De cincisprezece ani, hurrienii își mențineau baza pe fața întunecată a satelitului.

Era un fapt fără precedent, ceva nemaiauzit. Nici un hurrian nu visase că ar fi posibil să întârzie atât de mult. Echipele de decontaminare fuseseră pregătite și așteptau de cincisprezece ani, gata să coboare prin norii radioactivi și să salveze ce se mai putea salva pentru supraviețuitori. Evident, în schimbul unui onorariu corespunzător.

Cu toate acestea, planeta se rotise de cincisprezece ori în jurul soarelui ei. În decursul fiecărei revoluții, satelitul se rotise de aproape treisprezece ori în jurul primarei sale. Totuși, războiul nuclear nu izbucnise.

În diverse locuri de pe suprafața planetei, primatele mari dotate cu inteligență detonaseră bombe nucleare. Stratosfera se încălzise considerabil din cauza rămășițelor radioactive. Nici vorbă însă de război.

Devi-en sperase din tot sufletul că va fi înlocuit. Era al patrulea căpitan al acestei expediții de colonizare, dacă putea fi numită așa după cincisprezece ani de anabioză, și era destul de mulțumit că va exista și un al cincilea căpitan. Acum, când planeta natală trimitea un super-administrator care să evalueze personal situația, înlocuirea lui nu mai putea întârzia. Grozav!

Stătea pe suprafața Lunii în costumul său spațial și se gândea la casă, la Hurria. Brațele lungi și subțiri i se agitau când și-o amintea, parcă tânjind (datorită milioanelor de ani de instinct) după arborii ancestrali. Era înalt de numai un metru. Prin vizorul căștii, se putea distinge un chip negru și zbârcit, cu nas cărnos și mobil, aflat exact în mijlocul feței. Prin comparație cu tenul său, smocul micuț al bărbii fine părea de albeața zăpezii. În partea dorsală a costumului, imediat sub talie, se zărea proeminența în care se odihnea confortabil codița scurtă și groasă a hurrienilor.

Desigur, lui Devi-en nu i se părea nimic anormal în aspectul său, deși era conștient de diferența dintre hurrieni și alte inteligențe din galaxie. Numai hurrienii erau atât de mici; numai ei aveau cozi și erau vegetarieni ― numai ei scăpaseră de inevitabilul război nuclear care distrusese toate celelalte specii inteligente cunoscute.

Stătea pe șesul care se întindea atât de mult încât peretele circular (care pe Hurria ar fi fost numit crater, dacă ar fi fost mai mic) era invizibil înapoia orizontului. La adăpostul peretelui sudic al marginii craterului, unde întotdeauna exista o protecție față de razele directe ale soarelui, se dezvoltase un oraș. Începuse bineînțeles ca o tabără temporară, dar, o dată cu anii, fuseseră aduse femei și se născuseră copii. Acum existau școli și sere complexe, rezervoare mari de apă ― tot ceea ce caracteriza o așezare pe un corp ceresc lipsit de atmosferă.

Era ridicol! Totul pentru că locuitorii unei planete dețineau arme nucleare și nu voiau să să se angajeze într-un război nuclear.

Super-administratorul, care va sosi în curând, va pune, fără îndoială, aproape imediat, aceleași întrebări pe care Devi-en și le pusese de nenumărate ori.

De ce nu izbucnise un război nuclear?

Devi-en îi privi pe mauvieni mătăhăloși pregătind terenul de asolizare, netezind asperitățile și așternând patul ceramic conceput pentru a absorbi impulsurile câmpului hiperatomic, cu disconfort minim pentru pasagerii navei.

Chiar și în costumele spațiale, mauvienii păreau să degaje forță, însă era numai forța mușchilor. Înapoia lor, se zărea silueta micuță a unui hurrian care dădea ordine, pe care mauvienii docili le ascultau. Bineînțeles.

Dintre toate primatele inteligente mari, rasa mauviană își plătea onorariile în valuta cea mai neobișnuită ― nu sub forma de bunuri materiale, ci cu un procent din chiar membrii ei. Tributul era cât se poate de util, preferabil din multe puncte de vedere oțelului, aluminiului sau medicamentelor rare.

Receptorul lui Devi-en învie, pârâind.
― Am reperat nava, domnule. Va asoliza într-o oră.
― Foarte bine, încuviință Devi-en. Imediat după asolizare, pregătiți-mi mașina să mă ducă la ea.

Nu simțea însă deloc că ar fi fost foarte bine.

***

Super-administratorul apăru flancat de escorta personală formată din cinci mauvieni. Aceștia intrară în oraș o dată cu el, câte unul de fiecare parte, iar trei în spate. Îl ajutară să-și scoată costumul spațial, apoi se dezechipară și ei.

Trupurile lor aproape lipsite de păr, fețele rotunde, cu trăsături grosolane, nasurile lătărețe și pomeții turtiți erau respingătoare, totuși nu înfricoșătoare. Deși mauvienii erau de două ori mai înalți și de peste două ori mai voinici decât hurrienii, ochii le erau inexpresivi și ținuta complet docilă; țineau aplecate gâturile brăzdate de vene groase, iar brațele musculoase le atârnau inerte pe lângă corp.

Super-administratorul îi concedie cu un gest scurt și ei ieșiră. Bineînțeles, nu avea nevoie de protecția lor, totuși poziția sa necesita cinci gărzi de corp și trebuia să respecte eticheta.

Pe durata mesei și în timpul interminabilului ritual de bun-venit, nu se discută absolut deloc despre afaceri. La o oră care ar fi fost mai cuvenită pentru somn, super-administratorul își trecu degetele prin bărbuță și întrebă:
― Cât mai trebuie să așteptăm pentru planeta aceasta, căpitane?

În mod evident, era bătrân. Părul de pe antebrațe era sur, iar smocurile de la coate aveau aproape albeața bărbii.
― Nu pot preciza, Înălțimea Voastră, răspunse Devi-en umil. Ei n-au urmat calea.
― Asta-i foarte clar. Întrebarea este de ce n-au urmat-o? Consiliul apreciază că rapoartele dumitale promit multe, dar oferă puține. Vorbești despre ipoteze, însă nu oferi detalii. Pe Hurria, acest lucru ne agasează. Dacă știi anumite lucruri pe care nu ni le-ai spus, acum este momentul să le aflu.
― Înălțimea Voastră, teoria este greu de dovedit. Nu deținuserăm experiență în spionarea unei rase pe o perioadă atât de lungă. Până recent, nu priviserăm acolo unde trebuia. În fiecare an, se sperase că războiul va izbucni în anul următor, și doar de când am venit eu, în calitate de căpitan, am început să-i studiem pe băștinași cu mai multă atenție. Măcar unul dintre avantajele așteptării îndelungate a fost faptul că am învățat unele dintre graiurile lor principale.
― Într-adevăr? Fără să coborâm pe planetă?
― Navele noastre pătrunse în atmosfera planetară în misiuni de observare, mai cu seamă în primii ani, explică Devi-en, au înregistrat transmisiuni radio-TV. Calculatoarele lingvistice au fost programate să le descifreze și în ultimul an am încercat să le pricep sensul.

Super-administratorul îl privi fix. Din ținuta sa, se putea deduce că orice exclamație de surpriză ar fi fost inutilă.
― Și ai aflat ceva interesant?
― Este posibil, Înălțimea Voastră, totuși cele deduse par atât de stranii, iar fundamentul dovezilor este atât de nesigur încât nu am cutezat să consemnez nimic în rapoartele oficiale.

Super-administratorul înțelesese.
― Ai avea ceva împotrivă să-mi explici ipotezele dumitale... neoficial?
― Cu plăcere, răspunse imediat Devi-en. Se știe că locuitorii planetei sunt primate mari. În plus, ei dovedesc o natură competitivă.

Celălalt exhală, oarecum ușurat, și-și trecu iute limba peste vârful nasului.
― Crezusem, murmură el, că s-ar putea să nu fi fost așa, și atunci... Continuă, continuă!
― Au o natură competitivă, îl asigură Devi-en. Ba chiar într-o măsură mai mare decât media cunoscută de noi.
― Atunci, de ce nu urmează cursul știut?
― O fac, până la un punct, Înălțimea Voastră. După obișnuita perioadă de incubație, ei au început să dezvolte mecanizarea, iar după aceea omorurile firești dintre primatele mari au devenit războaie distrugătoare. Armele nucleare au fost inventate la sfârșitul celui mai recent război pe scară planetară și războiul a încetat imediat.

Super-administratorul încuviință din cap.
― Și apoi?
― În mod normal, la scurt timp după aceea, ar fi trebuit să se declanșeze un război nuclear, în decursul căruia forța de distrugere a armelor atomice ar fi crescut rapid. Cu toate acestea, ele ar fi fost utilizate în modalitatea specifică primatelor mari, reducând populația la câțiva supraviețuitori înfometați pe o planetă distrusă.
― În mod vădit, însă, toate acestea nu s-au petrecut. De ce?
― Eu cred, șovăi Devi-en, că dezvoltarea băștinașilor s-a petrecut cu o viteză neobișnuit de mare după începerea mecanizării.
― Și ce dacă? Ce importanță are? În felul acesta, au deținut mai repede arme nucleare.
― Este adevărat. Totuși, după cel mai recent război la scară planetară, au continuat să creeze arme nucleare cu o viteză la fel de mare. Aici pare a fi problema. Potențialul distrugător crescuse înainte ca războiul nuclear să poată începe, pentru ca acum să se ajungă la un nivel la care nici primatele mari inteligente nu îndrăznesc să riște declanșarea unui conflict armat.

Super-administratorul își dilată ochișorii negri.
― Asta-i imposibil! Nu mă interesează ce aptitudini tehnice dețin creaturile acestea. Știința militară avansează rapid numai în decursul războaielor.
― Poate că acest lucru nu-i adevărat în cazul acestor ființe. Oricum, se pare că ele duc un război ― nu unul real, totuși un război.
― Nu unul real, totuși un război, repetă super-administratorul sec. Ce-nseamnă asta?
― Nu sunt sigur, își legănă Devi-en nasul în semn de exasperare. Aici este punctul în care tentativele mele de a găsi un fir logic în materialele răzlețe pe care le-am cules devin nesatisfăcătoare. Planeta se găsește într-un așa-numit "război rece". Nu știu ce poate fi, dar îi stimulează cu îndârjire pe băștinași să-și continue cercetările militare, fără a implica distrugerea nucleară.
― Imposibil!
― Planeta este acolo, noi suntem aici și așteptăm de cincisprezece ani.

Brațele lungi ale super-administratorului se ridicară și se încrucișară deasupra capului său, apoi coborâră atingând umerii opuși.
― În cazul acesta, există un singur curs de acțiune. Consiliul a analizat posibilitatea ca pe planetă să se fi atins o stare de echilibru instabil, un fel de pace nesigură care poate oricând degenera într-un război nuclear. Ceva asemănător descrierii dumitale, deși nimeni n-a sugerat motivele pe care le-ai propus. Totuși, nu putem îngădui așa ceva.
― Nu, Înălțimea Voastră?
― Nu, rosti celălalt, părând străbătut de un fior de durere. Cu cât continuă această situație incertă, cu atât crește posibilitatea ca primatele mari să descopere călătoria interstelară. Vor ieși în galaxie și vor profita de natura lor înclinată spre concurență. Înțelegi?
― Și?

Super-administratorul își afundă capul și mai mult în brațe, parcă nedorind să audă ceea ce trebuia să spună. Glasul îi răsună înfundat:
― Dacă echilibrul lor este instabil, trebuie să le dăm un impuls, căpitane. Trebuie să-i împingem...

Stomacul lui Devi-en se răscoli și, brusc, își simți din nou prânzul în fundul gâtului.
― Să-i împingem, Înălțimea Voastră?

Refuza să înțeleagă.
― Trebuie să-i ajutăm să declanșeze războiul nuclear, rosti deschis super-administratorul. Părea la fel de tulburat ca Devi-en, totuși continuă în șoaptă: Trebuie!

Devi-en de-abia își găsi glasul.
― Dar cum se poate face așa ceva, Înălțimea Voastră?
― Nu știu cum. Și nu mă mai privi așa! Decizia nu-mi aparține mie, ci Consiliului. Sunt sigur că înțelegi ce s-ar întâmpla cu galaxia, dacă o rasă de primate mari inteligente ar pătrunde în spațiul cosmic fără să fi fost deja îmblânzită de războiul nuclear.

Devi-en se înfioră la gândul acela. O asemenea forță de cucerire eliberată în galaxie... Cu toate acestea, insistă:
― Dar cum se începe războiul nuclear? Cum se procedează?
― Îți repet că nu știu. Totuși, trebuie să existe o modalitate, poate un... un mesaj pe care să-l trimitem sau... un uragan pe care l-am putea declanșa prin însămânțarea artificială a norilor. Am putea realiza multe chestii cu condițiile lor climaterice...
― Și în ce fel ar porni ele un război nuclear?
― Nu știu, poate că nu-l vor porni... Am menționat aspectul respectiv doar ca un posibil exemplu. Primatele mari vor ști însă modalitatea. La urma urmelor, ele demarează conflictele nucleare. Ceva din tiparele gândirii lor știe răspunsul la întrebarea dumitale. Asta a fost decizia Consiliului.

Devi-en auzi sunetul înfundat al cozii sale care lovea lent în scaun. Încercă s-o oprească, dar nu izbuti.
― Care decizie, Înălțimea Voastră?
― Să răpim o primată mare inteligentă de pe planetă.
― Una sălbatică?
― Deocamdată, pe planetă nu există altele. Evident, una sălbatică.
― Și ce vă așteptați să ne spună ea?
― Asta nu contează, căpitane. Atâta vreme cât spune suficient despre orice subiect, analiza ne va oferi răspunsul.

Devi-en își retrase capul cât putu de mult între omoplați. Pielea de la subsuori îi vibra de repulsie. O primată mare sălbatică! Încercă să-și imagineze una neatinsă de finalul zguduitor al războiului nuclear, neafectată de influența civilizatoare a împerecherii eugenice a hurrienilor.

Super-administratorul nu se strădui câtuși de puțin să ascundă faptul că-i împărtășea dezgustul, totuși rosti:
― Va trebui să conduci expediția de capturare, căpitane. Este spre binele galaxiei.

***

Devi-en văzuse planeta de câteva ori și de fiecare dată se simțise străbătut de valul unui dor de casă copleșitor.

Era o planetă minunată, mult asemănătoare Hurriei ca dimensiuni și caracteristici, dar mai sălbatică, mai măreață. După pustiul selenar, resimțea vederea ei ca pe un șoc fizic.

Câte alte planete asemănătoare se găseau pe listele conducătorilor Hurriei? se întrebă el. Câte alte planete despre care observatori meticuloși raportaseră modificări sezoniere ale aspectului exterior ce puteau fi interpretate doar ca fiind determinate de cultivarea câmpiilor, folosită pentru alimentație? De câte ori în viitor avea să vină o zi când radioactivitatea din stratosfera uneia dintre aceste planete avea să crească, urmând să fie trimise imediat escadrilele de colonizare?

...Așa cum se întâmplase cu planeta aceasta.

Încrederea cu care acționaseră hurrienii era aproape patetică. Devi-en ar fi putut hohoti, citind rapoartele inițiale, dacă n-ar fi fost el însuși prins acum în acest proiect. Navetele hurriene de cercetare se apropiaseră de planetă pentru a culege informații geografice, ca să localizeze centrele populate. Desigur, fuseseră văzute, dar ce mai conta? Dintr-o clipă în alta ― crezuseră ei ― va veni explozia finală.

Dintr-o clipă în alta... Trecuseră însă ani zadarnici și navetele de cercetare se întrebaseră dacă n-ar fi trebuit să fie mai precaute. Se retrăseseră.

Naveta lui Devi-en acționa acum cu prudență. Membrii echipajului erau cu nervii încordați, din cauza caracteristicilor misiunii; nu i-ar fi putut calma nici una dintre asigurările căpitanului că nu se intenționa să se provoace vreun rău primatei. Chiar și așa, nu puteau zori derularea evenimentelor. Trebuiau să se mențină deasupra unei regiuni destul de pustii și necultivate, cu relief accidentat. Rămaseră zile întregi la o altitudine de cincisprezece kilometri, în vreme ce echipajul devenea tot mai irascibil și doar impasibilii mauvieni își păstrau calmul.

Apoi, instrumentele de observație le arătară o creatură, singură pe solul accidentat, cu un baston lung într-o mână și o raniță în partea superioară a spinării.

Coborâră rapid, cu viteză supersonică. Devi-en însuși, cu pielea înfiorată, se afla la comenzile navetei.

În timpul capturării, auziră creatura rostind două remarci distincte: primele comentarii înregistrate pentru utilizarea în analiza mentală.

Cea dintâi, atunci când primata zărise naveta aflată imediat deasupra sa, fusese înregistrată de microfonul multidirecțional. "Dumnezeule! O farfurie zburătoare!"

Devi-en înțelesese ultimele cuvinte; alcătuiau sintagma pentru navetele lor, care devenise răspândită printre primate în acei ani de la început, când hurrienii manifestaseră neglijență.

A doua remarcă fusese făcută când creatura sălbatică fusese adusă în navetă, zbătându-se cu o forță incredibilă, totuși fără a se putea smulge din strânsoarea de fier a mauvienilor imperturbabili.

Gâfâind, cu nasul cărnos tremurând ușor, Devi-en se apropiase de ea, iar creatura (a cărei față neplăcut de spână devenise cumva lucioasă datorită unei secreții fluide) răcnise: "Să dea dracii, o maimuță!"

Din nou, căpitanul înțelesese partea finală; era cuvântul pentru primatele mici într-unul dintre principalele graiuri vorbite pe planetă.

Creatura sălbatică era aproape imposibil de abordat. Fusese nevoie de infinită răbdare, înainte de a i se putea vorbi în mod rațional. La început, trecuse printr-un șir de crize de isterie. Își dăduse seama aproape imediat că va fi luată de pe Pământ și nu se comportase deloc așa cum sperase Devi-en, care crezuse că experiența va însemna pentru ea o aventură a cunoașterii. În loc de a fi interesată de cele din jur, vorbea întruna despre progenitura ei și despre o femelă primată.

Au neveste și copii, se gândi Devi-en înțelegător, și, în felul lor, îi iubesc, deși sunt primate mari.

După aceea, trebui să-l facă să înțeleagă că mauvienii, care-l păzeau și-l rețineau când devenea violent, nu-l vor răni, că nu va fi vătămat în nici un chip.

Devi-en simțise că-i venea rău la gândul că o ființă inteligentă putea fi vătămată de alta. Subiectul era extrem de dificil de discutat, fie și numai pentru a admite posibilitatea într-atât încât s-o nege hotărât. Creatura trata orice ezitare cu maximă suspiciune. Așa se comportau primatele mari.

În a cincea zi, când, poate extenuată, creatura rămase liniștită o perioadă îndelungată de timp, stătură de vorbă în cabina lui Devi-en. Brusc, ea se enervă din nou, când hurrianul îi explică, firesc, că așteptau declanșarea unui război nuclear.
― Așteptați! strigă. Ce vă face atât de siguri că va avea loc?

Evident, Devi-en nu era deloc sigur, dar continuă:
― Întotdeauna există un război nuclear. Scopul nostru este de a vă ajuta după aceea.
― Să ne ajutați după aceea.

Cuvintele îi deveniră incoerente. Creatura agită violent din brațe și mauvienii care-o flancau fură nevoiți s-o imobilizeze cu blândețe și s-o scoată de acolo.

Devi-en suspină. Remarcile creaturii se acumulau și poate că mentalii puteau face ceva cu ele. Propria sa minte neajutorată nu reușise să deducă nimic.

Între timp, creatura se degrada. Corpul său era aproape în întregime lipsit de păr, un amănunt pe care observațiile făcute de la distanță nu-l sesizaseră, atribuindu-l pieilor artificiale purtate de planetari. Procedau așa fie pentru a-și asigura căldura, fie din cauza unei repulsii instinctive a acestor primate mari pentru pielea golașă. Subiectul ar fi fost interesant de analizat. Mentalii puteau extrage datele relevante din același set de răspunsuri.

În mod straniu, pe chipul creaturii începuse să apară păr, chiar mai mult decât avea hurrianul, și de o culoare mai închisă.

Rămânea faptul că băștinașul nu prospera. Slăbise, fiindcă mânca puțin, și sănătatea i-ar fi putut fi afectată dacă-l țineau prea mult timp acolo. Devi-en nu dorea acest lucru.

În ziua următoare, primata păru destul de calmă. Vorbi de-a dreptul cu nerăbdare, abordând imediat subiectul războiului nuclear. Devi-en se gândi că acesta avea o atracție uluitoare pentru mintea primatelor mari.
― Ai zis, rosti creatura, că războaiele nucleare au loc mereu? Asta înseamnă că există și alte rase decât voi, noi... și ei ― arătă spre mauvienii din apropiere.
― Există mii de specii inteligente care trăiesc pe mii de planete, răspunse Devi-en. Multe mii.
― Și toate au avut parte de războiale nucleare?
― Toate care au ajuns la un anumit nivel de tehnologie. Toate, cu excepția noastră. Noi am fost altfel. Nouă ne-a lipsit competitivitatea. Noi deținem instinct de cooperare.
― Vrei să spui că știți că războiul nuclear se va declanșa și nu faceți nimic?
― Ba facem, protestă Devi-en îndurerat. Bineînțeles că facem. Încercăm să ajutăm. În trecutul rasei mele, când am descoperit călătoria spațială, nu înțelesesem primatele mari. Ele ne respingeau tentativele de prietenie, și de aceea n-am mai încercat. Am descoperit apoi planete acoperite de ruine radioactive. În cele din urmă, am dat peste o planetă care se afla realmente în toiul unui război nuclear. Am fost îngroziți, dar n-am putut face nimic. Încet-încet, am învățat. Acum, suntem pregătiți ca fiecare planetă pe care o descoperim să se găsească la nivelul nuclear. Avem pregătite echipamentul de decontaminare și analizoarele eugenice.
― Ce sunt analizoarele eugenice?

Devi-en construise expresia prin analogie cu ceea ce știa despre graiul creaturii. Acum, explică precaut:
― Îndrumăm împerecherile și sterilizările, pentru a înlătura, pe cât posibil, elementul competitiv din supraviețuitori.

Pentru o clipă, crezu că creatura va redeveni violentă. Ea întrebă însă cu glas scăzut:
― Vrei să zici că-i faceți docili, ca pe ăștia?

Indică din nou spre mauvieni.
― Nu, nu. Ei sunt diferiți. Mai exact, facem posibil ca, sub îndrumarea noastră, supraviețuitorii să fie mulțumiți cu o societate pașnică, neinteresată de expansiune, neagresivă. Rasele competitive s-au autodistrus, neavând așa ceva, și s-ar autodistruge din nou.
― Și voi ce aveți de câștigat?

Devi-en privi gânditor creatura. Era realmente necesar să explice plăcerile fundamentale ale vieții?
― Þie nu-ți face plăcere s-ajuți pe cineva? întrebă el.
― Haide, haide! Pe lângă asta, ce aveți de câștigat?
― Evident, există anumite contribuții pentru Hurria.
― Aha!
― O recompensă pentru salvarea speciei mi se pare corectă, protestă Devi-en, și există cheltuieli ce trebuie recuperate. Contribuția nu-i mare și depinde de fiecare caz în parte. De la o planetă a pădurilor, poate fi vorba despre o aprovizionare anuală cu lemn, de la alta cu săruri de mangan... În cazul mauvienilor, ale căror planete sunt sărace, ei s-au oferit să ne asigure un anumit număr de indivizi, pe care să-i folosim acolo unde avem nevoie. Sunt extrem de puternici, chiar și pentru primatele mari, și îi tratăm fără dureri, cu medicamente anticerebrale...
― Ca să faceți din ei niște zombi!

Devi-en ghici înțelesul termenului și protestă indignat:
― Câtuși de puțin! Doar ca să fie mulțumiți cu rolul acesta și să uite de planetele lor natale. Nu am dori să fie nefericiți. Sunt ființe inteligente!
― Cum ați proceda în cazul Pământului, dacă ar izbucni un război?
― Am avut la dispoziție cincisprezece ani ca să decidem cursul de acțiune. Planeta voastră este foarte bogată în minereuri de fier și și-a dezvoltat o excelentă tehnologie metalurgică. Cred că pentru voi contribuția ar consta în oțel. ― Suspină. ― În cazul vostru, însă, contribuția nu ne-ar amortiza cheltuielile. Am așteptat cel puțin zece ani mai mult decât era necesar.
― Câte rase vă plătesc în felul acesta? întrebă creatura.
― Nu cunosc numărul exact. Oricum, mai mult de o mie.
― Așadar, sunteți un fel de stăpâni ai galaxiei, nu? O mie de planete se distrug ca să contribuie la bunăstarea voastră. Să știți că mai sunteți ceva! (Glasul primatei se înălța, ascuțit.) Sunteți niște corbi!
― Corbi? repetă Devi-en, căutând să plaseze cuvântul în context.
― Mâncători de leșuri. Păsări care așteaptă ca un animal amărât să moară de sete în deșert, iar apoi coboară să-i devoreze stârvul.

Devi-en simți că-l apucă leșinul la auzul descrierii.
― Nu, șopti el, nu, noi ajutăm speciile.
― Așteptați începerea războiului, exact ca niște corbi. Dacă doriți să fiți de ajutor, preveniți războiul. Nu-i salvați doar pe supraviețuitori. Salvați-i pe toți.

Coada lui Devi-en zvâcni de ațâțare.
― Cum să prevenim un război? Îmi poți spune?

Prevenirea războiului nu era altceva decât reversul declanșării lui. Aflând un proces, celălalt devenea evident.

Primata sălbatică șovăia însă. În cele din urmă, rosti:
― Coboară pe Pământ. Explică situația.

Devi-en simți o dezamăgire profundă. Nu reușise. În plus...
― Să coborâm printre voi? Imposibili

Pielea i se înfioră într-o duzină de locuri la ideea de a se amesteca printre miliardele de sălbatici neîmblânziți.

Poate că expresia lui de oroare fusese atât de pronunțată și imposibil de interpretat greșit încât sălbaticul o putuse identifica, în ciuda barierelor dintre speciile lor. Încercă să se repeadă asupra hurrianului și trebui să fie prins practic în mijlocul saltului de către un mauvian, care-l imobiliză printr-o flexare lipsită de efort a mușchilor.
― Nu! răcni sălbaticul. Voi stați aici și așteptați. Corbilor! Corbilor! Corbilor!

Abia după câteva zile, Devi-en găsi forța de a-l revedea pe sălbatic. Fusese chiar pe punctul de a fi nerespectuos față de super-administrator, când acesta insistase că nu deținea suficiente date pentru o analiză completă a șablonului mental al primatelor sălbatice.
― Bănuiesc, totuși, că datele existente ar fi de ajuns pentru a găsi o soluție la problema noastră, pufnise îndrăzneț Devi-en.

Nasul celuilalt tremurase și limba sa trandafirie îl linsese meditativ.
― O soluție, poate, dar eu nu m-aș putea încrede în orice soluție. Ne confruntăm cu o specie extrem de neobișnuită. Știm deja acest lucru. Nu ne putem permite să greșim... Există, desigur, posibilitatea ca să fi dat peste un individ foarte inteligent. Sau... se poate ca aceasta să fie media de inteligență a rasei.

Super-administratorul păruse tulburat de posibilitatea respectivă.
― A descris o imagine oribilă a... a acelei păsări... care...
― Corb.
― Care punea întreaga noastră misiune într-o lumină deformată. De atunci, n-am mai putut mânca sau dormi normal. Mă tem chiar că voi fi nevoit să solicit înlocuirea...
― Nu înainte de a termina ceea ce ne-am propus, îl întrerupsese super-administratorul ferm. Crezi că pe mine mă încântă imaginea... mâncătorului de stârvuri? Trebuie să aduni mai multe date.

În cele din urmă, Devi-en încuviințase. Desigur, înțelesese. Super-administratorul nu era mai doritor decât oricare alt hurrian să provoace un război nuclear. Amâna cât mai mult posibil momentul deciziei.

Devi-en se pregătise pentru încă o discuție cu sălbaticul. Avea să se dovedească una complet insuportabilă, și ultima.

***

Sălbaticul avea o vânătaie pe obraz, de parcă li se opusese din nou mauvienilor. De fapt, Devi-en era sigur că așa se petrecuse. O făcuse în repetate rânduri și mauvienii, în ciuda strădaniilor de a nu-l vătăma, îl învinețiseră uneori. S-ar fi așteptat ca sălbaticul să se potolească, dându-și seama de eforturile lor de a nu-i pricinui vreun rău. În loc de așa ceva, se părea că certitudinea siguranței îl îmboldea spre sporirea rezistenței.

"Speciile de primate mari sunt cu adevărat feroce", se gândi trist Devi-en.

Vreme de peste o oră, discuția nu abordă decât lucruri lipsite de importanță, pentru ca brusc sălbaticul să rostească beligerant:
― De câtă vreme ziceai că sunteți aici?
― Au trecut cincisprezece ani de-ai voștri.
― Așa-i. Primele farfurii zburătoare au fost văzute imediat după Al Doilea Război Mondial. Cât mai durează până la declanșarea conflictului nuclear?
― Am vrea s-o știm și noi, răspunse Devi-en automat și se opri brusc.
― Crezusem că-i inevitabil. Data trecută ai spus că ați stat cu zece ani prea mult. V-ați așteptat ca războiul să izbucnească acum zece ani, nu?
― Nu pot discuta subiectul acesta.
― Nu? răcni sălbaticul. Și ce intenționați să faceți? Cât o să mai așteptați? De ce nu-i dați un mic impuls? Nu mai așteptați, corbilor! Declanșați un război!

Devi-en sări în picioare.
― Ce spui?
― Ce altceva așteptați, fu... ― Se înecă, șuierând o imprecație complet neinteligibilă, apoi continuă cu răsuflarea tăiată: Nu asta fac corbii când un nefericit de animal sau de om moare prea încet? Ei nu pot aștepta. Coboară și-i ciugulesc ochii. Așteaptă până-i neajutorat și apoi îl împing peste ultimul prag.

Devi-en ordonă evacuarea lui imediată și reveni în cabina sa, unde zăcu ore întregi. În noaptea aceea, nu închise ochii. Cuvântul "corbi" îi răsuna întruna în urechi și imaginea finală îi dansa pe retine.

***

― Înălțimea Voastră, rosti ferm Devi-en, nu mai pot vorbi cu sălbaticul. Dacă aveți nevoie de date suplimentare, nu vă pot ajuta.

Super-administratorul părea încercănat.
― Știu. Povestea cu corbii... E foarte greu de suportat. Observă, totuși, că ideea nu l-a afectat pe el. Primatele mari sunt imune la asemenea lucruri, sunt mai călite, mai rezistente. Face parte din modul lor de gândire. Oribil!
― Nu mai pot culege informații.
― Nu-i nimic. Înțeleg... În plus, fiecare informație suplimentară nu face decât să confirme răspunsul preliminar, cel despre care crezusem că era doar temporar, cel despre care realmente sperasem să fie doar temporar. ― Își îngropă capul sub brațele sure. ― Există o modalitatea prin care putem provoca începerea unei conflagrații nucleare.
― Da? Ce trebuie făcut?
― Este ceva foarte direct, foarte simplu. Ceva la care eu nu m-aș fi putut gândi niciodată. Nici tu.
― Ce anume, Înălțimea Voastră?

Simțea un groaznic fior de anticipație.
― Ceea ce menține pacea acum este faptul că nici una dintre cele două tabere, aproape egale, nu cutează să-și asume responsabilitatea declanșării războiului. Dacă una dintre tabere ar face-o, cealaltă ― s-o recunoaștem deschis ― ar replica fără milă.

Devi-en aprobă în tăcere.
― Dacă o singură bombă nucleară ar cădea pe teritoriul uneia dintre tabere, continuă super-administratorul, aceasta ar presupune imediat că a fost atacată de cealaltă facțiune. Ar considera că-i prea periculos să aștepte alte eventuale atacuri. În numai câteva ore, ar replica printr-un atac masiv. Adversarii ar răspunde la rândul lor. În câteva săptămâni, totul s-ar sfârși.
― Dar cum să determinăm una dintre tabere să lanseze acea primă bombă?
― Nu-i nevoie s-o lanseze, căpitane. Asta-i chiar ideea. Noi înșine lansăm prima bombă.
― Ce-e? se clătină Devi-en.
― Exact. Analizează mintea unei primate mari și răspunsul apare de la sine.
― Dar cum putem face așa ceva?
― Asamblăm o bombă. Asta-i simplu. Coborâm cu o navetă și o aruncăm peste o zonă locuită...
― Locuită?

Super-administratorul își feri privirea și mormăi:
― Altfel, nu obținem același efect.
― Înțeleg, spuse Devi-en.

Își imagina corbi; o făcea fără să se poată împotrivi. Erau niște păsări mari, cu solzi (aidoma micuțelor zburătoare inofensive de pe Hurria, dar incomparabil mai mari), cu aripi pieloase și gheare lungi și ascuțite ca briciul, coborând în cercuri, ciugulind ochii muribunzilor.

Își acoperi ochii cu palma. Tremurând, întrebă:
― Cine va pilota naveta? Cine va lansa bomba?

Acum glasul super-administratorului nu se auzi mai tare decât al lui Devi-en.
― Nu știu.
― Eu n-o s-o fac. Nu pot. Nu există nici un hurrian care ar putea s-o facă, pentru nici un preț.

Super-administratorul se legănă înainte și înapoi, cu o expresie nefericită întipărită pe chip.
― Poate că li s-ar putea ordona mauvienilor...
― Cine să le ordone așa ceva?
― Voi apela Consiliul, suspină super-administratorul. Poate că ei au mai multe date. Poate că vor sugera ceva.

***

De aceea, după aproape cincisprezece ani, hurrienii își demontau baza de pe fața întunecată a Lunii.

Nu realizaseră nimic. Primatele mari de pe planetă nu începuseră un război nuclear; poate că nu aveau s-o facă niciodată.

Și în ciuda ororilor care puteau urma, Devi-en se simțea străbătut de o fericire fără margini. Nu avea nici un sens să se gândească la viitor. Principalul era prezentul, în care el scăpa de cea mai oribilă dintre toate planetele oribile.

Privi Luna îndepărtându-se și micșorându-se până la dimensiunile unui punctuleț de lumină, o dată cu planeta și cu însuși soarele sistemului, și pierzându-se printre constelații.

De-abia atunci simți și altceva decât ușurare. De-abia atunci simți primul fior de ar-fi-fost-posibil.
― Ar fi fost posibil, se adresă el super-administratorului, ca deznodământul să fie altul, dacă am fi avut mai multă răbdare. Poate că, în cele din urmă, ar fi început războiul nuclear.
― Mă-ndoiesc, replică celălalt. Analiza mentală a...

Se opri și Devi-en pricepu. Sălbaticul fusese readus pe planetă cu un minim de vătămări. Evenimentele din săptămânile de detenție îi fuseseră șterse din minte. Fusese plasat lângă o localitate micuță, nu departe de locul unde fusese găsit inițial. Tovarășii săi aveau să presupună că se rătăcise. Slăbiciunea, vânătăile, amnezia aveau să fie puse pe seama dificultăților prin care trecuse.

Dar dezastrul făcut de el...

Dacă nu l-ar fi adus deloc pe Lună... Poate că atunci s-ar fi împăcat cumva cu posibilitatea declanșării unui război. Poate că s-ar fi gândit cumva la ideea lansării unei bombe și ar fi conceput un sistem indirect, telecomandat de la mare depărtare.

Imaginea stârnită de descrierea corbului de către sălbatic oprise totul. Ea îi distrusese pe Devi-en și pe super-administrator. Când toate datele fuseseră expediate spre Hurria, efectul asupra Consiliului fusese la fel de profund. Ordinul de demontare al Bazei nu întârziase.
― N-o să mai particip niciodată la colonizări, spuse Devi-en.
― Este posibil, zise super-administratorul pe un ton sumbru, ca nici unul dintre noi să n-o mai facă vreodată. Sălbaticii de pe planeta aceea vor ieși în spațiu, iar extinderea primatelor mari și a gândirii lor în galaxie va însemna sfârșitul... sfârșitul...

Nasul lui Devi-en tremură. Sfârșitul tuturor... sfârșitul tuturor lucrurilor bune pe care Hurria le făcuse în galaxie și al tuturor lucrurilor bune pe care ar fi continuat să le facă în viitor.
― Ar fi trebuit să lansăm..., începu el, dar nu termină fraza.

Ce rost avea s-o spună? Oricum, n-ar fi putut lansa bomba. Dacă ar fi putut s-o facă, ar fi gândit ei înșiși în maniera primatelor mari... și existau lucruri și mai rele decât simplul sfârșit al tuturor.

Devi-en se gândi la corbi.