Din gangul care se strecura printre case, dînd într-altă uliță, trei trepte tocite și murdare te duceau la clădirea cenușie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moașă...poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeași clipă ușa se deschise și se auzi scâncetul răgușit și pițigăiat al noului născut, care era Paganini.
Copilul a plâns toată noaptea, a plâns și dimineața. Plângea, tânguindu-se parcă împotriva cruzimii părinților, care-l chemaseră la viață într-o noapte atât de neagră și furtunoasă, când marea înfuriată se izbea de cele două diguri genoveze, bubuind ca o gură de tun.
Era în noaptea de 27 octombrie a anului 1782.

[cap. II - Legenda nașterii]


***


Băiatul ascultă tăcut și cu ochii largi deschiși. Chipul profesorului său încremenise într-un zâmbet de maniac. În sfârșit, bătrânul zise mai departe:
- Pentru a căpăta un sunet limpede ca argintul, trebuie să știi să îmbini însușirile naturale ale bradului și ale arțarului. În natură există întotdeauna o sumedenie de sunete, dar ele trebuie prinse, trebuie domesticite, ca pasărea care zboară deasupra acestor copaci, fără să scoată un sunet. Pasărea trebuie domesticită într-atât, încât să înceapă să cânte. Bagă bine de seamă, băiatule, că placa de sus a cutiei de rezonanță se face totdeauna din brad, iar cea de jos din arțar. Am mai socotit apoi că bradul are darul de a produce un sunet cu o viteză de șaisprezece ori mai mare decât aerul. Sunetul născut în vioară prin îmbinarea vitezei reduse a vibrațiilor arțarului și a sensibilității extraordinare a bradului ne va da raportul de doisprezece pe șaisprezece. Mulți cred însă că sunetul se naște cu aceeași înălțime și în placa de sus și în cea de jos. De fapt sunt două sunete diferite. Armonia naturii face ca aceste două sunete să se contopească într-unul singur, desăvârșit și unic. Odată am comandat o vioară numai din lemn de arțar, cu plăcile cutiei de aceeași grosime. Nu puteai s-o asculți: suna îngrozitor și avea un ton surd. Natura nu suportă monotonia, băiete! Placa de sus și cea de jos trebuie să sune diferit, iar diferența să fie egală cu un ton întreg. Sunetul unic și curat, ce se naște din această contopire, seamănă cu aliajul a două metale nobile, care, luate fiecare în parte, sunt slabe și moi, dar care, îmbinate, capătă tărie și rezistență. Din două elemente slabe se naște puterea! Să ții minte că dimensiunea viorii nu se poate nici mări, nici micșora. De îndată ce cantitatea de aer din cutia viorii se va mări, nota 'mi' de sus va schelălăi ca un cățeluș călcat pe coadă, iar sunetul notelor de bas va ajunge slab, surd și răgușit, ca bolboroseala unui om bătut. Dacă, dimpotrivă, micșorezi cutia viorii, se petrece fenomenul contrariu. Coarda a patra va amuți, iar basul va începe să urle răgușit. Să nu crezi însă că totul rămâne neschimbat în lume. Și natura se schimbă, așa cum se schimbă și oamenii. Fiecare generație își are urechile ei: diapazonul veacului acesta sună altfel decât diapazonul secolelor trecute. Când ai să cânți față de lume multă, să-ți acordezi altfel vioara decât atunci când cânți în fața unei familii de cinci persoane. Bunicul și străbunicul tău simțeau altfel sunetele naturii. Lor le plăcea să audă numai anumite lucruri, iar față de altele erau surzi. Și aceasta o făceau fără să-și dea seama, fără nici o prefăcătorie din partea lor. În asemenea lucruri, omul nu se poate înșela pe sine însuși. Nu poți convinge generația de astăzi să-și acordeze instrumentele muzicale după diapazonul veacului trecut. Generația de azi are alte cerințe; ea nu mai aude sunetele viorii de altădată și iată de ce s-a simțit nevoia să se ridice tonalitatea diapazonului. Vibrația coardelor s-a mărit și ea. Călușul a devenit mai înalt, iar coardele întinse formează o cocoașă pe placa de sus. Călușul lasă o distanță atât de mare între placa de sus a cutiei și coarda 'mi', încât printre ele poate trece un șoarece. Să știi, dragul meu, că diapazonul de acum este mai înalt față de cel din secolul trecut cu o jumătate de ton, iar presiunea coardelor cutiei de rezonanță nu mai este de șaizeci, ci de optzeci de funturi. Omul a început să întindă mai tare coardele. De asemenea, nervii oamenilor sunt mai încordați acum. Timpul zboară în goană, zilele se fugăresc una după alta și oamenii se prefac necontenit. Ce-o să fie mai departe? Unde se va opri prefacerea omului? Chiar de pe acum bag de seamă că lumea își schimbă culorile, urechile noastre prind alte sunete și mi se pare că lumina soarelui se întunecă...
Cosio se așeză pe o canapeluță. Își scoase din buzunar o batistă și își șterse lacrimile. Se ridică apoi și, luîndu-l de mână pe Paganini, îl scoase din odaie.
- Să mergem, băiatule! – rosti dânsul. Să nu povestești nimănui cele ce ai auzit de la mine! Naturii nu-i place să-i fie dezvăluite tainele și pedepsește pe cei prea curioși.

[cap. VII - Contele Cosio]






Defăimarea lui Paganini
editura muzicală a Uniunii Compozitorilor - 1972