In Antichitate, îndrăgostiții își spuneau între ei fratele meu, sora mea, nu pentru a spori duioșia sau pentru a ascunde sau a da o culoare morbidă legăturii lor, ci din cauza endogamiei străvechi din care ne tragem cu toții prin imitarea perechilor divine; chemarea însă avea o puternică notă erotică dacă relația se sustrăgea unei interdicții exogame, după cum spune Martial: tu o numești soră pe mama ta, deci ea nu îți este nici mamă, nici soră. Se numesc frates îndrăgostiții bărbați, de obicei în comunitățile de călugări și frați ( si triduo sine fratre dormieris- dacă ai dormit trei zile fără frate, Petroniu, 129). Femeile amante se numesc între ele sorores- o scândură și un cui, patru ochi arzători și răi; dar nu a fost așa dintotdeauna, a existat și o vreme a crăpoaicelor și a porumbițelor grase: “Et sa sœur, les maines sur ses seins, la baise- Și sora ei, prinzându-i în mâini sânii, o sărută.” (Verlaine). Este ambiguu frère în versul lui Apollinaire: “C’est un petit soldat mon frère et mon amant- Un mic soldat e fratele și iubitul meu”, fiindcă există o paralelă (reaprinsă pe timpul războiului) între casă și tranșee, o fraternitate curată. De Quincey menționa printre tragediile profunde ale copilăriei “ buzele copiilor, separate pentru totdeauna de sărutările surorilor”, tragedie pe care o împărtășesc și cei care nu au avut surori. Permanenta și întunecata moarte a surorii în figura lui Munch. (Fără sora moartă, părăsită undeva, pe o scară îndepărtată, fără viață, ne lipsește rana benefică pe care s-o regăsim în întuneric, ca pe niște buze de soră, fericiți de sângerarea lor.) Căsătoriile între frați- cele mai fantastice și imateriale pot atinge o profundă intensitate endogamă- ne transmit o mângâiere aparte: senzația legăturii noastre indisolubile cu Haosul și universul. In Rigveda X, 14, sora încearcă zadarnic să-l convingă pe frate să îi devină frater (“să ne rostogolim împreună ca roțile unui car”); Yama îi spune lui Yami că expunerea goliciunii surorii nu este îngăduită, că Mitra și Varuna, Elohimii vedici, nu doresc acest lucru și spionează faptele oamenilor, iar Yami e furioasă din cauza refuzului, mai puțin decât Fedra însă. (Exemplu de castitate, contrapus la incestos amores.) In întreaga literatură pornografică, fie că se desfășoară în cer sau pe pământ, Yami atacă din nou și birue cu ușurință; este victoria lui Tiamat asupra lui Marduk, e haosul ce ține în gheare ordinea, cosmosul, Tora, Manu: frate, frate al meu, urlă Marile Ape întunecate. Pesemne că biruințele lui Yami, chiar și acolo unde mores sunt mai severe, sunt frecvente, mai numeroase decât înfrângerile; nimeni nu le mai poate număra… Sunt protejate de noapte, de zidurile prin care nu pătrund spionii lui Mitra și Varuna, indiferenți poate acum, după pieirea mitului, față de cazurile devenite banale. Dar ca să domnească ordinea, e de ajuns să dăinuie condamnarea desfrâului lui Yami; platoșa ei rămâne fără de fisură, până când nu îi e smulsă zgomotos. Neghiobul numește ipocrizie ceea ce nu e decât nevoie de a menține echilibrul în lumea omului, singurul răgaz pe care îl cunoaștem în repeziciunea dezagregării.


Există în lume locuri unde totul e permis, orașe asemenea unor băi publice sau a unor case de toleranță destinate de Zei, unde libertatea nu cunoaște limite. Alexandria era un astfel de oraș: Athenis dimidium, Alexandriae tutum (“Ceea ce la Atena e îngăduit pe jumătate, la Alexandria e îngăduit cu totul.”, Seneca, Apocolocynthosis), și probabil că la sfârșitul secolului al XIX-lea încă mai era așa, dar Kavafis, morbind, își imagina că se află în mijlocul unei societăți puritane și suferea din pricina aceasta, stând cu luminile stinse în casă pentru a invoca mai lesne amintirile și imaginile interzise. In Occident, Parisul era l’énorme catin- uriașa depravată (Baudelaire), iar Rimbaud își considera revolta comunardă drept o încercare eroică (și tot atât de greșită) de a se purifica (revoltele socialiste anulează libertățile permise de Zei), se a se înălța din propria drojdie. Orașele-bordel sunt însă triste, căci Eros sfârșește prin a fi un tiran plin de răutate (exemplul mitic al unei libertăți extreme ajunse la supremă sufocare este Sodoma: ploaia de foc urmează să o elibereze). Parisul e stăpânit de Nanà, imagine supremă a pornocreației: “invizibilă, plutind în vârtejul dansului cu membrele sale molatece, corupea lumea din jur, pătrunsă de mirosul ei care se răspândea în aerul încălzit, în ritmul îndrăcit al muzicii”; răsplata îngerilor pentru asemenea locuri unde se dospește fără limite este poezia pe care ele o generează, ca o constrângere formală, ca o vrajă rituală, carmen, libertate paradoxală, în mijlocul chinuitoarei tiranii a descătușării excesive.


Ficat vine din latina târzie, ficatum, deoarece gâștele, pentru a avea ficatul gras, erau hrănite cu fichi (smochine). Astfel, un organ nobil (poate cel mai nobil dintre toate: creierul e discutabil) își trage numele dintr-o veche cruzime a omului. Tot ce ține de om e stropit cu sânge la origine.


Stau nemișcați ca un cur pe timpul rasului (Burchiello). Burchiello era bărbier. Cred că se referă la abținerea curului de a pârâi, din respect pentru cel care îl rade.


Cu puțin timp înainte de a muri, Shelley vedea adesea un om înfășurat cu totul într-o largă mantie neagră, care-l îndemna cu insistență să-l urmeze. Mantia cădea dintr-o dată, iar Shelley se recunoștea pe sine în celălalt, care îl întreba cu o figură respingătoare: “Acum ești mulțumit?”


O zicală din Evul Mediu apără drepturile penisului: Quod turget, urget (Ceea ce e inflamat e amenințător.), și le aseamănă în mod riguros cu cele ale unui abces sau ale unui furuncul.


Sursa povestirii mele Le Pompeiane o regăsesc într-o remarcă a lui Buret (Le Gros Mal du Moyen Age et la Syphilis actuelle, 1894) referitoare la obiceiul împerechierii cu priapicii; el spune că era una din cele mai obișnuite cauze ale răspândirii bolilor venerice. Ne-am putea explica astfel cele două versuri misterioase ale lui Martial (IV,64) despre pădurea Annei Perenna? Cozi de mătură în Erosul din închisorile de femei, tuburi de pastă de dinți în revistele pornografice. Molipsirea însă era lucrarea unui Zeu.


Sunt slab, foarte slab, slab de tot, pot deveni și mai slab, voi slăbi întruna, până când îmi voi putea lua zborul de la fereastră. Dar ideea acestei metamorfoze spirituale într-un fluture angelic îmi stârnește nostalgia crisalidei, aș dori să-mi recapăt greutatea pământeană. Atunci, împreună cu Scarron, mă rog:

Revenez, mes fesses perdues,
Revenez me donner un cul.

Reveniți, pierdutele mele fese
Reveniti pentru a-mi dărui un cur.


Pentru italieni, longobarzilor, rea progenie (neamul rău), le puțea gura. “Nu te căsători cu Ermengarda”, îi scria papa Ștefan regelui Carol, “miroase urât ca toți longobarzii.” Carol se căsători totuși cu Ermengarda, dar până la urmă o alungă neputăndu-i suporta mirosul. In Adelchi se ocolește adevărul, cu siguranță însă că autorul (Manzoni) îl cunoștea. In cartea a șasea din Reali di Francia se vorbește despre nunta lui Pépin cu Berta Longobarda (“ Berthe au grand pié”: e mai acceptabil să ai piciorul drept mai lung decât să ai un miros insuportabil) fără a se pomeni de această neplăcere; dimpotrivă, Berta este cea care nu îl suportă pe regele Pépin (“își aminti că maică-sa îi spusese că era bătrân; dar nu îi spusese cât de jegos și de neputincios, astfel că durerea se arătă prin schimbarea apărută pe chipul ei”). Marc Aureliu își lăuda soldații din legiunile ungurești fiindcă puțeau mai puțin decât evreii, dar s-ar putea ca gura longobarzilor să fi prins a mirosi mai rău în urma mutării lor de la Buda la Paris.


Vizitând Bretania de jos în timpul Terorii, Cambry a aflat că pescarii din Quimperlé trăiau ca proscriși de neatins. Erau vrăjitori și ghicitori, iar în Vinerea mare le curgea sânge din buric. După ce I-a atins Revoluția, buricul s-a uscat.


Mâncăm în compania altora, dar postim în singurătate, deoarece prin post răsuflarea devine rău mirositoare. Numquid spiritus ieiunio marcet? (“Oare spiritul slăbește prin post?”, Petroniu, 128)


Conform unei tradiții, Anticristul se naște prin cezariană. Astăzi, nenumărați copii se nasc prin cezariană. Unul dintre ei e Anticristul, a-l recunoaște însă nu e lesne. Mâine se vor naște poate aproape toți așa, vom ști atunci că Anticristul a venit și că numele lui este Toți.


O femeie bolnavă de Lupus, cu fața distrusă, sosește pe neașteptate în mijlocul unor oameni care vorbesc despre ea; văzând-o însă, amuțesc cu toții. Lupus in fabula. (Lupul din poveste.)


Mumia a avut o viață foarte lungă, grație rănilor și puroaielor umane. Mum înseamnă în farmacie: balsam, ceară. Formată din gudron și din substanțe răsinoase pietrificate dar încă active, mumiile au fost descoperite și folosite de profanatorii arabi ca leac universal (în ulcere, răni de război, fracturi, anemii, hemoptizii, incontinență, dureri de cap, paralizii, ticuri nervoase, epilepsii, tuse, otite), iar comerțul cu ele era profitabile, deoarece produsul era scump. Adevărata mumie este însă repede înlocuită de traficul cu substanțe falsificate, fără ca cineva să se gândească la morți și la durerile lor. Egiptul arab începe să fabrice mumii din cadavre găsite pe drumuri sau furate din cimitire, cu riscul ciomăgelilor. Ambroise Paré povestește că medicul regelui Navarei, Guy de la Fontaine, a vizitat laboratorul unui palestinian la Alexandria, unde se aflau patruzeci de mumii în gelatină, preparate de curând, și amintește că ele se fabricau și în Occident din corpurile smulse din lațul spânzurătorilor, uscate in cuptor și introduse în gudron. Mumia se vindea în cutiuțe în care se afla puțină carne de om introdusă în substanțe antiseptice rășinoase și în gudron (în genul cutiilor noastre cu carne conservată). Fără a avea vechimea și prestigiul provenienței din morminte subterane, mumia de laborator era de fapt mai eficace decât cea adormită de mii de ani. Un leac, după ce dispare iluzia colectivă, care este substanța sa cea mai activă, încetează să mai fie mumie terapeutică și sfârșește în muzeul Farmaciei. Astăzi avem mumia chimioterapică, cea antibiotică, cortizonică, radioactivă, nenumărate mumii în cutiuțele lor: elementul de bază este întotdeauna un strop de carne umană sub mereu alte înfățișări. (Cu adâncă psihologie, homeopatia reduce aproape la zero substanța activă și consideră că un remediu, tot mai reduc o dată cu diluția, reprezintă o maximă eficacitate și o maximă primejdie.) De subliniat și importanța bitumului, considerat odată un important leac pentru trup, devenit de un secol marea mumie și leacul pentru economie, important furnizor de energie, ajungând prin propagarea sa tumultuoasă să hrănească sângele și carnea oamenilor, revelându-si astfel adevăratul chip de stăpân mineral al lumii și de distrugător al vieții.


“Pâinea face rău, mâncați câte puțin”, recomanda Céline pe timpul când pâinea obișnuită era încă bună. Pâinea este ambiguă, ca orice lucru înzestrat cu valoare și semnificație. Conține un ferment, fără de care n-ar fi pâine, dar fermentul este o impuritate cadaverică, o moarte care trăiește. A fugi din Egipt cu azima pascală semnifică dorința de a te desprinde de orice urmă a morții. Lumina azimei poate schimba sensurile profunde ale Exodului… Familia evreiască devine o azimă fugară pe care drojdia ce dospește a îngerului morții n-o poate înhăța… Moise și Aaron cunoșteau tainele vieții și ale morții. Fermentul este îngerul morții, iar azima este un porumbel care se adăpostește de moarte dincolo de Marea de Trestii, departe de pământul negru unde fiii lui Ham scormonesc morții și plămădesc pâinea, pentru vii și morți, în cuptoarele lor de tenebre încinse. Exodul numește a zecea plagă, moartea primilor născuți, pesah, extincția fermentului pe care fuga azimii evreiești o lasă în urma și în jurul ei. Sau o poveste cu porți ferecate din cauza unei epidemii, sau o tăcere simbolică ce tăinuiește misterul fermentului, al morții detestate existente în munca brutarilor și a berarilor, care bat drumul între casă și morminte. Nici o armată nu-i urmărește pe sărmanii amărâți care se țin după cei doi preoți-cârmuitori violenți, după cum nici un câine nu a urlat în noaptea aceea în Egipt, ca să nu tulbure tăcerea deplină în care se săvârșea separarea destinelor și suprimarea nelegiută a unei înțelepciuni; armata e imaginară, reală e doar moartea, ciubărită în pâinea dospită, hameț, cuvânt care conține ideea violenței, iar poporul-azimă fuge de armata-ferment, proslăvind un trimf iluzoriu asupra necesității morții. Paștele înseamnă distrugerea tuturor fermenților din casă, la lumina unei lămpi; trebuie să dispară mămăliga babiloniană, berea din Mezia, oțelul din Idumea, berea egipteană, fermentul vopsitorilor, aluatul brutarilor, lipiciul scribilor (Pesahim). Dușmanul Paștelui este acel element oscur și puternic, fermentul, pe care brutarii egipteni l-au descoperit prin continua mânuire a cadavrelor și care își va face din nou apariția, readuncând contaminarea cu moartea, prin pâinea dospită care e Cristos, reînviat din ferment pentru a proclama zădărnicia Exodului și a spune: “armata faraonului este aici”. Refuzul de a se amesteca cu moartea este greșeala și miracolul ebraic: le interzice evreilor o adevărată transcendență spirituală, înrădăcinându-i însă în timpul omenesc, dor-va-dor, până la sfârșitul lumii. Primul cuptor alchimic este un cuptor de pâine egiptean, în formă de con cu trunchiul în sus, iar drojdia din aluat, prin care mișunau bacterii vii, este al său nigredo ascuns. Pâinea apare în Egipt, unde legătura dintre alimente și moarte, între mort și nevoia sa de a fi hrănit, este asemeni celei dintre aluat și drojdie, iar mortul este drojdia unei pâini necunoscute, care crește în cuptoarele-barcă în drumul său spre infinit și în cheagurile și crustele mumiei sale, viitorul leac. De aceea Céline, praticien metafizic, are dreptate: pâinea face rău (cu cât e mai bună, pâine adevărată, cu atât face mai rău), și o dietă bazată pe porumb, grâu, ovăz, orez și azimă este mult mai bună: conține mai multă viață. Ar trebui să mâncăm pâine o dată pe an și azimă în fiecare zi: dar dacă am exagera cu consumul de pască din motive igienice, am profana ceea ce ni s-a transmis prin Scriptură, s-ar șterge cu totul semnul misterios, pe care urmează abia să-l ințelegem. Urmași ai Egiptului, suntem condamnați de fapt să mâncăm pâine, fii și sclavi ai cuptorului, și așa trebuie, ca principalul nostru aliment să fie un produs al efortului uman, purtând în sine lumina și umbra, adică viața care se ridică din moarte, pe care azi o mănâncă doar cei vii, dar care s-a aflat, de mai multe ori, timp de mii de ani, pe masa morților.


Egiptul îl învață pe Hipocrat medicina, fiindcă e un azil în care sunt prezente toate bolile. Trusa lui Imhotep nu avea nici o clipă de răgaz. Ieșeau din ea minunate instrumente chirurgicale și un anestezic, fabricat din praf de marmură de la Memfis și oțet, cu care îngrijea toate felurile de tumori înșirate în papirusul Ebers. Poate că aceleași boli existau și la Roma sau la Atena, dar Egiptul îmi evocă cu precădere imaginea unui om bolnav și nefericit, și chiar, în umbra bolii, a unei înțelepciuni cu miros de camfor și iod, într-o tristă sală a unui vechi spital. (Pentru romani el era un sanatoriu luminos, cu o climă uscată care îi atrăgea pe toți cei ce tușeau.) E vina muzeelor care, expunând laolaltă doar resturile scoase din morminte, îl întâmpină parcă pe vizitator cu un geamăt prelung, ieșit din lătratul lui Anubis. Ca toți bolnavii cronici inteligenți, egipteanul era răutăcios, spiritual și sarcastic. Nilul era eternul și formidabilul său medic, Zeii erau șefii diverselor secții, urmați de o mulțime de asistenți. Profesorul Bes și soția lui Tueris vegheau ca nou-născuții să fie diformi cum se cuvine: băiatul un pitic hidropic, păros și bărbos, fata un Behemot ieșit din frunziș. Cât rahitism! Câte spinări cu morbul lui Pott! Ce de spastici! Ce de distrofici! O mulțime de orbi și chiori! Poliomelita, variola, tifosul exantematic, lepra, bilarzioza vezicală, holera… Se îmbătau ca să-și ofere o clipă de uitare, și burțile se umflau cu lichid… Mi-i imaginez ca pe un mare circ cu coloane vertebrale arcuite, cu acondroplazii, cu siluete neregulate, cu profiluri cadaverice, sub protecția unor câini, pisici, crocodili, hipopotami, boi și năluci monstruoase- singurii care se bucurau de o bună sănătate în valea Nilului. Și paraziții, oaspeți permanenți ai intestinelor: pend, heft, herxetep, viermii nemiloși și corozivi, tenia, achilostoma duodenală, schistosoma haematobium (mai puțin răspândit totuși decât astăzi, deoarece mulțimea de păsări ibis devorau ouăle de bilarzia din moluștele acvatice) și viermele de ááá, o boală necunoscută… Și revărsări nesfârșite ale intestinelor… Diferiti autori neagă existența sifilisului: greu de crezut, deși mumiile cercetate au dat un răspuns negativ. In epoca elenistică era totuși prea răspândit pentru a lăsa necontaminat Egiptul ptolemeic. (Giovanni Marro a studiat o suspectă adâncitură elastică dintr-un craniu ptolemeic de la muzeul din Torino.) Mă uimește că niște consumatori așa de mari de ceapă erau atât de măcinați de boli… Balonări teribile… Rinichii cel puțin funcționau bine… Pâinea și berea umflau stomacul, rohet al săracului, pântecele țăranilor; cei bogați făceau inflamații de la carnea sălbăticiunilor, friptura de gazelă și de struț. Un popor adâncit cu totul în misterul hranei: o primrște de la un Zeu fluvial, o împarte cu morții și cu ființele cerești, cu suflarea universului viu; inventează pâinea și alchimia, împerechiere a Bucătăriei cu Mormântul. Dacă o divinitate invocată refuza să vindece un bolnav, omul pronunța cuvintele celei mai cumplite amenințări: n-o să mai primești mâncare.


Celebre erori ale medicinei grecești, preluate și propagate apoi de medicii arabi: forma bifurcată a uterului, existența unor excrescențe pentru hrănirea mucoasei uterine, deplasarea uterului în interiorul corpului (Meyerhof, La Gynécologie et l’Obstétrique chez Avicenne et leurs rapports avec celle des Grecs, Hôpital Papayoannou, Cairo, 1938). Nu numai Platon în imaginația lui, ci chiar Hipocrat credea in deplasarea uterului, animal dornic să genereze, care în căutarea seminței începe să migreze dintr-un loc în altul provocând Isteria; este un fel de a demonstra că uterul este ocupat de corpul feminin, care asemeni oricărei ființe vii se mișcă și se deplasează în intriorul său. Nu este nici o eroare.


Albert Camus îi spunea lui Jean Guitton: "E un om care n-a omorât niciodată o muscă". Guitton răspundea: "Musca pe care el n-a omorât-o a răspândit ciuma". Trebuia să spună purice, în loc de muscă, dar adevărul moral rămâne.


Evreii și nevroza. Charcot afirma (Leçons du mardi à la Salpetriere): "La evrei, v-am mai spus-o de multe ori, patologia nervoasă se manifestă adeseori cu mai mare amploare ca la alții; în mod deosebit se pot constata, în condiții excelente de studiu, diferitele asocieri ale elementului artritic cu elementul nervos, existente în marile lor familii". (Charcot studiase fenomenele nervoase și printre evreii sefarzi ai Mellah-ului din Tetuan și întâlnise aceleași asocieri ereditare dintre nevroză și artritism).


In cartea a șasea, Celsus recomandă pentru fisurile anale odihnă și băi de șeut calde. Apoi, în timp ce faci baia caldă, cu două ouă de porumbel, fierte tari și descojite, freci pe rând, ușor, partea bolnavă. Câtă delicatețe, pentru nefericitul nostru fund! Anus quoque multa taediique plena mala recipit… (Fundul chiar suferă multe rele și neplăceri.)


Non venit ad duros pallida Cura toros (Nu vine palida grijă la paturile reci, Martial, XIV, 162). Vine și aici; poate că nu pentru a veni, ar trebui să fie mult mai tari, paturi de cuie pe care să stai intins gol. Durerea deschide ușa, ne vede sângerând și pleacă.


Umflătura avea o culoare roșie ca ficatul și mărindu-se lua forma unei inimi cu vârful în sus, oribilă, din care picura sânge.


Minunat titlu: Spasmele doamnelor cu spirit rafinat, ale celor care îndrăgesc literatura și ale altora cuprinse de dulcea pasiune a dragostei, boala acestui secol. Cu anatomia unor inimi și creiere ale acestora, Veneția, Graziosi, 1789. Autor: Giovanni Virani. Anul pentru studierea spasmelor este bine ales: 1789.


Interesantă observația dintr-un studiu referitor la iudaism și alcoolism ("Revue d'Histoire de la Medecine Hebraique, martie 1957) că printre comunitățile evreiești din Statele Unite, alcoolismul se întâlnește foarte rar, totuși intoxicația cu alcool crește pe măsură ce ortodoxia slăbește. Pentru evreul modern alcoolul este probabil un surogat dionisiac al Dumnezeului abstinent al lui Avraam. Când era pe moarte, Joseph Roth făcea aluzie și la celălalt Dumnezeu.


Curmalele uscate, spune Maimonide, provoacă dureri de cap. Dar plăcerea unei curmale aduce bucurie inimii.


Ginecologii americani, spune profesorul Baruk, au obeservat că rareori apare cancerul colului uterin și al penisului la evreii care respectă tradiția, deoarece se abțin în totalitate de la actul sexual pe perioada ciclului și datorită circumciziei, care elimină acțiunea cancerigenă a smegmei. De asemenea, la congresul de cancerologie de la Moscova din 1963 s-a afirmat că la popoarele ce practică circumcizia, cancerul colului uterin este foarte rar, ceea ce înseamnă că cei botezați nu au grijă să se curețe de smegmă, definită de Littré ca “o materie albicoasă, de consistența săpunului înmuiat, care se strânge între cutele organelor genitale”. Poetic am spune: săpunul care nu curăță. Sângele uterin are un simbolism înalt: viață-moarte… Ca lucrare sfântă, îți arde degetele. Considerarea lui drept nevătămător pe baza analizelor materiale a fost o imprudență, o sfidare…


Zambaco Pacha (Voyages chez les lepreux) relatează următoarea întâmplare: “ O fată frumoasă și de familie bună se îndrăgostește nebunește de un lepros în fază inițială și reușește să se mărite cu el, căsători cu un lepros sau între leproși nefiind interzisă în Samos. Femeia trăiește timp de opt ani cu soțul ei, care din gelozie și egoism se străduiește să-i transmită boala pe toate căile posibile; nu voia ca ea să îi supraviețuiască. O săruta întruna pe gură, îi oferea limba pentru a-i fi sărutată îndelung, deși avea cerul gurii plin de ulcerații… I-a inoculat lepra de mai multe ori. Degeaba. Femeia trăiește încă, bine sănătoasă.” Opt ani de mângâieri leproase (leproșii sunt foarte senzuali) cu unicul scop de a muri împreună, într-o unică descompunere, încă în viață fiind- și să dai greș, prin refuzul unui microorganism de a te contamina! Și ea care se uită mereu în oglindă pentru a zări cel mai mic semn, descoperind cu oroare că pielea sa rămâne neatinsă! Trecerea peste orice dezgust, în speranța că va fi contaminată, dar până la urmă sacrificiul ei este zadarnic, leprosul ei piere de unul singur. De aceea nici nu va încerca să se sinucidă, dorea să moară de aceeași boală. Iubea mai mult lepra decât pe lepros.


Sau sceptici, sau septici.


Incendium mundi (Arderea lumii). Distrugerea straturilor protectoare ale biosferei, soare arzător, solvet saeclum in favilla (veacul se va descompune în cenușă). O celulă singură se masturbează în adâncurile întunericului precum Atun-Ra și generează una nouă. Inmulțire. După mai puțin sau mai mult de un miliard de ani, viața a redevenit posibilă într-un loc anume. Celula formează organisme complexe. O pereche de animale se reproduce sub ploi yucatece. Ciuperci înalte cât munții. Copaci monstruoși și carnivori. Din apă apar animale uriașe cu trompă. Mai trece un miliard de ani și iată-i pe Sofocle, Alexandru, Lucrețiu, Cezar, îndrăgostiții celebri, marii criminali, Copernic, Sade, Freud, Einstein, Energia Nucleară, sfârșitul comun. Leti sub dentibus ipsis (Uciși de dinții propri), în această devorare și vomitare continuă a unor lumi lipsite de realitate, omul visează la raționalitatea și judecata istoriei.



“Intreaga lume este iremediabil destinată să înnebunească, dacă nu va avea loc o schimbare radicală a vietii noastre actuale” (Forbes-Winslow, psihiatru și criminolog din epoca victoriană).


Optimismul este asemeni oxidului de carbon: ucide lăsând pe fața cadavrelor o pecete trandafirie.


Cât timp vor dori să ucidă dorința de a da naștere nu se va pierde.


“C’est l’heure où les douleurs des malades s’aigrissent!” (E ora la care durerile bolnavilor se întețesc- Baudelaire, Crepuscule du Soir): o știa din proprie experiență, căci durerile de oase și cefalee provocate de sifilis sunt mai puternice în orele serii și ale nopții. De La Martinierère (Traité de la maladie vénérienne, 1664) pomenește de emanațiile nocive ale pământului care, atrase de corpul omenesc, pun în mișcare umorile (“La raison pourquoi l’humeur vérolique s’esmeut le soir et cesse le jour”- E motivul pentru care umoarea sifilisului circulă seara și se oprește ziua.). Imaginea durerilor sale în Voyage à Cynthère: “ J’ai senti tous les becs et toutes les mâchoirs” etc. (“Am simțit fălcile și clonțurile toate.”) Seara devine contrariul liniștii fatale din Foscolo, imagine nu a morții, ci a exasperării răului de viață, corp viu al lui Angra-Mainyu. Nu scapă de emanațiile nocive ale pământului nici semizeii Alcizi: “les poisons de la terre infectent le sang reçu des immortels” (“Otrăvurile pământului infectează sângele moștenit de la nemuritori.”), spune Centaurul lui Maurice de Guérin. Cămașa lui Nessos, înmuiată în otrava luetică, e trimisă de o femeie: bănuiesc că e cămașa din care ne tragem cu toții (în afara celor născuți prin cezariană); Hercule scapă de arsura substanței toxice aruncându-se pe rug. In mitul toltetic, înțeleptul Nanahuatzin (numit Inteleptul și Bubosul) e poftit de zeul Centeotl Inopiltzin (Zeul Orfan, Singur, Fără Tată) să se arunce în foc, după ce suportase durerile tot mai ascuțite din orele nopții; Bubosul se aruncă și o acvilă superbă coborâtă din cer îl trage în sus, iar înțeleptul sifilitic se transformă în Soare (astru infectat, pătat cu umflăturile lui Nanahuatzin, drept care se și zvârcolește de durere în timp ce apune). In felul acesta, lumina care îi hrănește pe cei vii este un amestec de înțelepciune și oroare, purtând în sine durerile și metamorfozele amurgului (“Et l’homme impatient se change en bête fauve”-“ Si omul nerăbdător devine fiară.”). La începutul odei Noaptea, Parini intuiește exact realitatea nocturnă, ce nu semnifică dispariția luminii, ci acel ceva care supune și domină lumina naturală (ca și pe cea artificială) câtă a mai rămas. Printr-un effort neîncetat, civilizația umană ajunge să stăpânească Bubele, să învingă prin medicamente și igienă boala provocată de tunica Deianirei și a înțeleptului din Uț: dar sifilisul care infectează sângele soarelui, cine îl răpune? Cine poate opri noaptea, care tot la doisprezece ora revine pentru a ne infecta?


Dacă Gilles de Rays ar fi fost internat într-un azil la primele semne ale dorinței de măcel și desfrâu și ar fi fost îndemnat să facă collages, poate s-ar fi descărcat și ar fi ieșit vindecat. Ar fi urmat discuții interminabile despre acele formidabile collages. Cel care purta în sine sămânța de mare criminal ar fi renăscut ca artist. Dar nu l-am fi cunoscut pe cel care o purta, după cum nu știm câtă pornire criminală înăbușită prin ergon-ul ispășitor, poartă unii din marii artiști care ne uimesc fără încetare.


Pascal observă că Platon și Aristotel au scris despre politică pentru a face ordine într-un spital de nebuni.


Socrate recomanda tinerilor să se privească în oglindă cât mai des: pentru ca văzându-și frumusețea să fie demni de ea (ἂξιοι γίγνοιντο). Sub această maximă socratică, găsesc in caietul meu, menționat la întâmplare sau ca un ciudat comentariu, acest citat din Fargue: “… sa voix de son suspensoir” (“… vorbește din suspensor”).


O femeie, stăpâna unui câine foarte mare, care o iubește și e teribil de gelos, aduce în casă niște pisicuțe pe care le alintă întruna: Câinele, după ce le suportă greu un timp, le ucide. Are astfel dovada iubirii câinelui său, fiindcă a ucis pentru ea.


In universul dragostei, respingerile sunt mai numeroase și au mai mare importanță decât atracțiile. Două frunze alăturate printr-un lipici puternic, dar care plutesc într-un ocean de apă în clocot.


Émile Mauchamp (La Sorcellerie au Maroc; a fost asasinat în 1907 la Marakech) relatează că in ebraismul magrebian diavolul joacă un rol mai important decât divinitatea, iar vrăjitorul se bucură la Mellàh de o autoritate și o încredere mult mai mari decât cele ale unui rabin.
(Mauchamp). Dacă o femeie însărcinată vede o femeie goală care îi provoacă dorința de a avea o fată, sau un bărbat gol care o va face să dorească un băiat, și în acel moment ea poartă un copil de sex opus celui dorit, prin frecarea vulvei va naște un hermafrodit. Pentru a nu atrage nenorocirea, nu trebuie pomenită mușcătura mortală a viperei (ci mușcătura vitală, vie: "el kerset el haya"). In seara de sabat nu se pronunță cuvinte precum ou, ac, cărbune, foarfece, în locul lor vom spune: fiul găinii, cheia, mărul, trusa. In chiromanție se examinează palma dreaptă a bărbaților și cea stângă a femeilor, altminteri răspunsul este fals. Un copil care râde în somn visează că tatăl său e pe moarte. Pentru a scapa de coșmaruri trebuie să introduci dimineața, timp de trei zile, mâna într-un closet, după ce ai picurat puțin ulei, apoi să-ți pui mâna pe stomac și s-o ții acolo toată ziua, bând apa în care se răcește fierul înroșit, luată de la un fierar. In dragostea pe care femeile o practică între ele nu există raport oral, ci o frecare vulvară insistentă ("fricarelle" a lui Brantome). Testiculul țapului, denumit Insoțitorul Singurătății, e atât de căutat pentru masturbarea femeilor încât măcelarii nu au voie să-l vândă ca organ întreg: trebuie să-l taie în două pentru a-l face inofensiv, iar doamnele de la Curte pot consuma morcovii și sfecla doar tăiate în felii. Pentru ca o femeie să devină sterilă se înmoaie lama unui cuțit în scurgerea ei menstruală, apoi se îngroapă într-un cimitir: sterilitatea va dura atât timp cât lama va rămâne îngropată. Poate fi permanentă dacă femeia va mânca boaba de orz căzute din botul unei măgărițe, înmuiate apoi în sângele menstrual. O bucățică de alaun introdusa în vagin schimbă sperma în apă, dar prepuțul unui copil, dacă e mâncat crud imediat dupa circumcizie, te lasă gravidă. Pentru a-i provoca unei femei scurgeri continue de sânge, o faci să înghită praful a șapte lipitori, uscate într-un tub; remediul este luarea unui laxativ cu unt rânced topit. Un corb tăiat în bucăți, învelit în frunze de dafin și într-o bucată de pânză neagră, îngropat apoi într-un mormânt vechi, produce paralizie pe viață. Terenul este minat la propriu cu pachete îngropate, conținând vrăjitorii, pentru a-i pedepsi pe cei cărora le sunt destinate, atunci când calcă pe ele. (Pe un asemenea teritoriu cumplit încolțesc frica de a ieși, de a umbla și rugămințile de salvare din Psalmi.) Dar împotriva viselor rele exista un leac extrem de rațional- povestirea lor de îndată în hăul latrinei. Povestirea visului în fața closetului e o purificare, o despovărare a minții, la fel cum se descarcă corpul în locul potrivit. Metoda asta o practic de ani de zile și o recomand celor care nu sunt superstițioși. Orice fel de constipație a minții se poate folosi de aceasta metodă practică: gânduri lascive, fantasme, iubiri, dolii, amintiri dureroase, spaime, mânii, ambiții etc. Te închizi în closet și te descarci, mărturisind totul în fața marii urechi-bortă, care nu va dezvălui nimic nimănui. Closetul e un medic cinstit și un prieten credincios.


Putem explica imoralitatea lăudatei procreări conștiente astfel: delictul de a crea un om, de a introduce în lume altă durere și alt rău, nu are loc în mod inconștient, în extazul dramatic al unei împerechieri de taină, ci printr-o premeditare la rece, fără a ține seama de măsurile de precauție obișnuite, încercând mereu și mereu, până se atinge scopul. Mai vinovată este procrearea artificială, cu sămânța ținută la rece, fără ca executantul și pântecele care primește să se cutremure de ceea ce fac, în care lipsește până și săvârșirea la cald, voluptatea care mai atenuează lucrurile un pic.


Pluteam, beat de fericire, pe un fluviu de excremente, cu brațele deschise, până la ejaculare. (Fluviul de excremente care provoacă plăcere este Viața și chiar dacă ar fi doar apă curată, e aceeași Maya în diferitele ei întrupări.)


Nu ceea ce mănânci, ci ceea ce nu mănânci face bine sănătății tale, și una, și alta.