Dragă prietene,
Scrisoarea dumitale m-a emoționat, fiindcă prin ea m-am văzut pe mine însumi la vîrsta de paisprezece-cincisprezece ani, în cenușia Lima de pe vremea dictaturii generalului Odria, entuziasmat de visul de a deveni cîndva scriitor, dar și deprimat la gîndul că nu știam ce să fac pentru asta, de unde și cum să încep a cristaliza în opere literare acea vocație pe care o simțeam ca pe o poruncă de neamî-nat: să scriu povestiri care să-i încînte pe cititori așa cum pe mine mă fermecaseră cele ale scriitorilor ce începuseră să-și ocupe locurile în panteonul meu particular: Faulkner, Hemingway, Malraux, Dos Pas-sos, Camus, Sartre.
De cîteva ori mi-a trecut prin cap să-i scriu unuia sau altuia (toți trăiau încă pe atunci), cerîndu-i vreo îndrumare în problema aceea spinoasă: cum să devin scriitor. însă n-am îndrăznit niciodată, din timiditate, sau poate din cauza acelui tip de pesimism inhibant — la ce să le mai scriu, cînd știu sigur că nici unul din ei nu va catadicsi să-mi răspundă? — care nimicește de obicei vocațiile multor tineri din țările unde literatura nu înseamnă cine știe ce în ochii majorității și supraviețuiește la periferia vieții sociale, ca o îndeletnicire aproape clandestină.
Pe dumneata nu te-a încercat această paralizie, din moment ce mi-ai scris. Este un început bun în aventura în care ai dori să te lansezi și de la care aștepți — sînt sigur, deși nu reiese din scrisoare — atî-tea minuni. îndrăznesc să-ți sugerez să nu te bazezi prea mult pe asta, nici să nu-ți faci mari iluzii în legătură cu succesul. Desigur, nu există vreun motiv anume să nu-l obții, dar dacă vei persevera scriind și publicînd, vei descoperi degrabă că premiile, recunoașterea publică, vînzarea cărților, prestigiul social al unui scriitor au o cale a lor foarte sui generis, cît se poate de arbitrară, întrucît uneori se feresc ca de foc de cei care le-ar merita cel mai mult, asediin-du-i în schimb și covîrșindu-i pe cei mai puțin merituoși. Astfel încît cine vede în succes stimulul esențial al vocației sale se va alege cu visul spulberat, confundînd de fapt vocația literară cu cea a gloriei, a strălucirii, ori a beneficiilor economice pe care le oferă cîteodată literatura, cîtorva scriitori (foarte puțini). Or, lucrurile acestea sînt diferite.
Poate că trăsătura principală a vocației literare constă în faptul că acel care o are trăiește exercitarea acelei vocații ca pe cea mai minunată recompensă de care va avea vreodată parte, mult, mult mai prețioasă decît toate cele pe care i le-ar putea oferi
roadele ei. Aceasta este una din certitudinile mele absolute, printre atîtea nesiguranțe și șovăieli legate de vocația literară: scriitorul simte la modul cel mai intim că scrisul e tot ce i s-a întîmplat mai bun în viață, tocmai fiindcă a scrie înseamnă pentru el cel mai frumos fel posibil de a trăi, indiferent de consecințele sociale, politice sau economice decurgînd din scrisul lui.
Vocația mi se pare a fi punctul de plecare indispensabil în discuția noastră despre ceea ce pe dumneata te însuflețește și te neliniștește totodată: cum să devii un scriitor. E o chestiune misterioasă, de bună seamă, asediată de incertitudine și de subiectivitate. Dar asta nu înseamnă că se sustrage oricărei încercări din parte-ne de a o explica la modul rațional, evitînd mitologia vanitoasă, muiată în religiozitate și trufie, cu care o înconjurau romanticii, făcînd din scriitor un ales al zeilor, o ființă însemnată pe frunte de o forță supraomenească, transcendentă, ca să scrie acele cuvinte divine sub influența cărora spiritul uman se sublimează și, grație contaminării sale cu Frumusețea (cu majusculă, desigur), atinge nemurirea.
Azi nimeni nu mai vorbește așa despre vocația literară sau artistică, însă, deși explicația oferită acum este mai puțin grandioasă ori fatidică, ea ră-mîne totuși destul de vagă, o predispoziție de origine incertă care îi face pe unii bărbați și pe unele femei să-și închine viața unei activități spre care într-o bună zi se simt chemați, aproape obligați s-o desfășoare, pentru că intuiesc că numai exercitîn-du-și acea vocație — scriind tot felul de istorii, de
exemplu — se vor simți realizați, în deplin acord cu sine, oferind tot ce au mai bun, fără senzația mizerabilă a irosirii, vieții lor.
Eu nu cred că ființele omenești se nasc cu un destin prestabilit din momentul zămislirii, ca urmare a întîmplării sau a unei divinități capricioase care le-ar împărți nou-născuților aptitudini, lipsă de aptitudini, pofte și repulsii. Dar nici nu mai cred ceea ce, într-un anumit moment al tinereții mele, aflîndu-mă sub influența voluntarismului existențialiștilor francezi — a lui Sartre, în speță —, ajunsesem să cred că vocația ar fi totodată și o alegere, o liberă mișcare a voinței individuale care hotăra viitorul persoanei. Deși cred că vocația literară nu este ceva fatidic, înscris în genele viitorilor scriitori, și în ciuda faptului că sînt convins că disciplina și perseverența pot în unele cazuri să producă geniul, am ajuns la convingerea că vocația literară nu se poate explica numai în termenii alegerii libere. Aceasta din urmă, în ochii mei, e desigur indispensabilă, însă doar într-o fază secundă, după o primă înclinație subiectivă, înnăscută sau dobîndită în copilărie ori în prima tinerețe, pe care acea alegere rațională de care e vorba vine s-o întărească, nicidecum s-o fabrice din creștet pî-nă-n tălpi.
Dacă nu cumva mă înșel în bănuiala asta a mea (sigur, există mai degrabă posibilitatea de a mă înșela decît de-a avea dreptate), o femeie sau un bărbat dezvoltă în mod precoce, din copilărie sau pe la începutul adolescenței, o predispoziție de a fantaza, de a-și închipui persoane, situații, întîmplări, lumi diferite de cea în care trăiesc ei, iar această înclinație este punctul de plecare al unei viitoarei vocații literare. Desigur însă, de la această pornire de a te îndepărta de lumea reală, de viața adevărată, pe aripile imaginației, pînă la practica literaturii, se cască o prăpastie de care marea majoritate a oamenilor nu ajung să treacă. Cei care trec de ea și devin creatori de lumi prin cuvîntul scris, deci scriitorii, sînt o minoritate care adaugă acelei predispoziții sau tendințe mișcarea voinței, denumită de Sartre o alegere. La un moment dat, ei au hotărît să fie scriitori. S-au ales ca atare. Și-au organizat astfel viața încît să preschimbe în cuvînt scris vocația aceea care, înainte, se mulțumea cu fabularea, în impalpabilul și tainicul teritoriu al minții, altor vieți și altor lumi. Or, acesta e chiar momentul pe care dumneata îl trăiești acum: dificila și pasionanta circumstanță cînd va trebui să hotărăști dacă, peste fantazarea unei realități fictive, vei dori s-o și materializezi prin intermediul scrisului. Dacă aceasta îți va fi alegerea, atunci negreșit vei fi făcut un pas extrem de important, cu toate că el nu-ți poate garanta încă nimic în legătură cu viitorul dumitale de scriitor. Totuși, a te încăpățîna să devii asta și nu altceva, a te decide să-ți orientezi propria viață în funcție de acest proiect e deja o modalitate — unica posibilă — de a începe să fii scriitor. Oare ce obîrșie să aibă acea predispoziție precoce de a inventa ființe și istorii, care e și punctul de plecare al vocației scriitoricești? Cred că răspunsul este: răzvrătirea. Sînt încredințat că acel care se lasă în voia elucubrației de a scorni vieți distincte de cea pe care o trăiește în realitate își manifestă în felul acesta indirect respingerea și criticarea vieții de zi cu zi, a lumii reale, și dorința lui de a le înlocui cu cele iscate din imaginația-i și dorințele sale. De ce și-ar pierde timpul cu ceva atît de evanescent și de himeric — crearea de realități fictive — cel ce este intim satisfăcut de realitatea reală, de viața lui așa cum și-o trăiește? Ce-i drept însă, acel ce se răzvrătește împotriva ei punînd în funcție mașinăria asta complicată și inutilă a scornirii de vieți și de oameni, o poate face împins de nenumărate motive. Altruiste sau mîrșave, generoase ori meschine, complexe sau banale. Natura acestei chestionări esențiale a realității reale, care, după părerea mea, se aține în planul îndepărtat al oricărei vocații de condeier de istorii, nu are cine știe ce însemnătate. Ceea ce contează este ca acea respingere să fie atît de radicală încît să poată alimenta entuziasmul față de operația sau lucrarea asta — la fel de quijotescă precum atacarea morilor de vînt cu sulița în cumpănire — care constă în a înlocui iluzoriu lumea concretă și obiectivă a vieții trăite cu cea subtilă și efemeră a ficțiunii.
Totuși, în ciuda faptului că este himerică, această lucrare se realizează într-un fel subiectiv, figurat, neistoric, și ajunge să aibă efecte de mare importanță în lumea reală, adică în viața oamenilor din carne și oase.
Această situare în răspăr cu realitatea, această nepotrivire care este secreta rațiune de a fi a literaturii — a vocației literare —, face ca tocmai ea să ne ofere o mărturie unică asupra unei epoci date. Viața descrisă de ficțiuni — mai ales de cele mai reușite — nu este niciodată cea trăită realmente de cei care le-au inventat, le-au scris, le-au citit și le-au lăudat, ci una fictivă, pe care au trebuit s-o creeze artificial fiindcă n-o puteau trăi în realitate, drept care s-au resemnat s-o trăiască doar la modul indirect și subiectiv în care se trăiește această altă viață: a viselor și a ficțiunilor. Altfel spus, ficțiunea este o minciună care tăinuiește un adevăr adînc; ea e viața care n-a fost, cea pe care bărbații și femeile unei epoci date au vrut și n-au putut s-o aibă, așa că au fost nevoiți s-o inventeze. Ea nu este zugrăvirea fățișă a Istoriei, ci mai degrabă partea goală de dinăuntru, reversul măștii, ne-întîmplarea care tocmai de aceea a trebuit să fie creată de imaginație și de cuvinte, ca să aline ambițiile pe care viața adevărată nu era în stare să le satisfacă, să umple golurile descoperite de acei bărbați și acele femei în jurul lor și pe care ei se străduiau să le populeze cu nălucirile scornite de mintea lor.
Răzvrătirea aceasta este foarte relativă, desigur. Mulți condeieri de istorii nici măcar nu sînt conștienți de ea, și poate că dacă ar conștientiza miezul cel rebel al vocației lor de fantazare ar fi deopotrivă surprinși și speriați, fiindcă în viața lor publică ei nu se consideră cîtuși de puțin niște dinamitarzi secreți ai lumii în care locuiesc. Pe de altă parte, e o răzvrătire destul de pașnică la urma urmei, căci ce mare neajuns îi poți provoca vieții reale dacă îi opui viețile impalpabile ale ficțiunilor? Ce primejdie poate rezulta pentru ea din asemenea competiție? La prima vedere, nici una. Doar e vorba de un joc, nu-i așa? Iar jocurile nu sînt periculoase, atîta timp cît n-au pretenția de a-și depăși spațiul propriu năvălind în viața reală. Ei bine, dacă totuși cineva — să zicem don Quijote sau doamna Bovary — se în-căpățînează să confunde ficțiunea cu viața și încearcă să-și croiască o viață conform ficțiunilor, atunci rezultatul e de obicei dramatic. Cine va proceda astfel, va plăti crunt cu decepții teribile.
Cu toate acestea, jocul de-a literatura nu e unul inofensiv. Rod al unei intime insatisfacții față de viața așa cum este, ficțiunea e la rîndul ei prilej de nemulțumire, de frustrare. Iar asta se întîmplă fiindcă cel ce, prin lectură, trăiește o mare ficțiune — precum cele două menționate, a lui Cervantes și a lui Flaubert — revine la viața reală cu o sensibilitate mult mai ascuțită față de limitările și imperfecțiunile ei, aflînd din acele mărețe fantezii că lumea reală, viața trăită sînt infinit mai mediocre decît cele inventate de romancieri. Această neîmpăcare cu lumea reală, pe care o stîrnește literatura bună, poate în anumite împrejurări să se traducă și într-o atitudine de răzvrătire împotriva autorității, a instituțiilor sau a credințelor prestabilite.
De aceea Inchiziția spaniolă n-a avut nici o încredere în ficțiuni, le-a supus unei aprige cenzuri și a ajuns la atitudinea extremă de a le interzice în toate coloniile americane timp de trei sute de ani. Pretextul era că istoriile acelea absurde puteau să-i distragă pe indieni de la Dumnezeu, unica preocupare cu adevărat importantă în ochii unei societăți teocratice. Aidoma Inchiziției, toate guvernele sau regimurile care pretind să controleze viața cetățenilor au dovedit aceeași neîncredere în ficțiuni și le-au supus acelei vigilențe și domesticiri numite cenzură.
Nu se înșelau, nici ea nici ele; sub aparența-i inofensivă, inventarea de ficțiuni este o modalitate de exercitare a libertății și de răfuială cu cei care — fie ei religioși ori laici — ar dori s-o vadă suprimată. Acesta e și motivul pentru care toate dictaturile — fascismul, comunismul, regimurile integriste islamice, despotismele militare africane sau latino-ame-ricane — au încercat să controleze literatura îmbrăcînd-o în cămașa de forță a cenzurii.
Dar cu aceste considerații generale ne-am cam îndepărtat de cazul dumitale concret. Să ne întoarcem deci la ce te privește. Ai simțit în forul dumitale intern predispoziția de care vorbeam, peste care ai suprapus un act volitiv și ai hotărît să te dedici literaturii. Bun, dar acum ce va urma?
Ei bine, hotărîrea dumitale de a-ți asuma înclinația aceasta spre literatură ca pe un destin va trebui să devină nici mai mult nici mai puțin decît servitute, de-a dreptul robie. Ca să mă fac înțeles cît mai plastic, îți voi spune că ai săvîrșit deja ceva ce, pare-se, făceau unele doamne din secolul al XlX-lea, speriate de proporțiile trupești la care ajunseseră: ca să-și recapete siluetele de silfide, înghi-țeau o tenie. Ai avut vreodată ocazia să vezi pe cineva care poartă în măruntaie parazitul acesta oribil? Eu da, și pot să te asigur că sus-pomenitele doamne erau niște eroine, niște martire ale frumuseții. Pe la începutul anilor '60, la Paris, aveam un prieten grozav, pe Jose Marîa, un băiat spaniol, pictor și cineast, suferind de boala asta. Cînd tenia se instalează într-un organism, ea devine una cu el, se hrănește din el, crește și se întărește pe seama lui,
și e extrem de greu s-o expulzezi din trupul în care propășește, pe care l-a colonizat. Jose Măria slăbea, deși trebuia să mănînce și să bea (lapte, îndeosebi) în permanență ca să potolească nevoile animalului sălășluind în măruntaie, căci altfel răul de care suferea devenea insuportabil. însă tot ce mînca și bea el nu era pe gustul lui și nici de plăcerea sa, ci ale teniei. într-o zi cînd stăteam amîndoi de vorbă într-un bistrou din Montparnasse, m-a surprins cu următoarea mărturisire: „Noi facem o mulțime de lucruri împreună. Mergem la cinema, prin expoziții, batem librăriile și discutăm ore-n șir despre politică, filme, cărți, prieteni comuni. Iar tu crezi că eu fac toate astea ca tine, din pură plăcere. Te înșeli. Eu le fac pentru ea, pentru tenie. Am impresia asta: că tot ce ține acum de viața mea, acțiuni și gînduri, nu le trăiesc pentru mine, ci pentru ființa aceea de dinăuntrul meu, căreia nu-i mai sînt decît un slujitor." De atunci, îmi place să compar situația scriitorului cu aceea a prietenului meu Jose Măria cînd avea în el o tenie. Vocația literară nu este o distracție, un sport, un joc rafinat la care recurgi în clipele libere. Ci e o devoțiune exclusivă și exclusivistă, o prioritate căreia nu-i poți antepune nimic, o robie liber consimțită care face din victimele ei (din fericitele-i victime) niște bieți sclavi. Ca în cazul prietenului meu de la Paris, literatura devine o activitate permanentă, ceva care cotropește existența, care depășește cu mult orele dedicate scrisului și îmbibă toate celelalte activități, fiindcă vocația literară se hrănește cu viața scriitorului, aidoma prelungii tenii cînd invadează un trup. Flaubert spunea: „A scrie e un fel de a trăi." Altfel spus, cine și-a conștientizat această preafrumoasă și absorbitoare vocație nu scrie ca să trăiască, ci trăiește pentru a scrie.
Această idee de a compara vocația scriitorului cu o tenie nu este originală. Am descoperit-o de curînd citindu-l pe Thomas Wolfe (maestrul lui Faulkner și autorul celor două romane ambițioase: Timp și fluviu și Privește, înger, către casa), care și-a descris vocația ca pe intrarea unui vierme în propria-i ființă: „Căci visul murise pentru totdeauna, milostivul, obscurul, dulcele și uitatul vis al copilăriei. Viermele îmi intrase în inimă și zăcea acolo încolăcit, hrănin-du-se din mintea mea, din duhul din mine, din memoria mea. Știam că pînă la urmă am fost cuprins de propriu-mi foc, mistuit de flăcările-mi proprii, sfîșiat de cangea furioasei și nesătulei jinduiri care îmi absorbise viața ani în șir. Pe scurt, știam că o celulă luminoasă, din creier, inimă sau memorie, avea să strălucească pentru totdeauna, ziua, noaptea, la fiece trezire ori alunecare în somn din viața mea; că viermele se va hrăni și lumina va străluci; că nici o distracție, mîncare, băutură, călătorie de plăcere sau femeie n-o puteau stinge și că niciodată de-a-cum înainte, pînă cînd moartea avea să-mi învăluie viața în totala-i, definitiva-i întunecare, n-aveam să mai scap de ea.
Am aflat că în sfîrșit devenisem scriitor: am aflat pînă la urmă prin ce trece omul care își preschimbă viata în una de scriitor."1
1 Thomas Wolfe, Historia de una novela, El proceso de creacion de un escritor, traducere de Cesar Leante, Madrid, Editorial Pliegos, p. 60 (după originalul The Story of a Novei, 1936).
Cred că numai cel care „intră" în literatură așa cum intri într-un ordin religios, hotărît să-și închine acelei vocații timpul, energia, sforțarea, îndeplinește condițiile pentru a ajunge într-adevăr un scriitor și a scrie o operă care să-i supraviețuiască. Cealaltă înzestrare misterioasă pe care o numim talent, geniu, nu se ivește — cel puțin nu printre romancieri, deși există cazuri printre poeți și compozitori — în mod precoce și fulgerător (exemplele clasice sînt, evident, Rimbaud și Mozart), ci după o lungă secvență de ani de disciplină și perseverență. Nu există romancieri precoce. Toți marii, admirabilii romancieri au fost la început condeieri ucenici, al căror talent s-a consolidat pe îndelete, pe bază de statornicie și de convingere. E foarte încurajator — nu-i așa? — pentru cineva care începe să scrie, exemplul acelor scriitori care, spre deosebire de un Rimbaud, care era poet genial din adolescență, și-au edificat treptat talentul.
Dacă tema aceasta, a gestației geniului literar, te interesează, îți recomand voluminoasa corespondență a lui Flaubert, cu precădere scrisorile către amanta sa Louise Colet trimise între 1850 și 1854, ani în care scria Madame Bovary, prima lui capodoperă. Pe mine m-a ajutat mult lectura acestei corespondențe pe cînd lucram la primele mele cărți. Deși Flaubert era un pesimist/și scrisorile lui sînt pline de injurii la adresa omenirii întregi, dragostea lui pentru literatură nu cunoștea limite. De aceea și-a asumat vocația ca un cruciat, dăruindu-i-se zi și noapte, cu o convingere fanatică, neprecupețind nimic ci pretinzînd totul de la sine pînă la extreme incredibile. Astfel a reușit să-și depășească limitele (foarte vizibile în primele-i scrieri, atît de retorice și de servile față de modelele romantice în vogă) și să scrie romane precum Doamna Bovary și Educația sentimentală, poate primele două romane moderne.
Altă carte pe care aș îndrăzni să ți-o recomand legată de tema acestei scrisori aparține unui autor foarte diferit, americanul William Burroughs: Jun-kie. Burroughs nu mă interesează deloc ca romancier: istoriile lui experimentale, psihedelice, m-au plictisit întotdeauna în asemenea hal încît nu cred să fi dus pînă la capăt lectura nici uneia dintre ele. Dar prima lui carte, chiar Junkie, faptică și autobiografică, unde arată cum a devenit dependent de droguri și cum această dependență — o liberă alegere, venind negreșit peste o mai veche predispoziție — a făcut din el un sclav fericit, un rob deliberat al propriei dependențe, este o descriere fidelă a ceea ce, cred, e în esență vocația literară, a totalei subjugări a scriitorului față de menirea lui și a felului cum aceasta se hrănește din el, determinîndu-l în tot ce este, face sau renunță să facă.
însă, prietene, scrisoarea asta a mea s-a prelungit dincolo de ce îi este recomandabil unui gen — cel epistolar — a cărui principală calitate ar trebui să fie tocmai scurtimea, așa că îmi iau rămas-bun.
Te îmbrățișez.