A trosnit o prăpastie în cer și dintre cioburi s-au risipit îngeri cu picioarele de puf, ca dintr-o închisoare după ce paznicul a fost asasinat.
Cărările printre aer se întretaie ca trenele de scântei prin ghemuri irizate. O diafragmă de lacrimi desparte (până unde?) regatul tău cu stânci fără legendă de pajiștea mea mută cu tăcerile în straturi de clinchete sinucise. Acolo luceafărul e o decorație ce se înalță până la inima nopții ca o barcă de răcoare, ca un abajur.
O poveste de opal pentru distilarea somnului în vise. Fiecare păsare este emisarul unui fior dincolo de trăsnete și cuvinte, pentru rănile din gâtlejul uscat în gangrene. Dintr-o scorbură uitată ca o orbită din scheletul tău viitor, se înalță în zboruri transparente vulturi albi domestici. Aș fi vrut să te chem la această emigrare fără sfârșit printre lampioane coborâte în amulete sau reclame din lumini. Aș fi vrut să te cufund în cascada din aroma pelerinagiilor, să te păstrez regină în amintire și în purpure. Apoi, albă ca emoția să străbați noaptea poteca de marmoră și singurul zgomot să-ți pară escorta din două umbre de gumă jucându-se la întrecere, legate de tălpile tale pipăind în gol. Halucinații se bat sub frunte ca regii din ospiciu. Dar din palma fakirului acum cresc, efemere, mixandre, cavourile înfloresc în corole de lavă și dintre corole o tămâie arteziană se subțiază până la gând și cade mutilată peste piscuri. Nomad, mirajul te conduce într-un palanchin printre metamorfoze, printre insulele ca decorații pierdute într-un peisaj naufragiat dintre limpezimi de nectar. Vin la tine singurătate, îmbrăcat în inima mea ca într-o menghină, și-ți cer fildeșul izvorului. Numai tu înțelegi prietenia de azimă caldă a lămpii; fotoliul ca brațele Taniei din flori de salcâm acum te primește întreg. Pipăie cartea, armură cu foșnet de rochie în fiecare pagină, cu strune de păianjen bijutier în silabe. În urma lamei de os, filele din încheieturile dezvirginate destramă în sânge pudră albă.
Nostalgia unei miresme înșeuate pe spatele vântului îți lovește fereastra cu deget ireal, în această toamnă ce aruncă în stradă coșarii și frunzele neurastenice.
Sufletul ros de viermi în dantelă îl desfaci cu grijă ca un steag de muzeu. Cărui narcotic te vei prosterna azi? Să coborâm în beciuri fiecare zi epuizată, s-o păstrăm printre damigene în costume havaiene. Pentru pupilele orbilor am legat în snopi coralii cu o panglică dintr-o geană de incandescențe. Câte mimoze nu strivești cu o privire? În boschet, crepusculul își strânge pulpele în clătinări fără contur și aruncă o eșarfă din florete peste lianele cari urcă scheletul de brad în brățări. E o mlădiere zveltă, fără început; un acid verde se insinuează în seva culoarelor cotidiane, capul se pleacă lângă coapsele iubitei și, într-o rostogolire de tobogan, sărutările țâșnesc ca pescărușii din spuma ca un fular al mării și descuie lacătul amforei. Prin vine trece un acordeon și trezește miracolul din ecou, acest alter-ego santinelă, ca o prestidigitație de viori incendiate într-o călătorie astronomică. Sub fiecare crustă se ascunde un univers. Departe, liniștea răsturna nisipernița uriașă cât timpul.
Departe, te așteptau, răsturnate pe spate, poiene ca poeme ondulând o mare de cuțite putrede. Un trofeu inima de bronz se lovește cu capul de coaste ca de brazde, buimacă. În monotonia aparentă, răzvrătirile cresc șoimi efervescența neastâmpărului. Și trompetele hazardului anunțau dintre zorele anarhia alămurilor. Prințul tremură ca un dezacord în această oră legată cu fire de gheață și barca ce-l duce se șterge ca o amintire palidă după vitralii. LIBERÃ TRECERE: prințul trece incognito cu capul la subțioară în servieta docilă, gâtul rămas o placă de patefon, fără spadă la brațulf femeii cu buzele lipite ca o scrisoare necitită, cu surâs de lanțetă. Drumul se prelungește pe țăndări de azur, proaspăt. Undeva îl așteaptă neclintit turnul fără bază. Acolo suspinele se prefac în imnuri pentru inelele vrăjite, schimbate în delir și tensiune.