agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 7501 .



FIRMA
проза [ ]
(The Firm, 1991)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [John_Grisham ]

2010-03-14  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by NC





1

Asociatul principal studie résumé-ul pentru a suta oară și nici de această dată nu găsi ceva care să-i displacă în legătură cu Mitchell Y. McDeere ― nu, în paginile acelea nu era scris nimic neplăcut.
Era vorba despre un tip inteligent, ambițios și arătos. În plus, era flămînd; ținînd cont de originea lui socială, era imposibil să nu fie flămînd. Era căsătorit, lucru obligatoriu de altfel. Firma nu angaja niciodată avocați necăsătoriți pe de-o parte, iar pe de altă parte, era împotriva divorțului, a umblatului după femei și a băuturii. Contractul prevedea chiar un test antidrog.
Tipul avea o diplomă în contabilitate, luase examenul de atestare din prima încercare și dorea să se specializeze în domeniul taxelor. Era alb și firma nu angajase niciodată negri. Reușiseră aceasta, deoarece adoptaseră o politică închisă, de club. Nu solicitaseră niciodată cereri de angajare. Alte firme solicitau și angajau persoane de culoare. Ei ― nu. Firma rămăsese albă ca laptele. Și, peste cîte toate, sediul firmei era nici mai mult nici mai puțin decît la Memphis, iar negrii cei mai bine pregătiți doreau să meargă la New York, la Washington sau la Chicago.
McDeere era bărbat și în cadrul firmei nu exista nici o femeie. Făcuseră greșeala aceasta pe la mijlocul anilor șaptezeci, cînd l-au angajat pe șeful promoției de la Harvard care, întîmplător, fusese o femeie ― și încă o adevărată magiciană în domeniul taxelor. Rezistase doar patru ani, patru ani furtunoși, și pierise într-un accident de mașină.
Pe hîrtie, McDeere arăta bine. El era principalul lor candidat. De fapt, pentru anul respectiv, nici nu existau alte candidaturi. Lista era foarte scurtă. McDeere sau nimeni altcineva.
Royce McKnight, asociatul care se ocupa cu conducerea firmei, studia dosarul pe care era scris: Mitchell Y. McDeere ― Harvard. Gros de un țol, plin de hîrtii scrise cu litere mici și de fotografii, dosarul fusese pus la punct de cîțiva foști agenți CIA, într-un birou particular de investigații din Bethesda. Ei făceau parte dintre clienții firmei și în fiecare an făceau investigațiile cerute de firmă, fără să ceară vreo plată. Susțineau că este foarte ușor să verifici niște studenți la Drept, complet lipsiți de bănuieli. Aflaseră, de exemplu, că McDeere ar fi dorit să părăsească regiunea de Nord-Est, că primise trei oferte de serviciu ― două la New York și una din Chicago ― din care cea mai ridicată era de șaptezeci și șase de mii de dolari și cea mai scăzută de șaizeci și opt de mii de dolari. Era, deci, o persoană căutată. Mai aflaseră că în anul al doilea de studenție avusese ocazia să copieze la examenul de asigurări. N-o făcuse și obținuse cea mai mare notă din grupa lui. Știau de asemenea că, în urmă cu două luni, la o petrecere la facultate, cineva îi oferise niște cocaină. El refuzase și chiar plecase de la petrecere, însoțit de privirile disprețuitoare ale celorlalți. Din cînd în cînd bea cîte o bere, dar băutura era scumpă și McDeere nu avea bani. De fapt, dispunea cam de douăzeci și trei de mii de dolari ― credite studențești. Era într-adevăr flămînd.
Royce McKnight răsfoi dosarul și zîmbi. McDeere era al lor.
Lamar Quin avea treizeci și doi de ani și nu era încă asociat. Fusese invitat acolo ca să arate tînăr, să se poarte ca un tînăr și să creeze o imagine plină de tinerețe pentru firma Bendini, Lambert & Locke care, de fapt, chiar era o companie tînără, de vreme ce cea mai mare parte a asociaților se retrăgeau din activitate în jurul vîrstei de cincizeci de ani, în putere și plini de bani. Cu un venit de șase cifre garantat pentru tot restul vieții, Lamar se putea bucura în tihnă de costumele sale pe comandă, care costau o mie două sute de dolari bucata, costume care îi puneau de minune în evidență trupul înalt și atletic. Lamar traversă nonșalant camera-de-o-mie-de-dolari-pe-zi și își mai turnă o ceașcă de cafea decafeinizată. Se uită la ceas. Aruncă o privire spre cei doi asociați, așezați la o măsuță, lîngă fereastră.
Exact la două și jumătate, cineva bătu la ușă. Lamar îi privi pe cei doi asociați care strecurară în grabă fișele și dosarul într-o servietă deschisă. Își îmbrăcară toți sacourile. După ce își încheie ultimul nasture, Lamar deschise ușa.
― Mitchell Y. McDeere? întrebă el și, zîmbind larg, întinse mîna nou-venitului.
― Da.
Își strînseră mîinile cu putere.
― Încîntat să te cunosc, Mitchell! Eu sînt Lamar Quin.
― Plăcerea este de partea mea. Te rog să-mi spui Mitch!
Intră în încăperea spațioasă și aruncă o privire rapidă de jur-împrejur.
― E în regulă, Mitch. Lamar îi puse o mînă pe umăr și îl conduse către ceilalți doi care se prezentară singuri. Erau excesiv de amabili și de cordiali. Îi oferiră lui McDeere cafea și apă minerală. Se așezară în jurul unei mese de conferințe, din mahon lustruit. McDeere își descheie sacoul și se așeză picior peste picior. În ceea ce privea căutarea unui loc de muncă, se putea socoti deja un veteran trecut prin ciur și dîrmon. Știa că, de data asta, ei erau cei care îl voiau. Era relaxat. Avea în buzunar trei oferte de la trei din cele mai cunoscute firme din țară. McDeere nu avea nevoie nici de interviul acesta, nici de firma aceasta. Își putea permite să fie plin de încredere. De fapt, se afla acolo pur și simplu din curiozitate. Și tînjea după o vreme mai caldă.
Oliver Lambert, asociatul principal, își sprijini coatele de masă, se aplecă puțin în față și prelua controlul conversației. Era o persoană cu mult farmec, volubilă, cu o voce de bariton. La cei șaizeci și unu de ani ai săi, Lambert era patriarhul firmei! Își petrecea cea mai mare parte a timpului încercînd să conducă și să echilibreze personalitățile strivitoare ale cîtorva dintre cei mai bogați avocați din țară. El era consilierul, cel căruia i se spovedeau asociații mai tineri. Lambert se mai ocupa și de recrutările de personal. Acum, misiunea lui era de a-l angaja pe Mitchell Y. McDeere.
― Te-ai săturat de interviuri? întrebă Oliver Lambert.
― Nu în mod special. Este una din regulile jocului.
Da, da ― fură toți de acord. Parcă mai ieri mergeau și ei la interviuri, prezentau résumé-uri și erau terorizați că nu vor găsi o slujbă, că cei trei ani de chin și toceală se vor duce pe apa sîmbetei. Da, știau, înțelegeau foarte bine prin ce trecea McDeere în acest moment.
― Pot să pun o întrebare? începu Mitch.
― Desigur.
― Bineînțeles.
― Orice.
― De ce ne întîlnim în camera asta de hotel? Celelalte firme te intervievează în campusul studențesc, prin intermediul biroului de plasare.
― Bună întrebare!
Dădură cu toții din cap și se priviră unul pe celălalt. Fură de acord că era, într-adevăr, o întrebare bună.
― Aș putea să-ți răspund eu, Mitch. Royce McKnight, asociatul care conducea firma, continuă. Știi, noi sîntem diferiți de ceilalți și ne mîndrim cu asta. Avem doar patruzeci și unu de avocați, așa că sîntem mici în comparație ce celelalte firme. Nu angajăm prea mulți oameni; cam unul la doi ani. Oferim cel mai mare salariu și cele mai mari avantaje ― și nu exagerez deloc cînd spun acest lucru. Prin urmare, sîntem și foarte pretențioși în alegerile noastre. De data asta, te-am ales pe tine. Scrisoarea pe care ai primit-o luna trecută a fost trimisă după ce am studiat mai bine de două mii de absolvenți de drept, de la cele mai bune facultăți din țară. Nu am trimis, în final, decît o singură scrisoare. Þie. Trebuie să știi că nu ne publicăm posturile vacante. Și nici nu solicităm cereri de angajare. Asta-i toată explicația.
― Da, cred că este o explicație satisfăcătoare. Dar ce fel de firmă este firma dumneavoastră?
― Specializată în taxe. Ceva asigurări, ceva activități imobiliare și bancare, dar optzeci la sută din activitate, taxele. Acesta este și motivul pentru care am dorit să te cunoaștem, Mitch. Se pare că ești foarte bine pregătit în domeniul taxelor.
― De ce te-ai înscris la colegiul de la Western Kentucky? întrebă Oliver Lambert.
― Simplu. Ei mi-au oferit o bursă ca să joc fotbal. Și nu aș fi putut să merg la colegiu, dacă nu aș fi avut o bursă.
― Povestește-ne cîte ceva despre familia ta, Mitch!
― Are vreo importanță?
― Are foarte mare importanță pentru noi, interveni cu căldură Royce McKnight.
"Toți spun același lucru", gîndi McDeere.
― OK. Tata a murit într-o mină de cărbune cînd eu aveam doar șapte ani. Mama s-a recăsătorit și locuiește în Florida. Am avut doi frați. Rusty a fost ucis în Vietnam. Mai am un frate, Ray McDeere.
― Și unde se află fratele tău?
― Mi-e teamă că acest lucru nu vă privește.
Mitch îl privi țintă pe Royce McKnight. În ochii lui se citea o sfidare fără margini. Dosarul nu menționa mare lucru despre Ray.
― Oh, scuză-mă, te rog! spuse cu blîndețe Royce McKnight.
― Mitch, interveni Lamar Quin, firma noastră are sediul în Memphis. Te deranjează?
― Absolut deloc! Nu-mi place clima rece.
― Dar ai fost vreodată la Memphis?
― Nu.
― Te vom invita curînd și vei vedea că orașul îți va plăcea.
Mitch zîmbi, dădu din cap și continuă jocul. Tipii vorbeau oare serios? Păi ce, era nebun să accepte o slujbă la o firmă atît de mică, într-un oraș atît de mic, acum, cînd Wall Street-ul îl aștepta cu brațele deschise?!
― Al cîtelea ești în an, Mitch? întrebă Lambert.
― Sînt printre primii cinci.
Nu printre primii cinci la sută, ci printre primii cinci. Acest răspuns le fu perfect suficient. Primii cinci din trei sute. Ar fi putut răspunde "al treilea", la o zecime în urma celui de-al doilea și la două zecimi în urma celui dintîi. Ar fi putut, dar n-o făcuse. McDeere își amintea că răsfoise Anuarul juridic "Martindale-Hubbell" și că din paginile acestuia aflase că actualii lui interlocutori absolviseră facultăți mai slabe: Chicago, Columbia, Vanderbilt. Nu vor lungi discuția despre facultăți.
― De ce ai ales Harvard-ul?
― De fapt, Harvard-ul m-a ales pe mine. Am depus cereri la mai multe universități și am fost acceptat de toate, dar la Harvard mi s-a oferit un sprijin financiar mai substanțial. Oricum, eu credeam că Harvard-ul este cea mai bună școală. De altfel o mai cred și acum.
― Foarte bine redactat résumé-ul, Mitch, spuse Lambert referindu-se la dosarul care se afla în servieta de sub masă.
― Mulțumesc, mi-am dat toată silința.
― Ai luat calificative foarte mari la cursurile de taxe și asigurări.
― Acesta este domeniul care mă interesează.
― Þi-am văzut lucrarea scrisă și trebuie să mărturisesc că este impresionantă.
― Mulțumesc. Îmi place activitatea de cercetare.
Ceilalți dădură afirmativ din cap și admiseră minciuna asta evidentă. Făcea parte din ritual. Nici unui student la
Drept, nici unui avocat întreg la minte nu-i plăcea cercetarea și totuși, fiecare posibil angajat al firmei mărturisea că adoră munca în bibliotecă. O spuneau toți, fără excepție.
― Povestește-ne ceva și despre soția ta, Mitch, interveni Royce McKnight, cu o undă de sfială în glas.
Deși era o întrebare standard, pe care toate firmele o puneau, erau pregătiți să facă față unei reacții de respingere.
― O cheamă Abby. Are o diplomă de institutoare de la Western Kentucky. Ne-am căsătorit la o săptămînă de la absolvire, în ultimii trei ani, a lucrat la o grădiniță particulară, undeva aproape de Boston College.
― Și căsnicia voastră...
― Oh, sîntem foarte fericiți. Ne cunoaștem încă din liceu.
― Pe ce post ai jucat în echipă? întrebă Lamar, orientînd discuția spre zone mai puțin sensibile.
― Fundaș. Am fost selecționat tot timpul, pînă cînd m-am accidentat la genunchi, chiar în ultimul meci pe care l-am jucat la liceu. Și atunci au dat bir cu fugiții toți. Toți, în afară de cei de la Western Kentucky. Pe urmă am jucat tot timpul, patru ani de zile, dar genunchiul meu nu mai era ca înainte.
― Și cum ai reușit să iei calificativele pe care le-ai luat și să mai joci și fotbal pe deasupra?!
― Studiile au fost oricum pe primul plan.
― Nu cred că Western Kentucky e o universitate cine știe ce. Zîmbind cu un aer de suficiență, Lamar dădu drumul acestor cuvinte pe care, în secunda următoare, ar fi dorit să nu le fi spus niciodată. Lambert și McKnight se încruntară. O greșeală stupidă.
― Păi da, cam ca Universitatea statului Kansas, răspunse Mitch.
Ceilalți trei înghețară și se priviră unul pe altul cu un aer de parcă nu le venea să creadă că auziseră bine. Cum, tipul ăsta, McDeere, știa că Lamar Quin urmase cursurile Universității statului Kansas? Nu-l cunoscuse pe Lamar Quin, nu avea cum să afle că Lamar va conduce interviul în numele firmei.
Și totuși, știuse. Îi verificase în Anuarul juridic "Martindale-Hubbell". Citise toate cele patruzeci și una de notițe biografice ale avocaților firmei și, într-o fracțiune de secundă, își amintise că Lamar Quin fusese la Universitatea statului Kansas. La dracu'! Erau într-adevăr impresionați.
― Oh, cred că m-am exprimat greșit, se scuză Lamar.
― Nici o problemă, zise Mitch zîmbind larg.
Totul fusese deja uitat. Oliver Lambert își drese glasul și hotărî că a venit momentul să treacă din nou la chestiuni personale.
― Mitch, firma noastră nu admite băutorii și afemeiații. Nu trebuie să înțelegi prin asta că ne considerăm niște sfinți, dar să știi că pentru noi afacerile sînt pe primul loc. Și cîștigăm o grămadă de bani.
― Ei bine, pot să trăiesc în aceste condiții.
― Și mai e ceva: testul antidrog. Ne rezervăm dreptul de a-l testa pe oricare dintre angajații noștri.
― Nu mă droghez.
― Foarte bine. Din ce Biserică faci parte?
― Sînt metodist.
― Foarte bine, la firma noastră există catolici, baptiști, adepți ai Bisericii episcopale. De fapt, nu ne privește acest lucru, dar dorim, oricum, să fim informați. Vrem ca angajații noștri să aibă familii stabile, serioase. Un avocat fericit este un avocat productiv. De-asta punem atîtea întrebări.
Mitch zîmbi și dădu din cap. Mai auzise toate astea și în celelalte ocazii. Cei trei se priviră unul pe celălalt și apoi îl priviră pe Mitch. Deci venise momentul să pună și el una sau două întrebări inteligente. Mitch se așeză din nou picior peste picior. Banii. Iată marea întrebare, mai ales că trebuia să facă o comparație cu celelalte oferte pe care le primise. "Dacă nu-mi dați destui bani, își spuse Mitch în gînd, atunci mi-a părut bine de cunoștință, băieți, și la revedere! Dacă plătiți bine, atunci putem să stăm de vorbă despre familii, căsătorii, fotbal și Biserică."
Mitch știa însă foarte bine că reprezentanții firmei, la fel ca și reprezentanții tuturor celorlalte firme, erau obligați să ocolească subiectul "bani" pînă în ultimul moment, adică pînă cînd epuizaseră toate celelalte subiecte posibile. Trebuia, deci, să-i atace cu o întrebare mai puțin dură.
― Care ar fi munca mea la început?
Ceilalți fură de acord cu întrebarea. Dădură din cap. Lambert și McKnight îl priviră pe Lamar. El trebuia să răspundă.
― Ceva asemănător cu un stagiu de doi ani, dar noi nu-l numim astfel. Te vom trimite la diverse seminarii pe probleme de taxe. Este vorba despre seminarii organizate în toată țara. Oricum, formația ta profesională este departe de a fi încheiată. Iarna viitoare vei petrece două săptămîni la Washington, la American Tax Institute. Știi, noi sîntem foarte mîndri de cunoștințele noastre teoretice și tehnice, așa că, de fapt, ne pregătim tot timpul. Dacă vrei să-ți dai doctoratul în domeniul taxelor, te vom susține financiar. Cît despre avocatura propriu-zisă, nimic interesant în primii doi ani. Vei face multă cercetare, în general, chestii plictisitoare, dar foarte bine plătite.
― Cît anume?
Lamar își întoarse privirea spre Royce McKnight care, la rîndu-i, îl observa pe Mitch, și apoi spuse:
― Discutăm la Memphis despre salariu și despre celelalte beneficii.
― Vreau o cifră exactă. Altfel, s-ar putea să nu vin deloc la Memphis.
McDeere zîmbi arogant, dar cordial. Oricum, vorbea ca un om cu trei oferte de serviciu în buzunar. Asociații își zîmbiră unul altuia, apoi Lambert vorbi:
― E-n regulă. Un salariu de bază de optzeci de mii în primul an, plus primele. Optzeci și cinci de mii plus primele în al doilea an. Un credit ipotecar cu dobîndă mică, să-ți poți cumpăra o casă. Două legitimații de membru pentru Country Club. Un BMW nou, culoarea la alegere, evident.
Își concentrară toți trei privirile asupra buzelor lui și așteptară ca obrajii să i se încrețească și să-i dezvelească dinții. McDeere încercă să-și ascundă zîmbetul, dar îi fu imposibil. Rîse mulțumit și reuși să bîlbîie:
― E incredibil.
Optzeci de mii în Memphis făceau cît o sută douăzeci de mii în New York. Și omul spusese BMW! Mazda lui era o rablă cu un milion de mile la bord și trebuia pornită manual. McDeere punea banii de-o parte ca să-și cumpere un dema-ror reparat.
― Plus alte cîteva suplimente pe care vom fi fericiți să le discutăm cu tine la Memphis.
Deodată, McDeere simți că dorește neapărat să viziteze Memphis-ul. Oare era așezat pe un fluviu? încetă să zîmbească și își regăsi sîngele rece. Îl privi rece și serios pe Oliver Lambert și, ca și cum ar fi uitat de bani, de casă și de BMW, spuse:
― Povestiți-mi, vă rog, despre firma dumneavoastră!
― Patruzeci și unu de avocați. Anul trecut, media cîștigurilor noastre a fost mai mare decît cea a oricărei alte firme. Și vorbesc despre toate marile firme din țară! Acceptăm numai clienți bogați ― corporații, bănci și persoane înstărite, care plătesc onorarii substanțiale și care nu se plîng niciodată. Ne-am specializat în domeniul taxelor internaționale, ceea ce este și foarte interesant și foarte rentabil. Și avem de-a face numai cu oameni care pot plăti.
― În cît timp poți ajunge asociat?
― În medie, în zece ani ― zece ani duri. Să știi că nu este un lucru neobișnuit ca un asociat de-al nostru să cîștige o jumătate de milion pe an. Cei mai mulți dintre ei se retrag înainte de a împlini cincizeci de ani! Trebuie să-ți plătești regulat cotizațiile, să muncești optzeci de ore pe săptămînă, dar cînd ajungi asociat, constați că a meritat efortul!
Lamar se aplecă puțin înainte:
― Nu este necesar să fii asociat ca să cîștigi o sumă cu șase cifre! Eu lucrez la firmă de șapte ani și am depășit suta de mii acum patru ani.
Mitch se gîndi o clipă că, pe la treizeci de ani, ar putea să depășească o sută de mii de dolari pe an. La numai treizeci de ani! Ceilalți îl urmăreau cu atenție, știind precis ce anume calcula el în minte.
― Dar de ce se află tocmai în Memphis o firmă specializată în taxe internaționale?
Întrebarea îi făcu pe ceilalți să zîmbească. Lambert își scoase ochelarii și începu să-i răsucească între degete:
― Aceasta este într-adevăr o întrebare bună, Mitch! Vezi tu, domnul Bendini a fondat această firmă în 1944. Era un jurist din Philadelphia, specializat în taxe și cu ceva clientelă cu dare de mînă din Sud. Apoi, într-o bună zi, se hotărî brusc și ateriza la Memphis! Și, după aceea, douăzeci și cinci de ani nu a angajat decît oameni specializați în taxe, iar firma a mers ca pe roate. Să știi că nici unul dintre noi nu s-a născut în Memphis, dar, cu timpul, orașul a început să ne placă foarte mult. Este un oraș vechi, tipic din Sud. Ah, am uitat să-ți spun că domnul Bendini a murit în 1970.
― Cîți asociați există în cadrul firmei?
― Douăzeci de asociați activi. Încercăm să păstrăm proporția de un asociat la un angajat. E mult, dar nouă ne convine. Îți spun încă o dată, noi facem totul altfel decît alții.
― Toți asociații noștri sînt multimilionari la cel mult patruzeci și cinci de ani, interveni în discuție Royce McKnight.
― Chiar toți?
― Exact. Ascultă, nu garantăm nimic, evident, dar dacă te angajezi la noi și muncești din greu zece ani și ajungi asociat și mai muncești apoi din greu încă zece ani, și nu ești milionar la patruzeci și cinci de ani, înseamnă că ești primul caz de acest gen în ultimii douăzeci de ani!
― Trebuie să mărturisesc că este o statistică impresionantă!
― Este foarte impresionantă, Mitch, spuse Oliver Lambert, și sîntem mîndri de asta. Sîntem o firmă mică, o confrerie strîns unită și avem grijă unul de celălalt. Vei vedea că la noi nu există concurență între angajați, acea teribilă concurență care există în mai toate firmele. Sîntem atenți pe cine angajăm și unul din primele noastre scopuri este ca orice nou angajat să devină asociat în cel mai scurt timp cu putință. De aceea investim enorm de mult timp și enorm de mulți bani în noi înșine, mai ales în nou-veniți. Se întîmplă extrem de rar ca unul dintre oamenii noștri să ne părăsească. De fapt, așa ceva pur și simplu nu s-a întîmplat. Facem tot ce ne stă în putință pentru a ne proteja carierele. Vrem ca oamenii noștri să fie fericiți, fiindcă după părerea noastră, acesta este modul cel mai rentabil de funcționare.
― Pot să-ți mai ofer o statistică impresionantă, adăugă Royce McKnight. Anul trecut, la firmele de mărimea noastră sau mai mari, rata de fluctuație a personalului a fost în medie de douăzeci și opt la sută. La Bendini, Lambert & Locke a fost zero. Cu un an înainte, tot zero. A trecut mult timp de cînd un angajat a părăsit firma noastră.
Îl studiau cu multă atenție, ca să se convingă că recepționa corect mesajul. Desigur, fiecare condiție a angajării era importantă, dar stabilitatea, caracterul definitiv al acceptării lui, punea în umbră toate celelalte aspecte. Și, pentru moment, îi oferiseră explicații suficient de bune; explicațiile suplimentare, ceva mai tîrziu.
Bineînțeles, știau mult mai mult decît puteau spune. Știau că mama lui Mitch locuise într-un parking ieftin de rulote, în Panama City Beach, că se recăsătorise cu un șofer de camion pensionar, bețiv și violent. Știau că ea primise patruzeci și una de mii de dolari de la conducerea minei, cînd îi murise primul soț în accident, și mai știau și că îi făcuse praf fără să stea prea mult pe gînduri. Știau că femeia înnebunise cînd aflase că fiul ei cel mare fusese ucis în Vietnam. Mai știau că Mitch a fost neglijat în copilărie, că îl crescuseră niște rude mai miloase și mai ales Ray, fratele lui, pe care de altfel nu-l putuseră găsi. Crescuse în sărăcie și sărăcia este dureroasă, ceea ce ― presupuneau ei în mod corect ― iscase în sufletul tînărului o puternică dorință de a reuși în viață. McDeere muncise treizeci de ore pe săptămînă într-un magazin cu program de noapte și, în același timp, jucase fotbal și își luase examenele cu calificative maxime. Știau că, în ultimii ani, furase cîteva ore de somn. Știau că era flămînd. Știau că era omul lor.
― Þi-ar plăcea să ne faci o vizită? întrebă Oliver Lambert.
― Cînd? întrebă la rîndu-i Mitch, care tocmai visa la o limuzină neagră decapotabilă.


Abby opri mașina, o Mazda veche, cu parbrizul puternic fisurat. Roțile din față erau orientate pieziș, către poalele colinei. Abby smuci de două ori mînerul ușii și deschise portiera. Introduse cheia în contact, apăsă ambreiajul și răsuci volanul. Mașina începu să alunece ușurel. Pe măsură ce prindea viteză, Abby își ținea răsuflarea, mușcîndu-și buzele. Motorul începu să tușească și să se înece.
Cu trei oferte de slujbă pe masă, o mașină nouă era încă foarte departe și Abby mai avea de așteptat vreo patru luni. Trei ani de zile înduraseră sărăcia într-un apartament studențesc de două camere, într-un campus plin ochi de mici Porsche și de Mercedes-uri decapotabile. Reușiseră să ignore comportamentul disprețuitor al colegilor ― acei păzitori de vite din Bastionul Snobismului de pe Coasta de Est. Ei doi erau munteni din Kentucky și aveau puțini prieteni, înduraseră totul și reușiseră numai datorită lor înșiși.
Abby ar fi preferat să meargă la Chicago, decît să se stabilească la New York, chiar dacă asta presupunea un salariu mai mic. Chicago era mai departe de Boston și mai aproape de Kentucky. Mitch rămînea evaziv ― era stilul lui, mai întîi cîntărea totul cu multă grijă și apoi păstra concluziile pentru el. Abby nu fusese invitată la New York și la Chicago
împreună cu soțul ei și se săturase să tot trăiască din presupuneri. Voia un răspuns clar.
Parcă neregulamentar pe colină, aproape de casă și merse pe jos două cvartale. Ei doi locuiau într-un paralelipiped de cărămidă roșie. Abby se opri în fața ușii, cotrobăind prin geantă după chei. Brusc, ușa se deschise larg, Mitch o înșfacă și o trase în casă, o aruncă pe canapea și începu să o sărute cu lăcomie. Abby striga și rîdea. Brațele lor se răsuceau și se împleteau, ca tentaculele unei caracatițe. Se sărutară și se îmbrățișară îndelung, ca adolescenții care se pipăie, se mîngîie și suspină, la vîrsta la care sărutul este plăcut, misterios și definitiv.
― Doamne! zise ea cînd se opriră. Cu ce ocazie?
― Nu simți nici un miros? întrebă Mitch.
Abby privi în jur și adulmecă.
― Ba... da... Ce miroase așa?
― Pui chow mein și ouă foo yung, de la Wong Boys.
― Bine, da 'cu ce ocazie?
― Plus o sticlă, scumpă, de Chablis. Are chiar și dop!
― Ascultă, Mitch, ce-ai făcut?
― Hai, vino cu mine!
Pe masa mică din bucătărie, printre coduri de legi și volume de cazuistică, se lăfăiau o sticlă mare de vin și o pungă cu mîncare chinezească. Dădură la o parte hîrțoagele și desfăcură pachetul cu mîncare. Mitch destupă sticla de vin și umplu două pahare de plastic.
― Azi am fost la un interviu nemaipomenit, spuse el.
― Unde?
― Îți amintești de firma aceea din Memphis care mi-a trimis o scrisoare luna trecută?
― Da, dar nu ai fost prea impresionat.
― Ei bine, despre firma aia e vorba. Și sînt foarte impresionat. Se ocupă în special de taxe. Plătesc bine.
― Cît de bine?
Foarte ceremonios, Mitch așeză puiul chow mein pe două farfurii și desfăcu pachețelele cu sos de soia. Abby
aștepta să-i răspundă. El însă începu să împartă ouăle foo yung, apoi sorbi pe îndelete din paharul cu vin și plescăi din buze.
― Cît de bine? repetă ea întrebarea.
― Mai bine decît la Chicago și mai bine decît pe Wall Street.
Abby bău și ea îndelung și ostentativ din paharul ei cu vin, apoi îl cercetă pe Mitch cu o privire plină de neîncredere. Ochii ei căprui se îngustară și străluceau, sprîncenele i se lăsaseră în jos, iar pe frunte îi apăruseră riduri. Aștepta.
― Cît?
― Optzeci de mii în primul an, plus primele. Optzeci și cinci în al doilea an, plus primele.
Mitch debitase aceste cuvinte cu nonșalanță, în timp ce studia bucățelele de țelină din "chow mein".
― Optzeci de mii, repetă ea.
― Optzeci de mii, iubito! Optzeci de mii de dolari în Memphis-Tennessee fac cît o sută douăzeci de mii în New York.
― Da' cine vrea să meargă la New York?
― Plus un credit ipotecar cu dobîndă mică.
Cuvîntul "ipotecar" nu mai fusese pronunțat de foarte mult timp la ei în casă. Abby nici nu-și mai aducea aminte cînd anume discutaseră ultima dată despre ceva care să fi avut o cît de mică legătură cu o casă. Căzuseră de acord că vor închiria un apartament pînă în ziua aceea neștiută din viitor cînd vor fi atît de bogați încît să poată primi un credit ipotecar. Abby își așeză paharul pe masă și spuse pe un ton absolut obișnuit:
― N-am auzit ce-ai spus.
― Credit ipotecar cu dobîndă mică, asta am spus. Firma acordă un împrumut suficient pentru ca să putem să ne luăm o casă. Tipii zic tot timpul că este foarte important ca angajații lor să arate prosper, așa că ne dau banii ăștia cu o dobîndă mult mai mică.
― Deci, tu vorbești chiar despre o casă, cu iarbă și cu arbuști împrejur?
― Da. Nu despre un apartament în Manhattan, la un preț oricum prea mare, ci despre o casă cu trei dormitoare, cu o alee pentru mașini și cu un garaj dublu pentru BMW-ul nostru. O casă într-o suburbie.
Reacția ei întîrzie o clipă sau două, dar în cele din urmă întrebă:
― BMW? BMW-ul cui?
― Al nostru, iubito! BMW-ul nostru! Firma închiriază unul nou și ne dă nouă cheile în chip de primă că am semnat contractul cu ei de la prima strigare. Evident, culoarea o alegem noi și cred că negrul ar fi cel mai nimerit. Tu ce zici?
― Zic că s-a zis cu hainele de gata și cu mîncatul resturilor din ajun.
Mitch îi zîmbi cu gura plină de tăiței. Era sigur că Abby visa acum la mobilă nouă, la tapet și, probabil, la o piscină. Și la copii cu ochi negri și păr castaniu.
― Și mai sînt și alte beneficii despre care vom discuta mai tîrziu.
― Mitch, eu nu înțeleg de ce sînt atît de generoși.
― Asta am întrebat și eu. Ei bine, mi-au spus că sînt foarte pretențioși cînd angajează pe cineva și mai sînt și foarte mîndri că oferă salarii excepțional de mari. Aleg numai vîrfuri și nu-i deranjează să pună paralele la bătaie pentru asta. Și, pe deasupra, cred că îi costă ceva să-i ademenească pe cei mai buni să se mute în Memphis.
― Ar fi mai aproape de casă, spuse ea fără să-l privească.
― Eu n-am casă. Ar fi mai aproape de părinții tăi și asta mă neliniștește.
Abby încercă să dea un alt sens celor spuse de ea, așa cum făcea cu toate comentariile referitoare la familia ei.
― Ar fi mai aproape de Ray.
El aprobă dînd din cap, mușcă dintr-un ou și își închipui prima vizită a părinților ei, momentul foarte plăcut cînd vor intra cu vechiul lor Cadillac pe alee, cînd vor privi, șocați, vila lor în stil neocolonial francez și cele două mașini noi din garaj. Vor fi sufocați de invidie și se vor întreba cum de își putuse permite toate acestea un puști sărac, fără familie, la numai douăzeci și cinci de ani și abia ieșit de pe băncile facultății. Se vor căzni să zîmbească chinuit și vor declara că totul este minunat, pînă cînd domnul Sutherland nu va mai rezista și va întreba cît costă casa și cînd Mitch îi va spune să-și vadă de treburile lui, bătrînul va înnebuni de tot. Vizita lor va fi scurtă și se vor întoarce la ei, în Kentucky, unde vor povesti entuziasmați cît de grozav o duceau în Memphis fiica și ginerele lor. Abby suferea din pricina proastelor relații dintre Mitch și părinții ei, dar nu vorbea despre acest lucru. Încă de la început părinții ei îl trataseră pe Mitch de parcă ar fi fost ciumat. În ochii lor, el era într-atît de nedemn de fiica lor, încît nu veniseră la mica ceremonie nupțială.
― Ai fost vreodată la Memphis? întrebă el.
― O singură dată, cînd eram mică, la un fel de reuniune religioasă. Mi-aduc aminte doar fluviul.
― Cei de la firmă vor să le facem o vizită.
― Noi amîndoi? Vrei să spui că m-au invitat și pe mine?
― Da, chiar insistă să mergi și tu.
― Cînd?
― Peste două săptămîni. Ne duc acolo cu avionul.
Plecăm joi după-amiază, pentru weekend.
― Știi ceva, Mitch, mie îmi place firma asta încă de pe-a-cum!


2

Clădirea cu cinci etaje fusese construită cu o sută de ani în urmă de către un negustor de bumbac. Aceasta se întîmpla pe vremea așa-numitei epoci a Reconstrucției, perioadă în care la Memphis, renăscuse comerțul cu bumbac. Era așezată pe Front Street, chiar în mijlocul lui Cotton Row, aproape de fluviu. Baloturi de bumbac din deltele fluviilor Mississippi și Arkansas zăcuseră, de-a lungul timpului, pe culoarele și în încăperile ei, asteptînd să fie achiziționate și expediate în toate colțurile lumii. Uitată, părăsită, apoi renovată de cîteva ori după primul război mondial, clădirea fusese în sfîrșit achiziționată, definitiv de această dată, în 1951. Noul ei proprietar era un avocat bătăios, specializat în taxe: Anthony Bendini. Mai întîi o renova și apoi începu s-o populeze cu avocați. Numele ei deveni The Bendini Building.
Proprietarul o răsfață, o îngriji, adăugind în fiecare an un nou strat de opulență emblemei sale. O transformă într-o adevărată fortăreață. Îi sigila ușile și ferestrele. Angaja paznici înarmați. Introduse ascensoare, sistem electronic de supraveghere, nenumărate cifruri, televiziune cu circuit închis, sală de gimnastică, saună, vestiare și, la etajul al cincilea, amenajă o sufragerie pentru asociați, într-o încăpere cu o splendidă vedere spre fluviu.
În numai douăzeci de ani, Bendini construi cea mai bogată și, indiscutabil, cea mai discretă firmă de avocatură din Memphis. Discreția era pasiunea lui. Fiecărui nou angajat i se predica despre nefericitele urmări ale unei limbi slobode. Absolut totul era confidențial: salariile, cîștigurile suplimentare, avansările și, în special, numele clienților. Tinerii angajați erau preveniți că divulgarea afacerilor firmei putea duce la amînarea sine die a primirii Sfîntului Graal, adică a calității de asociat. Nimic nu trecea de zidurile fortăreței de pe Front Street. Soțiile angajaților erau sfătuite să nu pună întrebări, deoarece evitau, în acest fel, să fie mințite. Membrilor firmei li se cerea să muncească din greu, să nu vorbească despre munca lor și să-și cheltuiască frumoasele lor salarii. Toți, fără excepție, făceau exact ceea ce li se spunea.
Cu cei patruzeci și unu de avocați ai săi, firma era a patra ca mărime în oraș. Ei nu făceau și nu căutau reclamă. Aveau spirit de clan și nu fraternizau cu alți avocați. Soțiile lor jucau tenis și bridge și își făceau cumpărăturile împreună. Bendini, Lambert & Locke era un soi de familie mare. O familie mare și bogată.
Într-o vineri, la zece dimineața, limuzina firmei se opri în fața clădirii de pe Front Street. Din ea coborî domnul Mitchell Y. McDeere, care mulțumi politicos șoferului. Era pentru prima dată plimbat cu o limuzină. O urmări cu privirea pînă se îndepărtă și rămase pe trotuar, lîngă un semafor, admirînd clădirea demodată și originală. Era, totuși, impunătoare casa liniștitei firme Bendini. Și cît de mult se deosebea de construcțiile pantagruelice din oțel și sticlă de la New York sau de enormul cilindru pe care îl vizitase la Chicago! Mitch știu imediat că această clădire era pe gustul lui. Era mai puțin pretențioasă. De fapt, semăna mult cu el însuși.
Lamar Quin apăru în ușa de la intrare și începu să coboare treptele, strigîndu-l pe Mitch și făcîndu-i semn cu mîna să se apropie. El îi așteptase pe Mitch și pe Abby cu o seară înainte la aeroport și îi conduse apoi la Peabody, acel Grand Hotel al Sudului.
― Bună dimineața, Mitch! Cum v-ați simțit astă-noapte?
― Foarte bine, mulțumesc. Totul a fost grozav și hotelul este grozav!
― Știam că o să vă placă. Tuturor le place Peabody.
Intrară în hol, unde un mic avizier afișa salutul adresat oaspetelui zilei, domnul Mitchell Y. McDeere. O funcționară urîtă, dar elegantă, îi zîmbi cu căldură lui Mitch, îi spuse că se numește Sylvia și îl mai informă că, dacă pe timpul șederii în Memphis are nevoie de ceva, ea, Sylvia, îi stătea la dispoziție. Mitch îi mulțumi. Lamar îl conduse apoi spre un coridor lung, punctul de pornire al vizitei de prezentare. Îi explică planul clădirii și îl prezentă mai multor secretare și unor membri ai personalului auxiliar. La etajul al doilea, în biblioteca principală, un grup mare de avocați stătea în jurul unei imense mese de conferințe. Mîncau prăjituri și beau cafea. Cînd oaspetele intră în încăpere, tăcură cu toții.
Oliver Lambert îl întîmpină pe Mitch și apoi îl prezentă întregii trupe. Erau cam douăzeci de persoane și nu păreau cu mult mai în vîrstă decît oaspetele lor. Lamar îi explicase lui Mitch că asociații firmei erau mult prea ocupați pentru a se întîlni cu el în bibliotecă și că, de aceea, îl vor cunoaște ceva mai tîrziu, la un mic prînz neoficial. Mitch se așeză la un capăt al mesei și Lambert ceru să se facă liniște.
― Domnilor, acesta este Mitchell McDeere! Ați auzit de el. Iată-l! În anul acesta, opțiunea noastră s-a fixat asupra lui. Evident, este curtat de grangurii cei mari din New York, Chicago și cine mai știe de unde, așa că trebuie să-l înscriem de urgență în mica noastră firmă de aici, din Memphis!
Toți zîmbiră și aprobară în tăcere. Oaspetele se simțea stînjenit.
― Va absolvi Harvard-ul peste două luni și-și va primi diploma de merit. Este și redactor adjunct la Harvard Law Review. (Mitch observă că această informație făcu impresie.) A urmat colegiul la Western Kentucky și l-a absolvit cu summa cum laude. (Nu, această informație nu mai făcu impresie.) A jucat și fotbal timp de patru ani, începînd ca fundaș în timpul penultimului an de colegiu.
De această dată chiar că erau impresionați! Cîțiva îl priveau chiar cu un fel de respect. Lambert își continuă monologul. Mitch se simțea din ce în ce mai stînjenit. Lambert povestea cu glas monoton cît de exclusivistă fusese întotdeauna firma lor și cît de bine s-ar încadra Mitch în micul lor sistem. Mitch își înfundă mîinile în buzunare și renunță să-l mai asculte. Începu să-i studieze pe cei din jurul mesei. Toți erau tineri, plini de succese și de bani. Hainele lor erau strict codificate, conform unui cod valabil și la New York și la Chicago. Costume din stofă de lînă cenușiu închis sau bleu-ma-rin, cămăși albe sau albastre cu gulerul răsfrînt, nu prea apretate. Și cravate de mătase. Nimic îndrăzneț, nimic non-conformist. Poate vreo două papioane, dar nu mai mult. Simplitate obligatorie. Nici vorbă de bărbi, mustăți sau plete. Una peste alta, erau niște tipi bine făcuți.
Oliver Lambert se apropia de sfirșitul discursului.
― Lamar îi va arăta lui Mitch birourile, așa că veți putea să stați de vorbă cu el puțin mai tîrziu. Să-l facem să se simtă bine venit printre noi! Astă seară, Mitch și frumoasa ― subliniez frumoasa ― lui soție Abby, vor cina la Rendez-vous. Mîine seară, dineul oficial, bineînțeles, la mine acasă. Vă cer să fiți la înălțime! (Zîmbi întorcîndu-se către oaspete.) Mitch, dacă te plictisești de Lamar, anunță-mă și vom găsi pe cineva mai bine pregătit să te însoțească!
Mitch dădu din nou mîna cu fiecare dintre ei, încercînd să rețină cît mai multe nume.
― Să începem deci, spuse Lamar cînd rămaseră singuri. Aceasta este, evident, biblioteca. La fiecare etaj există cîte una identică. Le folosim și pentru ședințele mai importante. Cărțile diferă de la etaj la etaj, așa că nu știi niciodată unde te va duce cercetarea pe care o faci. Avem două biblioteci cu normă întreagă. Folosim în special microfilme și microfișe. Ca regulă generală, nu facem nici un fel de cercetare în afara acestei clădiri. Avem aici peste o sută de mii de volume, inclusiv toate rapoartele posibile în domeniul taxelor. Asta înseamnă mai mult decît îți poate oferi biblioteca vreunei facultăți. Dacă ai nevoie de o carte pe care nu o avem, e suficient să-i spui bibliotecarului.
Trecură mai departe, pe lîngă masa de conferințe și pe lîngă nenumăratele rafturi cu cărți.
― O sută de mii de volume, mormăi Mitch.
― Da, cheltuim aproape o jumătate de milion pe an pentru împrospătarea fondului de carte. Asociații se plîng mereu de acest lucru, dar nici prin minte nu le trece să renunțe la asta. De fapt, avem una din cele mai mari biblioteci particulare de acest gen din țară și sîntem foarte mîndri de ea.
― Adevărul e că te impresionează.
― Știi, încercăm să facem în așa fel încît cercetarea să fie mai puțin chinuitoare. Nu-i nevoie să-ți spun cît este de plictisitoare și cît de mult timp se pierde cu căutarea materialelor. Ei bine, încercăm să facem tot acest timp ceva mai plăcut.
Într-un colț mai îndepărtat al încăperii, unul dintre bibliotecari lucra la un birou încărcat de obiecte. La apropierea celor doi, omul se prezentă și le vorbi pe scurt despre sala calculatoarelor, unde o duzină de terminale erau gata să-i ajute cu cele mai noi date computerizate. Se oferi chiar să le facă o mică demonstrație cu un software de ultimă oră, o adevărată bijuterie, dar Lamar spuse că s-ar putea să revină pentru asta puțin mai tîrziu.
― E un tip amabil, spuse el în timp ce ieșeau din bibliotecă. Îl plătim cu patruzeci de mii pe an, doar ca să aducă biblioteca la zi. Uimitor, nu-i așa?
"Uimitor, într-adevăr", își zise Mitch în gînd.
Următoarele trei etaje erau practic identice cu primul. În centru ― secretarele și birourile lor, fișete pentru dosare, copiatoare și alte nenumărate aparate. Pe o latură ― biblioteca, iar pe cealaltă ― mici săli de conferințe și birouri.
― N-ai să vezi pe-aici nici o secretară frumoasă, spuse Lamar cu voce joasă, în timp ce le urmăreau cum lucrează. Se pare că este una din legile nescrise ale firmei. Lambert face pe dracu-n patru ca să le angajeze pe cele mai bătrîne și mai serioase. Unele dintre ele lucrează aici de peste douăzeci de ani și au învățat mai multă legislație decît am învățat noi în facultate.
― Sînt și cam grăsane, observă Mitch pentru sine.
― Da, asta face parte din strategia generală care ne încurajează să ne ținem mîinile aproape de corp! Flirtul este strict interzis și, din cîte știu eu, nimeni n-a flirtat vreodată pe-aici.
― Da' dacă se întîmplă?
― Cine știe?! Secretara ar fi în mod cert concediată, iar tipul, probabil, aspru pedepsit. S-ar putea să-l coste chiar calitatea de asociat. Dar, de fapt, nimeni nu dorește să afle exact ce s-ar putea întîmplă într-o atare situație; mai ales cu o asemenea cireada de vaci.
― Sînt drăguț îmbrăcate.
― Stai puțin, să nu înțelegi greșit! Noi angajăm cele mai bune secretare în domeniul juridic și le plătim mai bine decît oricare altă firmă din oraș. Cele pe care le vezi aici sînt cele mai bune, nu neapărat cele mai arătoase, dar sigur cele mai bune. Le cerem experiență și maturitate. Lambert nu ar angaja una sub treizeci de ani, nici mort!
― O secretară pentru fiecare avocat?
― Da, pînă cînd devii asociat. Atunci mai primești una și să știi că în acel moment ajungi într-adevăr să ai nevoie de secretară. Uite, Nathan Locke are trei, toate cu douăzeci de ani de experiență și le hăituiește cît poate.
― Unde este biroul lui?
― La patru, în zona interzisă.
Mitch deschise gura să întrebe ceva, dar se răzgîndi la timp. Lamar îi mai povesti că birourile de pe colț aveau șapte metri și jumătate pe șapte metri și jumătate și că erau ocupate de asociații principali. Erau "birourile puterii" după cum se exprimă el, cu o undă de speranță în glas. Interiorul fiecăruia era aranjat după gustul ocupantului, fără nici o economie. Birourile acelea se eliberau numai prin pensionarea sau moartea titularilor și abia atunci asociații mai tineri începeau să și le dispute. Lamar deschise ușa unui birou, aprinse lumina și intrară amîndoi, închizînd ușa în urma lor.
― Frumoasă priveliște, nu? îl întrebă el pe Mitch, care se dusese la fereastră de unde privea fluviul ce curgea leneș, dincolo de Riverside Drive.
― Cum ajungi să obții biroul ăsta? întrebă Mitch privind un șlep care trecea pe sub pod.
― E nevoie de ceva timp. Cînd vei ajunge aici, vei fi atît de bogat și atît de ocupat, că nu vei mai avea timp să admiri peisajul.
― Al cui este biroul ăsta?
― Al lui Victor Milligan, șeful sectorului taxe. E un tip foarte agreabil. De fel, este din New England, dar s-a stabilit aici de douăzeci și cinci de ani și zice că doar în Memphis se simte acasă.
Lamar își îndesă mîinile în buzunare și începu să se plimbe prin încăpere.
― Podeaua și plafonul sînt originale ― lemn de esență tare, de acum o sută și ceva de ani. Cea mai mare parte a clădirii este mochetată, dar ici și colo mai există și ceva lemn. Cînd vei ajunge într-un birou ca ăsta, vei putea să alegi între covor și mochetă.
― Mie îmi place lemnul. Da' ce-i cu covorul ăsta?
― E un fel de persan vechi; nu-i știu povestea. Știu că biroul ăsta imens a fost biroul străbunicului lui Milligan, jude sau cam așa ceva în Rhode Island. Asta, dacă e să îl crezi pe Milligan, fiindcă să știi că tipul minte de stinge și nu-ți poți da seama cînd spune adevărul și cînd îți vinde gogoși.
― Și unde e el acum?
― Cred că e în vacanță. Apropo, ți-au spus cum e cu vacanțele?
― Nu.
― Ai două săptămîni de vacanță plătită în primii cinci ani. Apoi, cîte trei săptămîni, pînă ai devenit asociat. După care poți să-ți iei cîtă vacanță ai chef. Firma are o cabană la Vail, o căsuță pe malul lacului undeva, în Manitoba, și două apartamente în Seven Mile Beach, pe insula Grand Cayman. Toate sînt gratuite, dar trebuie să faci rezervările din vreme. Asociații au prioritate. La firma noastră, Insulele Caymane sînt celebre. Acolo e un adevărat paradis în privința taxelor internaționale. Dacă nu mă înșel, Milligan se află acolo în acest moment. Precis face pescuit subacvatic, pretinzînd că asta se numește "a face afaceri".
Mitch auzise de Insulele Cayman chiar în timpul unui curs de taxe și știa că se aflau pe undeva, prin Marea Carai-belor. Vru să-l întrebe pe Lamar unde anume, dar se decise să caute el însuși în atlas.
― Cum adică, doar două săptămîni? întrebă el.
― Aă, da. Ce, e vreo problemă?
― Nu, nu tocmai. Atîta doar că cei din New York oferă cel puțin trei săptămîni.
Mitch vorbea ca un bun cunoscător care critică cu discernămînt diferite variante de vacanțe costisitoare. În realitate, era departe de a fi așa ceva. Cu excepția acelui weekend de trei zile pe care el și Abby obișnuiau să-l numească pompos "lună de miere" și a unor scurte plimbări cu mașina, Mitch nu fusese niciodată în vacanță și nu ieșise niciodată în străinătate.
― Dacă vrei, mai obții încă o săptămînă de vacanță fără plată.
Mitch dădu din cap, părînd că este de acord cu această sugestie. Ieșiră din biroul lui Milligan și își continuară vizita. Holul era un dreptunghi imens. De-a lungul lui se înșirau birourile avocaților, toate cu fața spre soare, cu niște ferestre uriașe și splendide vederi panoramice. Lamar îi explică lui Mitch că cele cu vedere spre fluviu aveau cea mai mare căutare; acolo se instalaseră asociații. Existau chiar și liste de priorități pentru ocuparea lor. Sălile de conferințe, bibliotecile și birourile secretarelor erau așezate spre interiorul clădirii, departe de ferestre și de orice altceva în stare să le distragă atenția. Birourile angajaților obișnuiți ai firmei erau ceva mai mici decît cele ale asociaților ― doar cinci metri pe cinci ―, dar erau și ele frumos decorate și, oricum, mult mai impunătoare decît orice alt birou văzut de Mitchell la New York sau la Chicago. Lamar îi mai spuse și că firma cheltuia o mică avere pe consultanții în design. Mitch se gîndi că tipii de la firmă dădeau impresia că, din punctul lor de vedere, banii creșteau în copaci.
Avocații mai tineri erau foarte prietenoși și vorbăreți. Vizita celor doi era o întrerupere agreabilă pentru ei. Cei mai mulți se simțiră obligați să-i mărturisească lui Mitch că firma era măreață și Memphis-ul, un oraș extraordinar. "Orașul ăsta te cucerește, îi spuseră ei lui Mitch, dar asta cere ceva timp." Și ei fuseseră contactați de grangurii din Washington sau de pe Wall Street, dar nu regretau cîtuși de puțin hotărîrea de a fi refuzat acele oferte.
Asociații erau mult mai ocupați, dar fură și ei tot atît de amabili cu oaspetele. Toți pînă la unul îi spuseră lui Mitch că fusese selecționat cu multă grijă și îl asigurară că se va simți minunat între ei. Pentru că firma aceasta era exact ceea ce îi trebuia lui. Îi promiseră că vor discuta mai pe îndelete în timpul prînzului.


Cu o oră în urmă, Kay Quin își lăsase copiii în grija guvernantei și a menajerei și se întîlnise cu Abby la Peabody. Era, ca și Abby, o tînără simplă, dintr-un orășel de provincie. Se căsătorise cu Lamar după ce absolviseră colegiul și locuiseră timp de trei ani la Nashville, perioadă în care Lamar studiase dreptul la Universitatea Vanderbilt. Apoi, el începu să cîștige atît de mulți bani, încît ea renunță la slujbă și născuse doi copii la paisprezece luni distanță unul de celălalt. Acum, că terminase cu sarcinile, Kay își petrecea cea mai mare parte a timpului la Clubul Prietenilor Grădinii, la Country Club, în asociațiile de binefacere, la Asociația Părinți-Profesori și la biserică, în ciuda banilor și a traiului îmbelșugat, era modestă și naturală și părea decisă să rămînă astfel, indiferent de succesul în carieră al soțului ei.
Se împrieteni imediat cu Abby, care o plăcu de la început. Acum stăteau amîndouă în holul hotelului la o cafea, după ce luaseră o gustare ― ouă Benedict cu cornuri franțuzești. Priveau rățuștele care se bălăceau în bazinul cu flntînă arteziană. Kay propusese un tur rapid al orașului și un prînz într-un restaurant din apropierea locuinței ei; și, poate, și niște cumpărături.
― Au spus ceva despre împrumutul cu dobîndă redusă? întrebă ea.
― Da, au pomenit de el la primul interviu.
― Vor dori să vă cumpărați o casă imediat ce vă veți muta în Memphis. Majoritatea absolvenților facultăților de drept nu-și pot permite să-și cumpere o casă imediat ce termină studiile, așa că firma vă împrumută banii cu o dobîndă mai mică și păstrează ipoteca.
― Cît de mică este dobîndă?
― Nu știu. Noi ne-am mutat aici acum șapte ani și între timp, ne-am cumpărat o a doua casă. Crede-mă, este o afacere foarte rentabilă. Firma se va îngriji să aveți o casă. E un fel de regulă nescrisă.
― De ce este atît de important lucrul acesta?
― Din mai multe motive. În primul rînd, vor să vă aibă aici. Tipii ăștia sînt foarte pretențioși și să știi că de obicei obțin tot ceea ce doresc, numai că Memphis nefiind în bătaia reflectoarelor, sînt nevoiți să ofere mai mult decît alții. Și, pe urmă, sînt și foarte exigenți cu membrii obișnuiți ― asta se traduce prin presiune psihică maximă, suprasolicitare, în fine, optzeci de ore de muncă pe săptămînă și multe absențe de la domiciliu. N-o să vă fie ușor, nici ție, nici lui Mitch, și ei știu asta. Teoria lor e simplă: o căsnicie solidă înseamnă un avocat fericit, iar un avocat fericit înseamnă un avocat productiv și una peste alta înseamnă profit, totdeauna profit. Și mai e încă un motiv. Tipii ăștia ― numai tipi, fără nici o tipă ― sînt foarte mîndri de averile lor; prin urmare, fiecare dintre ei are datoria de a arăta bogat și de a se purta în consecință. Un angajat al firmei care să locuiască cu chirie ar fi o adevărată palmă pentru firmă. Așa că vor să te vadă într-o casă, după cinci ani într-o altă casă, și mai mare. Dacă ne rămîne puțin timp în după-amiaza asta, îți arăt cîteva din locuințele asociaților și cînd ai să le vezi, n-o să mai ai nimic împotriva săptămînii de lucru de optzeci de ore!
― Nici acum n-am nimic împotrivă, sînt obișnuită cu așa ceva!
― Asta-i bine, numai că munca la facultatea de drept nu se compară cu ce-i aici. Uneori, în timpul "sezonului taxelor", se lucrează și o sută de ore pe săptămînă!
Abby zîmbi și clătină ușurel din cap, părînd foarte impresionată de ultimele cuvinte ale lui Kay.
― Tu ai o slujbă? o întrebă ea pe Kay.
― Nu, și cele mai multe dintre soții nu lucrează. Bani avem cu duiumul, așa că nu sîntem nevoite și, cum soții noștri nu prea ne ajută în privința copiilor... Oricum, nu este interzis să ai o slujbă.
― Interzis ― de cine?
― De firmă.
― Sper că nu!
Abby repetă în gînd cuvîntul "interzis", dar îl lăsă să-și ia zborul. Kay își sorbea cafeaua și privea liniștită rătuștele. Un băiețel fugi de lîngă mama lui și se apropie de bazinul cu arteziană.
― V-ați gîndit să aveți copii? întrebă Kay.
― Poate, cîndva, peste vreo doi ani.
― A avea copii este un lucru foarte încurajat.
― De către cine?
― De firmă!
― Da' ce-i pasă firmei dacă noi avem sau nu copii?
― Păi, din același motiv: căsnicii solide. Cînd naște una dintre noi, fac un tărăboi grozav, trimit flori și cadouri la spital, ne tratează ca pe niște regine! Fericitul tată primește o săptămînă liberă, numai că el are atît de mult de lucru, încît n-o poate accepta. Și pe urmă depun la bancă o mie de dolari în cont pentru colegiul puștiului. Ce mai, e teribil de amuzant!
&#