agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 6734 .



Juriul
проза [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [John_Grisham ]

2010-03-14  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by NC




1

Fața lui Nicholas Easter era pe jumătate acoperită de vitrina de prezentare plină cu telefoane fără fir, mici și delicate, iar el nu privea drept spre camera ascunsă, ci undeva spre stânga, poate spre vreun client sau, cine știe, spre tejgheaua pe deasupra căreia un grup de copii studia ultimele jocuri electronice venite din Asia. Deși era opera unui tip aflat la vreo patruzeci de metri distanță, luptându se cu aglomerația de pe acea alee comercială, fotografia era clară și dezvăluia o figură frumoasă, proaspăt rasă, cu trăsături puternice și ochii blânzi, ca de copil. Easter avea douăzeci și șapte de ani, asta se știa precis. Nu purta ochelari. Nici vorbă de inel agățat în nas sau de vreo tunsoare bizară. Nimic care să te fi dus cu gândul că ar fi un maniac al computerelor, care lucrează la un magazin pentru cinci dolari pe oră. În chestionarul pe care îl completase scrisese că se afla acolo de patru luni și că studia la fără frecvență, deși nu i putuseră da de urmă la nici un colegiu pe o rază de trei sute de mile. Mințise, de asta erau siguri.
Nici nu se putea altfel. Rețeaua lor de informații era mult prea bună. Dacă puștiul era student, ar fi știut și ei unde, de când, în ce domeniu și ce note are, bune sau rele.
Ar fi știut. Tipul lucra într un magazin de computere dintr un centru comercial. Nici mai mult, nici mai puțin. Poate că și propusese să se înscrie pe undeva. Poate că dăduse greș, dar tot îi mai plăcea să se considere student. Poate că asta îl făcea să se simtă mai bine, îi dădea senzația unui scop clar în viață, suna bine.
Dar nici vorbă să fie sau măcar să fi fost student în trecutul nu prea îndepărtat. Și atunci, puteau oare avea încredere în el? Întrebarea fusese deja întoarsă pe toate părțile de vreo două ori, în camera în care se aflau, de fiecare dată când ajunseseră în dreptul numelui lui Easter pe listă și figura lui apăruse pe ecran. În cele din urmă au decis că era o minciună nevinovată.
Nu fuma. Regulamentul magazinului era foarte strict în această privință; în schimb, fusese văzut (nu însă și fotografiat) mâncând o plăcintă cu carne la Food Garden în compania unei colege de serviciu, care fumase două țigări cât timp își sorbise paharul de limonadă. Pe Easter nu părea să l deranjeze fumul. Sau cel puțin nu era un antifumător prea zelos.
Bărbatul din fotografie avea o figură frumoasă, bronzată; zâmbea ușor, cu buzele strânse. Cămașa albă de sub haina roșie specifică magazinului nu avea nasturi la guler; deasupra se zărea o cravată în dungi, aleasă cu gust. Tipul părea îngrijit și sportiv, iar cel care făcuse fotografia reușise chiar să stea de vorbă cu Nicholas, pretextând că vrea să cumpere un aparat oarecare; le spusese că vorbea frumos, era amabil și priceput — într un cuvânt, un tânăr simpatic. Pe insigna de la piept, Easter era numit director, dar alți doi angajați purtând același titlu puteau fi văzuți în magazin în același timp.
În ziua care urmase, după ce fusese făcută fotografia, o tânără atrăgătoare, îmbrăcată în blugi, intrase în magazin și, tot învârtindu se pe lângă raionul de accesorii, își aprinsese pur și simplu o țigară. S a întâmplat că Nicholas Easter se afla cel mai aproape dintre toți angajații sau directorii, sau ce or mai fi fost, așa că s a apropiat politicos de femeie și a rugat o să nu mai fumeze. Ea s a prefăcut nemulțumită, chiar jignită, gata să l provoace. El și a păstrat cumpătul și i a explicat că magazinul avea reguli foarte stricte de interdicție a fumatului. Ea putea fuma oriunde în altă parte. „Pe dumneata te deranjează fumatul?" îl întrebase ea, trăgând din țigară. „Nu tocmai, răspunsese el. Dar îl deranjează pe proprietarul acestui magazin.” Apoi o rugase încă o dată să nu mai fumeze. Ea i a explicat că de fapt chiar dorea să cumpere un radio nou, acționat digital, deci nu i putea aduce o scrumieră? Nicholas a scos o cutie goală de băutură răcoritoare de sub tejghea și, nici mai mult, nici mai puțin, i a luat țigara din mână și i a stins o. Au vorbit despre radiouri timp de douăzeci de minute, ea nereușind să se hotărască. Cocheta fără rușine, iar el era încântat de situație. Și, după ce i a plătit un aparat de radio, ea i a lăsat numărul de telefon, iar el i a promis c o s o sune.
Episodul a durat douăzeci și cinci de minute și a fost înregistrat pe un mic casetofon ascuns în poșeta ei. Banda fusese ascultată în două rânduri, în timp ce figura lui era proiectată pe perete și studiată de juriști și experți. Declarația ei despre întâlnire se afla în dosar — șase pagini tipărite cu observații amănunțite, de la încălțăminte (o pereche de pantofi vechi de sport, marca Nike), respirație (mirosea a gumă cu scorțișoară) și vocabular (nivel de colegiu), până la felul în care luase țigara. După părerea ei, și avea experiență în astfel de treburi, el nu fumase niciodată.
I au ascultat timbrul plăcut al vocii, tonul de comerciant profesionist și conversația caldă și l au plăcut. Era inteligent și nu disprețuia tutunul. Nu era chiar modelul perfect al unui jurat, dar cu siguranță că merita urmărit. Problema cu Easter, posibilul jurat cu numărul 56, era că știau foarte puțin despre el. Evident, ajunsese pe coasta Golfului Mexic cu mai puțin de un an în urmă, iar ei habar n aveau de unde venea. Trecutul lui era complet învăluit în mister. A închiriat o garsonieră la opt cvartale distanță de tribunalul din Biloxi — aveau fotografii ale clădirii — și, la început, se angajase chelner într un cazinou de pe plajă. A ajuns repede la rangul de crupier la masa de „21", dar și a dat demisia după două luni.
La puțin timp după ce în Mississippi au fost legalizate jocurile de noroc, o duzină de cazinouri au răsărit pe coastă peste noapte, aducând cu ele un val de prosperitate. Oameni din toate colțurile țării veneau în căutare de slujbe, așa că se putea presupune că Nicholas Easter a sosit la Biloxi mânat de același motiv care i adusese acolo pe mulți. Singurul lucru ciudat în ceea ce l privea era că se înscrisese atât de repede pentru vot.
Avea un Volkswagen „broscuță", model 1969 — și o fotografie a acestuia apăru pe perete, luând locul figurii lui. Mare lucru! Avea douăzeci și șapte de ani, era neînsurat, student în timpul liber — după spusele lui — exact tipul de om care să aibă o asemenea mașină. Fără nici un fel de abțibilduri. Nimic care să indice vreo asociere politică sau conștiință socială sau vreo echipă favorită. Nici urmă de tichete de parcare în colegiu. Nici măcar o etichetă uzată, pe post de reclamă. Mașina nu reprezenta nimic, din punctul lor de vedere. Nimic, în afară de o viață la limita sărăciei.
Cel care umbla la proiector și care vorbea cel mai mult era Carl Nussman, un avocat din Chicago care nu mai profesa, dar își deschisese propria sa firmă de consultanță juridică. În schimbul unei sume frumușele, Carl Nussman și firma sa îți puteau alege juriul potrivit. Adunau date, făceau fotografii, înregistrau voci, trimiteau blonde în blugi strâmți, la momentul potrivit. Carl și asociații săi depășeau destul de des limitele legii și eticii, dar era imposibil să i prinzi. La urma urmelor, nu e nimic ilegal sau lipsit de etică în a fotografia posibilii jurați. Organizaseră ample sondaje telefonice în ținutul Harrison, cu șase luni în urmă, apoi din nou, cu două luni în urmă, și iarăși, după încă o lună, pentru a evalua sentimentele comunității față de problemele fumatului și pentru a descoperi modele de jurați perfecți. Nu scăpau nici un prilej de a face noi fotografii, nu lăsau nici o urmă necercetată. Aveau câte un dosar pentru fiecare posibil jurat.
Carl apăsă pe buton și Volkswagenul fu înlocuit cu imaginea anostă a unui bloc cu zugrăveala scorojită; acolo, undeva, era și locuința lui Nicholas Easter. Un nou declic și imaginea feței acestuia reveni pe perete.
— Așa că avem doar trei fotografii cu numărul 56, spuse Carl cu o umbră de nemulțumire în glas, întorcându se și aruncându i o privire de gheață fotografului, unul dintre nenumărații săi spioni privați, care i explicase că nu l putuse prinde pe băiat fără a risca să fie, la rândul său, surprins. Fotograful stătea pe un scaun sprijinit de peretele din spate, în fața mesei lungi la care erau așezați avocați, consultanți și experți juridici; era vizibil plictisit și gata s o ia la picior. Era ora șapte, într o seară de vineri. Numărul 56 se afla pe perete și mai urmau încă o sută patruzeci după el. Oribil sfârșit de săptămână. Simțea nevoia să bea ceva.
Șase avocați cu cămăși șifonate și mânecile suflecate luau de zor notițe și, din timp în timp, aruncau câte o privire spre fața lui Nicholas Easter, proiectată pe peretele din spatele lui Carl. Experți juridici de tot felul — un psihiatru, un sociolog, un analist grafolog, un profesor de drept și mulți alții — răsfoiau hârtii și pagini tipărite mărunt la calculator. Nu prea știau ce să facă cu Easter. Tipul mințea și își ascundea trecutul, și totuși pe hârtie și în imaginea de pe perete părea în regulă.
Poate că nu mințea. Poate că era student în ultimul an, în cine știe ce colegiu de mâna a doua din estul Arizonei, și poate că lor le scăpase acest amănunt.
Mai lăsați băiatul în pace, se gândea fotograful, dar își ținu gândul pentru sine. În această cameră plină de granguri cu educație înaltă și bani mulți, el era ultimul a cărui părere să fie băgată în seamă. Nu era treaba lui să vorbească.
Carl își drese glasul și aruncă încă o privire spre fotograf, apoi spuse:
— Numărul 57.
Pe perete apăru figura unei tinere mame și vreo două persoane din cameră începură să chicotească.
— Traci Wilkes, rosti Carl, de parcă Traci i ar fi fost o prietenă veche. Foile de hârtie circulau în jurul mesei.
— Treizeci și trei de ani, căsătorită, mamă a doi copii, soție de medic, membră a două cluburi locale, două case de sănătate și o listă întreagă de cluburi sociale.
Carl alungă toate acestea din memorie cu o singură apăsare pe butonul proiectorului. Fața roșie a lui Traci fu înlocuită de o imagine în care era surprinsă la alergarea de dimineață, pe trotuar, minunat împodobită cu o pereche de Reebok din fibre elastice, nou nouți, și cu ochelari de soare sport, cu ramă albă și lentile reflectorizante, ultimul răcnet în materie; părul lung era strâns perfect, într o codiță de cal drăgălașă. Împingea un cărucior special pentru antrenament, în care se zărea un bebeluș. Lui Traci părea să i placă să asude din greu. Era bronzată și bine făcută, dar nu chiar așa cum te ai fi așteptat. Avea și unele obiceiuri proaste. Urma o altă imagine, cu Traci în Mercedesul rulotă, negru, cu fețe de copii și câini ivindu se la fiecare fereastră. O alta, cu Traci încărcată cu sacoșe pline cu alimente pe care le așeza în aceeași mașină; purta o altă pereche de pantofi de sport și un șort strâmt, arătând exact ca unul care dorește să și păstreze veșnic forma atletică. Fusese ușor de urmărit, pentru că era ocupată până peste cap și nu se oprise niciodată îndeajuns pentru a se uita de jur împrejur.
Carl trecu în revistă fotografiile cu casa familiei Wilkes, o vilă masivă cu trei etaje, aflată în suburbie, în care se vedea de la o poștă că nu poate locui decât un doctor. Nu zăbovi prea mult asupra lor, păstrând ce era mai bun pentru la urmă. Din nou Traci, din nou leoarcă de sudoare, cu bicicleta lăsată undeva pe aproape; Traci așezată sub un copac din parc, pe iarbă, departe de toată lumea, pe jumătate ascunsă și fumând o țigară!
Același fotograf rânji prostește. Era cea mai bună realizare a lui, poza asta făcută de la o sută de metri distanță, cu nevasta doctorului trăgând pe furiș dintr o țigară. El nu avusese habar că femeia fumează și se întâmplase să stea, nonșalant, la piciorul unui pod, ca să fumeze o țigară, când ea trecuse prin dreptul lui. Se plimbase fără țintă prin parc preț de vreo jumătate de oră, și apoi o văzuse oprindu se și căutând ceva în portbagajul bicicletei.
Atmosfera din cameră se mai însenină puțin la vederea lui Traci lângă copac. Apoi, Carl reluă:
— Cred că putem miza pe numărul 57.
Făcu o notă pe o foaie de hârtie, apoi sorbi o gură de cafea stătută dintr un pahar de hârtie. Normal că miza pe Traci Wilkes! Cine nu și ar fi dorit în juriu o nevastă de doctor, când avocații pârâtului cereau milioane? Carl nu voia decât neveste de doctori, dar n avea de unde să le ia. Faptul că ei îi plăceau țigările era doar un plăcut supliment.
Numărul 58 era docher la Ingalls, în Pascagoula — un bărbat de cincizeci de ani, alb, divorțat, lider sindical. Carl prezentă o fotografie cu Fordul bărbatului și tocmai se pregătea să facă un rezumat al vieții acestuia, când ușa se deschise și domnul Rankin Fitch își făcu apariția în încăpere. Carl se opri. Avocații se îndreptară de spate în scaune și deveniră dintr o dată foarte interesați de Ford. Scriau cu furie pe topurile de hârtie, de parcă era ultima lor șansă de a mai vedea o asemenea mașină. Consilierii juridici se puseră și ei pe treabă, începând să ia notițe cu toată seriozitatea, fiecare având mare grijă să nu privească spre nou venit.
Fitch se întorsese. Fitch se afla în încăpere.
El închise încet ușa în urma sa, făcu câțiva pași spre marginea mesei și aruncă o privire de gheață spre toți cei așezați de jur împrejur. Mai mult, era o căutătură plină de dispreț. Pungile de sub ochi făceau ca aceștia să pară și mai adânciți în orbite. Fruntea îi era brăzdată de riduri dese, adânci. Pieptul masiv se ridica și cobora încet și, pentru o clipă sau două, nu mai respiră nimeni în afară de Fitch. Buzele lui se desfăceau pentru mâncare și băutură, uneori pentru conversație, dar niciodată pentru un zâmbet.
Ca de obicei, Fitch era furios; nimic nou în asta, pentru că tipul își menținea starea de ostilitate chiar și în somn. Dar oare avea de gând să înjure și să amenințe, poate chiar să arunce cu câte ceva, sau doar să clocotească în sinea lui? Cu Fitch nu știai niciodată la ce să te aștepți. Bărbatul se opri la marginea mesei, între doi tineri avocați, parteneri începători și posesori ai unui salariu confortabil din șase cifre, membri în această firmă, avându și birourile chiar în această cameră din această clădire. Pe de altă parte, Fitch era un necunoscut de la Washington, un intrus care de o lună nu mai înceta să mormăie și să latre pe holurile lor. Cei doi avocați nu îndrăzneau să l privească.
— Ce număr? îl întrebă Fitch pe Carl.
— 58, răspunse Carl repede, îndatoritor.
— Întoarce te la 56, ceru Fitch și Carl derulă rapid imaginile, până când figura lui Nicholas Easter apăru din nou pe perete. Se auzea fâșâitul hârtiilor pe masă.
— Ce știi? întrebă Fitch.
— Același lucru, răspunse Carl, privind într o parte.
— Grozav, ce să zic! Din o sută nouăzeci și șase, câți mai reprezintă încă un mister?
— Opt.
Fitch pufni disprețuitor și clătină încet din cap, iar toată lumea se pregăti pentru o răbufnire. În loc de asta, își netezi încet, atent, părul sur și țepos tuns cu grijă la spate, privi spre Carl, lăsându i o clipă de răgaz ca pentru a înțelege gravitatea momentului, și apoi spuse:
— Veți lucra până la miezul nopții, apoi veți reveni la șapte dimineața. E valabil și pentru duminică.
Cu aceste cuvinte, își răsuci trupul gras pe călcâie și părăsi camera.
Ușa se trânti. Aerul deveni imediat mai respirabil și toți, avocați și consilieri juridici, Carl și ceilalți, fără excepție, își priviră ceasurile. Tocmai li se ceruse să și petreacă treizeci și nouă din următoarele cincizeci și trei de ore în această încăpere, privind imaginile mărite ale unor fețe pe care le mai văzuseră, memorizând nume și zile de naștere și detalii vitale despre aproape două sute de oameni.
Și absolut nimeni din cameră nu avea nici cel mai mic dubiu despre faptul că vor face cu toții ceea ce li se ceruse. Nici cel mai mic dubiu.


Fitch o luă pe scări până la parterul clădirii, unde îl aștepta șoferul său personal, un tip solid pe nume José. José purta costum negru și cizme negre de cowboy și ochelari negri pe care nu i scotea decât când făcea duș și când dormea. Fitch deschise o ușă fără să bată și întrerupse o ședință care începuse de câteva ore. Patru avocați cu ajutoarele de rigoare urmăreau înregistrarea video a depozițiilor primilor martori ai apărării. Banda se opri la câteva secunde după intrarea lui Fitch. El se adresă scurt unuia dintre avocați, apoi părăsi camera. José îl urmă printr o bibliotecă strâmtă, spre un alt hol, de unde intră pe neașteptate într o altă încăpere, speriind alt grup de avocați.
Cu opt avocați, firma Whitney & Cable & White era cea mai mare de pe coasta Golfului Mexic. Fitch însuși alesese firma și cei de aici aveau să câștige salarii de milioane datorită alegerii lui. Totuși, pentru a și merita banii, firma trebuia să suporte tirania și temperamentul nemilos al lui Rankin Fitch.
Satisfăcut că întreaga clădire era la curent cu prezența sa și îngrozită de mișcările lui, Fitch plecă. Se opri pe trotuar să l aștepte pe José și trase adânc în piept aerul cald de octombrie. La trei rânduri de blocuri mai departe, în jumătatea de sus a clădirii unei vechi bănci, zări un birou scăldat în lumină. Inamicul încă mai lucra. Avocații acuzării erau acolo, grămadă, în diferite camere, întâlnindu se cu experți, studiind fotografii decolorate și făcând în bună parte cam același lucru pe care îl făceau și oamenii lui. Procesul începea luni, cu selectarea juraților, iar el știa că și ei asudau în fața nesfârșitului șir de nume și fețe, întrebându se cine naiba era Nicholas Easter și de unde apăruse. Dar Ramon Caro și Lucas Miller, Andrew Lamb și Barbara Furrow și Delores DeBoe? Cine erau toți acești oameni? Numai într un loc uitat de lume ca Mississippi puteai să găsești liste atât de depășite ale posibililor jurați. Fitch organizase apărarea în opt cazuri înaintea acestuia, în opt state diferite unde se foloseau computere și informațiile veneau pe bandă și unde, atunci când funcționarii îți înmânau lista cu juri, n aveai de ce să te mai întrebi cine era mort și cine nu.
Privi în gol spre lumina din depărtare și se întrebă cum aveau să și împartă rechinii aceia lacomi banii, dacă se întâmpla să câștige. Cum naiba aveau să se înțeleagă la împărțeală? Procesul era floare la ureche în comparație cu baia de sânge care avea să urmeze dacă obțineau verdictul dorit și, o dată cu acela, potul cel mare.
Îi ura, și scuipă pe caldarâm. Își aprinse o țigară, strângând o ușor între degetele groase.
José își făcu apariția de după colțul străzii, într o strălucitoare limuzină de închiriat, cu geamurile fumurii. Fitch luă loc în față, ca de obicei. José își ridică și el privirea spre biroul avocaților rivali, în clipa în care trecură prin dreptul clădirii, dar nu spuse nimic, pentru că șeful său nu suporta bârfele. Trecură pe lângă clădirea tribunalului din Biloxi, apoi pe lângă magazinul cu marfă ieftină, pe jumătate abandonat, unde Fitch și asociații săi păstrau un număr de birouri ascunse vederii, cu parchetul proaspăt rașchetat și mobilă închiriată, de mâna a doua.
Cotiră spre vest, intrând pe autostrada 90 în dreptul plajei și înaintând cu greu în aglomerația de la acea oră. Era vineri seara și cazinourile erau pline de tipi care puneau la bătaie banii de coșniță, făcându și planuri cum să i recâștige a doua zi. Ieșiră cu greu din Biloxi, traversară portul, pe lângă Long Beach și Pass Christian. Apoi părăsiră coasta și, nu mult după aceea, trecură prin punctul de control din apropierea lagunei.



2

Casa de pe plajă era modernă, întinsă pe o suprafață destul de mare și construită fără să aibă parte de plaja propriu zisă. Un ponton din scânduri de lemn vopsit în alb se pierdea în apele liniștite, pline de vegetație, ale golfului, dar plaja cea mai apropiată se afla la două mile distanță. O barcă de pescuit, lungă de vreo șase metri, era ancorată lângă dig. Casa fusese închiriată de la un negustor de uleiuri din New Orleans — pe trei luni, cu banii jos și fără alte întrebări. Era folosită temporar drept loc de retragere, ascunzătoare, bună pentru câțiva oameni foarte importanți care mai rămâneau aici peste noapte.
Pe o punte, la mare înălțime deasupra mării, patru domni bine se relaxau cu câte un pahar de băutură, stând de vorbă, în așteptarea unui vizitator. Deși afacerile îi obligau, în mod normal, la o crâncenă rivalitate, jucaseră împreună optsprezece runde de golf în acea după amiază, apoi mâncaseră crevete și scoici luate direct de pe grătar. Acum își turnaseră ceva de băut și priveau apele întunecate de dedesubt. Urau faptul că se aflau la Golful Mexic, într o după amiază de vineri, departe de casele lor.
Dar mirosea a afaceri, a afaceri cruciale care necesitau un armistițiu și făceau din Golf un loc aproape plăcut. Fiecare dintre cei patru era director executiv al câte unei corporații publice de marcă. Fiecare corporație se afla pe lista Fortune 500, a celor mai buni; toate erau cotate la bursă. Cu un an înainte, cea mai mică dintre ele avusese vânzări de șase sute de milioane de dolari, iar cea mai mare, de patru miliarde. Fiecare obținuse profituri record, dividende imense, îi făcuse fericiți pe acționari și pe directorii executivi, care câștigau milioane pentru performanțele lor.
Fiecare era un conglomerat de un gen sau altul, cu diferite divizii și o multitudine de produse, cu bugete umflate pentru publicitate și nume insipide, de genul Trellco sau Smith Greer, nume desemnate să abată atenția de la faptul că, în esență, nu reprezentau prea mult în afara unor companii specializate în comerțul cu tutun. Fiecare dintre cei patru, sau Cei Patru Mari, cum erau cunoscuți în cercurile financiare, își regăseau ușor rădăcinile în câte un comerciant de tutun din secolul al XIX lea, din Carolina (de Nord și Sud) sau Virginia. Fabricau țigări — împreună, ajungeau la 98% din toate țigările vândute în Statele Unite și Canada. Mai fabricau și altele, de exemplu acadele, fulgi de cereale și vopsea de păr, dar nu trebuia să faci prea multe săpături ca să descoperi că profiturile lor vin de la țigări. Avuseseră loc fuziuni și schimbări de nume, depunându se mult efort pentru a nu bate la ochi, dar cei Patru Mari fuseseră atent izolați și transformați în inamici publici de către grupurile de consumatori, doctori și chiar politicieni.
Iar acum aveau de a face cu avocații. Rudele unor fumători decedați ajunseseră, pur și simplu, să i dea în judecată și să ceară sume exorbitante, pentru că țigările cauzaseră cancer la plămâni, ziceau ei. Șaisprezece procese până acum, și Tutunul Atotputernic le câștigase pe toate, dar presiunea creștea. Și în clipa în care jurații aveau să dea, pentru prima dată, câteva milioane unei văduve, se putea dezlănțui un adevărat iad pe pământ. Avocații aveau s o ia razna cu reclamele lor nesfârșite, rugându se de fumători și de rudele rămase în urma acestora să semneze imediat și să i acționeze în justiție cât timp procesele se dovedeau rentabile.
De regulă, bărbații aceștia vorbeau despre altceva când erau singuri, dar alcoolul le dezlegă limba. Frustrarea începu să se facă simțită. Se aplecară peste balustradă, privind fix apa, și începură să i înjure pe avocați și tot sistemul legal american. Fiecare dintre aceste companii cheltuia milioane la Washington, plătind diferite grupuri care încercau să modifice legislația civilă, pentru ca firmele responsabile, asemenea lor, să fie protejate împotriva oricărei acțiuni juridice. Aveau nevoie de un scut în fața acestor atacuri absurde ale unor așa zise victime. Dar, după toate aparențele, nimic nu mergea. Așa se făcea că se aflau acum undeva pe malul râului Mississippi, asudând de teama unui nou proces.
Ca răspuns la atacul din ce în ce mai virulent al tribunalelor, Cei Patru Mari puseseră deoparte o sumă uriașă de bani — fondul. Nu avea limite, nu lăsa urme. Nu exista. Fondul era folosit pentru manevrele dure din procese; pentru angajarea celor mai mari și mai diabolici avocați ai apărării, a celor mai pricepuți experți, a celor mai înțelepți consultanți pentru jurați. Nu existau restricții în folosirea fondului. După șaisprezece victorii, se întrebau uneori între ei dacă există și ceva imposibil pentru fond. Fiecare companie injecta trei milioane pe an și rula devizele în mai multe circuite, până să ajungă la fond. Nici un contabil, nici o echipă de control sau vreo altă autoritate nu prinsese vreodată de veste de existența acestor bani numai buni de uns.
Fondul era administrat de Rankin Fitch, om pe care toți cei de față îl disprețuiau, dar de care ascultau totuși, subordonându se chiar ordinelor lui. Pe el îl așteptau. Se întâlneau când el le cerea să se întâlnească. Se împrăștiau și reveneau la ordinul lui. Acceptau să i ciugulească din palmă cât timp le câștiga procesele. Fitch condusese opt, fără să piardă vreunul. Aranjase și două anulări pe motiv de viciu de procedură, dar evident că nu existau dovezi în acest sens.
Un servitor apăru pe punte, cu o tavă de băuturi proaspete, fiecare amestec fiind pregătit conform unei rețete precise. Își luaseră paharele, când cineva spuse „A sosit Fitch". Cei patru simțiră în același timp cum băutura li se ridică mai întâi la cap, pentru a li se lăsa apoi, ca de plumb, în picioare, în timp ce un fior de gheață le străbătea șira spinării.
Intrară repede în căsuță, în timp ce Fitch îl instruia pe Jose să parcheze exact în fața ușii de la intrare. Un servitor îi întinse un pahar cu apă minerală fără gheață. Fitch nu bea niciodată alcool, deși în tinerețe consumase destul pentru a scufunda și un vapor. Nu i mulțumi omului, nici măcar nu păru să i observe prezența, și se îndreptă spre cămin așteptându i pe cei patru să se așeze în jurul lui, pe canapele. Un alt servitor se aventură cu un platou pe care se aflau restul de crevete și de scoici, dar Fitch îl refuză cu un gest al mâinii. Se vorbea că mănâncă din când în când, dar asta nu se întâmpla niciodată în timpul proceselor. Dovada se afla chiar în fața lor — pieptul umflat și talia groasă, colacul de grăsime de sub barbișon și înfățișarea sa generală de om îndesat. Dar purta costume închise la culoare, veșnic cu nasturii încheiați, și reușea de minune să și mențină alura impunătoare.
— O scurtă punere la curent cu ultimele date, spuse el, considerând că așteptase destul după caraghioșii ăștia. În momentul de față, întreaga echipă a apărării lucrează nonstop și acest ritm va continua pe tot parcursul weekendului. Cercetările legate de jurați se desfășoară conform graficului. Consultanții juridici sunt pregătiți. Toți martorii sunt prelucrați, iar experții au sosit deja în oraș. Nu a apărut nimic neobișnuit până acum.
Se lăsă tăcerea, exact atât cât ei să fie siguri că, pentru moment, Fitch terminase de vorbit.
— Dar jurații aceia? întrebă D. Martin Jankle, cel mai nervos din grup. El dirija așa numita U Tab, prescurtarea mai cunoscută a numelui unei companii mai vechi care, mulți ani la rând, se numise Union Tobacco, dar care, după o operație de comercializare, folosea acum numele de Pynex. Procesul cu care se confruntau acum era Wood contra Pynex, astfel că roata ruletei se întorsese amenințător spre Jankle. Pynex era a treia companie ca mărime, cu vânzări de aproape două miliarde în anul anterior. Mai avea, ca din întâmplare, moștenire din ultimul trimestru, cea mai mare rezervă de bani gheață dintre toate cele patru. Acest proces picase într un moment de a dreptul nenorocit. Cu puțin ghinion, jurații puteau intra în curând în posesia unor detalii secrete despre datele financiare ale companiei Pynex, coloane drăgălașe și clare care puteau dovedi existența a peste opt sute de milioane bani gheață.
— Ne ocupăm de ei, spuse Fitch. Avem date mai puțin sigure despre opt dintre ei. Din care patru ar putea fi sau morți sau plecați de aici. Ceilalți patru sunt vii și sunt așteptați luni la tribunal.
— Un drac de jurat ar putea fi otravă pentru noi, spuse Jankle.
Fusese avocat asociat în Louisville, înainte de a trece la U Tab, și mereu îi amintea lui Fitch că știe mai multe despre treburile legale decât ceilalți trei.
— Sunt conștient de asta, i o trânti Fitch.
— Trebuie să i știm pe oamenii ăștia.
— Facem tot posibilul. N avem ce face atâta vreme cât listele de jurați de aici nu sunt aduse la zi, cum se întâmplă în alte state.
Jankle sorbi îndelung din pahar și l privi pe Fitch drept în ochi. La urma urmelor, Fitch era doar un trepăduș bine plătit, nici pe departe de talia unui director executiv dintr o companie importantă. Oricum i ai fi zis — consultant, agent, intermediar —, fapt este că lucra pentru el. Normal că acum făcea pe nebunul, îi plăcea să se laude și să țipe, pentru că el era la comandă, dar, la naiba, era doar un trepăduș cu stea în frunte. Jankle își păstra pentru sine aceste gânduri.
— Altceva? îl întrebă Fitch pe Jankle, ca și cum întrebarea inițială a acestuia fusese o neghiobie, ca și cum n ar fi avut nimic important de spus și ar fi fost mai bine să și țină gura.
— Ai încredere în acești avocați? întrebă Jankle, așa cum o mai făcuse și cu alte ocazii.
— Am mai vorbit despre asta, ripostă Fitch.
— Putem să mai vorbim, dacă eu consider că e necesar.
— De ce te îngrijorează avocații noștri? întrebă Fitch.
— Pentru că, mă rog, pentru că sunt de pe aici.
— Înțeleg. Și tu crezi că ar fi mai înțelept să aducem unii de la New York, ca să vorbească cu juriul nostru? Sau, poate, de la Boston?
— Nu, numai că, vreau să spun, poftim, ei n au pledat niciodată într un proces legat de tutun.
— N a mai fost un alt caz legat de tutun pe coasta Golfului, până acum. Ești nemulțumit?
— Mă îngrijorează, atâta tot.
— I am angajat pe cei mai buni în domeniu, spuse Fitch.
— De ce ne cer atât de puțin?
— Puțin! Când te gândești că săptămâna trecută te îngrijora costul apărării. Acum zici că avocații nu cer destul. Hotărăște te!
— Anul trecut am plătit patru sute de dolari pe oră pentru avocații din Pittsburgh. Tipii ăștia lucrează pentru două sute. Asta mă îngrijorează.
Fitch privi încruntat spre Luther Vandermeer, director executiv la Trellco.
— Îmi scapă mie ceva? întrebă el. Omul ăsta e serios? Am pus deja la bătaie cinci milioane pentru cazul ăsta și el se teme că sunt prea strâns la mână! continuă Fitch, arătând spre Jankle.
Vandermeer zâmbi și sorbi din pahar.
— În Oklahoma ai cheltuit șase milioane, spuse Jankle.
— Și am câștigat. Nu mi amintesc să fi primit vreo reclamație după citirea verdictului!
— Nu mă plâng nici acum. Îmi exprim doar îngrijorarea.
— Grozav! Am să mă întorc la birou, să i convoc pe toți avocații și să le spun că pe clienții mei îi deranjează nota de plată. Am să le spun așa: Uite ce e, băieți, știu că vă îmbogățiți de pe urma noastră, dar nu e destul. Clienții mei vor să cereți mai mult, s a înțeles? Dați ne peste nas. Voi, băieți, lucrați la un preț prea mic. Ce ziceți, sună bine, nu?
— Relaxează te, Martin, spuse Vandermeer. Procesul nici n a început încă. Sunt sigur că o să ne săturăm până peste cap de avocații noștri până să apucăm să plecăm de aici.
— Mda, dar procesul e altceva. Știm cu toții asta... Vorbele lui Jankle se pierdură când își ridică paharul.
Era cam bețiv — singurul din cei patru. Conducerea companiei reușise să l aducă pe drumul cel bun, în liniște, cu șase luni în urmă, dar tensiunea procesului era prea puternică. Fitch, și el un băutor zdravăn pe vremuri, știa că Jankle o cam încurcase. Peste doar câteva săptămâni avea să fie obligat să depună mărturie.
Ca și cum Fitch n avea destule motive de îngrijorare, trebuia acum să poarte pe umeri și responsabilitatea de a l ține pe domnul D. Martin Jankle treaz până atunci. Fitch îl ura pentru slăbiciunea lui.
— Presupun că avocații apărării sunt gata, se interesă un alt director executiv.
— Presupunere corectă, spuse Fitch ridicând din umeri. Sunt destui.
Opt, la ultima numărătoare. Opt dintre cele mai mari firme specializate în drept civil din țară puseseră la bătaie, din cât se spunea, câte un milion de dolari pentru a finanța această confruntare cu industria tutunului. Ele descoperiseră și partea vătămată, văduva unui bărbat pe nume Jacob L. Wood. Ele aleseseră locul, Golful Mexic, în Mississippi, pentru că acest stat avea o legislație civilă minunată și pentru că jurații din Biloxi se dovedeau, câteodată, generoși. Nu aleseseră judecătorul, dar nici n ar fi putut nimeri mai bine. Judecătorul Frederick Harkin fusese avocat în barou, înainte ca un atac de cord să l oblige să se retragă în fotoliul de magistrat.
Nu era doar un caz oarecare legat de tutun și toți cei prezenți în acea încăpere știau acest lucru.
— Cât au cheltuit ei?
— Nu sunt la curent cu această informație, spuse Fitch. Am auzit că nu sunt așa de groși la pungă cum se spune, poate că au vreo problemă cu strânsul avansului de la unii avocați. Dar au cheltuit milioane. Si beneficiază de ajutorul unor grupuri de persoane interesate, gata oricând să vină măcar cu câte o sugestie.
Jankle clătină paharul, făcând să răsune bucățile de gheață, apoi bău și ultimul strop rămas. În cameră se lăsă tăcerea pentru câteva clipe; Fitch stătea în picioare, iar directorii executivi își aținteau privirile în podea.
— Cât o să dureze? întrebă Jankle, în cele din urmă.
— Între patru și șase săptămâni. Selecția juraților se face repede pe aici. Probabil că vom avea un juriu cel târziu miercuri.
— La Allentown a durat trei luni, spuse Jankle.
— Aici nu e Kansas, băiete. Vrei un proces de trei luni?
— Nu, eu voiam doar să... mă rog..., rosti Jankle cu o voce pierită.
— Cât va trebui să rămânem în oraș? întrebă Vandermeer, privindu și instinctiv ceasul.
— Nu mi pasă. Puteți pleca acum sau puteți aștepta până când se alege juriul. Toți aveți avioane din acelea mari, cu reacție. Dacă am nevoie, știu cum să vă găsesc, răspunse Fitch, punând paharul cu apă pe cămin și privind de jur împrejur; dintr o dată, era gata de plecare. Mai e ceva?
Nici un cuvânt.
— Bine.
Șopti ceva către José, când acesta îi deschise ușa de la intrare și apoi dispăru. Ceilalți rămaseră în cameră, privind în tăcere covorul scump, făcându și griji pentru ziua de luni și pentru multe alte lucruri.
Cu mâinile tremurând ușor, Jankle își aprinse, în cele din urmă, o țigară.
Wendall Rohr făcuse prima dată avere în jocul de a procesele atunci când doi muncitori de pe o platformă petrolieră marină căzuseră pradă unui incendiu izbucnit pe una dintre instalațiile Shell din Golf. Partea lui se ridicase la aproape două milioane și imediat ajunsese la concluzia că era un avocat pledant demn de luat în seamă, își risipise banii în stânga și n dreapta, alesese mai multe cazuri și, înainte să împlinească patruzeci de ani, își clădise o firmă puternică și o reputație solidă de scandalagiu în tribunale. Urmaseră drogurile, divorțurile și investițiile nepotrivite care îi ruinaseră viața pentru o vreme, iar la cincizeci de ani verifica acte și apăra hoți de prăvălie, la fel ca un milion de alți avocați. Când Golful Mexic fu inundat de un val de procese pe tema azbestului, Wendall se afla din nou la post. Făcu iarăși avere și jură să n o mai piardă niciodată. Deschise o firmă, reamenajă o suită de birouri în stil mare și își găsi chiar și o soție tânără. Renunțând la băutură și la droguri, Rohr își folosi energia sa considerabilă pentru a da în judecată America dominată de corporații, sprijinindu i pe oamenii care aveau de suferit. La a doua încercare, se ridică și mai repede în cercurile avocățești. Își lăsă barbă, începu să folosească briantină, deveni radical și ajunse să se facă iubit pentru discursurile sale.
Rohr o întâlnise pe Celeste Wood, văduva lui Jacob Wood, printr un avocat tânăr care concepuse testamentul lui Jacob înainte de moartea acestuia. Jacob Wood murise la vârsta de cincizeci și unu de ani, după ce fumase câte trei pachete de țigări pe zi, timp de aproape treizeci de ani. În momentul morții, era supraveghetor de producție într o fabrică de ambarcațiuni, câștigând patruzeci de mii de dolari pe an.
În mâinile unui avocat mai puțin ambițios, cazul nu părea să se refere la nimic în afară de un fumător decedat, unul dintre mulți alții. Totuși, Rohr pătrunsese într un cerc de cunoștințe care nutreau cele mai îndrăznețe visuri imaginate vreodată de avocații pledanți. Toți erau specialiști în răspundere civilă la locul de muncă, toți făcuseră milioane pe seama implanturilor mamare cu silicon, a sistemelor Dalkon de protecție și a azbestului. Acum se întâlneau de câteva ori pe an și plănuiau cum să submineze baza legislației civile americane. Nici un produs fabricat legal de a lungul istoriei lumii nu făcuse atâtea victime ca țigările. Iar firmele producătoare aveau buzunarele atât de adânci, încât banii cloceau acolo.
Rohr puse la bătaie primul milion și, până la urmă, i se alăturară încă șapte persoane. Fără nici un efort, grupul lor obținuse ajutor de la Asociația de Luptă împotriva Fumatului, de la Coaliția pentru o Lume fără Tutun și Fundația Antitabagică, plus alte câteva grupuri de protecție a consumatorilor și de supraveghere a industriei. A fost organizat un consiliu de acuzare și n a surprins pe nimeni faptul că Wendall Rohr a devenit președintele acestuia și a fost desemnat drept om de bază la bară. Pe fondul unei parade cât se poate de zgomotoase, grupul lui Rohr intentase proces cu patru ani mai înainte, la Curtea cu Juri din ținutul Harrison, în Mississippi.
Conform cercetărilor lui Fitch, cazul Wood contra Pynex era al cincizeci și cincilea de acest gen. Treizeci și șase dintre ele fuseseră respinse din diferite motive. Șaisprezece ajunseseră la tribunal și sfârșiseră cu verdicte în favoarea companiilor producătoare de tutun. Două fuseseră anulate pentru vicii de procedură. Nici unul nu primise un verdict favorabil. Nici un bănuț nu fusese vreodată plătit unui reclamant într un proces cu companiile producătoare de țigări.
Conform teoriei lui Rohr, nici unul dintre celelalte cincizeci și patru nu fusese susținut de un grup de acuzare atât de puternic. Niciodată reclamantul nu fusese reprezentat de avocați suficient de bogați pentru a sta de vorbă de la egal la egal cu rivalii lor.
Fitch trebuia să recunoască acest lucru.
Strategia lui Rohr pe termen lung era simplă și sclipitoare. Existau o sută de milioane de fumători în lume; nu toți sufereau de cancer, dar erau suficienți pentru a l ține ocupat până la pensie. Câștigând primul caz, putea apoi să stea deoparte și să privească panica altora. Orice văduvă în suferință, găzduită de pensiunile ce împânzeau strada principală a oricărui oraș, putea să se prezinte cu câte un caz de cancer la plămâni. Rohr și grupul lui aveau de unde alege.
Rohr își desfășura activitatea în suita de birouri care ocupau ultimele trei etaje ale unei clădiri vechi, aflate destul de aproape de tribunal. Târziu, în seara de vineri, deschise o ușă ce dădea spre o cameră întunecată și rămase lângă zidul negricios, în timp ce Jonathan Kotlack din San Diego se ocupa de proiector. Kotlack răspundea de cercetarea și selectarea juraților, deși Rohr era cel care punea cele mai multe întrebări. Masa lungă din mijlocul camerei era plină de cești de cafea și ghemotoace de hârtie. Cei așezați în jurul mesei priveau plictisiți figurile ce se succedau în imaginile de pe perete.
Nelle Robert (pronunțat „ro beer"), în vârstă de patruzeci și șase de ani, divorțată, violată o dată, casier bancar, nu fumează, supraponderală și astfel nepotrivită după criteriile specifice filozofiei lui Rohr de a și alege jurații. Nu te folosi niciodată de femeile grase. Nu i păsa ce aveau să i spună experții juridici. Nu i păsa ce crede Kotlack. Rohr nu lua niciodată femei grase. În special singure. Aveau tendința de a fi nemiloase și neînțelegătoare.
Memorase figurile și numele tuturor și nu mai putea suporta. Îi studiase pe toți acești oameni până i se făcuse greață. Se strecură afară din cameră, se frecă la ochi în hol și porni în jos pe scările luxoase ale birourilor sale, spre sala de conferințe, unde Comitetul de Documentare era ocupat de organizarea miilor de hârtii, sub supravegherea lui André Durond de la New Orleans. În acel moment, la ora zece a serii de vineri, mai mult de patruzeci de oameni lucrau din greu în birourile firmei de avocatură patronate de Wendall H. Rohr.
Vorbi ceva cu Durond, studiind împreună cu el, timp de câteva minute, felul în care lucrau asistenții. Părăsi încăperea și porni spre următoarea, cu pasul mai vioi de data aceasta. Adrenalina își făcea simțit efectul.
Avocații apărării în acest proces al tutunului se aflau la celălalt capăt al străzii, muncind la fel de serios.
Nimic nu se compara cu emoția marilor procese.



3

Sala principală a Tribunalului din Biloxi se afla la etajul al doilea, la capătul scării acoperite cu dale de piatră și dincolo de holul interior luminat din plin de razele soarelui. Pereții fuseseră văruiți de curând, podeaua strălucea proaspăt ceruită.
Către ora opt luni, de dimineață, se adunase deja lume în holul din fața ușilor late, de lemn, care dădeau spre sala de ședințe. Într un colț, era strâns un grup mic format din tineri în costume de culoare închisă, care semănau izbitor de bine între ei. Eleganți, cu părul tuns scurt și uns; majoritatea fie că purtau ochelari cu ramă de baga, fie lăsau să se întrevadă câte o pereche de bretele de sub jacheta făcută pe comandă. Erau analiștii financiari de pe Wall Street, specialiști în acțiuni pe piața tutunului, trimiși în Sud pentru a urmări de la bun început desfășurarea procesului Wood contra Pynex.
Un alt grup, mai mare și care creștea văzând cu ochii, ocupa centrul holului. Membrii săi, care nu stăteau prea aproape unii de alții, țineau jenați în mâini câte o foaie de hârtie — o citație. Puțini se cunoșteau între ei, dar pe hârtii era scris numele fiecăruia și intrară ușor în vorbă. Un murmur nervos de voci creștea în intensitate pe holul din fața sălii de ședințe. Tinerii în costume negre din primul grup rămaseră nemișcați, studiind potențialii jurați.
Cel de al treilea grup era format din tipi încruntați, în uniformă, care păzeau ușile. Nu mai puțin de șapte ajutori de șerif fuseseră desemnați să mențină ordinea în ziua de deschidere a procesului. Doi dintre ei se ocupau de detectorul de metal din fața ușii. Alți doi își făceau de lucru cu tot felul de hârțoage, în spatele unui birou improvizat. Se așteptau la o sală plină. Ceilalți trei își sorbeau cafeaua din pahare de hârtie și priveau cum se adună lumea.
Gardienii deschiseră larg ușile exact la opt și jumătate, verificară citația fiecărui jurat, le făcură loc, unul câte unul, pentru a trece prin detectorul de metal și anunțară restul spectatorilor că mai aveau de așteptat o vreme. Același lucru era valabil și pentru analiști și reporteri.
Cu arcul de scaune pliante așezate pe culoar, lângă banchetele tapisate, sala putea cuprinde acum cam trei sute de persoane. În spatele barei, alți aproximativ treizeci se puteau înghesui în jurul meselor pentru consilieri. Grefierul, ales prin vot popular, verifica fiecare citație, le zâmbea și chiar îi îmbrățișa pe jurații pe care îi cunoștea, indicându le cu multă pricepere locul rezervat. Numele ei era Gloria Lane, grefier al curții din ținutul Harrison în ultimii unsprezece ani. Nici n ar fi conceput să renunțe la explicații și la rolul de a indica locul fiecăruia, la posibilitatea de a lega fiecare figură de un nume, la strângerile de mână, la șansa unui schimb de idei politice și la bucuria de a se simți, măcar și pentru o clipă, în lumina reflectoarelor celui mai important proces de care avusese parte până atunci. Era ajutată de trei tinere angajate ale biroului său și, până la ora nouă, toți jurații fuseseră așezați la locurile lor numerotate și acum completau de zor un alt set de chestionare.
Numai doi dintre ei lipseau. Despre Ernest Duly se vorbea că se mutase în Florida, unde probabil că și murise, iar despre doamna Tella Gail Ridehouser nimeni nu știa unde se află; femeia se înregistrase la vot în 1959, dar nu mai trecuse pe la primărie de când Carter îl bătuse pe Ford. Gloria Lane stabilise că aceștia doi nici nu existau.
În stânga ei, în rândurile de scaune de la 1 la 12, puteau încăpea o sută patruzeci și patru de posibili jurați, iar în dreapta, rândurile de la 13 la 16 erau ocupate de ceilalți cincizeci. Gloria se consultă cu un ajutor de șerif și în conformitate cu decizia scrisă a judecătorului Harkin, patruzeci de spectatori au fost admiși și așezați în partea din spate a sălii.
Chestionarele au fost repede completate, adunate de asistente și, către ora zece, primul dintre nenumărații avocați și a făcut loc în sală. Avocații nu intrau pe ușa principală, ci pe undeva prin spate, unde o ușă dublă ducea spre o întreagă rețea de birouri și camere micuțe. Fără excepție, avocații erau îmbrăcați cu costume de culoare închisă și arborau o expresie inteligent încruntată, fiecare încercând, fără succes de altfel, să arunce măcar o privire spre jurați, deși se prefăceau că aceștia nu i interesează câtuși de puțin. Fiecare încerca, în zadar, să se prefacă preocupat de probleme mai grele, cercetând dosare și vorbind în șoaptă. Unul câte unul, avocații intrară și își ocupară locurile în jurul meselor. În dreapta, masa acuzării. Apărarea, imediat lângă ea. Scaunele erau înghesuite pentru a ocupa orice loc rămas între mese și balustrada de lemn care le separa pe acestea de spectatori.
Rândul numărul șaptesprezece era gol — din nou, ordinul lui Harkin — iar în rândul optsprezece, agenții de bursă de pe Wall Street ședeau rigizi, studiind spatele juraților. În spate se aflau și câțiva reporteri, apoi un șir de avocați loiali și alte fețe ciudate. Așezat în ultimul rând, Rankin Fitch se prefăcea că citește ziarul.
Alți avocați continuau să intre pe rând în sală. Apoi, consultanții juridici ai ambelor părți și au luat locurile în scaunele incomode aflate între balustradă și mesele pentru avocați. Își începură sarcina jenantă de a fixa figurile întrebătoare ale celor o sută nouăzeci și patru de necunoscuți. Consultanții urmăreau jurații pentru că, în primul rând, pentru asta primeau imense sume de bani și, în al doilea rând, pentru că se pretindeau capabili să analizeze în profunzime o persoană prin intermediul dezvăluirilor relevante oferite de gestică și atitudine. Priveau și așteptau nerăbdători o încrucișare a mâinilor pe piept, un deget dus la gură pentru a se scobi în dinți, un cap lăsat suspicios într o parte și sute de alte gesturi care ar fi trebuit să contureze personalitatea unui om, expunând vederii prejudecățile cele mai ascunse.
Luau febril notițe și studiau fețele în tăcere. Juratul numărul 56, Nicholas Easter, atrăgea un număr mai mare de priviri scrutătoare. Se afla la mijlocul rândului al cincilea, îmbrăcat în pantaloni kaki apretați și haină la două rânduri; un tânăr prezentabil. Privea din când în când în jur, dar atenția îi era îndreptată spre cartea pe care o adusese cu el pentru această zi. Nimeni altcineva nu se mai gândise să și aducă vreo carte.
Alte scaune erau ocupate în apropierea balustradei. Apărarea avea nu mai puțin de șase experți care studiau ticurile juraților și orice dovadă de crispare. Acuzarea avea numai patru.
Cei mai mulți dintre posibilii jurați nu se bucurau de această cântărire din ochi și, timp de cincisprezece minute penibile, răspunseră acelor priviri fioroase cu propriile lor priviri urâcioase. Un avocat aflat lângă balustradă spuse un banc deocheat și râsetele făcură să dispară starea de tensiune. Avocații comentau și își șopteau unii altora câte ceva, dar jurații se temeau să rostească vreun cuvânt.
Ultimul avocat care intră în sală era, desigur, Wendall Rohr și, ca de obicei, fu auzit înainte de a fi văzut. Cum nu avea costum negru, era îmbrăcat cu hainele pe care le prefera pentru prima zi a oricărui proces — o jachetă sport gri în carouri, pantaloni gri, într o nuanță total nepotrivită, vestă albă, cămașă albastră și un papion țipător, cu un model în roșu și galben. Zbiera la un asistent și, alături de acesta, trecu pe lângă avocații apărării, ignorându i de parcă abia ar fi încheiat un schimb aprins de vorbe, undeva în spatele sălii. Se adresă cu voce tare cuiva de la masa acuzării, și când captă atenția celor prezenți, aruncă o privire spre posibilii jurați. Aceștia erau oamenii lui. Acesta era cazul lui, pe care îl adusese în orașul său pentru ca într o bună zi să poată sta aici, așteptând dreptate de la oamenii săi. Făcu un semn cu capul spre o pereche, clipi din ochi spre un alt jurat. Îi cunoștea pe acești oameni. Împreună, aveau să descopere adevărul.
Intrarea sa îi făcu să tresară pe experții juridici din partea apărării, căci nici unul dintre ei nu se mai întâlnise până atunci cu Wendall Rohr, deși toți fuseseră puși la curent în detaliu despre reputația acestuia. Observară zâmbetele de pe fețele unor jurați, oameni care îl cunoșteau bine. Simțiră răspunsul lor fizic în clipa în care toți dădură semne de relaxare, așa cum se întâmplă la vederea unei figuri cunoscute. Rohr era o legendă locală. Fitch îl înjura de pe locul său din ultimul rând.
În sfârșit, la zece și jumătate, un ajutor de șerif își făcu brusc apariția pe ușa din spatele băncii cu juri și strigă: „Ridicați vă în picioare, sosește curtea!" Trei sute de oameni săriră în picioare când judecătorul Frederick Harkin urcă treptele spre fotoliul său și le spuse celorlalți să ia loc.
La cincizeci de ani, era destul de tânăr pentru un magistrat; ca democrat, fusese numit de guvernator pentru a ocupa locul rămas liber înainte de termen, apoi fusese ales. Deoarece fusese cândva procuror, se vorbea că acum era unul dintre judecătorii care țin partea acuzării, deși nu exista nici cea mai mică umbră de adevăr în acest lucru. Erau doar bârfe, duse de la unul la altul, cu mare drag, de către avocații apărării. În realitate, fusese destul de bun în meserie, lucrând pentru o firmă mică, deloc celebră pentru victoriile sale. Lucrase din greu, dar fusese întotdeauna pasionat de politica pe plan local, joc pe care îl practica cu succes. Norocul îi surâsese o dată cu numirea în postul de judecător, unde acum câștiga optzeci de mii de dolari pe an, mai mult decât reușise vreodată ca avocat.
Vederea sălii de ședințe în care se înghesuiau atâția electori specializați ar fi încălzit sufletul oricărei oficialități alese, iar judecătorul nu și putu stăpâni un zâmbet larg adresat turmei sale, ca și cum ar fi fost cu toții voluntari. Zâmbetul pieri treptat în timpul scurtului discurs de întâmpinare, reușind să i impresioneze pe toți prin prezența sa. Harkin nu ajunsese cunoscut nici prin căldură, nici prin umor, așa că redeveni repede serios.
Și asta pe bună dreptate. În fața lui stăteau mai mulți avocați decât ar fi putut avea loc la mese. În dosar se menționau opt consilieri din partea acuzării și nouă din partea apărării. Cu patru zile mai înainte, într o cameră închisă, Harkin desemnase locul fiecăruia. O dată ce juriul avea să fie selectat și procesul începea, fiecare dintre părți avea dreptul la numai șase consilieri care să și întindă picioarele sub masă. Ceilalți urmau să ia loc pe rândul de scaune pe care, în acel moment, experții în alegerea juraților se foiau și de unde studiau restul sălii. Stabilise și locurile rezervate pentru cele două părți — văduva Celeste Wood și reprezentantul firmei Pynex. Aranjarea scaunelor fusese rezumată în scris și inclusă într un mic cod de reguli pe care judecătorul îl concepuse pentru această ocazie.
Acțiunea fusese deschisă cu patru ani în urmă și își urmase cursul cu eforturi remarcabile de ambele părți. Acum, dosarul umplea unsprezece bibliorafturi. Fiecare parte cheltuise deja milioane până la acel punct. Procesul avea să dureze cel puțin o lună. În acel moment, în Tribunal se strânseseră câteva dintre cele mai strălucite minți avocățești și cele mai sensibile orgolii din țară. Fred Harkin era hotărât să i domine.
Vorbind la microfonul de pe masă, făcu un rezumat rapid al procesului, dar numai cu scop informativ. Așa era frumos, să înțeleagă toți de ce se află acolo. Le spuse că procesul urma să dureze mai multe săptămâni și că jurații nu vor fi izolați. Existau câteva justificări statutare, motivând retragerea de la îndatoririle de jurat, explică el și întrebă dacă există cineva în vârstă de peste șaizeci și cinci de ani, care să fi scăpat totuși controlului prin computer. Se ridicară șase mâini. Păru surprins și aruncă o privire inexpresivă spre Gloria Lane, care ridică din umeri, ca și cum era ceva normal. Cei șase aveau dreptul să plece imediat, dacă doreau, și cinci dintre ei deciseră să se conformeze! Rămăseseră o sută optzeci și nouă. Experții scriau de zor și tăiau câte un nume. Avocații, gravi, luau notițe.
— Acum, există printre noi vreun nevăzător? întrebă judecătorul. Vreau să spun, în conformitate cu definiția legală.
Comentariul, rostit pe un ton glumeț, atrase după sine câteva zâmbete. Ce rost avea ca un orb să se prezinte acolo pentru a fi ales în juriu?
Încet, o mână se ridică din mulțime, în rândul 7, cam pe la mijloc. Juratul numărul 63, domnul Herman Grimes, cincizeci și nouă de ani, programator calculatoare, alb, căsătorit, fără copii. Ce naiba mai era și asta? Chiar nu știa nimeni că acest om este orb? Experții se răsuceau dintr o parte într alta. Fotografiile din dosarul Herman Grimes prezentau casa acestuia și numai în vreo două apărea și el, pe veranda de la intrare. Locuia în zonă de vreo trei ani. În chestionarele primite de la el nu se menționa nici un handicap.
— Vă rog să vă ridicați în picioare, domnule, spuse judecătorul.
Domnul Herman Grimes se ridică încet, cu mâinile în buzunare; era îmbrăcat cu haine de toată ziua și purta ochelari obișnuiți. Nu părea orb.
— Numărul dumneavoastră, vă rog, continuă judecătorul.
Nici el, nici avocații sau consultanții lor nu fuseseră obligați să memorizeze toate detaliile despre fiecare jurat.
— Ãăă, șaizeci și trei.
— Și numele dumneavoastră?
Răsfoia copia datelor din computer, aflată la dispoziția sa.
— Herman Grimes.
Harkin găsi numele și apoi își îndreptă privirea spre mulțimea de figuri din sală.
— Și sunteți nevăzător, din punct de vedere juridic?
— Da, domnule.
— Ei bine, domnule Grimes, în conformitate cu legile noastre, sunteți scutit de obligațiile unui jurat. Sunteți liber să plecați.
Herman Grimes nu se mișcă, nici măcar nu clipi. Privea undeva, spre lucruri pe care numai el putea să le vadă.
— De ce? întrebă el.
— Poftim?
— De ce trebuie să plec?
— Pentru că sunteți orb.
— Știu asta.
— Și, cum să zic, nevăzătorii nu pot fi membri în jurii, spuse Harkin, privind întâi în dreapta sa, apoi în stânga. Sunteți liber să plecați, domnule Grimes.
Herman Grimes ezită, reflectând la răspunsul său. În sala de ședințe se lăsase tăcerea.
— Cine spune că nevăzătorii nu pot face parte din jurii? întrebă el, în cele din urmă.
Harkin întinsese deja mâna după un manual legislativ. Judecătorul se pregătise cu meticulozitate pentru acest proces. Renunțase la judecarea altor procese cu o lună în urmă, retrăgându se în biroul său și aplecându se cu atenție asupra pledoariilor, descoperirilor, legilor aplicabile și a celor mai recente prevederi de procedură juridică. Alesese zeci de jurii de când era magistrat, tot felul de jurii pentru tot felul de cazuri, și crezuse că nu l mai poate surprinde nimic.
Așa că nu putea fi pus la colț în primele zece minute de selecție a juriului. Și, bineînțeles, cu sala plină până la refuz.
— Vreți să faceți parte din juriu, domnule Grimes? întrebă el, încercând să forțeze o notă glumeață, în timp ce răsfoia pagini și arunca din când în când câte o privire spre bogăția de talent avocățesc grupată în jurul său.
Domnul Grimes devenea din ce în ce mai ostil.
— Spuneți mi de ce nu e posibil ca un nevăzător să facă parte din juriu. Dacă așa scrie în lege, atunci legea este discriminatorie și voi face apel la justiție. Dacă nu scrie în lege, fiind vorba doar de tradiție, atunci voi face același lucru, dar mult mai repede.
Fără îndoială, domnul Grimes nu era străin de tema litigiilor.
De o parte a barei se aflau două sute de oameni, aduși aici prin puterea legii. De cealaltă parte stătea legea însăși — judecătorul ridicat deasupra celorlalți, mulțimea de avocați plini de ei, privind de sus spre toți ceilalți, funcționarii, polițiștii, aprozii. În numele celor propuși, domnul Herman Grimes dăduse o puternică lovitură sistemului și fu răsplătit cu chicote și râsete scurte din partea colegilor săi. Lui nu i păsa.
Dincolo de balustradă, avocații zâmbeau, pentru că posibilii jurați zâmbeau, se suceau pe scaunele lor, se scărpinau în cap, pentru că nimeni nu știa ce să facă.
— N am mai văzut așa ceva, șopteau ei.
Legea spunea că un nevăzător poate fi exceptat de la serviciul de jurat și, când judecătorul zări cuvântul poate, se decise pe loc să l împace pe domnul Grimes și să se ocupe de el mai târziu. N avea sens să se trezească acuzat în propriul său tribunal. Erau și alte moduri de a l exclude din juriu. Va discuta problema cu avocații.
— Dacă mă gândesc bine, domnule Grimes, cred că ați fi un jurat excelent. Vă rog să luați loc.
Herman Grimes încuviință cu un gest al capului și răspunse politicos:
— Mulțumesc, domnule.
Cum definești un jurat orb? Experții reflectau la această întrebare, privind spre omul care se apleca încet și lua loc. Care sunt prejudecățile lui? De ce parte se va afla? Într un joc fără reguli, era aproape axiomatic acceptat că oamenii cu handicapuri și defecte fizice deveneau jurați excelenți, pentru că înțelegeau mai bine ce înseamnă suferința. Dar existau și nenumărate excepții.
Din ultimul rând, Rankin Fitch se întoarse zadarnic spre dreapta, chinuindu se să i prindă privirea lui Carl Nussman, omul care primise deja 1 200 000 de dolari pentru a alege juriul perfect. Nussman se afla în mijlocul consultanților săi, ținând în mână un blocnotes și studiind fețele din jurul său, ca și cum ar fi știut perfect că Herman Grimes era orb. Nu știuse, iar Fitch cunoștea acest lucru. Era un amănunt minor, care scăpase vastei lor rețele de informare. Ce altceva le mai scăpase? se întrebă Fitch. O să l jupoaie de viu pe Nussman, îndată ce curtea avea să se retragă.
— Acum, doamnelor și domnilor, continuă judecătorul cu vocea brusc mai aspră și nerăbdător să treacă mai departe, după ce riscul neașteptat al unui proces de discriminare fusese îndepărtat. Intrăm într o fază de selecție a juriului care ne va cere destul timp. Se referă la infirmitățile fizice care v ar putea împiedica să vă faceți datoria. Nu intenționăm să vă punem într o situație jenantă, dar dacă aveți o problemă fizică oarecare, trebuie să o discutăm. Vom începe cu primul rând.
Gloria Lane, aflată în picioare lângă primul rând de scaune, observă un bărbat de vreo șaizeci de ani care ridicase mâna; omul se ridică în picioare și trecu prin ușița batantă despărțitoare. Un aprod îl conduse spre boxa martorilor și împinse microfonul la o parte. Judecătorul se mută mai aproape de marginea mesei și se aplecă pentru a vorbi în șoaptă cu el. Doi avocați, câte unul din fiecare tabără, luară loc în fața băncii martorului, în așa fel încât spectatorii să nu mai poată vedea nimic. Stenograful curții închidea cercul și, după ce toți își ocupară locurile, judecătorul se interesă de boala bărbatului.
Era vorba despre o hernie de disc și adusese o scrisoare de la doctorul său curant. Fu scuzat și părăsi sala în grabă.
Când Harkin anunță retragerea curții pentru prânz, la ora douăsprezece, renunțase deja la treisprezece persoane, pe motive medicale. Domnea plictiseala. Curtea reâncepea ședința la ora unu și jumătate, pentru a face același lucru pe o scară mult mai largă.
Nicholas Easter părăsi tribunalul de unul singur și străbătu pe jos șase rânduri de blocuri, până la un Burger King, unde comandă un megaburger și o cola. Se așeză la o masă lângă fereastră, privind copiii care se jucau într un mic parc, răsfoind un număr al revistei USA Today și mâncând pe ndelete, pentru că avea la dispoziție o oră și jumătate.
Aceeași blondă care purtase blugi strimți la prima lor întâlnire din magazinul de computere era acum îmbrăcată cu un șort larg de bumbac, un tricou larg, pantofi de sport Nike noi nouți și ținea pe umăr un mic sac de gimnastică. Se întâlniră pentru a doua oară când ea trecu pe lângă masa lui cu tava în mână și se opri, părând să l recunoască.
— Nicholas, spuse ea, prefăcându se nesigură.
El o privi și, preț de o secundă penibilă, nu reuși să și amintească numele ei, deși știa că se mai întâlniseră undeva.
— Nu ți mai amintești de mine, spuse ea, zâmbind amabil. Am intrat în magazinul tău acum două săptămâni, după...
— Mda, îmi amintesc, spuse el, aruncând o privire grăbită spre picioarele ei frumos bronzate. Ai cumpărat un aparat de radio digital.
— Exact. Numele meu este Amanda. Dacă mi amintesc bine, ți am lăsat numărul meu de telefon. Presupun că l ai pierdut.
— Dorești să iei loc?
— Mulțumesc, spuse ea și se așeză imediat, apucând un cartof prăjit.
— Mai am și acum numărul, spuse el. De fapt...
— Nu ți face probleme. Sunt sigură că ai sunat de mai multe ori. Robotul meu telefonic e stricat.
— Nu. N am sunat până acum. Dar m am gândit s o fac.
— Sigur, ripostă ea, aproape pufnind în râs.
Își strânsese părul într o coadă de cal. Era prea drăgălașă și prea aranjată ca să fie pasionată de jogging. Și nu se vedea nici urmă de sudoare pe fața ei.
— Deci, ce faci pe aici? o întrebă el.
— Mă îndrept spre sala de gimnastică aerobică.
— Mănânci cartofi prăjiți înainte de aerobică?
— De ce nu?
— Nu știu. Nu mi se pare normal.
— Am nevoie de carbohidrați.
— Înțeleg. Fumezi înainte de exerciții?
— Câteodată. De asta nu m ai sunat? Pentru că fumez?
— Nu chiar.
— Hai, zău așa, Nicholas, nu mă supăr.
Continua să zâmbească și încerca să pară timidă.
— Ei bine, mi a trecut prin minte.
— E clar. Ai avut vreo prietenă fumătoare?
— Nu mi amintesc.
— De ce nu?
— Poate că nu mi place să respir aerul viciat. Nu știu. Nu prea mă preocupă acest subiect.
— Tu ai fumat vreodată? îl întrebă ea, apucând încă un cartof și privindu l atent.
— Sigur că da. Toți copiii încearcă. Când aveam zece ani, am furat un pachet de Camei de la instalatorul care repara ceva la noi acasă. Le am fumat pe toate în două zile, mi s a făcut rău și am crezut că am să mor de cancer, încheie el, mușcând din sandvici.
— Și asta a fost tot?
El termină de mestecat și reflectă înainte de a i răspunde.
— Cred că da. Nu mi amintesc să mai fi fumat vreo țigară de atunci. Tu de ce te ai apucat?
— Din prostie. Încerc să mă las.
— Bine. Ești prea tânără.
— Mulțumesc. Stai să ghicesc: când mă las, mă vei suna, nu?
— E posibil să te sun oricum.
— Am mai auzit eu vorbe de astea, spuse ea pe un ton răutăcios, tachinându l. Sorbi îndelung cu paiul din pahar, apoi reluă: Pot să te întreb ce faci tu aici?
— Mănânc un megaburger. Dar tu?
— Þi am spus. Mă duc spre sala de gimnastică.
— Exact. Eu treceam pe aici, sunt cu treburi prin oraș și mi s a făcut foame.
— De ce lucrezi într un magazin de computere?
— Cu alte cuvinte, de ce mi irosesc viața pentru un salariu de mizerie în complexul comercial?
— Nu chiar așa, dar pe aproape.
— Sunt student.
— Unde?
— Nicăieri. Între două facultăți.
— Care a fost ultima?
— Universitatea din Texasul de Nord.
— Care e următoarea?
— Probabil cea din sudul statului Mississippi.
— Ce studiezi?
— Informatica. Pui o grămadă de întrebări.
— Dar sunt ușoare, nu?
— Așa cred. Unde lucrezi?
— Nu lucrez. Tocmai am divorțat de un tip plin de bani. N am copii. Douăzeci și opt de ani, singură și mi ar plăcea să rămân așa, dar câte un prieten din când în când ar fi grozav. De ce nu mă suni?
— Cât de bogat?
Ea izbucni în râs la auzul acestor cuvinte, apoi își privi ceasul.
— Trebuie să plec. Ora mea începe peste zece minute. Sări în picioare, luându și sacul, dar lăsând tava pe masă.
— Ne mai vedem noi!
Își luă zborul într un mic BMW.
Restul celor bolnavi fură tăiați în grabă de pe listă și până la ora trei a după amiezei rămăseseră numai o sută cincizeci și nouă. Judecătorul decise să ia o pauză de cincisprezece minute și, când se întoarse, anunță că intrau într o altă fază a selecției juriului. Le ținu un impresionant discurs despre responsabilitatea civică și practic provocă pe oricine ar fi îndrăznit să găsească pretexte de altă natură decât cele medicale. Prima încercare aparținu unui membru în consiliul de conducere al unei corporații, un tip nervos, care se așeză pe banca martorilor și i explică binevoitor judecătorului, celor doi avocați și reporterului curții că el muncea optzeci de ore pe săptămână pentru o mare companie care pierdea mulți bani și că orice clipă irosită în afara biroului ar fi fost un dezastru. Judecătorul îi ceru să se întoarcă la locul său și să aștepte o decizie.
A doua încercare aparținu unei femei de vârstă mijlocie, care avea acasă o grădiniță neoficială.
— Eu am grijă de copii, domnia voastră, șopti ea, luptându se cu lacrimile. E tot ce pot face. Strâng două sute de dolari pe săptămână și abia mă descurc. Dacă trebuie să devin jurat, voi fi obligată să angajez un străin ca să aibă grijă de copii. Părinților n o să le placă și, în plus, nu mi permit să angajez pe nimeni. Îmi pierd pâinea.
Posibilii jurați priviră cu interes cum femeia trecu pe culoarul dintre rânduri fără să se oprească la locul ei și părăsi sala. Probabil că povestea ei fusese grozavă! Directorul de companie cel nervos spumega de furie.
Pe la cinci și jumătate, unsprezece persoane fuseseră scutite și alte șaisprezece fuseseră trimise înapoi la locurile lor, nereușind să trezească suficientă milă. Judecătorul îi ceru Gloriei Lane să transmită un alt chestionar, mai lung, și le ceru juraților rămași să l completeze până a doua zi la nouă dimineața. Închise ședința, avertizându i categoric să nu discute despre caz cu necunoscuți.
Rankin Fitch nu se afla în sala de tribunal la încheierea ședinței de luni după amiază. Era în biroul său de la capătul străzii. La Universitatea din Texasul de Nord nu exista nici o mențiune cu privire la Nicholas Easter. Blonda înregistrase convorbirea lor de la Burger King și Fitch o ascultase de două ori. El fusese cel care hotărâse s o trimită să se întâlnească cu băiatul, ca din întâmplare. Întâlnirea era riscantă, dar reușise. Acum, blonda se afla într un avion care o ducea înapoi la Washington. Robotul telefonic din Biloxi funcționa și avea să funcționeze în continuare, până când juriul procesului va fi ales. Dacă Easter se hotăra să sune, lucru de care Fitch se cam îndoia, nu mai putea da de fată.



4

Chestionarul conținea întrebări de genul: Fumați în prezent? Iar dacă da, câte pachete pe zi? Iar dacă da, doriți să vă lăsați? Ați fumat vreodată regulat? A suferit un membru al familiei dumneavoastră sau o persoană apropiată dumneavoastră de orice boală, temporară sau cronică, asociată direct cu fumatul? Dacă da, cine? (Spațiu pe rândul următor. Vă rugăm să dați numele persoanei, natura bolii și să declarați dacă persoana respectivă s a vindecat sau nu în urma tratamentului. Sunteți de părere că fumatul cauzează (a) cancer pulmonar; (b) boli de inimă; (c) hipertensiune; (d) nici una dintre cele de mai sus; (e) toate cele de mai sus?
Pe pagina a treia apăreau probleme mai grele: Cum vedeți folosirea fondurilor obținute din impozite pe țigări pentru îngrijirea medicală a bolilor cauzate de fumat? Cum vedeți folosirea lor pentru subvenționarea fermelor de tutun? Ce părere aveți despre interzicerea fumatului în toate clădirile publice? Ce drepturi credeți că trebuie să aibă fumătorii? Pentru răspunsuri erau prevăzute spații ample.
Pe pagina a patra erau înscrise șaptesprezece nume de avocați desemnați oficial pentru acest proces, apoi încă optzeci de nume ale avocaților care aveau o legătură oarecare cu primii. Cunoașteți personal pe vreunul dintre acești avocați? Ați fost vreodată implicat în probleme legale împreună cu oricare dintre acești avocați?
Nu. Nu. Nu. Nicholas bifa repede toate aceste răspunsuri.
Pagina a cincea cuprindea numele potențialilor martori, șaizeci și două de persoane, inclusiv Celeste Wood, văduva și reclamanta. Cunoașteți pe vreunul dintre aceștia? Nu.
Își făcu încă o cană de nes și adăugă două pliculețe de zahăr. Întrebările acestea îi luaseră o oră întreagă cu o seară înainte și încă una în acea dimineață. Soarele abia se ridicase pe cer. Micul său dejun era alcătuit dintr o banană și o gogoașă sleită. Mușcă din gogoașă, se gândi la ultima întrebare, apoi notă răspunsul cu creionul, cu mare grijă, sătul de atâta efort — trebuia să scrie cu litere de tipar, pentru că scrisul său de mână era oribil, abia lizibil. Se știa că, înainte de lăsarea serii, întregul comitet de experți grafologi avea să se aplece asupra cuvintelor sale, fără să le pese prea mult de ceea ce scrisese, ci de felul în care forma literele. Dorea să dea aparența unui om îngrijit și grijuliu, inteligent și cu mintea deschisă, capabil să ciulească bine amândouă urechile și să decidă corect — un arbitru de care să fie mândri.
Citise trei cărți despre toate detaliile analizei grafologice.
Reveni la întrebarea despre subvenționarea industriei tutunului, pentru că era foarte dificilă. Avea un răspuns pregătit, pentru că reflectase mult la această problemă și dorea să l formuleze foarte clar. Sau mai bine vag. Poate că, în felul acesta, nu și va trăda sentimentele, dar nici nu va speria vreuna dintre părți.
Multe dintre aceste întrebări fuseseră folosite în cazul Cimino, cu un an înainte, în Allentown, Pennsylvania. Pe atunci, Nicholas era David — David Lancaster, student în timpul liber la cinematografie. Purta o barbă neagră, adevărată, și ochelari falși cu rame de baga și lucra într un magazin de accesorii video. Copiase chestionarul înainte de a l returna a doua zi de la începerea selecției juriului. Era un caz similar cu acesta, dar cu o altă văduvă și o altă companie producătoare de țigări și, deși fuseseră implicați o sută de avocați, erau cu totul alții decât cei de acum. Numai Fitch era același.
Nicholas/David făcuse primele două breșe încă de atunci, dar se aflase la patru rânduri distanță când jurații își ocupaseră locurile. Se răsese, aruncase ochelarii de farmacist și părăsise orașul o lună mai târziu.
Masa pliantă de placaj tremura ușor în timp ce scria. Aceasta era bucătărioara lui — masa și trei scaune desperecheate. Cămăruța din dreapta fusese mobilată cu un șezlong vechi, un televizor, așezat peste o cutie de lemn și o canapea prăfuită, pe care o cumpărase de la solduri cu cincisprezece dolari. Probabil că și ar fi putut permite să închirieze lucruri mai frumoase, dar pentru închirieri se completau formulare și ar fi putut lăsa o urmă. Iar acolo existau oameni care pur și simplu scormoneau și în gunoaie ca să afle cine era.
Se gândi la blondă și se întrebă unde va apărea astăzi, fără îndoială cu o țigară la îndemână și gata să l atragă într o altă conversație banală despre fumat. Nu i trecuse prin minte s o sune, dar nu reușea să și dea seama de partea cui lucrează. Probabil a companiilor de tutun, pentru că era exact tipul de spioană pe care Fitch l ar fi folosit cu mare plăcere.
Din studiile sale de drept, Nicholas știa că era extrem de lipsit de etică pentru blondă, sau pentru oricare altul plătit pentru asta, să abordeze direct un potențial jurat. Mai știa că Fitch avea destui bani ca s o facă pe blondă să dispară, fără urmă, pentru a și face reapariția abia la următorul proces, cu părul roșu, afișând cu totul alt stil și declarându se interesată de horticultură. Unele lucruri erau imposibil de descoperit.
Singurul dormitor al apartamentului era ocupat aproape integral de o saltea imensă, așezată direct pe podea — alt chilipir de la solduri. Niște cutii de carton serveau drept dulap. Hainele stăteau împrăștiate pe podea.
Era un cămin temporar, genul de casă pe care s o folosești o lună două, pentru ca apoi să ți iei zborul în mijlocul nopții; exact asta și avea de gând. Erau deja șase luni de când stătea aici, iar apartamentul constituia adresa lui oficială, sau cel puțin aceea pe care o înregistrase la primărie și pe baza căreia obținuse permisul de conducere în statul Mississippi. Avea o casă mai frumoasă la numai patru mile distanță, dar nu putea risca să fie văzut acolo.
Așa că trăia fericit în sărăcie, ca mulți alți studenți fără un ban în buzunar, fără realizări și responsabilități. Era aproape sigur că iscoadele lui Fitch nu intraseră în apartament, dar nu voia să riște. Locul era ieftin, dar aranjat cu grijă. N ar fi putut găsi nici un detaliu revelator.
La opt, termină chestionarul și îl verifică încă o dată. Pe cel de la Cimino îl scrisese de mână, într un stil total diferit. După multe luni de exersare a scrisului de tipar, era sigur că nu va fi descoperit. În cazul acela existaseră trei sute de jurați potențiali, iar acum erau aproape două sute, așa că de ce să apară suspiciuni în legătură cu prezența lui în ambele cazuri?
Trăgând puțin la o parte fața de pernă cu care acoperise fereastra bucătăriei, verifică rapid parcarea de jos, încercând să descopere dacă nu erau ceva fotografi sau alți intruși. Văzuse unul, cu trei săptămâni în urmă, lăsat mai jos în scaunul de la volanul unei camionete de transport.
Nici o iscoadă de data asta. Încuie ușa apartamentului și plecă pe jos.
Gloria Lane se dovedise mult mai eficientă în organizare a doua zi. Cei o sută patruzeci și opt de posibili jurați rămași erau așezați pe partea dreaptă, înghesuiți câte doisprezece pe fiecare rând, până la al doisprezecelea, alți patru fiind așezați pe culoarul dintre rânduri. Erau mai ușor de manevrat dacă stăteau pe o singură parte a sălii de ședințe. Chestionarele fuseseră strânse la intrare, copiate în grabă și date celor două părți. Pe la zece, chestionarele erau deja supuse analizei atente a consultanților închiși în camere fără ferestre.
De cealaltă parte a culoarului de trecere, un grup format din tineri finanțiști bine crescuți, reporteri, curioși și alți spectatori de toate felurile se holbau la avocați, care, la rândul lor, studiau figurile juraților. Fitch venise neauzit până în primul rând, mai aproape de echipa lui de apărători; era flancat de doi gealați bine îmbrăcați, gata să i îndeplinească orice ordin.
Judecătorul Harkin știa foarte bine ce are de făcut în acea zi de marți și, în mai puțin de o oră, încheie tot ce era legat de problemele de altă factură decât medicale. Alți șase jurați fură învoiți, ceea ce însemna că mai rămăseseră o sută patruzeci și doi.
În sfârșit, era timpul să înceapă spectacolul. Wendall Rohr, îmbrăcat cu aceeași jachetă gri în carouri, vestă albă și papionul cu model roșu și galben, se ridică în picioare și se îndreptă spre bară, pentru a se adresa publicului său. Își pocni încheieturile degetelor, desfăcu brațele larg și arboră un zâmbet întunecat. „Bine ați venit!" rosti el teatral, ca și cum ceea ce urma avea să fie un eveniment ce va rămâne întipărit în memoria tuturor. Se prezentă, apoi își prezentă echipa care participa la proces, după care o rugă pe reclamantă, Celeste Wood, să se ridice în picioare. Reuși să folosească de două ori cuvântul „văduvă" în discursul adresat juraților potențiali. Era o femeie micuță, de cincizeci și cinci de ani, îmbrăcată cu o rochie simplă, neagră, ciorapi negri, pantofi negri și care oferea asistenței un zâmbet chinuit, ca și cum se afla în plină perioadă de doliu, cu toate că soțul ei murise cu patru ani în urmă. De fapt, mai avea puțin și se recăsătorea, eveniment pe care Wendall reușise să l anuleze în ultimul moment, în clipa în care aflase. N ai decât să l iubești, îi explicase el, dar în liniște; nu te poți mărita cu el decât după proces. Trebuie să trezim simpatie. Lumea își închipuie că suferi, îi explicase el.
Fitch știa totul despre nunta anulată și mai știa că șansele erau minime să aducă această problemă în fața juraților.
După prezentarea tuturor celor aflați de partea sa, Rohr făcu un scurt rezumat al cazului, o relatare care captă din plin interesul avocaților apărării și al judecătorului. Păreau pregătiți să intervină drastic, în clipa în care Rohr ar fi depășit granița invizibilă dintre fapte și argumente. N a făcut o, dar chinul la care îi supusese i a dat multă satisfacție.
A urmat o lungă pledoarie adresată potențialilor jurați, cărora le cerea să fie cinstiți și deschiși, fără să se teamă să și ridice mânuțele timide dacă îi deranja chiar și cel mai mic amănunt. Cum altfel puteau ei, avocații, să exploreze gânduri și sentimente, dacă potențialii jurați nu vorbeau? „Evident, asta nu se poate face numai uitându ne la voi", spuse el, rânjind din nou. În momentul acela, nu mai puțin de opt persoane încercau cu disperare să citească ce se ascundea în spatele fiecărei ridicări de sprinceană, a fiecărei mișcări a buzelor.
Pentru a pune lucrurile în mișcare, Rohr luă în mână un blocnotes, aruncă o privire și apoi spuse:
— Să continuăm. Unii dintre dumneavoastră ați mai fost jurați până acum. Vă rog să ridicați mâinile.
Douăsprezece mâini se ridicară ascultătoare. Rohr studie persoanele respective și se adresă celei mai apropiate dintre ele, o doamnă așezată în primul rând.
— Doamna Millwood, nu i așa?
Femeia încuviință, înroșindu se. Toți cei prezenți se uitau la ea și încercau să descopere cine era doamna Millwood.
— Da, spuse ea, dregându și vocea și încercând să vorbească suficient de tare.
— Ce fel de caz era? întrebă el, deși cunoștea practic toate detaliile — se întâmplase cu șapte ani în urmă, chiar în acea sală de ședințe, cu un alt judecător, iar reclamantul nu primise nimic. Copiase dosarul cu săptămâni în urmă.
Rohr vorbise chiar și cu avocatul reclamantului, prieten de al său. Începuse cu această întrebare și acest jurat pentru că era un mod simplu de a face încălzirea, o șmecherie pentru a le dovedi celorlalți că nu se întâmpla nimic dacă ridicau mâna și stăteau de vorbă.
— Un accident de mașină, spuse ea.
— Unde a avut loc procesul? întrebă el, cu sinceritate.
— Chiar aici.
— Ah, în această sală! se prefăcu el surprins, dar avocații apărării știau că se preface.
— Juriul a luat o decizie în acel caz?
— Da.
— Și care a fost verdictul?
— Lui nu i am dat nimic.
— Vă referiți la reclamant?
— Da. Noi am considerat că n a avut cu adevărat de suferit.
— Înțeleg. Activitatea de jurat a fost o experiență plăcută pentru dumneavoastră?
Ea reflectă o clipă, apoi răspunse:
— A fost bine. Mult timp pierdut, totuși, înțelegeți ce vreau să spun, când avocații se ceartă pentru una sau alta.
— Da, cam așa ni se întâmplă, răspunse Rohr cu un zâmbet larg. Nimic din desfășurarea acelui caz nu v ar influența capacitatea de a l audia pe acesta?
— Nu cred.
— Mulțumesc, doamnă Millwood.
Soțul femeii fusese, pe vremuri, contabil într un mic spital de provincie care fusese obligat să și închidă porțile după ce se descoperiseră acolo dovezi de încălcare a obligațiilor medicale. Verdictele pe scară largă erau un subiect pe care femeia îl ura, pe bună dreptate. Jonathan Kotlack, avocatul părții vătămate, însărcinat cu selecția finală a juraților, își scosese de mult numele ei din memorie.
Totuși, la mai puțin de trei metri de Kotlack, avocații apărării, așezați în jurul mesei, o priveau cu admirație. Joann Millwood era o adevărată comoară.
Rohr puse aceleași întrebări și altor veterani ai meseriei de jurat și lucrurile deveniră repede monotone. Apoi atinse spinoasa problemă a reformei legislației civile și puse un număr de întrebări aparent fără legătură, despre drepturile victimelor, procesele pentru comportament indecent și prețul asigurărilor. Câteva dintre întrebări fură însoțite de miniargumente, dar încercă să nu și creeze probleme. Era aproape ora prânzului și cei prezenți își cam pierduseră interesul de la o vreme. Judecătorul Harkin hotărî luarea unei pauze de o oră, iar șerifii adjuncți goliră sala.
Avocații însă rămaseră pe loc. Gloria Lane și ajutoarele sale împărțiră pachete cu sandviciuri mici, soioase și mere roșii. Urmă un prânz de lucru. Cam o duzină de probleme neclare trebuiau rezolvate și judecătorul era gata de acțiune. Paharele se umpleau cu cafea și ceai cu gheață.


Folosirea chestionarelor ușura mult selecția juriului în timp ce Rohr punea întrebări în sala de ședințe, zeci de oameni aflați în alte locuri examinau răspunsurile scrise și tăiau câte un nume de pe liste. Sora unui tip murise de cancer la plămâni. Alte șapte persoane aveau prieteni apropiați sau rude cu grave probleme de sănătate, pe care le atribuiau exclusiv tutunului. Cel puțin jumătate dintre cei de pe listă fumau ocazional sau fumaseră cu regularitate în trecut. Majoritatea celor care fumau recunoșteau că doresc să se lase.
Datele au fost analizate, apoi introduse în computere și, până la mijlocul după amiezei celei de a doua zile, copiile au fost împărțite și editate. După ce închise ședința din după amiaza de marți, la patru și jumătate, judecătorul Harkin așteptă din nou să se golească sala și conduse discuțiile cu privire la datele primite. Timp de aproape trei ore, răspunsurile scrise au fost analizate și dezbătute și, în final, alte treizeci și unu de nume au fost tăiate de pe listă. Gloria Lane primi sarcina de a le telefona imediat pentru a le spune vestea cea bună.
Harkin era hotărât ca miercuri să termine cu selecția juriului. Expunerile introductive erau programate pentru joi dimineață. Și făcuse o aluzie discretă la ceva programat și pentru sâmbătă.
La ora opt, în seara de marți, judecătorul ascultă o ultimă moțiune, rezolvată rapid, după care trimise avocații acasă. Avocații companiei Pynex se întâlniră cu Fitch în birourile firmei Whitney & Cable & White, unde îi aștepta o altă masă delicioasă formată din sandviciuri reci și cartofi prăjiți unsuroși. Fitch dorea să lucreze și, în timp ce avocații obosiți își umpleau încet farfuriile de hârtie, doi asistenți distribuiau copii ale ultimelor rezultate ale analizelor grafologice. Mâncați repede, le ceru Fitch, ca și cum mâncarea aceea putea fi savurată. Lista de jurați se redusese la numai o sută unsprezece și alegerea începea a doua zi.


Dimineața îi aparținu lui Durwood Cable, sau Durr, cum era cunoscut în zona Golfului Mexic, loc pe care nu l părăsise niciodată în șaizeci și unu de ani. Fiind partenerul cel mai vechi al firmei Whitney & Cable & White, domnul Durr fusese ales cu grijă de către Fitch pentru a se ocupa de problemele companiei Pynex în tribunal. Ca avocat, apoi ca judecător, revenind din când în când la bară, Durr își petrecuse cea mai mare parte din ultimii patruzeci de ani studiind jurații și vorbindu le. Descoperise că sala de ședințe era un loc unde te puteai relaxa, pentru că era ca o scenă — fără telefoane, fără circulație pietonală, fără secretare care să se învârtă în jurul tău — unde fiecare avea un rol, fiecare urma un scenariu ale cărui vedete erau avocații. Era foarte calculat în mișcări și în vorbe, dar între pașii făcuți și momentul sentinței, ochilor lui cenușii nu le scăpa nimic. În vreme ce adversarul său, Wendall Rohr, era zgomotos, gregar și excentric, Durr rămânea mereu serios, aproape rigid. Costumul negru, obligatoriu, cravata aurie, destul de îndrăzneață, cămașa clasică, albă, contrastau în mod plăcut cu fața lui foarte bronzată. Durr era pasionat de pescuitul în ape sărate și își petrecea multe ore cu barca, la soare. Chelise în vârful capului, dar locul era ars de soare.
Într un timp, trecuseră șase ani fără să piardă măcar un proces, după care Rohr, adversarul și uneori prietenul său, i o luase înainte cu u