. Presa de seară luă, din această zi, în mâna ei problema și întrebă dacă muni¬cipalitatea, da sau nu, își propune să acționeze și ce măsuri de urgență înțelege să ia pentru a apăra orașul de această in¬vazie respingătoare. Municipalitatea nu-și propusese nimic și nu avea în vedere nici o măsură dar a început prin a se întruni în consiliu pentru a delibera. I s-a dat ordin serviciului de deratizare să adune șobolanii morți în fiecare dimineață, în zori. După aceea, două mașini ale serviciului trebuiau să ducă guzganii la crematoriul de gunoaie ca să fie arși.