agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 4538 .



Cazul Pelican
проза [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [John_Grisham ]

2010-03-14  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by NC






1

Nu părea în stare să provoace un asemenea haos, dar aproape tot ce zărea jos, în stradă, putea fi pus în seama lui. Ceea ce era minunat. Avea nouăzeci și unu de ani, era paralizat, imobilizat într-un fotoliu rulant și alimentat cu oxigen. Al doilea atac, suferit cu șapte ani în urmă, aproape că-l dăduse gata, dar Abraham Rosenberg era încă în viață și era cel mai important dintre cei nouă. Era singura legendă vie a Curții și faptul că încă mai respira îi irita pe majoritatea celor din mulțimea de jos.
Stătea într-un fotoliu mic rulant, într-un birou din clădirea Curții Supreme, atingînd cu picioarele marginea ferestrei. Se aplecă înainte, în vreme ce zgomotul creștea. Îi ura pe polițiști, dar, văzîndu-i aliniați în rînduri strînse, ordonate, se simțea mai bine. Stăteau drepți și țineau piept mulțimii de cel puțin cincizeci de mii de oameni, care cereau sînge.
― Mai mulți ca oricînd! zbieră Rosenberg spre fereastră. Era aproape surd. Jason Kline, secretarul lui principal, stătea în spate. Era prima luni din octombrie, ziua deschiderii noii sesiuni judecătorești, cînd ― în mod tradițional ― se sărbătorea Primul Amendament. O sărbătoare splendidă. Rosenberg era emoționat. Pentru el, libertatea cuvîntului însemna libertatea de a se răscula.
― Au venit și indienii? întrebă el foarte tare.
10
John Grisham
Jason Kline se aplecă mai aproape de urechea lui dreaptă.
― Da!
― Pictați de război?
― Da! Au întreg costumul de luptă.
― Dansează?
― Da!
Indieni, negri, albi, mulatri, femei, homosexuali, iubitori ai pădurii, creștini, luptători împotriva avortului, arieni, naziști, atei, vînători, iubitori de animale, rasiști albi, rasiști negri, oameni care protestau împotriva taxelor, muncitori forestieri, fermieri ― era o mare uriașă de protest. Iar polițiștii de ordine țineau în mîini bastoanele de cauciuc.
― Indienii ar trebui să mă iubească!
― Sînt sigur că așa fac. Kline dădu din cap și zîmbi spre omulețul plăpînd, care-și încleștase pumnii. Ideologia lui era simplă: guvernul mai presus de afaceri, individul mai presus de guvern, mediul mai presus de orice. Iar indienilor să li se dea orice vor.
Interpelările, rugăciunile, cîntecele, psalmodierile, strigătele se întețiră, iar polițiștii de ordine strînseră rîndu-rile. Mulțimea era mai mare și mai zgomotoasă decît în anii trecuți. Atmosfera era mai încordată. Violența devenise ceva obișnuit. Clinicile care făceau avorturi erau aruncate în aer. Doctorii erau atacați și bătuți. În Pensacola, unul dintre ei fusese ucis, legat în poziție fetală și ars cu acid. Săptămînal, aveau loc lupte de stradă. Bisericile și preoții fuseseră ultragiați de militanții homosexuali. Rasiștii albi, conduși din umbră de cîteva organizații paramilitare cunoscute, deveniseră mai îndrăzneți în atacurile lor asupra negrilor, hispanicilor și asiaticilor. Acum, ura era distracția favorită a Americii.
Iar Curtea era, bineînțeles, o țintă ușoară. Din 1990, numărul amenințărilor serioase la adresa judecătorilor crescuse de zece ori. Iar poliția Curții Supreme crescuse de trei ori. Cel puțin doi agenți FBI erau desemnați pe lîngă fiecare
CAZUL PELICAN 11
judecător și alți cincizeci erau ocupați cu investigarea amenințărilor.
― Mă urăsc, nu-i așa? întrebă el tare, uitîndu-se pe fereastră.
― Da, unii dintre ei, da, spuse amuzat Kline.
Lui Rosenberg îi plăcea să audă aceasta. Zîmbi și respiră adînc. Optzeci la sută din amenințările cu moartea erau îndreptate împotriva lui.
― Vezi ce scrie pe pancarte? întrebă el. Era aproape orb.
― Pe cîteva.
― Ce zic?
― Ca de obicei. Moarte lui Rosenberg. Pensionarea lui Rosenberg. Tăiați-i oxigenul.
― Agită aceleași pancarte de ani de zile. De ce nu fac altele noi?
Secretarul nu răspunse. Abe ar fi trebuit să se retragă cu mulți ani în urmă, dar într-o zi va fi scos pe targa. Cei trei secretari ai lui făceau majoritatea cercetărilor, dar Rosenberg ținea să-și scrie singur concluziile. Folosea o carioca și-și mîzgălea cuvintele pe un bloc de hîrtie albă, cu un scris de școlar în clasa întîi. O muncă înceată, dar cui îi păsa de timp cînd era numit pe viață? Secretarii îi verificau concluziile și rareori găseau greșeli.
Rosenberg rîse.
― Ar trebui să-l dăm indienilor pe Runyan.
John Runyan era președintele Curții Supreme, un conservator rigid, numit în funcție de un republican, care îi ura pe indieni și pe majoritatea celorlalte minorități. Șapte din nouă fuseseră numiți de președinți republicani. Timp de cincisprezece ani, Rosenberg așteptase venirea unui democrat la Casa Albă. Voia să plece, avea nevoie să plece de la Curte, dar nu suporta ideea unui individ de dreapta, de teapa lui Runyan, așezat în iubitul lui scaun.
Putea să aștepte. Putea să stea aici, în fotoliul lui rulant, să respire oxigen și să protejeze indienii, negrii, femeile,
12
John Grisham
săracii, handicapații și mediul pînă la o sută cinci ani. Și nimeni nu putea să facă nimic, doar dacă nu-l omorau. Iar asta nici măcar nu ar fi fost o idee proastă.
Capul marelui bărbat se clătină, apoi căzu într-o parte și rămase așa. Adormise iar. Kline se retrase încet și își reluă lucrul în bibliotecă. Se va întoarce peste o jumătate de oră ca să controleze alimentarea cu oxigen și să-i dea lui Abe pilulele.


Biroul președintelui Curții Supreme de la același etaj era mai mare și mai bine mobilat decît celelalte opt. Biroul din față era folosit pentru mici recepții și adunări oficiale, iar în biroul din spate lucra președintele.
Ușa acestuia era închisă și în cameră se aflau președintele, cei trei secretari ai săi, căpitanul poliției Curții Supreme, trei agenți FBI și K.O. Lewis, director adjunct la FBI. Erau cu toții foarte serioși și făceau eforturi să nu bage în seamă zgomotul ce venea de jos, din stradă, ceea ce era greu. Președintele și Lewis comentau ultima serie de amenințări cu moartea și toți ceilalți ascultau. Secretarii luau note.
În ultimele șase zile Biroul înregistrase peste două sute de amenințări, un nou record. Era sortimentul obișnuit de amenințări cu „Bombe la Curte!", dar unele aduceau precizări ― nume, situații și consecințe.
Runyan nu făcea nici un efort să-și ascundă neliniștea. Citi o listă confidențială a FBI cu numele persoanelor și grupărilor suspectate că ar fi trimis amenințări. Klanul, arienii, naziștii, palestinienii, separatiștii negri, combatanții pentru drepturile condamnaților pe viață, indivizii cu homofobie. Chiar și IRA (1). Toată lumea, se părea, în afară de membrii cluburilor Rotary și cercetași. O grupare din Orientul Mijlociu, sprijinită de iranieni, amenința cu vărsarea de sînge pe

(1) IRA ― Irish Republican Army (Armata republicană irlandeză) (notele aparțin traducătorului).
CAZUL PELICAN 13
pămînt american drept represalii pentru moartea a doi slujitori ai justiției din Teheran. Nu exista absolut nici o dovadă că aceste crime ar fi avut vreo legătură cu gruparea teroristă de ultima oră din SUA cunoscută sub numele de Armata Subterană, care omorîse un judecător federal în Texas cu ajutorul unui automobil-capcană. Nu se făcuseră arestări, dar Armata Subterană revendica atentatul. Tot ea era suspectul numărul unu într-o serie de atentate cu bombe în birourile ACLU (1), dar lucra foarte curat.
― Ce-i cu teroriștii ăștia portoricani? întrebă Runyan fără să ridice ochii.
― Categoria ușoară. Nu ne facem griji, răspunse K.O. Lewis nepăsător. Ne amenință de douăzeci de ani.
― Ei bine, poate că e timpul să facă ceva. Momentul e potrivit, nu credeți?
― Lăsați portoricanii, Chief (2). Lui Runyan îi plăcea să i se spună „Chief. Nu președinte, nu domnule președinte al Curții Supreme. Numai Chief. Ne amenință numai pentru că amenință și alții.
― Foarte amuzant, spuse Runyan fără să zîmbească. Foarte amuzant. Nu mi-ar plăcea să rămînă vreo grupare pe dinafară.
Runyan aruncă lista pe birou și își frecă tîmplele.
― Să vorbim despre protecția judecătorilor. Închise ochii.
― Directorul crede că ar trebui să numim patru agenți pe lîngă fiecare judecător, cel puțin pentru următoarele nouăzeci de zile. Vom folosi limuzine cu escortă, atît la venire, cît și la plecarea de la birou, iar poliția Curții Supreme va acoperi spatele și va asigura protecția clădirii.
― Dar cu deplasările cum rămîne?

(1) ACLU ― American Civil Liberties Union (Uniunea Americană pentru drepturi civile).
(2) Chief Justice ― președintele Curții Supreme.
14
John Grisham
― Nu e o idee bună, cel puțin deocamdată. Directorul crede că judecătorii ar trebui să rămînă în D.C. pînă la sfîrși-tul anului.
― Ești nebun? E nebun? Dacă aș cere confraților mei să respecte această cerere, ar pleca toți din oraș în noaptea asta și ar călători toată luna viitoare. E absurd.
Runyan se încruntă spre secretarii săi, care-și clătinară scîrbiți capetele. Era cu adevărat absurd. Lewis era impasibil. Se aștepta la așa ceva.
― Cum doriți. Era doar o sugestie.
― O sugestie prostească.
― Directorul nu se aștepta să cooperați. Ar dori, totuși, să fie înștiințat din timp despre orice planuri de călătorie, pentru a putea organiza protecția.
― Vrei să spui că plănuiți să escortați flecare judecător, de cîte ori părăsește orașul?
― Da, Chief. Așa ne-am gîndit.
― Nu va merge. Acești oameni nu sînt obișnuiți să fie dădăciți.
― Da, domnule. Și nu sînt obișnuiți nici să fie urmăriți, încercăm doar să vă protejăm pe dumneavoastră și pe onorabilii dumneavoastră confrați. Desigur, nimeni nu spune că trebuie să facem ceva. Cred, domnule, că dumneavoastră ne-ați chemat. Dar putem pleca dacă așa doriți.
Runyan se lăsă pe spate în scaun și luă o agrafă de birou, desfăcînd-o și încercînd să o îndrepte.
― Dar aici?
Lewis suspină și aproape că zîmbi.
― Nu ne facem griji în privința clădirii. E un loc ușor de protejat. Aici nu ne așteptăm să avem neplăceri.
― Atunci unde?
Lewis arătă spre fereastră cu capul. Zgomotul se întețise.
― Undeva acolo, afară. Străzile sînt pline de idioți, maniaci și fanatici.
― Și toți ne urăsc.
CAZUL PELICAN 15
― Evident. Chief, sîntem foarte îngrijorați în privința judecătorului Rosenberg. Refuză în continuare să lase oamenii noștri să intre în casă și ei stau pe stradă, în mașină, toată noaptea. Îi va permite ofițerului lui favorit de la Curtea Supremă ― cum îl cheamă? Ferguson ― să stea la ușa din spate, afară, numai de la zece seara pînă la șase dimineața. Nimeni nu intră în casă, cu excepția judecătorului Rosenberg și a infirmierului. Locul nu e sigur.
Runyan își curăța unghiile cu agrafa și zîmbea ușor. Moartea lui Rosenberg ― prin orice mijloace sau metode ― ar fi o ușurare. Nu, ar fi o ocazie minunată. Președintele ar trebui să se îmbrace în negru și să-i aducă elogii, dar în spatele ușilor închise ar rîde satisfăcut cu secretarii săi. Lui Runyan îi plăcea acest gînd.
― Ce sugerezi? întrebă el.
― Puteți să vorbiți cu el?
― Am încercat. I-am explicat că e ― probabil ― omul cel mai detestat din America, că milioane de indivizi îl bles-teamă în fiecare zi, că majoritatea ar vrea să-l vadă mort, că el primește de patru ori mai multe amenințări decît noi toți la un loc și că ar fi o pradă perfectă și ușoară pentru un asasin.
Lewis așteptă.
― Și?
― Mi-a spus să-l pup în fund și a adormit.
Secretarii rîseră nestăpînit, apoi agenții FBI își dădură și ei seama că umorul nu era interzis și li se alăturară cu un rîs nervos.
― Atunci ce facem? întrebă Lewis plictisit.
― Protejați-l cît puteți de bine, consemnați totul și nu vă faceți griji. El nu se teme de nimic, nici de moarte și, dacă el nu asudă, de ce ați face-o voi?
― Directorul asudă, așa că asud și eu. E foarte simplu. Dacă unul dintre voi pățește ceva, Biroul își pierde reputația.
16
John Grisham
Președintele se mișcă nervos în scaun. Larma de afară era extenuantă. Întîlnirea se lungise destul.
― Lasă-l pe Rosenberg. Poate o să moară în somn. Mai mult mă îngrijorează Jensen.
― Jensen e o problemă, spuse Lewis bătînd ușor în hîrtii.
― Știu că e o problemă, spuse rar Runyan. E o pacoste. Acum crede că e liberal. Votează ca Rosenberg un timp. Luna viitoare va fi un rasist alb și va susține segregarea școlilor. Apoi, se va îndrăgosti de indieni și va dori să le dea Montana. E ca și cum ai avea un copil înapoiat.
― Acum e în tratament pentru depresiune, știți?
― Știu, știu. Îmi spune tot. Pentru el, simbolizez tatăl. Ce drog ia?
― Prozac.
Președintele se scobea sub unghii.
― Ce e cu instructoarea aceea de gimnastică aerobică pe care o curta? Mai e cu el?
― Nu chiar. Nu cred că se uită la femei.
Lewis era satisfăcut de el. Știa mai mult. Se uită la unul dintre agenții lui și confirmă această mică bîrfă picantă. Runyan nu o știa, nici nu voia să o știe.
― El cooperează?
― Bineînțeles că nu. În multe privințe, e mai rău decît Rosenberg. Ne lasă să-l escortăm pînă la blocul lui, apoi ne ține toată noaptea în parcare. Locuiește la etajul șapte, vă amintiți? Nu putem să stăm nici în hol. S-ar putea supăra vecinii, zice el. Așa că stăm în mașină. Blocul are o mulțime de intrări și e imposibil să-l protejăm. Îi place să se joace de-a v-ați ascunselea cu noi. Mereu se strecoară afară, așa că nu știm niciodată dacă e în clădire sau nu. Cel puțin, în ceea ce-l privește pe Rosenberg, sîntem siguri că e acolo toată noaptea. Cu Jensen e imposibil.
― Minunat. Dacă voi nu puteți să-l urmăriți, cum ar putea să o facă un asasin?
Lewis nu se gîndise la aceasta. Îi lipsea umorul.
CAZUL PELICAN 17
― Directorul e foarte îngrijorat de siguranța judecătorului Jensen.
― Nu primește multe amenințări.
― E numărul șase pe listă, primește ceva mai puține decît dumneavoastră, excelență.
― Deci eu sînt pe locul cinci.
― Da, imediat după judecătorul Manning. Fiindcă veni vorba, el cooperează. Pe deplin.
― Se teme și de umbra lui, spuse președintele, apoi șovăi. Nu ar fi trebuit să spun asta. Îmi pare rău.
Lewis nu-i dădu atenție.
― De fapt, am cooperat destul de bine cu toți, cu excepția lui Rosenberg și a lui Jensen. Judecătorul Stone se lamentează foarte mult, dar ne ascultă.
― Se plînge de toată lumea, așa încît să nu crezi că are ceva cu tine. Unde crezi că se duce Jensen pe ascuns?
― Lewis se uită la unul dintre agenții lui.
― Nu știm.
O mare parte a mulțimii se adună deodată într-un cor nestăpînit, căruia părea să i se alăture toți cei de pe stradă. Președintele nu putea să-l ignore. Ferestrele vibrau. Se ridică în picioare și puse capăt întîlnirii.


Biroul judecătorului Glenn Jensen se afla la etajul doi, departe de stradă și de zgomot. Deși ocupa o cameră spațioasă, era totuși cel mai mic dintre cele nouă birouri. Jensen fiind cel mai tînăr dintre cei nouă, se putea considera norocos că avea un birou. Fusese numit în urmă cu șase ani, la patruzeci și doi de ani. Pe atunci, se credea că ar fi un interpret rigid al legii, cu puternice convingeri conservatoare, asemenea celui care îl numise. Confirmarea lui de către Senat prilejuise o dispută aprigă. În fața Comisiei pentru Justiție, Jensen făcuse figură jalnică. În problemele delicate fusese șovăitor și primise lovituri din ambele părți. Republicanii erau încurcați. Democrații simțeau mirosul de sînge. Președintele
18
John Grisham
Își încrucișase brațele așteptîndu-i să înceteze, iar Jensen fusese confirmat cu un vot reținut.
Dar reușise să fie numit pe viață. În acești șase ani nu mulțumise pe nimeni. Adînc rănit de audierea pentru confirmare, jurase să fie îndurător. Această atitudine îi înfuriase pe republicani. Se simțiseră trădați, mai ales atunci cînd Jensen își descoperise un interes ascuns pentru drepturile criminalilor. Avînd puțin discernămînt ideologic, el părăsi repede dreapta, mutîndu-se spre centru, apoi la stînga. În timp ce juriștii erudiți își vor scărpina bărbuțele, Jensen se va întoarce repede spre dreapta și i se va alătura judecătorului Sloan într-una din insuportabilele lui pledoarii antifemi-niste. Jensen nu se omora după femei. Era neutru în privința rugăciunilor, sceptic cu privire la libertatea cuvîntului, simpatiza cu cei care protestau contra taxelor, era indiferent față de indieni, se temea de negri, era dur cu pornografii, îngăduitor cu criminalii și destul de consecvent în apărarea mediului. Și, spre marea groază a republicanilor, care îl confirmaseră cu sacrificii, Jensen dădea dovadă de o simpatie supărătoare față de drepturile homosexualilor.
La cererea lui, îi fusese încredințat neplăcutul caz Dumond Ronald Dumond trăise timp de opt ani cu iubitul lui. Erau un cuplu fericit, foarte devotați unul altuia și mulțumiți să împartă experiențele de viață. Doreau să se căsătorească, dar legile statului Ohio interziceau o astfel de uniune. Apoi, iubitul s-a îmbolnăvit de SIDA și a avut o moarte groaznică. Ronald dorea să-l înmormînteze, dar a intervenit familia iubitului și nu l-a acceptat pe Ronald la funeralii și la înmormîntare. Îndurerat, Ronald a dat în judecată familia, pentru daune sentimentale și morale. Cazul rătăcise prin instanțe inferioare timp de șase ani și acum poposise pe biroul lui Jensen.
Intrau în dezbatere drepturile „soțiilor" homosexualilor. Dumond devenise strigătul de luptă al activiștilor homosexuali. Chiar și numai pomenirea numelui lui Dumond dezlănțuise lupte de stradă.
CAZUL PELICAN 19
Iar Jensen preluase cazul. Ușa spre biroul mai mic era închisă. Jensen și cei trei secretari ai săi stăteau în jurul mesei de conferințe. Cazul Dumond le luase două ore și nu ajunseseră la nici un rezultat. Obosiseră de atîtea discuții în contradictoriu. Unul dintre ei, liberal din Corneli, dorea o hotărîre limpede, care să garanteze drepturi depline partenerilor homosexuali. Jensen dorea același lucru, dar nu putea să recunoască deschis. Ceilalți doi secretari erau sceptici. Știau, ca și Jensen, că o majoritate de cinci ar fi imposibilă.
Discuția se îndreptă spre alte probleme.
― Președintele vrea să-ți tragă o săpuneală, Glenn, spuse secretarul din Duke.
Cînd erau între ei, îi spuneau pe numele mic. .Judecător" era un titlu cam incomod.
Glenn își frecă ochii.
― Ce mai e nou?
― Unul dintre secretarii lui mi-a spus că președintele și FBI-ul sînt îngrijorați pentru siguranța ta. Zicea că nu cooperezi și că Chief e foarte neliniștit. Dorea să-ți transmit asta.
Totul se transmitea prin rețeaua secretarilor.
― Trebuie să fie îngrijorat. Asta e slujba lui.
― Dorește să desemneze încă doi agenți ca gardă de corp, cărora să le dai acces în apartamentul tău. FBI-ul vrea să te ducă și să te aducă de la Curte. Și vor să-ți limiteze călătoriile.
― Am mai auzit asta.
― Da, știu. Dar secretarul spunea că Chief dorește să te convingem să cooperezi cu FBI pentru a te proteja.
― Înțeleg.
― Deci, noi încercăm să te convingem.
― Mulțumesc. Du-te și spune secretarului lui Chief că nu numai că ați încercat să mă convingeți, dar ați făcut și scandal, că eu am apreciat totul, dar că mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe cealaltă. Spune-le că Glenn se consideră băiat mare.
― Sigur, Glenn. Nu te temi, nu-i așa?
― Otuși de puțin.



2

Thomas Callahan era unul dintre cei mai simpatizați profesori din Tulane, în primul rînd pentru că refuzase să programeze cursuri înainte de ora unsprezece. Bea mult, așa cum făceau și cei mai mulți dintre studenții lui și, pentru el, primele cîteva ore ale dimineții erau dedicate somnului, apoi trezirii. Toți detestau cursurile de la nouă și de la zece. Era simpatizat și pentru că purta pantaloni decolorați de jeans, haine de tweed cu petice uzate în coate, umbla fără ciorapi și cravată. Þinută de universitar degajată, dar șic. Avea patruzeci și cinci de ani, dar datorită părului negru și ochelarilor cu ramă de corn părea de treizeci și cinci. Oricum, nu-i păsa cît de bătrîn arăta. Se rădea o dată pe săptămînă, atunci cînd barba începea să-l mănînce; iar cînd vremea va fi rece, ceea ce se întîmplă rar la New Orleans, își va lăsa barbă. Era o întreagă poveste cu legăturile lui cu studentele.
Era simpatizat și pentru că preda dreptul constituțional, un curs care nu plăcea nimănui, dar care era obligatoriu. Datorită strălucirii și calmului său, făcuse din dreptul constituțional un curs interesant. Nimeni altcineva din Tulane nu putea face așa ceva. Și nimeni nu dorea, așa încît studenții se băteau pe locuri la cursurile lui Callahan de la ora unsprezece, de trei ori pe săptămînă.
Optzeci dintre ei stăteau de vorbă pe șoptite, în cele șase rînduri de bănci ale amfiteatrului, în timp ce Callahan își
CAZUL PELICAN 21
ștergea ochelarii în fața catedrei. Era unsprezece și cinci minute fix, prea devreme totuși, se gîndea el.
― Cine a înțeles opinia lui Rosenberg în procesul Nash v. New Jersey?
Toate capetele se plecară și în încăpere se lăsă liniștea.
Poate era mahmur. Avea ochii injectați. Cînd începea cu Rosenberg, trebuia să fi citit din greu. Nu se oferea nimeni. Nash? Callahan se uită calm, metodic, prin încăpere, așteptînd. Liniște de mormînt.
Zgomotul clanței de la ușă împrăștie încordarea. Ușa se deschise cu grabă și o tînără frumoasă, îmbrăcată în pantaloni strimți jeans și cu un tricou de bumbac, se strecură elegant înăuntru și lunecă de-a lungul zidului pînă în rîndul al treilea, unde se deplasă cu îndemînare printre scaunele ocupate, ajunse la al ei și se așeză. Băieții din rîndul al patrulea o urmăriră cu admirație. Cei din rîndul al cincilea se întinseră și ei să o vadă. Erau de acum doi ani de cînd aceasta era una din puținele plăceri ale studenților Facultății de Drept: să urmărească cu privirile, prin coridoare și săli, picioarele ei lungi și tricourile lăbărțate. Avea un trup minunat undeva, prin haine, puteau să jure. Dar nu era persoana care să și-l expună. Era doar una de-a lor și aderase la uniforma Facultății de Drept ― pantaloni jeans și cămăși de flanelă, tricouri vechi și cămăși militare lălîi. Și nu le-ar fi dat pe o minijupă de piele neagră.
Aruncă un zîmbet fugar băiatului de lîngă ea și, pentru o clipă, Callahan și întrebarea lui despre cazul Nash fură uitați. Părul arămiu îi cădea pînă la umeri. Era genul perfect de fată care atrage atenția tuturor, cu dinți perfecți și păr perfect, de care orice băiat se îndrăgostește de cel puțin două ori în liceu. Și poate cel puțin o dată la facultate.
Callahan ignoră sosirea ei. Dacă ar fi fost în anul întîi și s-ar fi temut de el, ar fi putut s-o facă cu ou și cu oțet și ar fi strigat de cîteva ori: „La tribunal nu se întîrzie niciodată!", vechiul slogan pe care îl demonetizaseră profesorii de drept.
22
John Grisham
Dar Callahan nu avea chef să strige, iar Darby Shaw nu se temea de el și, pentru o clipă, el se întrebă dacă știa cineva că se culcau împreună. Probabil că nu. Ea insistase să păstreze secret absolut.
― A citit cineva opinia minoritară a lui Rosenberg în cazul Nash v. New Jersey?
Deodată, Callahan reveni în centrul atenției. Și din nou se lăsă o liniște de mormînt. O mînă ridicată ar fi însemnat un interogatoriu nemilos timp de o jumătate de oră. Nu se oferi nimeni Fumătorii din ultimul rînd își aprinseră țigările. Majoritatea celor optzeci de studenți mîzgăleau fără rost în caiete. Toate capetele erau plecate. Ar fi fost prea bătător la ochi și riscant să răsfoiască prin lista de precedente pentru a găsi cazul Nash; și prea tîrziu. Orice mișcare ar fi putut atrage atenția. Cineva urma să fie încolțit.
Nash nu era însă pe listă. Era unul din cazurile minore, pe care Callahan le menționase în fugă cu o săptămînă în urmă, și acum era nerăbdător să afle dacă-l citise cineva. Era vestit pentru asta. Examenul lui final acoperea douăsprezece mii de cazuri, dintre care o mie nu erau în lista de precedente. Examenul era un coșmar, dar el era un dulce, un examinator blînd și erau rari tîmpiții care chiuleau de la cursul lui.
Dar în clipa aceea nu părea să fie prea blînd. Se uită în jur. Își alese victima.
― Ce părere ai, domnule Sallinger? Poți să explici opinia minoritară a lui Rosenberg?
Din rîndul al patrulea, Sallinger răspunse imediat:
― Nu, domnule.
― Înțeleg. Poate fi din cauză că nu ai citit opinia lui Rosenberg?
― Poate. Da, domnule.
Callahan se uită crunt la el. Ochii injectați făceau ca privirea arogantă să fie și mai amenințătoare. Totuși, numai Sallinger o vedea, deoarece ochii tuturor celorlalți erau ațintiți în caiete.
CAZUL PELICAN 23
― De ce nu?
― Pentru că nu citesc opiniile minoritare. Mai ales pe ale lui Rosenberg.
Ce prostie! Ce prostie! Sallinger alesese lupta, dar nu avea muniție.
― Ai ceva împotriva lui Rosenberg, domnule Sallinger?
Callahan îl venera pe Rosenberg. Îl idolatriza. Citise cărți despre el și opiniile sale. Îl studiase. O dată, chiar cinase cu el.
Sallinger se agită nervos.
― Nu, domnule. Numai că nu-mi plac opiniile minoritare.
În răspunsurile lui Sallinger era puțin umor, dar nimeni nu zîmbi. Mai tîrziu, la o bere, Sallinger și prietenii lui vor crăpa de rîs cînd vor povesti iar și iar despre Sallinger și dezgustul lui față de opiniile lui minoritare, mai ales ale lui Rosenberg. Dar acum, nimic.
― Înțeleg. Dar citești opiniile majoritare?
O ezitare. Slaba încercare a lui Sallinger de a ține piept urma să-i aducă umilințe.
― Da, domnule. Foarte multe.
― Bun. Explică atunci, dacă vrei, opinia majoritară în cazul Nash v. New Jersey.
Sallinger nu auzise niciodată de Nash, dar urma să-l țină minte tot timpul carierei lui de avocat.
― Nu cred că am citit-o.
― Deci nu citești opiniile minoritare, domnule Sallinger. Acum aflăm că le neglijezi și pe cele majoritare. Ce citești, domnule Sallinger, romane de dragoste, ziare de scandal?
Se auziră cîteva chicoteli timide din spatele rîndului al patrulea, ale studenților care se simțeau obligați să rîdă, dar care, în același timp, nu doreau să atragă atenția asupra lor.
Roșu la față, Sallinger se uită doar la Callahan.
― De ce nu ai citit cazul, domnule Sallinger? întrebă Callahan.
John Grisham
24
― Nu știu, cred că mi-a scăpat. Așa cred. Callahan se mulțumi cu atît.
― Nu mă miră. L-am menționat săptămîna trecută. Miercurea trecută, mai precis. Îl veți avea la examen. Nu înțeleg cum să nu știi un caz pe care îl vei avea la examen.
Callahan se plimba acum încet, prin fața catedrei, privind studenții.
― L-a citit cineva?
Tăcere. Callahan se uită în podea, lăsînd să se aștearnă tăcerea. Toți ochii priviră în jos, toate pixurile și creioanele înghețară. Fumul cobora dinspre ultimul rînd.
În cele din urmă, încet, din al patrulea scaun de pe rîndul al treilea, Darby Shaw ridică mîna și se auzi un oftat colectiv de ușurare. Iar îi salvase. Era de așteptat din partea ei, într-un fel. A doua din grupă și la mică distanță de primul, ea putea să recite fapte, obstrucționări, potriviri de opinii, opinii minoritare și opinii majoritare pentru orice caz pe care l-ar fi putut menționa Callahan. Nu-i scăpa nimic. Își luase o diplomă în biologie magna cum laude și hotărîse să termine și dreptul tot cu magna cum laude, ca să-și cîștige apoi ușor o pîine dînd în judecată companiile chimice pentru poluarea mediului.
Callahan o privi, prefăcîndu-se înșelat în așteptări. Părăsise apartamentul lui cu trei ore în urmă, după o noapte lungă în care băuseră vin și discutaseră despre drept. Dar nu abordase cu ea cazul Nash.
― Ei bine, domnișoară Shaw, de ce e supărat Rosenberg?
― El crede că legile din New Jersey violează Amendamentul Doi.
Ea nu se uită la profesor.
― Bine. Și, ca să afle și ceilalți, ce fac aceste legi?
― Scot în afara legii mitralierele semiautomate, printre altele.
― Minunat. Și, așa, de amuzament, ce avea domnul Nash asupra lui în timp ce a fost arestat?
― O armă AK-47.
CAZUL PELICAN 25
― Și ce s-a întîmplat cu el?
― A fost acuzat și condamnat la trei ani, apoi a făcut recurs.
Cunoștea toate amănuntele.
― Cu ce se ocupa domnul Nash?
― Nu se precizează, dar se face mențiunea unei acuzații suplimentare pentru trafic de droguri. Nu avea cazier la data arestării.
― Deci era un traficant de droguri și avea o armă AK-47. Dar avea un prieten în Rosenberg, nu-i așa?
― Bineînțeles.
Acum se uita la el. Tensiunea scăzuse. Majoritatea îl urmărea cum pășește încet, privind în jur, căutînd altă victimă. Cel mai adesea, Darby domina aceste cursuri, dar Cal-lahan dorea o participare mai largă.
― De ce credeți că îi ia apărarea Rosenberg? întrebă el clasa.
― Þine la traficanții de droguri.
Răspunsese Sallinger care, jignit, încerca să facă haz. Callahan avea predilecție pentru aceste discuții. Zîmbi spre victima sa, ca și cum i-ar fi urat bun-venit la o nouă luare de sînge.
― Așa crezi, domnule Sallinger?
― Da. Traficanții de droguri, pedofilii, traficanții de arme, teroriștii ― Rosenberg îi admiră foarte mult. Ei sînt copiii lui slabi și maltratați, deci trebuie să-i apere. Sallinger încerca să pară pe bună dreptate indignat.
― Și, după părerea ta savantă, ce ar trebui făcut cu acești oameni?
― Simplu. Le-ar trebui un proces exemplar, cu un avocat bun, apoi un recurs rapid și pedeapsa, dacă sînt vinovați.
Sallinger vorbea periculos de asemănător cu adepții de extremă-dreapta ai legii-și-ordinii. Acesta era un păcat capital pentru studenții la drept din Tulane.
Callahan își încrucișă brațele.
― Continuă, te rog.
26
John Grisham
Sallinger simți capcana, dar continuă. Nu avea nimic de pierdut.
― Vreau să spun că am citit nenumărate cazuri în care Rosenberg a încercat să rescrie Constituția pentru a crea o nouă portiță de scăpare care să elimine dovezile și să permită unui inculpat vinovat să scape. E grețos. El crede că toate închisorile sînt locuri chinuitoare și nefirești, de aceea toți prizonierii ar trebui eliberați, conform Amendamentului Opt. Din fericire, acum se află în minoritate, o minoritate tot mai redusă.
― Îți place conducerea Curții Supreme, nu-i așa, domnule Sallinger?
Callahan zîmbea și se încrunta în același timp.
― Așa e.
― Ești unul dintre acei americani normali, cu sînge roșu, patrioți, moderați, care doresc ca bătrînul ticălos să moară în somn?
Se auziră cîteva rîsete. Acum nu mai era atît de primejdios să rîdă. Sallinger nu avea de gînd să-i spună adevărul.
― Nu aș dori așa ceva nimănui, spuse el, aproape încurcat.
Callahan se plimba din nou.
― Mulțumesc, domnule Sallinger. Întotdeauna îmi fac plăcere comentariile dumitale. Ca de obicei, ne-ai oferit punctul de vedere al unui profan asupra legii.
Rîsul era tot mai puternic. Cu obrajii arzînd, Sallinger se lăsă în scaun.
Callahan nu zîmbea.
― Aș vrea să ridic nivelul intelectual al acestei discuții. Domnișoară Shaw, de ce simpatizează Rosenberg cu Nash?
― Al doilea Amendament garantează oamenilor dreptul de a avea și a purta arme. Pentru judecătorul Rosenberg e limpede și categoric. Nu ar trebui să se interzică nimic: Dacă Nash dorește să aibă o armă AK-47, sau o grenadă de mînă, sau o bazooka, statul New Jersey nu poate scoate o lege care să-i interzică aceasta.
― Ești de acord cu el?
CAZUL PELICAN 27
―. Nu, și nu sînt singura. E o hotărîre luată cu o majoritate de opt contra unu. Nimeni nu l-a urmat.
― Care e argumentarea celorlalți opt?
― E evident. Statele au motive solide să interzică vînza-rea și deținerea anumitor tipuri de arme. Interesele statului New Jersey sînt mai importante decît drepturile pe care le conferă domnului Nash Amendamentul Doi. Societatea nu poate permite persoanelor particulare să posede armament sofisticat.
Callahan o urmărea cu atenție. Studentele în drept atrăgătoare erau rare la Tulane, dar ― cînd găsise una ― acționase repede. În ultimii opt ani, avusese destul de mult succes. O muncă ușoară, în cea mai mare parte. Femeile veneau la Facultatea de Drept eliberate și imorale. Darby fusese altfel. O remarcase prima oară în bibliotecă, în timpul semestrului al doilea din anul întîi și îi trebuise o lună ca să o invite la cină.
― Cine a scris opinia majoritară? o întrebă.
― Runyan.
― Și ești de acord cu el?
― Da. E un caz simplu, într-adevăr.
― Și atunci ce s-a întîmplat cu Rosenberg?
― Cred că urăște restul judecătorilor.
― De aceea are opinii diferite, numai așa, de al naibii?
― Da, adesea. Opiniile lui devin tot mai greu de susținut. Să luăm cazul Nash. Pentru un liberal ca Rosenberg, chestiunea controlului armelor e limpede. El ar fi trebuit să scrie opinia majoritară și, acum zece ani, ar fi făcut-o. În cazul Fordice v. Oregon, din 1977, a dat o interpretare mult mai restrînsă celui de al doilea Amendament. Lipsa lui de consecvență e aproape jenantă.
Callahan uitase cazul Fordice.
― Sugerezi că judecătorul Rosenberg e senil?
Ca un boxer beat, Sallinger se aruncă în runda finală.
― E nebun de legat și știți asta. Nu puteți să-i susțineți opiniile.
28
John Grisham
― Nu întotdeauna, domnule Sallinger, dar cel puțin el e prezent.
― Trupul lui e prezent, creierul e mort.
― Încă respiră, domnule Sallinger.
― Da, respiră datorită unei mașini. Trebuie să i se pompeze oxigen pe nas.
― Dar părerea lui contează, domnule Sallinger. E ultimul mare om de drept și încă respiră.
― Mai bine dați un telefon și verificați, spuse Sallinger, și cuvintele i se stinseră pe buze. Vorbise destul. Nu, vorbise mult prea mult. Își coborî privirea, iar profesorul se uită aspru la el. Puse capul pe masă, lîngă caiet, și începu să se întrebe de ce spusese toate acestea.
Callahan se uită la el, apoi începu din nou să se plimbe. Avea o mahmureală groaznică, într-adevăr.



3

Arăta ca un fermier bătrîn, cu pălărie de paie, salopetă curată, cămașă de lucru kaki, bine călcată, cizme. Mesteca tutun și scuipa în apa neagră de lîngă dig. Camioneta lui, deși un model recent, era destul de decolorată și arăta prăfuită de pe drum. Număr de înmatriculare din Carolina de Nord. Se afla cam la o sută de metri depărtare, parcată în nisipul de la celălalt capăt al digului.
Era miezul nopții, în prima luni a lunii octombrie, și trebuia să aștepte următoarele treizeci de minute în întunericul rece al digului pustiu, mestecînd gînditor, odihnindu-se pe balustradă și uitîndu-se atent spre mare. Era singur, așa cum știa că va fi. Așa fusese stabilit. Digul era întotdeauna pustiu la ora aceasta. Farurile cîte unei mașini licăreau din cînd în cînd de-a lungul malului, dar mașinile nu se opreau niciodată la această oră.
Privea luminile albastre și roșii ale canalului, departe de mal. Își controlă ceasul fără să miște capul. Norii erau groși și pluteau foarte jos, și va fi greu să o vadă înainte de a se apropia de dig. Așa fusese hotărît.
Camioneta nu era din Carolina de Nord, după cum nici el nu era fermier. Plăcuțele de înmatriculare erau furate de la un camion rablagit dintr-un cimitir de lîngă Durham. Camioneta fusese furată de la Baton Rouge. Fermierul nu
30
John Grisham
era de nicăieri și nu furase nimic. Era un profesionist, așa încît altcineva făcuse treburile mici și murdare.
După douăzeci de minute de așteptare, un obiect întunecat pluti spre dig. Zgomotul înăbușit al unui motor care mergea din plin se auzi tot mai tare. Obiectul deveni o barcă, cu o siluetă ghemuită, care meșterea la motor. Fermierul nu se mișcă nici un centimetru. Motorul se opri și barca neagră de cauciuc rămase cam la un metru de dig. De-a lungul malului, nu se vedeau apropiindu-se faruri din nici o parte.
Fermierul puse cu grijă o țigară între buze, o aprinse, trase de două ori, apoi o aruncă la jumătatea distanței dintre dig și barcă.
― Ce marcă era? întrebă omul de pe apă. Putea vedea silueta fermierului pe balustradă, dar nu-i vedea fața.
― Lucky Strike, răspunse fermierul. Această parolă părea un joc prostesc. Cîte bărci negre de cauciuc puteau să vină dinspre Atlantic și să acosteze lîngă acest dig vechi, la această oră? Prostesc, dar important.
― Luke? se auzi vocea dinspre barcă.
― Sam? răspunse fermierul. Pe celălalt îl chema Kha-mel, nu Sam, dar Sam era foarte bun pentru următoarele cinci minute, pînă cînd Khamel își lega barca.
Khamel nu răspunse, nu era nevoie, dar porni repede motorul și conduse barca de-a lungul digului pînă la plajă. Luke îl urma pe dig. Se întîlniră la camionetă, dar nu-și dădură mîna. Khamel puse sacul negru de sport Adidas între ei, pe scaun, și camioneta porni de-a lungul malului.
Luke conducea și Khamel fuma, fiecare ignorîndu-l total pe celălalt. Ochii lor se ocoleau. Khamel avea o față amenințătoare, dar imposibil de identificat, din cauza bărbii mari, a ochelarilor negri și a unui guler negru, rulat. Luke nu voia să se uite la el. Consemnul lui, în arară de a-l întîmpina pe acest străin venit pe mare, era să se abțină să-l privească. Era ușor, într-adevăr. Acest chip era căutat în nouă țări.
Pe cînd treceau pe podul spre Manteo, Luke își aprinse încă o țigară Lucky Strike și stabili că se mai întîlniseră o
CAZUL PELICAN 31
dată. Fusese o întîlnire scurtă, dar perfect pusă la punct, pe aeroportul din Roma, cu cinci-șase ani mai înainte, după cîte își amintea. Nu se făcuseră prezentări. Se întîlniseră la toaletă. Luke, îmbrăcat atunci într-un costum impecabil croit, își pusese servieta diplomat din piele de elan lîngă zidul cu chiuveta în care își spăla încet mîinile. Deodată, servieta dispăruse. Aruncase o privire acestui om, acest Khamel, era sigur ,acum, în oglindă. Peste treizeci de minute, servieta diplomat explodase între picioarele ambasadorului britanic în Nigeria.
În șoaptele înăbușite ale confraților săi invizibili, Luke auzise adesea de Khamel, un bărbat cu multe nume, chipuri și limbi, un asasin care lovea rapid și nu lăsa urme, un ucigaș neobosit, care cutreiera lumea, dar nu putea fi niciodată găsit. În timp ce înaintau spre nord, prin întuneric, Luke se lăsă în jos în scaun, cu borul pălăriei aproape pe nas, cu mîna moale pe volan, încercînd să-și amintească tot ce auzise despre pasagerul lui. Acte uimitoare de teroare. Ambasadorul britanic. Atacul în urma căruia pieriseră șaptesprezece soldați israelieni, în West Bank (1) în 1990, fusese atribuit lui Khamel. În 1985, fusese singurul suspect de uciderea unui neamț bogat și a familiei sale, cu ajutorul unui automobil-capcană. Se zvonea că primise pentru aceasta trei milioane bani-gheață. Cei mai mulți experți de contrain-formații credeau că el era creierul atentatului împotriva Papei, din 1981. Dar, pe atunci, Khamel era. acuzat pentru aproape orice atac terorist sau crimă neelucidate. Era ușor să fie acuzat, deoarece nimeni nu era sigur că există.
Acest lucru îl excita pe Luke. Khamel urma să lucreze pe teritoriul american. Luke nu cunoștea țintele, dar urma să curgă sîngele unor oameni importanți.


În zori, camioneta furată se opri la colțul Străzii 31 cu Strada M din Georgetown. Khamel își luă sacul de sport, nu

(1) Teritoriu palestinian la vest de rtul Iordan, ocupat în 1967 de Israel.
32
John Grisham
spuse nimic și plecă. Merse spre est cîteva cvartale, pînă la hotelul Patru Anotimpuri, cumpără ziarul Post în hol și urcă la etajul șapte cu liftul. La șapte și cincisprezece fix, bătu la o ușă de la capătul culoarului.
― Da? răspunse o voce nervoasă dinăuntru.
― Îl caut pe domnul Sneller, spuse rar Khamel, într-o limbă americană perfectă, astupînd gaura cheii cu degetul.
― Domnul Sneller?
― Da. Edwin F. Sneller.
Clanța nu se mișcă, nu făcu nici un zgomot, iar ușa nu se deschise. Trecură cîteva secunde și un plic alb lunecă pe sub ușă. Khamel îl ridică.
― E în regulă, spuse el destul de tare ca Sneller sau cine o fi fost înăuntru să-l audă.
― Ușa de alături, spuse Sneller. Aștept să mă suni. Părea a fi american. Spre deosebire de Luke, el nu-l văzuse niciodată pe Khamel și nici nu dorea. Luke îl văzuse de două ori și avea noroc că era în viață.
În camera lui Khamel erau două paturi și, lîngă fereastră, o masă mică. Draperiile erau bine trase; lumina soarelui nu putea pătrunde. Își puse sacul de sport lîngă pat, lîngă două serviete groase. Păși spre fereastră și aruncă o privire afară, apoi se duse la telefon.
― Eu sînt, îi spuse el lui Sneller. Spune-mi unde-i mașina.
― E parcată pe stradă. Ford alb, cu număr de Connecti-cut. Cheile sînt pe masă.
Sneller vorbea încet.
― Furată?
― Bineînțeles, dar aranjată. E curată.
― O voi lăsa la Dulles, puțin după miezul nopții. Vreau să fie distrusă, bine? Engleza lui era perfectă.
― Așa am primit instrucțiuni.
Da. Sneller era omul potrivit și eficient.
― E foarte important. Vreau să las arma în mașină. Armele folosesc cartușe, iar oamenii văd mașinile, așa încît e
CAZUL PELICAN 33
important ca mașina să fie complet distrusă, cu tot ce-i în ea. Înțelegi?
― Așa am primit instrucțiuni, repetă Sneller.
Nu aprecia această lecție. Nu era un novice într-ale crimei.
Khamel se așeză pe marginea patului.
― Cele patru milioane au sosit acum o săptămînă, cu o zi întîrziere, trebuie să remarc. Acum sînt în D.C. și le vreau pe celelalte trei.
― Vor fi expediate telegrafic înainte de amiază. Așa a fost înțelegerea.
― Da, dar sînt îngrijorat în privința înțelegerii. Ai întîrziat o zi, îți amintești?
Aceasta îl irită pe Sneller; ucigașul fiind în camera alăturată, fără șanse să iasă, putea să-și permită să-l lase să simtă iritarea.
― A fost vina băncii, nu a noastră.
Acest lucru îl enervă pe Khamel.
― Grozav. Vreau ca tu și banca ta să trimiteți telegrafic următoarele trei milioane în contul din Zurich de îndată ce se deschide banca din New York. Asta înseamnă cam în două ore de aici înainte. Voi controla.
― Bine.
― Bine, nu vreau să am probleme după ce termin treaba, în douăzeci și patru de ore voi fi la Paris și de acolo mă duc direct la Zurich. Vreau să găsesc banii cînd ajung.
― Vor fi acolo cînd treaba va fi gata. Khamel zîmbi în sinea lui.
― Treaba va fi făcută, domnule Sneller, pe la miezul nopții. Asta dacă informațiile tale sînt corecte.
― Pînă acum, sînt corecte. Și azi nu se așteaptă schimbări. Oamenii noștri sînt pe stradă. Totul se află în cele două serviete: hărți, diagrame, orare, uneltele și articolele pe care le-ai cerut.
Khamel se uită la servietele din spatele lui. Își frecă ochii cu mîna dreaptă.
34
John Grisham
― Trebuie să mă odihnesc, bombăni el în telefon. Nu am dormit de douăzeci de ore.
Sneller nu avea ce să-i spună. Era timp destul. Dacă Khamel dorea să doarmă, nu era nici o problemă. Îi plăteau zece milioane.
― Vrei ceva de mîncare? întrebă Sneller încurcat.
― Nu. Sună-mă peste trei ore, la zece și jumătate fix. Puse receptorul la loc și se întinse de-a latul patului.


Străzile erau destul de pustii și de liniștite pentru a doua zi a sesiunii judecătorești de toamnă. Judecătorii își petre-cură ziua în ședință, ascultînd cum avocații pledau cazuri dificile și destul de stupide. Rosenberg dormi aproape tot timpul. Se trezi pentru scurt timp, atunci cînd procurorul din Texas susținu că unui anumit condamnat la moarte ar trebui să i se administreze medicamente care să-l facă lucid, înainte de a i se administra injecția mortală.
― Dacă este bolnav mintal, cum poate fi executat? întrebă Rosenberg neîncrezător.
― Ușor, spuse procurorul din Texas, boala lui poate fi controlată prin medicație. Deci i se administrează o injecție care să-l facă sănătos la minte, apoi alta, care să-l omoare. Totul ar fi foarte frumos și constituțional.
Rosenberg le ținu o scurtă predică, apoi își pierdu forțele. Micul lui fotoliu rulant era mult mai jos decît tronurile masive îmbrăcate în piele ale confraților săi. Arăta destul de jalnic. În anii trecuți fusese un tigru, un bărbat care intimida fără milă și-i făcea praf și pe cei mai versați avocați. Dar nu mai era. Începu să mormăie, apoi ațipi. Procurorul zîmbi disprețuitor spre el și continuă.
În timpul ultimei pledoarii a zilei, un caz plicticos de desegregație din Virginia, Rosenberg începu să sforăie. Președintele Runyan se uită crunt spre scaun și Jason Kline, secretarul lui Rosenberg, pricepu aluzia. Trase încet fotoliul de lîngă masă și-l scoase afară. Îl împinse repede pe coridor.
CAZUL PELICAN 35
Judecătorul se trezi în biroul lui, își luă pilulele și își informă secretarii că vrea să plece acasă. Kline anunță FBI-ul și, cîteva clipe mai tîrziu, Rosenberg era instalat cu fotoliu cu tot în spatele furgonetei lui, parcată în subsol. Doi agenți FBI supravegheau totul. Un infirmier, Frederic, imobiliză fotoliul și sergentul Ferguson, de la poliția Curții Supreme, trecu la volan. Judecătorul nu permitea agenților FBI să stea cu el. Ei puteau să-l urmeze în mașina lor și puteau să-i supravegheze casa din stradă și aveau noroc că puteau să stea atît de aproape. Nu avea încredere în polițiști și nici în agenții FBI. Nu avea nevoie de protecția lor.
Pe strada Volta din Georgetown, furgoneta încetini și intră cu spatele pe un drum de acces. Frederic, infirmierul, și Ferguson, polițistul, îl conduseră cu atenție înăuntru. Agenții supravegheau totul din stradă, din mașina lor neagră, model guvernamental, marca Dodge Aries. Peluza din fața casei era îngustă, așa încît mașina lor se afla la mică distanță de ușa din față. Era aproape patru după-amiază.
După cîteva minute, Ferguson își făcu apariția de rutină și vorbi cu agenții. După multe tîrguieli, Rosenberg încuviințase, cu o săptămînă înainte, ca Ferguson să inspecteze fiecare cameră de la etaj și de la parter, după-amiază, la sosire. Apoi trebuia să plece, dar putea să revină la zece seara fix și să stea afară, la ușa din spate, pînă la șase dimineața fix. Nimeni nu putea să facă aceasta, afară de Ferguson, iar el era obosit de atîtea ore suplimentare.
― Totul este în ordine, spuse el agenților. Mă întorc la zece.
― Mai trăiește? întrebă unul dintre agenți. Era întrebarea obișnuită.
― Mă tem că da. Ferguson se îndreptă obosit spre furgonetă.
Frederic era bucălat și fără vlagă, dar nu era nevoie de putere pentru a mișca bolnavul. După ce aranja pernele, îl ridică de pe fotoliul rulant și-l puse cu grijă pe canapea, unde urma să rămînă nemișcat următoarele două ore,
36
John Grisham
moțăind și urmărind CNN. Frederic își pregăti un sandviș cu șuncă și o farfurie cu fursecuri și se uită prin National Enquirer la masa din bucătărie. Rosenberg bombăni ceva cu glas tare și schimbă canalele cu telecomanda.
Fix la șapte, cina lui, compusă din supă de pui, cartofi fierți și ceapă înăbușită ― mîncare ușoară ― era aranjată pe masă și Frederic îl duse lîngă ea. Insistă să mănînce singur, dar nu era plăcut de privit. Frederic se uită la televizor. Va curăța mizeria mai tîrziu.
Pe la nouă, era îmbăiat, îmbrăcat în cămașa de noapte și bine învelit cu păturile. Patul era un dispozitiv de spital militar, strimt, înclinat, de un verde pal, cu butoane de control și grilaje rabatabile, pe care Rosenberg insistase să le lase jos. Se afla într-o cameră din spatele bucătăriei, pe care bătrînul o folosise ca birou timp de treizeci de ani, înainte de primul atac. Camera era acum infirmerie, mirosea a antiseptice și a moarte apropiată. Lîngă pat se afla o masă mare, cu o lampă de spital și cel puțin douăzeci de sticluțe cu pilule. Cărți groase, grele, de drept erau stivuite în grămezi ordonate în jurul camerei. Infirmierul se așeză lîngă masă, într-un șezlong uzat, și începu să citească dintr-un dosar. Va citi pînă cînd îl va auzi sforăind ― acesta era ritualul din fiecare noapte. Citea rar, zbierînd cuvintele spre Rosenberg, care stătea țeapăn, nemișcat, dar atent. Era un caz pentru care urma să scrie opinia majoritară. O vreme, el sorbi fiecare cuvînt.
După o oră de lectură și zbierete, Frederic era obosit și judecătorul ațipise. Acesta ridică mîna încet, apoi închise ochii. Manevrînd un buton al patului, Frederic făcu lumina mică. În cameră era aproape întuneric. Infirmierul se lăsă pe spate și șezlongul se întinse. Lăsă dosarul pe podea și închise ochii. Rosenberg sforăia.
Nu pentru multă vreme.


Puțin după ora zece, cînd casa era întunecată și liniștită, ușa de la un dulap dintr-un dormitor de la etaj se deschise ușor și Khamel se strecură afară. Șortul de sport și șapca de
CAZUL PELICAN 37
nailon erau violete. Tricoul cu mîneci lungi, ciorapii și adi-dașii erau albi, cu garnitură violet. O îmbinare perfectă de culori. Khamel-alergătorul. Era bine ras și, sub șapcă, părul lui foarte scurt era blond, aproape alb.
Dormitorul era întunecat, ca și holul. Scările scîrțîiră ușor sub adidași. Avea un metru șaptezeci și șapte și mai puțin de șaizeci și opt de kilograme, fără pic de grăsime. Se menținea suplu și ușor, astfel încît să se poată mișca repede și fără zgomot. Scările dădeau într-un hol, nu departe de ușa din față. Știa că acolo erau doi agenți într-o mașină parcată lîngă trotuar, probabil neatenți la casă. Știa că Ferguson sosise cu șapte minute în urmă. Auzea sforăitul din camera din spate. În timp ce aștepta în dulap, se gîndise să dea lovitura înainte de venirea lui Ferguson, așa încît să nu fie nevoit să-l omoare. Nu crima era o problemă, ci faptul că mai avea un cadavru de care trebuia să aibă grijă. Dar credea ― și se înșela ― că probabil Ferguson verifica infirmierul, cînd venea la slujbă. În acest caz, el ar fi descoperit măcelul și Kha-mel ar fi pierdut avantajul de cîteva ore. De aceea așteptase pînă acum.
Se strecură prin hol fără zgomot. În bucătărie, o lumină slabă de la hotă lumina suprafețele mesei și dulapurilor, făcînd ca totul să pară mai periculos. Khamel se admonestă că nu controlase becul și nu-l deșurubase. Aceste greșeli mici erau de neiertat. Se ghemui sub o fereastră și privi în curtea din spate. Nu-l vedea pe Ferguson, dar știa că avea un metru optzeci și opt și șaizeci și unu de ani, cataractă și că nu nimerea la trei pași cu pistolul lui 357 Magnum.
Amîndoi sforăiau. Khamel zîmbi în sinea lui, ghemuin-du-se în prag și scoțînd repede un pistol 22 automat și amortizorul dintr-un bandaj înfășurat în jurul taliei. Înșurubă tubul de zece centimetri în țeavă și păși ușor în cameră. Infirmierul era întins în șezlong, cu picioarele în sus, cu mîinile atîrnînd și cu gura deschisă. Khamel puse capătul amortizorului la doi centimetri de tîmpla lui dreaptă și trase de trei ori. Mîinile și picioarele zvîcniră, dar ochii rămaseră
38
John Grisham
Închiși. Khamel se îndreptă repede spre capul alb și zbîrcit al judecătorului Abraham Rosenberg și descărcă în el trei gloanțe.
Camera nu avea ferestre. Privi cadavrele și ascultă un minut. Picioarele infirmierului zvîcniseră de cîteva ori, apoi rămaseră nemișcate. Acum cadavrele erau imobile.
Voia să-l omoare pe Ferguson în casă. Era zece și unsprezece minute, timpul potrivit pentru ca unul dintre vecini să-și plimbe dinele înainte de culcare. Se furișă prin întuneric spre ușa din spate și zări polițistul deplasîndu-se liniștit de-a lungul gardului de lemn aflat la șase metri depărtare. Instinctiv, Khamel deschise ușa, aprinse lumina din curte și spuse tare:
― Ferguson!
Plecă de lîngă ușă și se ascunse într-un colț întunecat de lîngă frigider. Ascultător, Ferguson străbătu greoi curticica și intră în bucătărie. Nu era ceva neobișnuit. Frederic îl chema adesea, după ce înălțimea sa adormea. Aveau să bea ness și să joace gin rummy.
Dar cafeaua nu era pregătită și Frederic nu-l aștepta. Khamel trase trei gloanțe în spatele și în capul lui și Ferguson căzu greoi peste masa din bucătărie.
Stinse lumina din curte și deșurubă amortizorul. Nu va mai avea nevoie de el. Îl ascunse din nou, împreună cu pistolul, în bandaj. Khamel aruncă o privire pe fereastra din față. Plafoniera era aprinsă și agenții citeau. Păși peste Ferguson, închise ușa din spate și dispăru în întunericul de pe mica pajiște. Sări fără zgomot peste două garduri și ajunse în stradă. Începu să alerge. Khamel-alergătorul.


Glenn Jensen stătea singur în balconul întunecat de la Montrose Theatre și privea trupurile goale și pune de viață ale bărbaților de pe ecranul de jos. Mînca floricele dintr-o cutie mare și nu vedea nimic altceva decît trupurile. Era îmbrăcat destul de simplu: pulover bleumarin, pantaloni kaki și mocasini. Ochelari de soare mari, pentru a-și ascunde ochii,
CAZUL PELICAN 39
și o pălărie de velur pe cap. Era binecuvântat cu un chip care putea fi ușor uitat și, odată deghizat, nu putea fi recunoscut. Mai ales într-un balcon pustiu dintr-un stabiliment porno pentru homosexuali, la miezul nopții. Nu avea cercei, basma la gît, lanțuri de aur, bijuterii, nimic care să arate că ar fi în căutare de companie. Dorea să nu fie băgat în seamă.
Acest joc de-a șoarecele și pisica cu agenții FBI și restul lumii era ca un sport pentru el. În noaptea aceasta, ei staționaseră conștiincios în parcarea de lîngă blocul lui. Alți doi parcaseră lîngă ieșirea de sub veranda din spate, unde îi lăsă să stea timp de patru ore și jumătate, după care se deghiza și se duse nepăsător în garajul de la subsol; plecă la volanul mașinii unui prieten. Clădirea avea prea multe ieșiri pentru ca bieții agenți să-l poată urmări. Pînă la un punct îi compătimea, dar trebuia să-și trăiască viața. Dacă agenții federali nu îl puteau găsi, cum ar fi putut s-o facă un ucigaș?
Balconul era împărțit în trei secții mici, fiecare avînd șase rînduri. Era foarte întuneric, singura lumină venea de la raza albastră a proiectorului din spate. De-a lungul aripilor laterale erau îngrămădite scaune rupte și mese pliante. Pe lîngă ziduri atîrnau draperii de catifea, zdrențuite, care se desprindeau. O ascunzătoare minunată!
La început, se temuse că va fi prins. În lunile de după confirmare, era îngrozit. Nu putea să-și mănînce floricelele și bineînțeles că nu putea să se bucure de filme. Și-a spus atunci că, dacă va fi cumva prins sau recunoscut, sau expus în vreun fel, va susține că făcea cercetări în legătură cu un caz aflat pe rol, privitor la obscenitate. Avea întotdeauna unul în evidență și poate că va fi crezut. Acest pretext putea să fie acceptat, își spusese el în repetate rînduri, și devenise astfel mai îndrăzneț. Dar în 1990, într-o noapte, sala a luat foc și au murit patru oameni. Numele lor au apărut în ziare. Mare tam-tam. Judecătorul Glenn Jensen se afla la toaletă cînd a auzit strigătele și a simțit mirosul de fum. A fugit în stradă și a dispărut. Morții au fost găsiți cu toții în balcon. Pe unul dintre ei îl cunoștea. Timp de două luni, renunță la filme,
40
John Grisham
apoi reveni. Avea nevoie de mai multe cercetări, își spusese el.
Și ce dacă va fi prins? Era numit pe viață. Alegătorii nu-și puteau retrage voturile.
Îi plăcea sala Montrose pentru că, marțea, filmele rulau toată noaptea și niciodată nu era multă lume. Îi plăceau floricelele și berea la halbă costa cincizeci de cenți.
În partea de mijloc, doi bătrîni se mîngîiau și se pipăiau. Jensen se uita din cînd în cînd la ei, dar se concentra asupra filmului. Ce trist, gîndi el, să fii în pragul morții, să te ferești de SIDA și să-ți cauți fericirea exilat într-un balcon murdar.
O a patra persoană li se alătură la balcon. Se uită la Jensen și la cei doi bărbați îmbrățișați și păși liniștit cu berea și floricelele lui spre rîndul de sus, din partea centrală. Cabina de proiecție era chiar în spatele său. La dreapta, cu trei rinduri mai jos, stătea judecătorul. În fața lui, cei doi îndrăgostiți cărunți se sărutau, șopteau și chicoteau, nepăsători la toate.
Era îmbrăcat corespunzător. Pantaloni jeans strimți, cămașă de mătase, cercei, ochii machiați, părul și mustața unui homosexual obișnuit. Khamel-homosexualul.
Așteptă cîteva minute, apoi se mută spre dreapta și se așeză lîngă interval. Nu băgă de seamă nimeni. Cui i-ar fi păsat unde stătea?
La douăsprezece și douăzeci, bătrînii obosiră. Se sculară mînă în mînă și ieșiră în vîrful picioarelor, șoptind și chicotind. Jensen nu se uită la ei. Era prins de film, o orgie uriașă, pe un iaht, în timpul unei furtuni. Khamel se mută, ca o pisică, pe partea cealaltă a intervalului, pe un scaun care se afla la trei rînduri în spatele judecătorului. Sorbi din bere. Erau singuri. Așteptă un minut, apoi se mută repede cu încă un rînd mai aproape. Jensen se afla la o distanță de doi metri patruzeci.
Orgia se dezlănțuia, pe măsură ce furtuna creștea în intensitate. Vîjîitul vîntului și țipetele petrecăreților asurzeau mica sală. Khamel puse berea și floricelele pe jos și scoase
CAZUL PELICAN 41
din jurul taliei o frînghie de nailon de un metru. Înfășură repede capetele în jurul fiecărei mîini și sări peste rîndul de scaune din fața lui. Victima lui răsufla greu și cutia cu floricele îi tremura în mînă.
Atacul fu rapid și brutal. Khamel îi puse frînghia chiar sub laringe și o strînse cu violență. Trase frînghia în jos, aplecînd capul peste spătarul scaunului. Gîtul se rupse. Răsuci frînghia și o legă la ceafă. Strecură o tijă de oțel de cincisprezece centimetri în nod și o răsuci pînă cînd carnea începu să sîngereze. Terminase în zece secunde.
Deodată, furtuna luă sfîrșit și, pentru a sărbători aceasta, începu altă orgie. Jensen se prăbușise în scaun. Floricelele erau împrăștiate în jurul pantofilor lui. Khamel nu era omul care să-și admire opera. Părăsise balconul, trecuse printre rafturile cu reviste și dispozitive din hol, apoi dispăruse pe trotuar.
Conduse Ford-ul alb cu număr de Connecticut spre Dulles, se schimbă de haine într-o toaletă și așteptă cursa de Paris.



4

Prima doamnă se afla pe Coasta de Vest, pentru a participa la o serie de mic-dejunuri de cinci mii de dolari de persoană, unde cei bogați și snobi aruncau bucuros banii pe ouă reci și șampanie ieftină și pentru șansa de a fi văzuți și poate chiar fotografiați cu Regina, cum i se spunea. De aceea, Președintele dormea singur atunci cînd sună telefonul. Conform tradiției președinților americani, în anii din urmă se gîndise să-și ia o amantă. Dar acum părea un gest nerepublican. În afară de aceasta, era bătrîn și obosit Chiar și atunci cînd Regina era la Casa Albă, dormea adesea singur.
Avea un somn greu. Telefonul sună de douăsprezece ori pînă îl auzi. Ridică receptorul și se uită la ceas. Patru treizeci dimineața. Ascultă vocea, sări în picioare și opt minute mai tîrziu era în Biroul Oval. Fără duș, fără cravată. Se uită la Fletcher Coal, șeful echipei lui, și se așeză la birou.
Coal zîmbea. Dinții lui perfecți și chelia îi străluceau. În vîrstă de numai treizeci și șapte de ani, era copilul-minune care, cu patru ani înainte, salvase o campanie compromisă și-și condusese șeful la Casa Albă. Mînuia oamenii cu viclenie și era un om de încredere periculos, care își făcuse drum cu ghearele și cu dinții spre vîrf, pînă ajunsese al doilea la comandă. Mulți vedeau în el pe adevăratul șef. Chiar și numai pomenirea numelui lui îi speria pe cei din echipa prezidențială.
CAZUL PELICAN 43
― Ce s-a întîmplat? întrebă rar Președintele.
Coal se plimba prin fața biroului prezidențial.
― Nu știu prea multe. Au murit amîndoi. Doi agenți FBI l-au găsit pe Rosenberg pe la ora unu. Mort în pat. Infirmierul lui și un polițist de la Curtea Supremă au fost, de asemenea, omorîți. Toți trei împușcați în cap. O treabă foarte curată. În timp ce FBI și poliția statului făceau cercetări, au primit un telefon care-i anunța că Jensen a fost găsit mort într-un club pentru homosexuali. L-au găsit acum două ore. Voyles m-a anunțat la patru, iar eu v-am sunat pe dumneavoastră. El și cu Gminski trebuie să vină din clipă în clipă.
― Gminski?
― CIA trebuie să se implice, cel puțin de acum încolo.
Președintele își prinse mîinile la ceafă și se întinse.
― Rosenberg a murit.
― Da. Vă sugerez să vă adresați națiunii peste cîteva ore. Mabry lucrează la ciornă. Eu voi termina discursul. Să așteptăm pînă în zori, să zicem ora șapte. Altfel, va fi prea devreme și vom pierde mare parte din auditoriu.
― Presa...
― Da. E afară. Au filmat echipajul salvării care l-a dus pe Jensen la morgă.
― Nu știam că era homosexual.
― Acum nu mai e nici o îndoială. E o criză perfectă, domnule Președinte. Gîndiți-vă! Nu am creat-o noi Nu e vina noastră. Nimeni nu ne poate învinui. Indignarea va face națiunea să se solidarizeze. E timpul să se adune în jurul conducătorului. E minunat. Nici un neajuns.
Președintele sorbi dintr-o ceașcă de cafea și se uită la hîrtiile de pe birou.
― Și va trebui să restructurez Curtea.
― Asta e partea cea mai bună. Va fi moștenirea pe care o veți lăsa. L-am și chemat pe Duvall de la Departamentul Justiției și i-am dat instrucțiuni să-l contacteze pe Horton și să întocmească o listă preliminară de nominalizări. Horton a
44
John Grisham
ținut o cuvîntare în Omaha noaptea trecută, dar acum e în avion și vine încoace. Sugerez să ne întîlnim cu el ceva mai tîrziu, în timpul dimineții.
Președintele aprobă din cap, ca de obicei, sugestiile lui Coal. Îl lăsă pe Coal să aranjeze detaliile. El nu fusese niciodată un om al detaliilor.
― E vreun suspect?
― Deocamdată nu. Nu știu. I-am spus lui Voyles că doriți un rezumat al faptelor.
― Parcă spunea cineva că FBI-ul asigură protecția Curții Supreme.
Coal zîmbi mai larg și rîse.
― Exact Nereușita e a lui Voyles. E foarte jenant, într-adevăr.
― Splendid. Vreau ca Voyles să aibă partea lui de vinovăție. Ai grijă de presă. Vreau să fie umilit. Poate atunci vom putea să-l dăm afară.
Lui Coal îi plăcea acest gînd. Se opri și luă note în blocnotesul său. Un agent de securitate bătu la ușă, apoi o deschise. Directorii Voyles și Gminski intrară împreună. Atmosfera deveni deodată mai sumbră, în timp ce-și dădeau mîinile. Cei doi se așezară în fața biroului, în timp ce Coal își ocupa poziția obișnuită, în picioare, alături de Președinte, îi ura pe Voyles și pe Gminski, iar ei îl urau la rîndul lor. Lui Coal îi mergea bine cînd ura pe cineva. Președintele fl asculta pe el și numai acest lucru conta. Era important să-l lase pe Președinte să răspundă cînd erau alții de față.
― Îmi pare foarte rău că sînteți aici, dar vă mulțumesc că ați venit, spuse Președintele. Ei dădură din cap aprobînd sumbru și mulțumind pentru această minciună evidentă. Ce s-a întîmplat?
Voyles vorbi repede și la obiect. Descrise scena de la locuința lui Rosenberg, așa cum era cînd fuseseră găsite cadavrele. La unu, în fiecare noapte, sergentul Ferguson făcea o verificare de rutină cu agenții care stăteau în stradă. Cînd acesta nu a apărut, ei au făcut cercetări. Crimele erau foarte cu-
CAZUL PELICAN 45
rat și profesional realizate. Expuse ceea ce știa despre Jen-sen. Gîtul rupt. Strangulare. Găsit la balcon. Nimeni nu știa nimic, evident. Voyles nu era atît de necioplit și morocănos ca de obicei. Pentru FBI era o zi grea și simțea furtuna apro-piindu-se. Dar supraviețuise timp de trei președinții și putea, în mod sigur, să dejoace planurile acestui idiot.
― Cele două crime sînt, evident, legate între ele, spuse Președintele privindu-l fix pe Voyles.
― Poate. Sigur, așa par să stea lucrurile, dar...
― Domnule director, zău. În două sute douăzeci de ani, am asasinat patru președinți, doi sau trei candidați, cîțiva lideri ai luptei pentru drepturi civile, doi guvernatori, dar nici un judecător la Curtea Supremă. Și acum, într-o noapte, în două ore, sînt lichidați doi. Și nu ești convins că sînt legate între ele?
― Nu am spus asta. Trebuie să fie o legătură undeva. Dar metodele sînt diferite. Și atît de profesioniste! Vă amintiți că am avut mii de amenințări la adresa Curții.
― Minunat. Atunci cine sînt suspecții?
Nimeni nu-l supusese pe F. Denton Voyles unui interogatoriu contradictoriu. Se uită aspru la Președinte. ― E prea devreme pentru suspecți. Încă adunăm probe.
― Cum a ajuns ucigașul în casa lui Rosenberg?
― Nu știe nimeni. Nu a fost văzut intrînd, înțelegeți? Evident, era acolo de cîtva timp, ascuns într-un dulap sau poate în pod. Noi nu eram acceptați. Rosenberg refuza să ne lase în casa lui. Ferguson făcea o inspecție de rutină a casei în fiecare după-amiază, cînd judecătorul venea de la muncă. E încă prea devreme, dar nu avem nici un indiciu asupra crimei. Nimic, cu excepția celor trei cadavre. Vom primi rezultatele laboratoarelor de balistică și autopsie azi, la sfîrșitul după-amiezii.
― Vreau să le văd de îndată ce le primiți.
― Da, domnule Președinte.
― Vreau, de asemenea, o scurtă listă de suspecți, pînă la cinci după-amiaza. E clar?
46
John Grisham
― Sigur, domnule Președinte.
― Și as dori un raport despre sistemul vostru de protecție și unde ați greșit.
― Presupuneți că am greșit.
― Doi judecători au murit și amîndoi erau sub protecția FBL Cred că poporul american merită să știe unde e greșeala, domnule director. Da, ați greșit.
― Vă raportez dumneavoastră sau poporului american?
― Mie.
― După aceea convocați o conferință de presă și raportați poporului american, nu-i așa?
― Te temi de o cercetare atentă, directore?
― Cîtuși de puțin. Rosenberg și Jensen au murit pentru că au refuzat să colaboreze cu noi. Erau pe deplin conștienți de pericol, dar nu le păsa. Ceilalți șapte au colaborat și sînt încă în viață.
― Deocamdată. E mai bine să verificăm. Cad ca muștele. Președintele zîmbi spre Coal, care chicoti și aproape rînji disprețuitor spre Voyles. Coal hotărî că era timpul să vorbească.
― Domnule director, știați că Jensen se învîrtea prin astfel de locuri?
― Era bărbat în toată firea, cu o numire pe viață. Dacă dorea să danseze gol pe mese, noi nu-l puteam opri.
― Da, domnule, spuse Coal politicos. Dar nu ați răspuns la întrebarea mea.
Voyles respiră adînc și privi în altă parte.
― Da. Bănuiam că e homosexual și știam că îi plac anumite săli de cinema. Nu avem nici autoritatea, nici dorința de a divulga asemenea informații, domnule Coal.
― Vreau rapoartele după-amiază, spuse Președintele. Voyles se uita pe fereastră, ascultînd, dar fără să răspundă. Președintele se uită spre Robert Gminski, directorul CIA.
― Bob, vreau un răspuns cinstit.
Gminski se încorda și se încruntă.
― Da, domnule. Ce anume?
CAZUL PELICAN 47
― Vreau să știu dacă aceste crime sînt legate într-un fel de vreo agenție, operațiune, grupare sau orice altceva apar-ținînd de guvernul Statelor Unite.
― Vorbiți serios, domnule Președinte? E absurd.
Gminski părea șocat, dar Președintele, Coal și Voyles știau că orice e posibil îri aceste zile la CIA.
― Al dracului de serios, Bob.
― Și eu vorbesc serios. Și vă asigur că nu avem nici o legătură cu asta. Sînt șocat că v-ați putut gîndi la așa ceva. E stupid!
― Verifică, Bob. Vreau să fiu foarte sigur. Rosenberg nu credea în siguranța națională. Și-a făcut mii de dușmani în contraspionaj. Verifică, bine?
― Bine, bine.
― Și vreau un raport azi la cinci.
― Sigur, în regulă. Dar e pierdere de timp. Fletcher Coal veni lîngă biroul Președintelui.
― Vă sugerez să ne întîlnim aici la cinci după-amiază, domnilor, sînteți de acord?
Amîndoi dădură din cap încuviințînd și se sculară în picioare. Coal îi conduse la ușă fără nici o vorbă. O închise.
― V-ați descurcat foarte bine, spuse el Președintelui. Voyles știe că e vulnerabil. Miroase a sînge. Îl vom lovi cu ajutorul presei.
― Rosenberg a murit, spuse iar Președintele. Nu-mi vine să cred.
― Am o idee pentru televiziune. Coal se plimba din nou, foarte preocupat. Trebuie să profităm de șocul acesta. Trebuie să păreți obosit, ca și cum ați fi stat treaz toată noaptea pentru a stăpîni criza. Bine? Toată națiunea vă va urmări, așteptînd să dați detalii și să liniștiți oamenii. Cred că ar trebui să vă puneți ceva călduros și confortabil. O haină și cravată la șapte dimineața ar părea ceva cam căutat. Să ne relaxăm puțin.
Președintele asculta atent.
― Un halat?
48
John Grisham
― Nu chiar. Ce ați spune de un pulover și pantaloni largi? Fără cravată, guler alb răsfrînt. Un fel de imagine a bunicului.
― Vrei să mă adresez națiunii la vreme de criză în pulover?
― Da. Îmi place ideea. Un pulover maro și o cămașă albă.
― Nu știu.
― Imaginea e bună. Alegerile sînt peste un an, începînd de luna viitoare. E prima noastră criză în nouăzeci de zile și e o criză minunată. Oamenii au nevoie să vă vadă în ceva diferit, mai ales la șapte dimineața. Trebuie să arătați neoficial, ca acasă, dar stăpîn pe situație. Aceasta o să aducă cinci poate zece puncte în procentele de popularitate. Aveți încredere în mine.
― Nu-mi plac puloverele.
― Aveți încredere în mine.
― Nu știu.



5

Darby Shaw se trezi cînd era încă întuneric, cu o ușoară mahmureală. După cincisprezece luni de facultate de drept, mintea ei refuza să se odihnească mai mult de șase ore. Se trezea adesea înaintea zorilor și, de aceea, nu dormea bine cu Callahan. Era minunat cînd făceau dragoste, dar somnul era adesea o luptă pentru perne și cearșafuri, pe care te trăgea cînd unul, cînd celălalt.
Se uită în tavan și îl ascultă sforăind din cînd în cînd în transa provocată de whisky. Cearșafurile erau înfășurate ca niște sfori în jurul genunchilor lui. Ea nu avea cearșaf, dar nu îi era frig. La New Orleans, octombrie e încă umed și cald. Aerul greu urca de jos, din strada Dauphine, peste bal-conul mic de lîngă dormitor și prin ușile deschise. Aducea cu el prima rază de lumină a dimineții. Merse în pragul ușii și se îmbrăcă cu halatul lui plușat. Soarele răsărea, dar strada era încă în întuneric. Zorii treceau neobservați în Cartierul Francez. Avea gura uscată.
Jos, în bucătărie, Darby bău o cană de cicoare groasă de la French Market. Numerele albastre de pe cuptorul cu microunde arătau acum ora șase fără zece. Pentru un băutor de categorie ușoară, viața cu Callahan era o luptă permanentă. Ea nu putea să bea mai mult de trei pahare cu vin. Nu avea nici diplomă în drept, nici slujbă și nu-și putea permite să se îmbete în fiecare seară și să doarmă pînă tîrziu. Și avea
50
John Grisham
cincizeci de kilograme și era hotărîtă să rămînă așa. El nu avea limite.
Bău trei pahare de apă cu gheață, apoi turnă cicoare într-o cană mare. Stinse luminile, urcă scările și se strecură înapoi în pat. Atinse ușor telecomanda și, deodată, îl văzu pe Președinte, stînd în spatele biroului lui, arătînd parcă ciudat, într-un pulover maro și fără cravată. Era o emisiune specială a canalului NBC News.
― Thomas! îl bătu pe umăr. Nici o mișcare. Thomas! Trezește-te! Apăsă pe un buton și volumul crescu. Președintele spunea bună dimineața.
― Thomas! Se aplecă spre televizor. Callahan se zbătu între cearșafuri și se ridică, frecîndu-se la ochi și încercînd să vadă limpede. Ea îi dădu cafeaua.
Președintele comunica vești tragice. Ochii îi erau obosiți și arăta trist, dar vocea lui frumoasă de bariton inspira încredere. Avea notițe, dar nu le folosea. Privea spre cameră și explica poporului american evenimentele șocante ale nopții.
― Ce dracu'! bombăni Callahan.
După anunțarea deceselor, Președintele se lansă într-un necrolog bombastic pentru Abraham Rosenberg. O legendă strivitoare, îl numi el. Era un efort, dar Președintele își menținu o înfățișare sinceră, în timp ce preamărea distinsa carieră a unuia dintre cei mai detestați oameni din America.
Callahan se uita uluit la televizor. Darby se uita și ea.
― E înduioșător. Încremenise pe marginea patului.
Fusese informat de FBI și CIA, explicase el, care presupuneau că ar fi o legătură între crime. Ordonase o investigație rapidă, aprofundată și cei vinovați vor fi aduși în fața justiției.
Callahan se ridică și se înveli cu cearșaful. Clipea din ochi și-și trecea mîna prin părul sălbatic.
― Rosenberg? Omorît? mormăi el uitîndu-se la televizor. Mintea lui încețoșată se limpezise imediat și, deși durerea de cap stăruia, nu o simțea.
CAZUL PELICAN 51
― E bună figura cu puloverul, spuse Darby, sorbind din cafea și uitîndu-se la fața Președintelui, care avea o culoare portocalie, datorită machiajului gros, și la părul său argintiu strălucitor, bine pieptănat Era un bărbat foarte frumos, cu o voce mîngîietoare; de aceea, reușise minunat în politică. Cutele de pe frunte se adînciseră; era și mai trist acum, cînd vorbea de bunul lui prieten, judecătorul Glenn Jensen.
― Montrose Theatre, la miezul nopții, repetă Callahan.
― Unde e asta? întrebă ea. Callahan terminase dreptul la Georgetown.
― Nu sînt sigur, dar cred că e în cartierul homosexualilor.
― Era homosexual?
― Am auzit zvonuri. Evident. Stăteau amîndoi pe marginea patului, cu cearșafurile în jurul picioarelor. Președintele hotăra o săptămînă de doliu național. Drapelele în berna. Birourile federale închise a doua zi. Funeraliile nu erau încă organizate. Mai bătu cîmpii cîteva minute, tot foarte trist, chiar șocat, foarte uman, totuși Președinte, și evident stăpîn pe situație. Termină cu zîmbetul lui consacrat de bunic, care inspira încredere, înțelepciune și calm.
Un reporter de la NBC, transmițînd de pe o peluză a Casei Albe, completă omisiunile. Poliția era mută, dar se părea că, deocamdată, nu suspectau pe nimeni și nu aveau nici o pistă. Da, ambii judecători fuseseră sub protecția FBI-ului, care nu avea nici un comentariu de făcut. Da. Montrose era o sală frecventată de homosexuali. Da, existaseră multe amenințări la adresa ambilor bărbați, mai ales a lui Rosenberg. Și puteau să apară mai mulți suspecți pînă ce se va termina totul.
Callahan închise aparatul și se îndreptă spre ușa balconului, unde aerul era tot mai dens.
― Nu sînt suspecți, mormăi el.
― Pot să găsesc cel puțin douăzeci, spuse Darby.
― Da, dar ce-i cu combinația asta? Rosenberg înțeleg, dar de ce Jensen? De ce nu McDowell sau Yount, amîndoi
52
John Grisham
fiind mult mai liberali decît Jensen? Nu e logic. Callahan se așeză într-un scaun de răchită de lîngă ușă și-și ciufuli părul cu mîna.
― Îți mai aduc cafea, spuse Darby.
― Nu, nu, sînt treaz.
― Cum stai cu capul?
― Ar fi fost minunat dacă mai dormeam trei ore. Cred că am să amîn cursurile. Nu am chef.
― Splendid.
― Fir-ar să fie, nu-mi vine să cred! Prostul ăsta are de făcut două nominalizări. Asta înseamnă că opt din nouă vor fi aleși de republicani.
― Întîi trebuie să fie confirmați.
― În zece ani, nu o să mai recunoaștem Constituția. E o porcărie.
― De aceea au fost omorîți, Thomas. Cineva sau o grupare dorește altă Curte, una cu o majoritate conservatoare absolută. Alegerile sînt anul viitor. Rosenberg are ― sau avea nouăzeci și unu de ani. Manning are optzeci și patru. Yount peste șaptezeci. S-ar putea să moară curînd sau să mai trăiască zece ani. S-ar putea să fie ales un președinte democrat. De ce să riște? Hai să-l omorîm acum, cu un an înainte de alegeri. E logic dacă avea interes.
― Dar de ce Jensen?
― Era o pacoste. Și e limpede că era o pradă ușoară.
― Dar era în principiu un moderat cu rare mișcări spre stînga. Și era numit de un republican.
― Vrei Bloody Mary?
― Bună idee. Imediat. Încerc să mă gîndesc.
Darby se lăsă în pat, sorbi din cafea și privi lumina soarelui trecînd din balcon în cameră.
― Gîndește-te, Thomas. Era tocmai timpul potrivit Realegeri, nominalizări, politică, tot. Dar gîndește-te la violență și la radicali, la fanatici, la combatanții pentru drepturile condamnaților pe viață, la cei care-i urăsc pe homosexuali, la arieni și la naziști, gîndește-te la toate
CAZUL PELICAN 53
grupările în stare să ucidă și la toate amenințările împotriva Curții; este timpul potrivit pentru ca o grupare necunoscută, obscură, să-i ucidă. E morbid, dar situația e foarte potrivită.
― Și care ar fi o astfel de grupare?
― Cine știe?
― Armata Subterană?
― Nu sînt chiar obscuri. L-au ucis pe judecătorul Fer-nandez în Texas.
― Folosesc bombe, nu-i așa?
― Da, sînt experți în explozibile cu plastic.
― Șterge-i de pe listă.
― Acum nu șterg pe nimeni. Darby se sculă în picioare și-și legă halatul. Haide, o să-ți pregătesc o Bloody Mary.
― Numai dacă bei cu mine.
― Thomas, tu ești profesor. Poți să amîni cursurile dacă vrei. Eu sînt studentă și...
― Înțeleg legătura.
― Nu pot să mai lipsesc.
― Te trîntesc la drept constituțional dacă nu chiulești și nu te îmbeți cu mine. Am o carte cu opiniile lui Rosenberg. Să o citim, să bem Bloody Mary, apoi vin, apoi ce-o fi. Mi-e dor de el deja.
― Am Procedură Federală la nouă și nu pot să lipsesc.
― Am de gînd să-l sun pe decan, ca să suspende toate cursurile. Atunci bei cu mine?
― Nu. Hai, Thomas. El o urmă jos, în bucătărie, la cafea și băutură.



6

Pară să mute receptorul de pe umăr, Fletcher Coal apăsă pe alt buton de pe telefonul aflat pe masa din Biroul Oval. Trei linii erau în așteptare și luminițele lor clipeau. Se plimbă încet prin fața biroului și ascultă, în timp ce citea un raport de două pagini primit de la Horton, de la Justiție. Nu se uita la Președinte, care era în fața ferestrei, aplecat, ținînd bine crosa cu mîinile înmănușate și uitîndu-se fioros întîi la mingea galbenă, apoi, încet, peste covorul albastru, la cupa de alamă aflată la trei metri. Coal mîrîi ceva în receptor. Președintele nu auzea ce spune. El lovi ușor mingea și o urmări cum se rostogolește pînă în cupă. Cu un clinchet, aceasta eliberă mingea, care se rostogoli la un metru. Președintele înainta în ciorapi spre următoarea minge și respiră adînc, aplecîndu-se spre ea. Era o minge portocalie. O lovi ușor și ea se rostogoli direct în cupă. Opt, una după alta. Douăzeci și șapte din treizeci.
― Era președintele Runyan, spuse Coal, trîntind receptorul. E destul de afectat. Voia să-l primiți azi, după-amiază.
― Spune-i să ia un număr.
― I-am spus să fie aici mîine dimineață la zece. Aveți ședință de Cabinet la zece treizeci și întîlnire cu cei de la Securitatea Națională la unsprezece treizeci.
Fără să-l privească, Președintele apucă crosa și studie mingea următoare.
CAZUL PELICAN 55
― Abia aștept. Ce-i cu numărul de voturi?
Se legănă ușor și urmări mingea.
― Acum am vorbit cu Nelson. A făcut două statistici, începînd de la amiază. Computerul le prelucrează acum, dar el crede că procentul va fi undeva în jur de cincizeci și doi sau cincizeci și trei la sută.
Jucătorul de golf privi în sus și zîmbi, apoi reveni la jocul lui.
― Cît a fost săptămîna trecută?
― Patruzeci și patru. Puloverul și lipsa cravatei sînt cauza. Așa cum am spus.
― Parcă era patruzeci și cinci, spuse el lovind o minge galbenă și urmărind-o cum se rostogolește cu precizie în cupă.
― Aveți dreptate. Patruzeci și cinci.
― E cel mai mare de...
― Unsprezece luni. Am avut sub cincizeci de la zborul 402, din noiembrie, anul trecut. E o criză minunată. Oamenii sînt șocați, totuși mulți dintre ei sînt fericiți că a murit Rosenberg. Și dumneavoastră sînteți în miezul lucrurilor. E minunat.
Coal apăsă un buton care clipea și ridică receptorul. Îl trînti la loc fără o vorbă. Își aranjă cravata și își încheie haina.
― E și treizeci și cinci. Voyles și Gminski așteaptă. Lovi și urmări mingea. Cu doi centimetri prea spre
dreapta. Se strîmbă.
― Să aștepte. Să dăm o conferință de presă la nouă dimineața. Îl voi lua pe Voyles cu mine, dar nu-l voi lăsa să vorbească. Va sta în spatele meu. Voi da cîteva detalii în plus și voi răspunde la cîteva întrebări. Canalele de știri o vor prelua pe viu, ce crezi?
― Bineînțeles. Bună idee. Încep s-o organizez.
Își scoase mănușile și le aruncă într-un colț.
― Să intre.
56
John Grisham
Sprijini cu grijă crosa de perete și-și puse pantofii marca Bally. Ca de obicei, își schimbase de șase ori hainele de dimineață și pînă acum, cînd purta un costum la două rînduri, din stofă ecosez, și o cravată roșie cu picățele bleumarin. Þinută de birou. Haina atîrna pe un cuier de lîngă ușă. Se așeză la birou și se încruntă privind niște hîrtii. Îi salută din cap pe Voyles și pe Gminski, dar nu se ridică și nu le întinse mîna. Ei rămaseră în picioare în fața biroului, iar Coal își ocupă poziția lui obișnuită, în picioare, ca o santinelă care abia așteaptă să tragă. Președintele se ciupi de șaua nasului, ca și cum stresul zilei îi provocase o migrenă.
― A fost o zi lungă, domnule Președinte, spuse Bob Gminski pentru a sparge gheața. Voyles se uită pe fereastră.
Coal dădu din cap, iar Președintele spuse:
― Da, Bob. O zi foarte lungă. Și am invitat la cină niște etiopieni, așa că să fim scurți. Să începem cu tine, Bob. Cine i-a ucis?
― Nu știu, domnule Președinte. Dar vă asigur că noi nu avem nici o legătură cu asta.
― În mod sigur, Bob? Era aproape rugător.
Gminski ridică mîna dreaptă cu palma îndreptată spre birou.
― Jur! Pe mormîntul mamei mele, jur!
Coal dădu din cap, ca și cum l-ar fi crezut și ca și cum aprobarea lui era totul.
Președintele se uită la Voyles, a cărui siluetă butucănoasă umplea scaunul și care era încă îmbrăcat cu un trenci larg. Directorul își mesteca încet guma și zîmbea batjocoritor spre Președinte.
― Balistica? Autopsia?
― Am rapoartele, spuse Voyles și-și deschise servieta.
― Spune-mi, le citesc mai tîrziu
― Arma era de calibru mic, probabil 22. În Rosenberg și în infirmierul lui s-a tras de aproape, după cum arată praful de pușcă. E greu de spus în ceea ce-l privește pe Ferguson, dar distanța nu era mai mare de treizeci de centimetri.
CAZUL PELICAN 57
Nu am văzut cum s-a tras, înțelegeți? Trei gloanțe în fiecare. Din capul lui Rosenberg au extras două, unul era în pernă. Se pare că infirmierul dormea. Același tip de gloanțe, aceeași armă, același trăgător, evident. Sînt în pregătire rapoarte de autopsie complete, dar nu au fost surprize. Cauzele deceselor sînt evidente.
― Amprente?
― Nici una. Continuăm să căutăm, dar a fost o treabă foarte curată. Se pare că nu a lăsat nici o urmă, afară de gloanțe și cadavre.
― Cum a intrat în casă?
― Nu e nici un semn de efracție. Ferguson a verificat locul cînd a sosit Rosenberg, la patru. Procedură de rutină. A completat raportul scris peste două ore și afirmă că a inspectat două dormitoare, o baie, trei dulapuri de sus și fiecare cameră de jos și că, bineînțeles, nu a găsit nimic. Conform instrucțiunilor lui Rosenberg, agenții noștri erau afară și ei apreciază că inspecția de la ora patru a lui Ferguson a luat trei-patru minute. Cred că ucigașul aștepta și se ascundea cînd a venit judecătorul acasă și Ferguson și-a făcut inspecția.
― De ce? insistă Coal.
Ochii injectați ai lui Voyles îl priviră pe Președinte.
― Acest om este, evident, foarte talentat. A ucis un judecător de la Curtea Supremă ― poate doi ― și nu a lăsat practic nici o urmă. Un asasin de profesie, aș spune. Intrarea nu era o problemă pentru el. Să se ferească de o inspecție superficială a lui Ferguson, de asemenea. Probabil că e foarte răbdător. Nu ar fi riscat să intre cînd era cineva în casă și polițiști în jur. Cred că a făcut-o în cursul după-amiezii și a așteptat, poate într-un dulap de sus, sau poate în pod. Am găsit două bucățele din izolația podului pe podeaua de sub scările pliante; asta înseamnă că au fost folosite de curînd.
― Nu are importanță unde s-a ascuns, spuse Președintele. Nu a fost descoperit.
58
John Grisham
― Așa este. Nu ni se permitea să inspectăm casa, înțelegeți?
― Înțeleg că a murit. Cum e cu Jensen?
― Și el a murit. Gîtul rupt, strangulat cu o bucată de frînghie galbenă de nailon, care poate fi găsită în orice magazin de articole de uz casnic. Medicii nu cred că a murit din cauza ruperii gîtului. Sînt convinși, pe drept, că frînghia a cauzat moartea. Nu există amprente. Nu există martori. Nu e un loc de unde să apară martorii în fugă, așa încît nu mă aștept să găsim vreunul. Ora decesului este aproximativ douăsprezece treizeci. Între cele două crime sînt două ore.
Președintele lua notițe.
― Cînd a plecat Jensen din apartamentul lui?
― Nu știm. Eram surghiuniți în parcare, vă amintiți? L-am urmărit spre casă pe la șase după-amiază, apoi am păzit clădirea timp de șapte ore, pînă am aflat că a fost sugrumat într-un club de homosexuali. Noi respectam voința lui, bineînțeles. S-a strecurat afară din clădire în mașina unui prieten. Am găsit-o la două cvartale depărtare de club.
Coal făcu doi pași înainte, cu mîinile la spate.
― Domnule director, credeți că același asasin a comis ambele crime?
― Dracu' știe! Trupurile sînt calde încă. Lăsați-ne un răgaz. Acum avem prea puține dovezi. Nu avem martori, nu sînt amprente, n-a făcut nici o gafă, așa că va dura pînă cînd vom pune totul cap la cap. S-ar putea să fie același individ, nu știu. E prea devreme.
― Sînt sigur că instinctul îți spune ceva, zise Președintele.
Voyles se opri și se uită la fereastră.
― S-ar putea să fie același tip, dar ar trebui să fie un supraom. Probabil că sînt doi sau trei, dar, în afară de asta, au fost foarte mult ajutați. Cineva le-a dat o mulțime de informații.
CAZUL PELICAN 59
― De exemplu?
― De exemplu de cîte ori merge Jensen la cinema, unde I stă, cînd ajunge acolo, dacă se duce singur, dacă se întîlnește
cu un prieten. Informații pe care noi nu le aveam, evident. Sau Rosenberg. Cineva știa că nu avea sistem de alarmă în casă, că băieții noștri erau ținuți afară, că Ferguson sosea la zece și că pleca la șase și că trebuia să stea în curtea din spate, că...
― Voi știați de toate astea, îl întrerupse Președintele.
― Sigur că da. Dar vă asigur că nu am dat informații nimănui.
Președintele aruncă o privire fugară, conspirativă spre Coal, care își scărpina obrazul, adîncit de gînduri.
Voyles schimbă poziția fundului său destul de lat și-i zîmbi lui Gminski ca și cum ar fi spus: „Hai să ne jucăm cu ei"!
― Sugerezi o conspirație, spuse Coal edificat, cu sprîncenele încruntate.
― Nu sugerez nimic. Vă declar dumneavoastră, domnule Coal și dumneavoastră, domnule Președinte că, da, într-adevăr, un număr mare de oameni au conspirat la uciderea lor. Pot fi doar unul sau doi criminali, dar care au beneficiat de mult ajutor. A fost prea rapid, curat și bine organizat.
Coal părea satisfăcut. Stătea drept și își pusese din nou mîinile la spate.
― Atunci cine sînt conspiratorii? întrebă Președintele. Pe cine suspectezi?
Voyles răsuflă adînc și păru că se așază mai bine în scaun. Își închise servieta și o puse pe genunchi.
― Nu avem nici un suspect pentru moment, doar cîteva posibilități. Și asupra acestui lucru trebuie păstrată tăcerea.
Coal se apropie cu un pas.
― Bineînțeles că totul e confidențial, rosti el scurt. Ești în Biroul Oval.
60
John Grisham
― Și eu am fost aici de multe ori pînă acum. Am fost și cînd dumneata încă îți murdăreai scutecele, domnule Coal. Undeva trebuie că există o scurgere de informații.
― Cred că și la tine sînt scurgeri, spuse Coal.
Președintele ridică mîna.
― E confidențial, Denton. Ai cuvîntul meu.
Coal se retrase cu un pas.
Voyles îl privi pe Președinte.
― Curtea a început sesiunea luni, după cum știți, și maniacii erau în oraș de cîteva zile. În ultimele două săptămîni, am urmărit diverse mișcări. Știm că cel puțin unsprezece membri ai Armatei Subterane au fost în zona D. C. timp de o săptămînă. Am interogat cîțiva azi și le-am dat drumul. Știm că aveau posibilitatea și dorința să ucidă. E ipoteza cea mai verosimilă pînă acum. Mîine s-ar putea să apară altceva.
Coal nu era impresionat. Armata Subterană era pe lista tuturor.
― Am auzit de ei, spuse Președintele prostește.
― Da. Devin destul de populari. Credem că ei au ucis un judecător în Texas. Totuși, nu putem dovedi. Sînt experți în explozibile. Îi suspectăm de cel puțin o sută de atacuri cu bombe asupra unor clinici unde se fac avorturi. Sînt exact oamenii care i-ar urî pe Rosenberg și pe Jensen.
― Alți suspecți?
― O grupare de arieni numită Rezistența Albă, pe care îi avem în vizor de doi ani. Operează în afara statelor Idaho și Oregon. Liderul lor a ținut o cuvîntare în Virginia de Vest săptămînă trecută și s-a aflat aici timp de cîteva zile. A fost zărit luni la demonstrația din fața Curții Supreme. Vom încerca să vorbim cu el mîine.
― Dar oamenii ăștia sînt asasini de profesie? întrebă Coal.
CAZUL PELICAN 61
― Nu-și fac publicitate, înțelegeți? Mă îndoiesc că vreo astfel de grupare a comis aceste crime. Au plătit asasinul și au furnizat munca brută.
― Deci cine sînt asasinii? întrebă Președintele.
― Poate nu vom ști niciodată, ca să fiu sincer.
Președintele se ridică și-și dezmorți picioarele. Altă zi grea la birou. Zîmbi în jos spre Voyles, peste birou.
― Ai o sarcină grea.
Era vocea de bunic, plină de căldură și înțelegere.
― Nu te invidiez. Dacă se poate, vreau un raport de două pagini, scris la mașină la două rînduri, în fiecare zi la ora șaptesprezece, șapte zile pe săptămînă, despre progresul cercetărilor. Dacă apare vreo schimbare, vreau să mă suni imediat.
Voyles încuviință din cap, dar nu scoase o vorbă.
― Mîine dimineață la nouă am conferință de presă. Aș vrea să fii de față.
Voyles încuviință, dar tot fără să vorbească. Secundele treceau și nimeni nu spunea nimic. Voyles se sculă cu zgomot și își legă cordonul trenciului.
― Ei bine, noi plecăm. Aveți etiopienii și toate celelalte.
Dădu rapoartele de balistică și autopsie lui Coal, știind că Președintele nu le va citi niciodată.
― Mulțumesc că ați venit, domnule, spuse Președintele cu căldură.
Coal închise ușa în urma lor și Președintele luă în mînă crosa.
― Nu iau masa cu etiopienii, spuse el, uitîndu-se la mingea galbenă de pe covor.
― Știu. Am și trimis scuzele dumneavoastră. Ne aflăm în plină criză, domnule Președinte, iar dumneavoastră trebuie să fiți aici, în acest birou, înconjurat de consilieri, muncind din greu.
62
John Grisham
Lovi și mingea se rostogoli cu precizie în cupă.
― Vreau să vorbesc cu Horton. Nominalizările acestea trebuie să fie perfecte.
― A trimis o scurtă listă de zece. Arată destul de bine.
― Vreau conservatori tineri, albi, care se opun avorturilor, pornografiei, homosexualilor, portului armelor, rasismului, toate porcăriile astea.
Greși o minge și își scoase pantofii.
― Vreau judecători care să urască drogurile și criminalii și care să fie entuziasmați de pedeapsa cu moartea. Înțelegi?
Coal era la telefon, formînd numere și încuviințînd din cap spre patronul său. El va face nominalizările, apoi îl va convinge pe Președinte.


K.O. Lewis stătea cu directorul în spatele limuzinei silențioase care părăsea Casa Albă și își croia drum prin circulația de la ora de vîrf. Voyles nu avea nimic de spus. Mai devreme, în primele ore ale tragediei, presa fusese violentă. Corbii dădeau tîrcoale. Nu mai puțin de trei subcomisii ale Congresului anunțaseră deja audieri și cercetări asupra crimelor. Și trupurile erau calde încă. Politicienii erau buimaci și se luptau să ajungă în centrul atenției. O declarație jignitoare provoca o alta. Senatorul Larkin din Ohio îl ura pe Voyles, Voyles îl ura pe senatorul Larkin din Ohio, iar senatorul convocase o conferință de presă cu trei ore mai devreme și anunțase că subcomisia lui va începe imediat cercetări asupra protecției acordate de FBI celor doi judecători uciși. Dar Larkin avea o prietenă, una destul de tînără, și FBI-ul avea cîteva fotografii, iar Voyles era încredințat că cercetările vor fi amînate.
― Ce face Președintele? întrebă Lewis în cele din urmă.
― Care dintre ei?
― Nu Coal. Celălalt

CAZUL PELICAN 63
― Grozav de bine. Cu toate astea, e grozav de întors pe dos din cauza lui Rosenberg.
― Cred și eu.
Merseră în tăcere în direcția blocului Hoover. Va fi o apte lungă.
― Avem un nou suspect, spuse în cele din urmă Lewis.
― Spune.
― Un individ numit Nelson Muncie.
Voyles scutură capul rar.
― N-am auzit de el.
― Nici eu. E o poveste lungă.
― Spune-mi versiunea scurtă.
― Muncie e un industriaș foarte bogat din Florida. Cu șaisprezece ani în urmă, nepoata lui a fost violată și ucisă de un afro-american numit Buck Tyrone. Fetița avea doisprezece ani. Un viol și o crimă foarte, foarte violente. Te scutesc de detalii. Muncie nu avea copii și își idolatriza nepoata. Ty-rone a fost judecat în Orlando și i s-a dat pedeapsa cu moartea. Era foarte bine păzit, deoarece primise o grămadă de amenințări. Cîțiva avocați evrei de la o mare firmă din New York au făcut tot felul de recursuri și în 1984 cazul ajunge la Curtea Supremă. Ai ghicit: Rosenberg se îndrăgostește de Tyrone și coace acel caraghios Amendament Cinci privitor la autoacuzare, pentru a exclude declarația pe care acuzatul o făcuse la o săptămînă după ce fusese arestat. O declarație de opt pagini, pe care el, Tyrone, o scrisese cu mîna lui. N-ai declarație, n-ai caz. Rosenberg scrie o opinie întortocheată, majoritară cu cinci la patru, care schimbă condamnarea. O hotărîre extrem de controversată. Tyrone e eliberat. Apoi, peste doi ani, dispare și nu mai e văzut de atunci. Circulă zvonul că Muncie a plătit pentru ca Tyrone să fie castrat, mutilat și apoi dat la rechini. E doar un zvon, spun autoritățile din Florida. Apoi, în 1989, avocatul lui Tyrone, unul numit Kaplan, e împușcat de un tîlhar, se pare, în fața apartamentului lui din Manhattan. Ce coincidență!
― Cine te-a informat?
64
John Grisham
― Am primit un telefon din Florida, acum două ore. Ei sînt convinși că Muncie a plătit o grămadă de bani pentru ca atît Tyrone cît și avocatul lui să fie omorîți. Dar nu pot dovedi. Au un informator discret, care nu-și dă numele și care susține că-l cunoaște pe Muncie și că le dă o mică informație. Afirmă că Muncie a vorbit ani de zile de uciderea lui Rosenberg. Ei cred că și-a cam pierdut mințile cînd a fost ucisă nepoata lui.
― ați bani are?
― Destul Milioane. Nimeni nu e sigur. E foarte ascuns. Cei din Florida sînt convinși că e în stare.
― Să verificăm. Pare interesant.
― O să fac asta la noapte. Ești sigur că vrei trei sute de agenți la cazul ăsta?
Voyles aprinse o țigară și întredeschise fereastra.
― Da, poate patru sute. Trebuie să lichidăm afacerea asta înainte ca presa să ne mănînce de vii.
― Nu va fi ușor. În afară de gloanțe și de frînghie, indivizii nu au lăsat nimic.
Voyles suflă fumul pe fereastră.
― Știu. Aproape că e prea curat.



7

Președintele Curții Supreme se cocîrjase în spatele biroului lui, cu cravata desfăcută și privirea rătăcită. În cameră, trei dintre confrații lui și vreo șase funcționari stăteau pe scaune și discutau cu voce joasă. Șocul și oboseala erau evidente. Jason Kline, secretarul principal al lui Rosenberg, părea în mod deosebit foarte lovit. Stătea pe o canapea mică și se uita în gol, spre podea, în timp ce Archibald Man-ning, acum cel mai în vîrstă dintre judecători, le vorbea de protocol și funeralii. Mama lui Jensen dorea un serviciu episcopal restrîns, pentru familie, vineri, în Providence. Fiul lui Rosenberg, avocat, îi dăduse lui Runyan o listă de instrucțiuni pe care judecătorul le pregătise după cel de al doilea atac, în care arăta că vrea să fie incinerat după o ceremonie civilă și cenușa să fie aruncată peste rezervația indienilor Sioux din Dakota de Sud. Deși Rosenberg era evreu, își părăsise religia și se declara agnostic. Voia să fie îngropat ca indienii. Runyan nu găsea nimic nepotrivit, dar nu se pronunță. În biroul din față, șase agenți FBI își beau cafeaua și vorbeau nervoși, în șoaptă. În timpul zilei, sosiseră alte amenințări, cele mai multe în timpul orelor de dimineață, cînd Președintele se adresase națiunii. Acum era întuneric, aproape timpul ca judecătorii rămași să fie conduși acasă. Fiecare avea patru agenți drept gardă de corp.
66
John Grisham
Judecătorul Andrew McDowell, la cei șaizeci și unu de ani ai săi, cel mai tînăr membru al Curții, stătea în picioare la fereastră, fumîndu-și pipa și urmărind circulația. Dacă Jensen avusese un prieten la Curte, acela era McDowell. Fletcher Coal îl informase pe Runyan că Președintele nu numai că va veni la funeraliile lui Jensen, dar și că dorea să-i facă elogiul. Nici unul dintre cei din biroul din față nu dorea ca Președintele să vorbească. Președintele Curții îi ceruse lui McDowell să pregătească o scurtă cuvîntare. Fiind un timid, care evita cuvântările, McDowell își răsuci papionul și încercă să și-l închipuie pe prietenul lui la balcon, cu o frînghie în jurul gîtului. Era îngrozitor să te gîndești la asta. Un judecător de la Curtea Supremă, unul dintre distinșii lui confrați, unul dintre cei nouă, ascunzîndu-se într-un asemenea loc, pentru a se uita la astfel de filme și expunîndu-se într-un mod atît de înfiorător. Ce tragedie! Se închipui stînd în fața mulțimii în biserică și privind la mama lui Jensen și la familia lui și știind că toți se gîndeau la sala Montrose. Se vor întreba unul pe celălalt în șoaptă: „Știai că era homosexual?" McDowell, personal, nu știuse și nici nu bănuise. Și nici nu voia să spună ceva la înmormîntare.
Judecătorul Ben Thurow, în vîrstă de șaizeci și opt de ani, nu era interesat atît de înmormîntare, cît de prinderea ucigașilor. Fusese procuror federal în Minnesota și avea o teorie care grupa suspecții în două categorii: cei care acționau din ură și răzbunare și cei care încercau să influențeze viitoarele decizii. El dăduse instrucțiuni secretarilor lui să înceapă cercetările.
Thurow se plimba prin cameră.
― Avem douăzeci și șapte de secretari și șapte judecători, spuse el celorlalți, fără să se adreseze cuiva anume. E clar că nu vom munci prea mult în următoarele săptămîni și că toate hotărîrile trebuie să aștepte pînă cînd tribunalul va fi complet. Asta poate să dureze luni de zile. Vă sugerez să punem la treabă secretarii noștri pentru a elucida crimele.
― Nu sîntem polițiști, spuse calm Manning.
I
CAZUL PELICAN 67
― Putem să așteptăm pînă după înmormîntări, apoi să [ne jucăm de-a Dick Tracy? întrebă McDowell fără să se
Întoarcă de la fereastră.
Thurow nu-i luă în seamă, ca de obicei.
― Eu voi conduce cercetările. Împrumutați-mi secretarii voștri pentru două săptămîni și cred că vom putea alcătui o scurtă listă de suspecți.
― FBI-ul este foarte capabil, Ben, spuse președintele. Nu ne-au cerut ajutorul.
― Mai bine să nu vorbim de FBI, spuse Thurow. Putem să lîncezim aici în doliu oficial două săptămîni sau să facem o treabă, să-i găsim pe ticăloși.
― Ce te face să fii atît de sigur că putem să rezolvăm cazul? întrebă Manning.
― Nu sînt sigur că pot, dar cred că merită să încerc. Confrații noștri n-au fost omorîți fără nici un motiv și acest motiv e direct legat de un caz sau de o chestiune controversată asupra căreia s-a luat o hotărîre sau care se află acum pe rol, la această Curte. Dacă e o sentință, sarcina noastră e aproape imposibilă. La naiba, aproape toată lumea ne urăște pentru un motiv sau altul. Dar dacă nu e vorba de răzbunare șau ură, atunci poate că cineva a dorit să aibă altă Curte pentru hotărîrile viitoare. Tocmai asta intrigă. Cine i-ar ucide pe Abe sau pe Glenn din cauza unui vot ipotetic asupra unui caz de anul acesta sau anul viitor, sau de peste cinci ani? Vreau ca secretarii să ia pe rînd toate cazurile care se află în cele unsprezece circuite inferioare.
Judecătorul McDowell își scutură capul.
― Zău, Ben, sînt peste cinci mii de cazuri, o mică parte din ele vor sfîrși, eventual, aici. E o goană după potcoave de cai morți.
Manning era la fel de placid.
― Ascultați, prieteni. Am lucrat cu Abe Rosenberg treizeci și unu de ani și m-am gîndit adesea să-l împușc chiar eu. Dar țineam la el ca la un frate. Ideile lui liberale erau acceptate în anii șaizeci și șaptezeci, dar s-au învechit în anii opt-
68
John Grisham
zeci și în anii nouăzeci sînt respinse. Eu cred că a fost omorît de una din acele grupări radicale de dreapta și că putem să cercetăm pînă în pînzele albe cazurile și să nu găsim nimic. E o execuție, Ben. Pur și simplu.
― Și Glenn? întrebă Thurow.
― Evident, prietenul nostru avea înclinații ciudate. Probabil că s-a răspîndit zvonul și el era o țintă ușoară pentru astfel de grupări. Ei urăsc homosexualii, Ben.
Ben continua să se plimbe, nebăgîndu-i în seamă.
― Ne urăsc pe toți și, dacă au ucis din ură, poliția îi va prinde. Poate. Dar dacă au ucis pentru a manipula această Curte? Cred că e foarte posibil.
Președintele Curții își drese vocea.
― Și cred că nu vom face nimic pînă după înmormîntare, sau incinerare. Ben, să așteptăm cîteva zile. Să lăsăm lucrurile să se liniștească. Ceilalți judecători sînt încă șocați.
Thurow se scuză și părăsi camera. Gărzile lui de corp îl urmară în hol.
Judecătorul Manning se ridică în picioare cu ajutorul bastonului și se adresă președintelui.
― O să ajung curînd în fața Providenței. Urăsc zborul și nu pot să sufăr înmormîntările. Și eu o să fiu în scurtă vreme înmormîntat și nu-mi place să mi se amintească. Voi trimite condoleanțele mele familiei. Cînd îi vedeți, prezentați-le scuzele mele. Sînt un om foarte bătrîn.
Plecă însoțit de secretar.
― Cred că judecătorul Thurow are dreptate, spuse Ja-son Kline. Trebuie să revedem cel puțin cazurile aflate pe rol și pe cele care ar putea să ajungă aici. Va dura mult, dar s-ar putea să dăm peste ceva.
― Sînt de acord, spuse președintele. E puțin cam prematur, nu crezi?
― Da, dar oricum aș vrea să începem.
― Nu. Să așteptăm pînă luni și te voi repartiza lui Thurow.
CAZUL PELICAN 69
Kline ridică din umeri și se scuză. Doi secretari îl urmară în biroul lui Rosenberg, unde se așezară pe scaune și băură pe întuneric ultimul coniac al lui Abe.
În colțul ei de studiu de la etajul cinci al bibliotecii de drept, între rafturile cu cărți de drept groase și uzate de folosință, Darby Shaw se uita peste evidența sentințelor Curții Supreme. O citise de două ori și, deși era plină de contradicții, nu găsise nimic care să o intereseze. Cazul Dumond provoca revolte. Era un caz de pornografie, în care era implicat un copil din New Jersey, un caz de sodomie din Kentucky, o duzină de condamnări la moarte la care se făcea recurs, alte douăsprezece cazuri de drept civil și obișnuitul șir de cazuri cu impozite, zonare, indieni și afaceri necinstite. Scosese din computer referatul fiecăruia din cazuri și le revăzuse de două ori. Alcătuise o listă de suspecți posibili, dar oricine i-ar fi ales. Lista era acum în coșul de gunoi.
Callahan era sigur că vinovații erau arienii sau naziștii sau Klanul; vreo adunătură ușor identificabilă de teroriști locali; vreo bandă de adepți radicali ai execuției fără judecată. Erau extremiști de dreapta, acest lucru era foarte clar, după părerea lui. Darby nu era atît de sigură. Grupările animate de ură lucrau pe față. Făcuseră prea multe amenințări, aruncaseră cu prea multe pietre, făcuseră prea multe demonstrații și ținuseră prea multe cuvîntări. Aveau nevoie de Rosenberg în viață, pentru că era o țintă irezistibilă pentru ura lor. Rosenberg îi ținea ocupați. După părerea ei, era cineva mult mai de stînga.
El era într-un bar de pe Canal Street, deja beat și o aștepta, deși ea nu promisese că va veni. Îl căutase la prînz și-l găsise pe balcon, beat și citind cartea cu opiniile lui Rosenberg. Hotărîse să suspende cursurile de drept constituțional. Zicea că s-ar putea să nu mai fie în stare să predea, acum cînd eroul lui murise. Ea i-a spus să se trezească din beție și a plecat.
70
John Grisham
La zece și cîteva minute, ea se dusese în camera unde era computerul, la etajul patru al bibliotecii și se așezase în fața unui monitor. Camera era goală. Apăsă pe taste, găsi ceea ce căuta și, în curînd, imprimanta scoase pagină după pagină recursurile aflate pe rol în cele unsprezece Curți Federale de Apel. Peste o oră, imprimanta se opri și Darby se afla acum în posesia unui dosar de cincisprezece centimetri grosime cu evidența proceselor de la cele unsprezece Curți. Îl duse la masa ei și-I puse în mijlocul talmeș-balmeșului de pe ea. Era unsprezece și ceva și etajul cinci era pustiu. O fereastră îngustă îi oferea o vedere lipsită de interes a parcării și a pomilor de jos.
Își scoase din nou pantofii și își inspectă oja roșie de pe unghii. Sorbi din sucul călduț Fresca și se uită în gol, spre parcare. Prima ipoteză era ușor de stabilit ― crimele fuseseră înfăptuite de aceeași grupare, pentru aceleași motive. Dacă nu era așa, cercetările aveau să fie zadarnice. A doua ipoteză era mai greu de susținut ― motivul nu era ura sau răzbunarea, ci mai degrabă manipularea. Exista un caz sau un proces în drum spre Curtea Supremă și cineva voia să aibă alți judecători. A treia ipoteză era logică ― cazul sau procesul implica o sumă mare de bani.
Răspunsul nu putea să se găsească în dosarul din fața ei. Îl răsfoi pînă la miezul nopții și plecă la ora de închidere a bibliotecii.



8

Joi, la douăsprezece, un secretar ducea o pungă mare împodobită cu pete de grăsime și plină cu sandvișuri și inele de ceapă într-o cameră de conferințe umedă, la etajul cinci al blocului Hoover. În mijlocul camerei pătrate se afla o masă de mahon cu douăzeci de scaune de fiecare parte, la care stăteau cei mai importanți oameni ai FBI din toată țara. Toate cravatele erau lărgite și mînecile suflecate. Un nor subțire de fum plutea în jurul candelabrului ieftin, guvernamental, aflat la un metru și jumătate deasupra mesei.
Vorbea directorul Voyles. Obosit și furios, trăgea din al patrulea trabuc al dimineții și se plimba încet prin fața ecranului aflat lîngă el. Jumătate dintre oameni ascultau. Restul luaseră cîte un exemplar din rapoartele puse grămadă în mijlocul mesei și citeau rezultatele autopsiilor, raportul laboratorului asupra frînghiei de nailon, cel asupra lui Nelson Muncie și alte cîteva subiecte cercetate la repezeală. Rapoartele erau destul de subțiri.
Agentul special Eric East asculta atent și citea concentrat. Avea numai zece ani în branșă, dar era un investigator strălucit. Cu șase ore în urmă, Voyles îl alesese pentru a conduce cercetările. Ceilalți membri ai echipei fuseseră numiți în cursul dimineții și acum luau parte la ședința de organizare.
72
John Grisham
East asculta și auzea lucruri care îi erau deja cunoscute. Cercetările puteau să dureze săptămîni întregi, poate luni. În afară de cele nouă gloanțe, frînghia și tija de oțel folosită pentru răsucire, nu exista nici o altă dovadă. Vecinii din Georgetown nu văzuseră nimic. La Montrose nu fusese nici un personaj care să dea de bănuit. Nu erau amprente, nu erau scame, nimic. Trebuie un talent remarcabil ca să omori atît de curat și trebuie o mulțime de bani pentru a angaja un asemenea talent. Voyles nu credea că ucigașii vor fi prinși. Trebuiau să se concentreze asupra celui care-i angajase.
Voyles vorbea și pufăia din trabuc.
― Pe masă se află un raport privitor la Nelson Muncie, un milionar din Jacksonville, Florida, care ar fi proferat amenințări la adresa lui Rosenberg. Autoritățile din Florida sînt convinse că Muncie a plătit o grămadă de bani pentru ca violatorul și avocatul lui să fie omorîți. Raportul se referă la asta. Doi dintre oamenii noștri au vorbit cu avocatul lui Muncie azi dimineață și au fost întîmpinați cu dușmănie. Muncie nu e în țară, spune avocatul lui și ― bineînțeles ― habar nu are cînd va reveni. Am numit douăzeci de oameni care să facă investigații asupra lui.
Voyles își aprinse din nou trabucul și privi o foaie de hîrtie aflată pe masă.
― Numărul patru e o grupare numită Rezistența Albă, puțin numeroasă, formată din soldați de vîrstă mijlocie, pe care-i supraveghem de trei ani. Aveți un raport. Nu sînt prea suspecți. Mai curînd aruncă bombe și ard cruci. Nu lucrează cu multă finețe. Și, ce-i mai important, nu prea au bani. Am îndoieli serioase că ar putea să angajeze un trăgător atît de bun. Totuși, am pus douăzeci de oameni pe urmele lor.
East despachetă un sandviș gros, îl mirosi, dar se hotărî să nu-l mănînce. Inelele de ceapă erau reci. Îi trecuse pofta de mîncare. Continuă să asculte și să-și ia notițe. Numărul șase pe listă era puțin mai neobișnuit. Un nebun numit Clin-ton Lane declarase război homosexualilor. Singurul său fiu plecase de la ferma lor familială din Iowa la San Francisco,
CAZUL PELICAN 73
pentru a se bucura de viața de homo, dar murise repede de SIDA Lane clacase și dăduse foc biroului din Des Moines al Coaliției Homosexualilor. Prins și condamnat la patru ani, evadase în 1989 și nu mai fusese găsit. Conform raportului, pusese pe picioare o afacere cu contrabandă de cocaină și făcuse milioane. Și folosea banii pentru finanțarea micului său război împotriva homosexualilor și a lesbienelor. FBI-ul încerca să-l prindă de cinci ani, dar se credea că operează în Mexic. Ani de zile trimisese scrisori pline de ură Congresului, Curții Supreme, Președintelui. Voyles nu credea că Lane ar fi suspect. Era un nebun de extremă stînga, dar nu trebuia să le scape nimic necercetat. Repartiză șase agenți.
Lista conținea zece nume. Fiecărui suspect i se repartizau între șase și douăzeci dintre cei mai buni agenți speciali. Pentru fiecare grup se alegea un conducător. Acesta trebuia să raporteze de două ori pe zi lui East, care urma să se întîlnească în fiecare dimineață și după-amiază cu directorul. O sută și mai bine de agenți urmau să cutreiere străzile și regiunile rurale în căutare de dovezi.
Voyles vorbea de păstrarea secretului. Presa îi va urmări ca pe vînat, așa încît cercetările trebuie să fie extrem de confidențiale. Numai el, directorul, va vorbi cu presa și va avea foarte puține de spus.
Se așeză și K.O. Lewis ținu un monolog dezlînat despre funeralii și securitate și despre cererea președintelui Curții, Runyan, de a asista la cercetări.
Eric East sorbi cafeaua rece și se uită la listă.
Timp de treizeci și patru de ani, Abraham Rosenberg scrisese nu mai puțin de o mie două sute de opinii. Producția lui era un izvor continuu de amuzament pentru cei care studiau dreptul constituțional. Uneori ignora cazurile plicticoase, cu afaceri necinstite și recursurile pentru taxe, dar dacă procesul dădea dovadă de cea mai mică urmă de reale contradicții, intra imediat în acțiune. Scria opinii majoritare, acorduri cu majoritatea, acorduri cu opiniile minoritare și
74
John Gnsham
multe, multe opinii minoritare. Adesea, poziția lui nu era împărtășită de nimeni. Fiecare proces important din ultimii treizeci și patru de ani indusese și o opinie a lui Rosenberg. Studenților și criticilor le plăcea. Aceștia publicaseră cărți, eseuri și critici despre el și munca lui. Darby găsi cinci cărți cartonate despre opiniile lui, cu note editoriale și adnotări. Una din ele conținea numai remarcabilele lui opinii minoritare.
Joi, Darby chiuli de la cursuri și se izolă la masa ei de studiu de la etajul cinci al bibliotecii. Foile imprimate de computer erau răspîndite ordonat pe podea. Cărțile lui Rosenberg, deschise și cu semne, erau puse una peste alta.
Asasinatele aveau un motiv. Ura și răzbunarea erau acceptabile numai pentru Rosenberg. Dar adăugarea lui Jensen la ecuație făcea ca răzbunarea și ura să aibă mai puțină logică. Sigur că era demn de ură, dar nu stîrnise pasiuni ca Yount sau chiar ca Manning.
Nu a găsit cărți de critică despre scrierile judecătorului Glenn Jensen. În șase ani, acesta produsese numai douăzeci și opt de opinii majoritare, cea mai mică producție de la Curte. Scrisese cîteva opinii minoritare și se alăturase cîtor-va acorduri, dar lucra încet și cu greutate. Uneori, scrierile lui erau limpezi și lucide, alteori dezlînate și patetice.
Darby studie opiniile lui Jensen. Ideologia lui se schimba radical de la an la an. În general, era consecvent în apărarea drepturilor acuzaților criminali, dar erau destule excepții care să zăpăcească orice student. În cinci cazuri din șapte, votase cu indienii. Scrisese trei opinii majoritare în favoarea protejării mediului. Era aproape perfect în sprijinirea celor care protestau contra taxelor.
Dar nu găsi nici o dovadă. Jensen era prea schimbător pentru a fi luat în serios. În comparație cu ceilalți opt, nu făcea nici un rău.
Termină încă un suc cald Fresca și puse deoparte pentru moment însemnările ei despre Jensen. Ascunsese ceasul într-un sertar. Nu știa ce oră e. Callahan se trezise din beție
CAZUL PELICAN 75
Iți dorea să ia o cină tîrzie la Mr.B, în Cartierul Francez. Simțea nevoia să-l sune.


Dick Mabry, cel care scria discursurile prezidențiale în mod obișnuit, un vrăjitor al cuvintelor, stătea într-un scaun lîngă biroul Președintelui și se uita la Fletcher Coal și la Președinte, care citeau a treia schiță a unui discurs funebru laudativ pentru judecătorul Jensen. Coal le respinsese pe primele două și Mabry nu era încă sigur ce vor. Coal ar fi vrut ceva, Președintele dorea altceva. Mai devreme, în cursul zilei, Coal îl chemase și-i spusese să lase baltă discursul, deoarece Președintele nu va merge la funeralii. Apoi, îl sunase Președintele și-l rugase să pregătească ceva scurt, deoarece Jensen fusese prietenul lui și, chiar dacă era homosexual, îi rămînea fidel.
Mabry știa că Jensen nu îi era prieten, ci un simplu judecător asasinat care se va bucura de funeralii la care vor participa oficialitățile.
Apoi, Coal îl chemă și îi spuse că nu erau siguri că Președintele se va duce, dar că ar fi bine să pregătească ceva, pentru orice eventualitate. Biroul lui Mabry se afla în vechea clădire a administrației, de lîngă Casa Albă, și în timpul zilei se făcuseră pariuri dacă Președintele va merge sau nu la înmormîntarea unui homosexual. Erau trei la unu șanse ca el să nu se ducă.
― Mult mai bine, Dick, spuse Coal împăturind hîrtia.
― Și mie îmi place, spuse Președintele. Mabry remarcase că, de obicei, Președintele aștepta ca Coal să-și exprime aprobarea sau dezaprobarea față de ceea ce scrisese el.
― Pot să mai fac unul, spuse Mabry, ridicîndu-se.
― Nu, nu, insistă Coal. Asta are exact tonul cuvenit. Poarte emoționant îmi place.
Îl conduse pe Mabry la ușă și o închise în urma lui.
― Ce părere ai? întrebă Președintele.
76
John Grisham
― Să anulăm. Simt fiori neplăcuți. Publicitatea ar fi mare, dar ați pronunța cuvintele astea frumoase lîngă un cadavru găsit într-un club porno. Prea riscant.
― Da, cred că ai...
― Asta e criza noastră. Procentele continuă să crească și nu vreau să riscăm.
― Să trimitem pe cineva?
― Desigur. Ce părere aveți de vicepreședinte?
― Undee?
― Vine cu avionul din Guatemala. Va fi aici la miezul nopții. Coal își zîmbi în sinea lui. E foarte potrivit pentru înmormîntarea unui homosexual.
Președintele rîse.
― Perfect.
Coal încetă să mai zîmbească și începu să se plimbe prin fața biroului.
― O problemă neînsemnată. Serviciul religios pentru Rosenberg e sîmbătă, la numai opt cvartale de aici.
― Mai bine m-aș duce la dracu' o zi.
― Știu. Dar absența dumneavoastră ar fi bătătoare la ochi.
― Să mă internez în spitalul Walter Reed cu dureri de spate. A mai mers.
― Nu. Peste un an sînt alegerile. Nu trebuie să vă apropiați de spitale.
Președintele lovi cu ambele mîini în birou și se ridică în picioare.
― Fir-ar să fie, Fletcher! Nu pot să mă duc la serviciul lui religios pentru că nu mă pot stăpîni să nu zîmbesc. Îl ura nouăzeci la sută din poporul american. Or să mă aprecieze dacă nu mă duc.
― Protocolul! Bunul gust! Veți fi pus la zid de presă dacă nu vă duceți. Nu o să fie așa greu. Nu va trebui să spuneți nici o vorbă. Intrați și ieșiți, trebuie să arătați cu adevărat trist și să lăsați camera să ia o imagine bună. Nu va dura nici o oră.
I
CAZUL PELICAN 77
Președintele luase din nou crosa și se apleca peste o minge portocalie.
― Atunci va trebui să mă duc și la Jensen.
― Exact. Dar fără cuvîntare.
Lovi mingea.
― L-am întîlnit doar de două ori, știi?
― Știu. Să ne ducem în tăcere la ambele servicii religioase, nu spunem nimic, apoi dispărem.
Lovi din nou.
― Cred că ai dreptate.



9

Thomas Callahan dormi singur și pînă tîrziu. Se dusese devreme la culcare, treaz și singur. Anulase cursurile a treia zi la rînd. Era vineri și serviciul religios pentru Ro-senberg avea loc a doua zi și, din respect pentru idolul lui, nu va preda drept constituțional pînă cînd omul nu va fi pus cum se cuvine la odihna veșnică.
Își făcu o cafea și ieși pe balcon în halat. Temperatura era cam de 15°C, prima schimbare bruscă de temperatură a toamnei, iar jos strada Dauphine era plină de agitație. Dădu din cap spre bătrîna fără nume din balconul de peste drum. Bourbon era la un cvartal depărtare și turiștii erau deja afară, cu hărțile și cu aparatele de fotografiat. Zorile veneau pe neobservate în cartier, dar pe la zece străzile înguste erau pline cu camioane de marfă și taxiuri.
În aceste dimineți tîrzii, și erau multe la număr, Callahan își aprecia libertatea. Terminase de douăzeci de ani facultatea și cei mai mulți dintre contemporanii lui erau prinși în săptămîni de lucru de șaptezeci de ore, într-o mașinărie a dreptului aflată sub presiune. El rezistase doi ani în practica particulară. Un monstru din D.C., cu două sute de avocați, îl angajase pe proaspătul absolvent din Georgetown și-l înghe-suise într-un birou mic pentru a scrie referate pentru diferite cazuri, timp de șase luni. Apoi, fusese plasat la un birou de informații, pentru a răspunde la întrebări despre mecanis-
CAZUL PELICAN 79
mul intern al firmei timp de douăsprezece ore pe zi și așteptase să ajungă la șaisprezece. I se spusese că, dacă poate să comprime douăzeci de ani în zece, va putea să devină asociat la obositoarea vîrstă de treizeci și cinci de ani.
Callahan voia să trăiască peste cincizeci de ani, așa încît se retrăsese din plictisitoarea practică particulară a legii. Își luase o diplomă de licență în drept și devenise profesor. Dormea tîrziu, lucra cinci ore pe zi, scria din cînd în cînd cîte un articol și în cea mai mare parte a timpului se distra grozav. Neavînd familie de întreținut, salariul lui de șaptezeci de mii pe an era mai mult decît suficient pentru a-și plăti casa cu două nivele, o mașină Porsche și băutura. Dacă moartea va veni devreme, aceasta se va datora whisky-ului, nu muncii excesive.
Renunțase. Mulți dintre colegii lui de facultate erau asociați în mari firme cu antete elegante și cîștiguri de jumătate de milion de dolari. Se frecau de directori de la IBM, Texaco și State Farm. Conversau îndelung despre putere cu senatorii. Aveau birouri la Tokyo și Londra. Dar nu îi invidia.
Unul dintre prietenii lui cei mai buni de la Facultatea de Drept era Gavin Verheek, care părăsise și el practica particulară și lucra pentru guvern. Lucrase întîi în serviciul de drept civil din Departamentul Justiției, apoi se transferase la FBI. Acum era consilierul special al directorului. Callahan trebuia să meargă luni la Washington, pentru o conferință a profesorilor de drept constituțional. Plănuise împreună cu Verheek să ia masa împreună și să se îmbete luni noaptea.
Trebuia să dea un telefon ca să confirme întîlnirea și să-l tragă de limbă. Formă numărul din memorie. Apelul fu dirijat și redirijat și, după ce întrebă timp de cinci minute de Gavin Verheek, acesta veni la telefon.
― Zi repede, spuse Verheek.
― Ce plăcere să-ți aud vocea, spuse Callahan.
― Ce mai faci, Thomas?
80
John Grisham
― Aici e zece treizeci. Nu sînt îmbrăcat. Stau aici, în Cartierul Francez și-mi beau cafeaua, uitîndu-mă la trecătorii de pe strada Dauphine. Tu ce mai faci?
― Ce viață! Aici e unsprezece și jumătate și nu am plecat de la birou de cînd au găsit cadavrele, miercuri dimineața.
― Mi-e greață, Gavin. O să numească doi naziști.
― Ei bine, în poziția mea nu pot să fac nici un comentariu în direcția asta. Dar bănuiesc că ai dreptate.
― Bănuiești pe dracu'. Ai și văzut lista de nominalizări, nu-i așa Gavin? Și faceți deja cercetări preliminare, nu-i așa? Hai, Gavin, mie poți să-mi spui, cine e pe listă? Nu spun nimănui.
― Nici eu, Thomas. Dar jur că numele tău nu e printre ele.
― Sînt jignit.
― Cum e fata?
― Care fată?
― Hai, Thomas. Fata?
― E frumoasă, inteligentă, dulce și drăguță...
― Continuă.
― Cine i-a omorît, Gavin? Am dreptul să știu. Plătesc impozite și am dreptul să știu cine i-a omorît.
― Cum ziceai că o cheamă?
― Darby. Cine i-a omorît și de ce?
― Întotdeauna le-ai ales după nume, Thomas. Îmi amintesc de femei pe care le-ai respins pentru că nu-ți plăceau numele lor. Splendide, pasionate, dar cu nume comune. Darby! Are o frumoasă nuanță erotică. Ce nume! Cînd o văd și eu?
― Nu știu.
― S-a mutat la tine?
― Nu e treaba ta. Gavin, ascultă-mă, cine a făcut crimele?
― Nu ai citit ziarele? Nu avem suspecți. Nici unul. Nada.
CAZUL PELICAN 81
― Dar motive sînt.
― Multe. Foarte multă ură. Ciudată combinație, ce zici? țE greu să ți-l închipui pe Jensen. Directorul a ordonat să
cercetăm cazurile pe rol și hotărîrile din ultima vreme, și modul de votare, și toate porcăriile astea.
― Minunat, Gavin, orice student de drept constituțional din țară face acum pe detectivul și încearcă să soluționeze crimele.
― Tu nu?
― Nu. Am tras un chef cînd am auzit știrile, dar acum sînt treaz. Totuși, fata s-a afundat în aceleași cercetări ca tine. Mă ignoră.
― Darby. Ce nume! De unde e?
― Din Denver. Ne întîlnim luni?
― Poate. Voyles vrea să lucrăm zi și noapte, pînă cînd computerele ne vor spune cine a făcut crimele. Mă gîndesc să te pun la treabă.
― Mulțumesc. Voi aștepta un raport complet, Gavin. Nu numai zvonuri.
― Thomas, Thomas. Mereu alergi după informații. Și eu, ca de obicei, nu am ce să-ți ofer.
― Ai să te îmbeți și ai să spui tot, Gavin. Totdeauna faci așa.
― De ce nu o aduci și pe Darby? Cîți ani are? Nouăsprezece?
― Douăzeci și patru și nu e invitată. Poate mai încolo.
― Poate. Trebuie să fug, amice. Am întîlnire cu directorul peste treizeci de minute. Tensiunea e atît de ridicată aici, încît poți să o simți.
Callahan formă numărul bibliotecii Facultății de Drept și întrebă dacă Darby Shaw fusese zărită acolo. Nu fusese.
Darby parcă în parcarea aproape pustie a clădirii federale din Lafayette și intră în biroul funcționarului de la etajul întîi. Era vineri după prînz, Curtea nu era în sesiune și coridoarele erau pustii. Se opri la un ghișeu, privi printr-o
82
John Grisham
fereastră deschisă și așteptă. O funcționară, care întîrziase la masă, veni la fereastră.
― Pot să vă ajut cu ceva? întrebă ea cu tonul unui funcționar public care voia să facă orice altceva decît să ajute.
Darby strecură o bucată de hîrtie prin deschizătura ghișeului.
― Aș vrea să văd acest dosar. Funcționara aruncă o privire rapidă la numele cazului și se uită la Darby.
― De ce? întrebă ea.
― Nu sînt obligată să vă spun. E un dosar public, nu-i așa?
― Pe jumătate.
Darby luă bucata de hîrtie și o împături.
― Ați auzit de libertatea actului informativ?
― Sînteți avocată?
― Nu trebuie să fiu avocată ca să mă uit în dosarul acesta. Funcționara deschise un sertar și scoase un inel cu chei.
Dădu din cap, arătîndu-i direcția.
― Urmați-mă.
Pe ușă scria CAMERA JURAÞILOR, dar înăuntru nu erau mese sau scaune, ci numai dulapuri cu dosare și cutii de-a lungul zidurilor. Darby se uită prin încăpere.
Funcționara arătă spre un perete.
― Aici e, pe peretele ăsta. În restul camerei sînt alte vechituri, în acest dulap sînt toate referatele și corespondența, în celelalte, descoperirile, probele materiale și procesul.
― Qnd a avut loc procesul?
― Vara trecută. A ținut două luni.
― Unde e recursul?
― Nu s-a ținut încă. Cred că termenul e 1 noiembrie. Sînteți reporter sau ceva în felul ăsta?
― Nu.
― Bun. După cum știți, evident, acestea sînt dosare publice. Dar judecătorul a făcut unele restricții. Mai întîi tre-
1
CAZUL PELICAN 83
buie să-mi spuneți numele dumneavoastră și să consemnez ora precisă cînd ați fost în această cameră. În al doilea rînd,
nu puteți scoate nimic de aici. În al treilea rînd, nu aveți voie
să copiați nimic din dosar pînă cînd nu are loc recursul. În al I patrulea rînd, orice atingeți, trebuie pus la loc, exact unde se
află. Așa a dispus judecătorul.
Darby se uită la dulapurile cu dosare.
― De ce nu pot să fac copii?
― Întrebați-l pe înălțimea Sa. Cum vă numiți?
― Darby Shaw.
Funcționara mîzgăli informația pe o planșetă atîrnată lîngă ușă.
― Cît veți sta aici?
― Nu știu. Trei sau patru ore.
― Noi închidem la cinci. Căutați-mă la birou cînd plecați.
Închise ușa cu un zîmbet superior. Darby deschise un sertar plin de pledoarii și începu să frunzărească dosarele și să la notițe. Procesul durase șapte ani, cu un reclamant și treizeci și opt de inculpați bogați care angajaseră și renunțaseră apoi la serviciile a nu mai puțin de cincisprezece birouri de avocatură din toată țara. Firme mari, multe din ele cu sute de avocați, în zeci de birouri.
Șapte ani de lupte costisitoare prin tribunale, și rezultatul era departe de a fi sigur. Contestații înverșunate. Verdictul procesului era doar o victorie temporară pentru acuzați. Fusese cumpărat sau obținut în vreun alt mod ilegal, susținea reclamantul în demersurile pentru un nou proces. Cutii întregi cu cereri. Acuzații și contraacuzații. Cereri de sancțiuni și penalizări zburînd de la o parte la alta și spre amîndouă. Pagini întregi de depoziții sub jurămînt descriind amănunțit minciuni și abuzuri ale avocaților și clienților lor. Un avocat murise.
Altul încercase să se sinucidă, conform spuselor unei foste colege de grupă a lui Darby, care lucrase pe marginea cazului, pe durata procesului. Prietenul ei lucrase în timpul
84
John Grisham
verii ca funcționar temporar la o mare firmă din Houston; nu i se spusese nimic, dar auzise cîte ceva.
Darby se așeză pe un scaun și privi dulapurile cu dosare. Îi vor trebui cinci ore ca să găsească ceva.


Publicitatea nu făcuse nici un serviciu sălii Montrose. Majoritatea clienților săi purtau ochelari de soare după căderea întunericului și aveau grijă să intre și să iasă repede. Iar acum, cînd un judecător de la Curtea Supremă de Justiție a SUA fusese găsit în balconul sălii, locul devenise celebru și curioșii treceau prin fața clădirii cu mașina la orice oră, arătînd spre sală și făcînd fotografii. Majoritatea clienților obișnuiți se duseseră în alte locuri. Cei mai viteji se repezeau înăuntru numai cînd circulația nu era intensă.
Arăta ca un client obișnuit cînd intră repede și întinse banii prin ușă, fără să se uite la casier. Șapcă de base-ball, ochelari negri, jeans, păr îngrijit, jachetă de piele. Era bine deghizat, dar nu pentru că ar fi fost homosexual și s-ar fi rușinat că frecventează un asemenea loc.
Era miezul nopții. Urcă scările la balcon, zîmbind la amintirea lui Jensen cu frîhghia de gît. Ușa era închisă. Se așeză în partea din centru, pe jos, departe de toți ceilalți.
Nu se mai uitase pînă acum la filme cu homosexuali și nici nu avea de gînd s-o mai facă după această noapte. Era a treia sală porno în care intra în ultimele nouăzeci de minute. Nu-și scoase ochelarii și încercă să evite ecranul. Dar era greu și aceasta îl enerva.
Erau încă cinci persoane în sală. Cu patru rînduri mai sus și spre dreapta lui, erau doi îndrăgostiți care se sărutau și se giugiuleau. De-ar fi avut un bătător de base-ball i-ar fi scăpat de nefericire. Sau o bucată mică de frînghie galbenă.
Suferea de douăzeci de minute și era pe punctul de a băga mîna în buzunar, cînd o mînă i se așeză pe umăr. O mînă prietenoasă. Rămase calm.
― Pot să mă așez lîngă tine? întrebă o voce gravă de bărbat chiar în spatele lui.
CAZUL PELICAN 85
― Nu, și poți să iei mîna de pe mine.
Mîna se dădu la o parte. Trecură cîteva secunde și era clar că nu vor mai fi și alte întrebări. Plecase.
Era un adevărat chin pentru un om care se opunea cu violență pornografiei. Îi venea să vomite. Se uită în spate, apoi băgă cu grijă mîna în jacheta de piele și scoase o cutie geagră, de cincisprezece pe doisprezece centimetri și groasă de șase centimetri. O puse pe podea, între picioare. Cu un briceag, făcu o tăietură în tapițeria scaunului de lîngă el, apoi, uitîndu-se în jur, băgă cutia neagră înăuntru. Scaunul avea spărturi, o adevărată vechitură. Răsuci încet cutia pînă ti făcu loc.
Comutatorul și tubul erau foarte puțin vizibile în tăietură.
Respiră adînc. Deși dispozitivul era făcut de un profesionist, un geniu în materie de explozibili miniaturali, nu era plăcut să cari drăcia asta în buzunarul hainei, la cîțiva centimetri de inimă și celelalte organe vitale. Și nu se simțea prea bine nici stînd lîngă ea.
Era al treilea mecanism din noaptea asta și mai avea de pus unul, la alt cinematograf unde se proiectau filme porno, heterosexuale, demodate. Aproape că aștepta cu nerăbdare, ceea ce îl enerva.
Se uită la cei doi îndrăgostiți, pe care nu-i interesa filmul și erau tot mai excitați, și dori ca ei să fi fost aici, lîngă cutiuță, cînd aceasta va începe să-și împrăștie gazul în liniște și cînd, treizeci de secunde mai tîrziu, globul de foc va prăji orice obiect aflat între ecran și mașina de făcut floricele. I-ar fi plăcut.
Dar făcea parte dintr-un grup nonviolent, care se opunea lichidării fără discernămînt a oamenilor nevinovați și/sau neînsemnați. Omorîseră cîteva persoane. Totuși, specialitatea lor era să distrugă structurile folosite de dușman. Alegeau ținte ușoare: clinici unde se făceau avorturi, birouri ACLU nepăzite, săli porno. Va fi o zi plină de evenimente. Nu avuseseră nici un om arestat în optsprezece luni.
86
John Grisham
Era douăsprezece și patruzeci, trebuia să plece și să se strecoare repede de-a lungul a patru cvartale pînă la mașină, să ia altă cutie neagră, apoi să străbată încă șase cvartale pînă la cinematograful Pussycat, care se închidea la unu și jumătate. Pussycat era fie al optsprezecelea, fie al nouăsprezecelea pe listă, nu-și mai amintea, dar era sigur că în exact trei ore și douăzeci de minute afacerea cu filme porno din D.C. va primi o lovitură grea. Douăzeci și două dintre aceste săli erau garnisite cu cutii negre în această noapte și la ora patru vor fi închise, pustii și dărîmate. Trei săli care funcționau toată noaptea fuseseră șterse de pe listă, pentru că făcea parte dintr-o grupare nonviolentă.
Își puse ochelarii și se uită ultima oară la scaunul de lîngă el. Judecind după cănile și floricelele de pe jos, locul era măturat o dată pe săptămînă. Nimeni nu va observa comutatorul și tubul abia vizibile între zdrențele scaunului. Răsuci cu grijă comutatorul și părăsi sala Montrose.




10

Eric East nu-l întîlnise niciodată pe Președinte și nu fusese nici la Casa Albă. Nu-l întîlnise niciodată pe Flet-cher Coal, dar era sigur că nu o să-i placă.
Îi urmă pe directorul Voyles și pe K.O. Lewis în Biroul Oval, sîmbătă, la șapte dimineața. Nici un zîmbet sau strîngere de mînă. East fu prezentat de Voyles. Președintele dădu din cap salutîndu-i, din spatele biroului, dar nu se ridică în picioare. Coal citea ceva.
Douăzeci de săli porno fuseseră incendiate în zona D.C. și multe ardeau încă mocnit. Văzuseră fumul deasupra orașului, din spatele limuzinei. Un paznic de la o bombă numită Angels avea arsuri grave și se credea că nu va scăpa.
Cu o oră în urmă, li se comunicase că un anonim telefonase la o stație de radio și revendicase răspunderea incendiilor pentru Armata Subterană și promisese altele asemănătoare, pentru a sărbători moartea lui Rosenberg.
Președintele vorbi primul. Pare obosit, gîndi East. Este o oră foarte matinală pentru el.
― Cîte săli au ars?
― Aici, douăzeci, răspunse Voyles. Șaptesprezece în Baltimore și cam cincisprezece în Atlanta. Se pare că atacurile au fost bine coordonate, pentru că toate exploziile au avut loc fix la patru.
Coal își puse deoparte carnetul.
88
John Grisham
― Directore, credeți că e Armata Subterană?
― Din moment ce sînt singurii care le revendică... Pare a fi o treabă făcută de ei. S-ar putea.
Voyles nu se uita la Coal în timp ce-i vorbea.
― Cînd vrei să începi arestările? întrebă Președintele.
― În momentul cînd vom cunoaște motivul probabil, domnule Președinte. Așa e legea, înțelegeți...
― Înțeleg că această organizație este suspectul vostru pentru uciderea lui Rosenberg și a lui Jensen și că sînteți siguri că tot ei au lichidat un judecător federal în Texas și au plasat bombe în cel puțin cincizeci și două de săli porno noaptea trecută. Nu înțeleg însă de ce pun ei bombe și ucid fără să fie pedepsiți. Fir-ar să fie, directore, sîntem în stare de asediu.
Gîtul lui Voyles se făcu roșu, dar nu spuse nimic. Tocmai privea într-o parte, cînd Președintele se uită la el. K.O. Lewis își drese vocea.
― Domnule Președinte, dacă-mi permiteți, nu sîntem convinși că Armata Subterană are vreun amestec în asasinarea lui Rosenberg și Jensen. De fapt, nu avem nici o dovadă în acest sens. Se află numai printre cei doisprezece suspecți. Așa cum am mai spus, asasinatele au fost remarcabil de curate, bine organizate și foarte profesional înfăptuite. Extrem de profesional.
Coal păși înainte.
― Domnule Lewis, vrei să spui că nu știi cine i-a omorît și că s-ar putea să nu știi niciodată?
― Nu, nu asta vreau să spun. Îi vom găsi, dar va dura cîtva timp.
― Cît timp? întrebă Președintele. Era, evident, o întrebare plină de suficiență, care nu putea primi un răspuns satisfăcător. East îl detestă pe Președinte pentru că o pusese.
― Luni de zile, spuse Lewis.
― Cîte luni?
― Multe luni.
CAZUL PELICAN 89
Președintele își dădu ochii peste cap și clătină capul, apoi, dezgustat, se ridică și păși spre fereastră. Vorbi de acolo.
― Nu pot să cred că nu există o legătură între ceea ce s-a întîmplat noaptea trecută și judecătorii omorîți. Nu știu. Poate sînt paranoic.
Voyles zîmbi cu un aer atotcunoscător spre Lewis. Paranoic, nesigur, fără nici o idee, bătut în cap, în afara problemei. Voyles nu mai putea adăuga multe.
Președintele își continuă gîndul, tot de lîngă fereastră:
― Mă enervează cînd asasinii umblă liberi pe aici și cînd explodează bombe. Cine poate să mă învinovățească? De peste treizeci de ani nu a mai fost omorît nici un Președinte.
― Cred că sînteți în siguranță, domnule Președinte, spuse Voyles cu o urmă de amuzament Serviciul Secret ține totul sub control.
― Minunat! Atunci de ce mă simt de parcă m-aș afla la Beirut? Aproape că mormăia spre fereastră.
Coal simți că situația era jenantă și luă o agendă groasă de pe birou. Cu ea în mînă, îi vorbi lui Voyles, ca un profesor care predă o lecție.
― Iată o scurtă listă a potențialilor nominalizați pentru Curtea Supremă. Sînt opt nume, fiecare cu o scurtă biografie. A fost pregătită de Departamentul de Justiție. Am început cu douăzeci de nume, apoi Președintele, ministrul de justiție Horton și cu mine am redus-o la opt; nici unul dintre ei nu știe că este vizat.
Voyles continua să se uite într-o parte. Președintele reveni la birou și luă lista cu cei propuși. Coal continuă.
― Unii dintre acești oameni sînt controversați și, în cele din urmă, dacă vor fi nominalizați, vom avea de luptat pînă să-i vedem aprobați de Senat. Am prefera să nu începem acum lupta. Lista trebuie să rămînă confidențială.
Voyles se întoarse și se uită la Coal.
― Ești un idiot, Coal! Am mai făcut asta pînă acum și te asigur că atunci cînd începi să verifici pe vreunul dintre ei
90
John Grisham
s-a zis cu secretul! Vrei o investigație detaliată și pretinzi ca toți cei contactați să-și țină gura. Nu merge așa, fiule. Coal păși spre Voyles. Ochii îi scînteiau.
― Fă pe dracu' în patru pentru ca aceste nume să nu apară în ziare pînă cînd nu sînt nominalizați. Ai să reușești, direc-tore? Oprește scurgerile de informații și ține totul cît mai departe de ziare, clar?
Voyles era în picioare, cu degetul îndreptat spre Coal.
― Ascultă, tîmpitule, dacă vrei să fie verificați, fă-o singur. Să nu-mi dai mie ordine ca unui puști!
Lewis se ridică între ei, iar Președintele se sculă în picioare și, o clipă sau două, nimeni nu spuse nimic. Președintele îi liniști.
― Stai jos, Denton. Stai jos!
Voyles se duse la scaunul lui, uitîndu-se mereu la Coal. Președintele zîmbi spre Lewis și se așezară.
― Sîntem cu toții foarte încordați, spuse cu căldură Președintele.
Lewis vorbi calm.
― Vom face investigațiile de rutină asupra celor de pe listă, domnule Președinte, în cel mai strict secret. Dar știți că nu putem controla toate persoanele cu care stăm de vorbă.
― Da, domnule Lewis, știu asta. Dar vreau precauțiuni speciale. Acești oameni sînt tineri, ei vor îndrepta și vor reface Constituția mult timp după moartea mea. Sînt conservatori neclintiți și presa îi va mînca de vii. Trebuie să fie curați și să nu aibă nimic de ascuns. Să nu consume droguri, să nu aibă copii nelegitimi sau amante, să nu fi fost amestecați în activități studențești radicale, să nu fie divorțați. Înțelegi? Nu ne trebuie surprize.
― Da, domnule Președinte. Dar nu putem să garantăm secretul total al investigațiilor.
― Încearcă măcar.
― Da, domnule. Lewis îi dădu lista lui Eric East.
― Asta e tot? întrebă Voyles.
CAZUL PELICAN 91
Președintele se uită la Coal, care îi ignora pe toți și rămînea în fața ferestrei.
― Da, Denton, asta e tot. Aș vrea să îi verificați în zece zile. Vreau să vă mișcați repede.
Voyles se ridicase.
― Îi vom verifica în zece zile.


Callahan era nervos cînd bătu la ușa apartamentului lui Darby. Era tulburat și avea multe în gînd, multe pe care voia să i le spună, dar avea ceva mai bun de făcut decît să înceapă o ceartă, pentru că dorea altceva, cu mult mai mult decît să se descarce de nervi. Ea îl evitase patru zile, de cînd se juca de-a detectivii și se baricadase în biblioteca de drept. Chiulise de la cursuri și nu-i răspunsese la telefoane, și în general îl neglijase în timpul crizei lui. Dar știa că atunci cînd va deschide ușa îi va zîmbi și el va uita că a fost neglijat.
Avea în mînă o sticlă cu vin de un litru și o pizza de la Mama Rosa. Era sîmbătă seara, după zece. Bătu din nou și se uită în sus și în jos pe stradă, la casele aliniate. Dinăuntru se auzi zgomotul lanțului și el zîmbi imediat. Sentimentul de abandon dispăru.
― Cine e? întreba ea prin ușă.
― Thomas Callahan, mă mai ții minte? Am venit la ușa ta ca să te implor să mă lași înăuntru ca să ne giugiulim și să fim iar prieteni.
Ușa se deschise și Callahan intră. Ea luă vinul și-l sărută pe obraz.
― Sîntem încă prieteni? întrebă el.
― Da, Thomas. Am fost ocupată. El o urmă prin talmeș-balmeșul din cameră pînă în bucătărie. Masa era ocupată de un computer și de o grămadă de cărți groase.
― Te-am sunat. De ce nu m-ai sunat și tu?
― Am fost plecată, spuse ea, deschizînd un sertar și scoțînd un tirbușon.
― Ai un robot. Am tot vorbit cu el.
― Vrei să ne certăm, Thomas?
92
John Grisham
El îi privi picioarele goale.
― Nu! Jur că nu sînt furios. Pe cuvînt! Iartă-mă, te rog, dacă par supărat.
― Termină!
― Cînd mergem în pat?
― Þi-esomn?
― Cîtuși de puțin. Zău, Darby, au trecut trei nopți.
― Cinci. Ce fel de pizza ai adus? Scoase dopul și turnă vinul în două pahare. Callahan îi urmărea fiecare mișcare.
― E una din specialitățile de sîmbătă seara, în care pun orice trebuie aruncat. Cozi de creveți, ouă, capete de raci. Și vinul e ieftin. Sînt cam lefter și, pentru că mîine plec din oraș, trebuie să fiu atent la cheltuieli. Și, pentru că plec, m-am gîndit să vin și să facem dragoste la noapte, ca să nu fiu tentat de vreo femeie care să-mi dea vreo boală în D.C. Ce părere ai?
Darby deschise cutia cu pizza.
― Pare să fie cu cîrnați și cu ardei.
― Ne culcăm?
― Mai tîrziu, poate. Bea-ți vinul și să stăm de vorbă. Nu am mai vorbit de mult.
― Eu da. Am vorbit toată săptămîna cu robotul tău.
El luă sticla cu vin și paharul și o urmă în cameră, unde ea pusese muzică. Se așezară pe canapea.
― Hai să ne îmbătăm, spuse el.
― Ce romantic ești!
― Am un sentiment romantic pentru tine.
― Ai fost beat o săptămîna.
― Nu-i adevărat. Numai optzeci la sută din săptămîna. E vina ta, m-ai ocolit.
― Ce se întîmplă cu tine, Thomas?
― Mi-e frică. Sînt foarte tulburat și am nevoie de tovărășie ca să depășesc criza. Ce zici?
― Să ne îmbătăm pe jumătate. Bău din vin și-și puse picioarele în poala lui. El își ținu răsuflarea de parcă l-ar fi durut.
CAZUL PELICAN 93
― La ce oră ai avion? întrebă ea.
El înghiți dintr-o dată vinul.
― La unu treizeci. Nici o oprire pînă la Aeroportul Național. Ar trebui să fiu la hotel la cinci și la opt am un dineu. După aceea s-ar putea să fiu obligat să bat străzile în căutare de dragoste.
Ea zîmbi.
― Bine, bine, o să facem imediat. Dar să stăm întîi de vorbă.
Callahan oftă de ușurare.
― Pot să vorbesc zece minute, după aceea cad jos.
― Care e programul de luni?
― Obișnuitele opt ore de dezbateri asupra viitorului Amendamentului Cinci, apoi un comitet va schița un raport al conferinței pe care n-o să-l aprobe nimeni. Alte dezbateri marți, alt raport, poate o altercație sau două, apoi vom suspenda lucrările fără să fi stabilit nimic și vom pleca acasă. O să vin marți seara, tîrziu, și mi-ar plăcea să ne întîlnim într-un restaurant drăguț, după care putem să mergem la mine pentru o discuție intelectuală și amor animalic. Unde e pizza?
― O aduc eu.
El îi mîngîia picioarele.
― Nu te mișca. Nu mi-e cîtuși de puțin foame.
― De ce te duci la conferințele astea?
― Sînt membru și sînt profesor și toți se așteaptă ca noi să colindăm țara mergînd la întîlniri cu alți savanți idioți și să adoptăm rapoarte pe care nu le citește nimeni. Dacă nu m-aș duce, decanul ar crede că nu contribui la viața academică.
Ea umplu din nou paharele.
― Ești încordat, Thomas.
― Știu. Am avut o săptămînă grea. Urăsc gîndul că o bandă de oameni de Neanderthal vor scrie din nou Constituția, în zece ani, vom trăi într-un stat polițienesc Nu pot să fac nimic în legătură cu asta, așa încît voi recurge la alcool.
94
John Grisham
Darby bău încet și-l privi. Muzica se auzea în surdină și luminile erau voalate.
― Am amețit, spuse ea.
― Îți ajunge un pahar și jumătate ca să adormi. Dacă ai fi fost irlandeză, ai fi putut să bei toată noaptea.
― Tata era pe jumătate scoțian.
― Nu-i de ajuns.
Callahan își încrucișa picioarele pe măsuța de cafea și se liniști. Îi frecă ușor gleznele.
― Pot să-ți fac unghiile cu ojă?
Ea nu spuse nimic. El avea un cult pentru degetele ei de la picioare și insista să-i facă unghiile cu ojă roșie cel puțin de două ori pe lună. Văzuseră asta în Bull Durham și, deși el nu era la fel de ordonat și de treaz ca Kevin Costner, ei îi plăcea tot mai mult intimitatea lor.
― Nu le facem cu ojă? întrebă el.
― Poate mai tîrziu. Pari obosit.
― Mă odihnesc, dar sînt plin cu electricitate virilă și nu ai să mă scoți din priză spunîndu-mi că par obosit.
― Mai bea vin.
Callahan își mai puse vin și se lăsă adînc în canapea.
― Deci, domnișoară Shaw, cine a ucis?
― Profesioniști. Nu ai citit ziarele?
― Bineînțeles. Dar cine e în spatele profesioniștilor?
― Nu știu. După cele întîmplate noaptea trecută, majoritatea înclină spre Armata Subterană.
― Dar tu nu ești convinsă.
― Nu. Nu s-au făcut arestări. Nu sînt convinsă.
― Și ai găsit un suspect obscur, necunoscut întregii țări.
― Am unul, dar acum nu sînt așa sigură. Am petrecut trei zile căutîndu-l, am făcut chiar un sumar frumos și ordonat pe micul meu computer, am imprimat o schiță a unui referat, pe care l-am aruncat.
Callahan se uită la ea.
CAZUL PELICAN 95
― Vrei să spui că ai chiulit de la cursuri trei zile, m-ai ignorat, ai lucrat zi și noapte făcînd pe Sherlock Holmes și acum arunci tot?
― E acolo, pe masă.
― Nu pot să cred. Am suferit de singurătate toată săptămîna, dar știam că e pentru o cauză care merită. Știam că suferința mea e spre binele țării, pentru că tu ai să-l descoperi și poate ai să-mi spui mîine cine a ucis.
― Asta nu se poate face, cel puțin nu cu cercetări legale. Nu e un clișeu, nici o legătură directă între cele două crime. Am ars aproape toate computerele de la biblioteca de drept.
― Þi-am spus eu! Uiți, dragă, că sînt un geniu în materie de drept constituțional și că am știut imediat că Rosen-berg și Jensen nu au nimic în comun decît robele negre și amenințările cu moartea. Naziștii sau arienii, membrii Kla-nului sau Mafia sau orice altă grupare i-a ucis pentru că Ro-senberg era Rosenberg și pentru că Jensen era cea mai ușoară țintă, și era și o pacoste, într-un fel.
― Atunci de ce nu suni la FBI ca să le împărtășești intuițiile tale? Sînt sigură că pîndesc telefonul.
― Nu te supăra, îmi pare rău. Iartă-mă, te rog.
― Ești un prost, Thomas.
― Da, dar mă iubești, nu-i așa?
― Nu știu.
― Mergem în pat? Ai promis.
― O să vedem.
Callahan își puse paharul pe masă și trecu la atac.
― Ascultă, iubito. O să citesc referatul. Apoi vom vorbi despre el. Dar acum nu gîndesc limpede și nu voi fi în stare să continui pînă nu ai să-mi iei mîna tremurătoare și slabă ca să mă duci în patul tău.
― Dă-l încolo de referat.
― Te rog, fir-ar să fie, Darby, te rog.
Ea îl luă de gît și îl trase spre ea. Se sărutară îndelung și intens, un sărut aproape violent.



11

Polițistul apăsă pe butonul de lîngă numele lui Gray Grantham și-și ținu degetul acolo douăzeci de secunde. Apoi făcu o pauză scurtă. Alte douăzeci de secunde. Pauză. Douăzeci de secunde. Pauză. Douăzeci de secunde. Se gîndi că e amuzant. Grantham era o pasăre de noapte, probabil că dormise mai puțin de trei sau patru ore și acum era sculat de zbîrnîitul acesta care răsuna în tot holul. Apăsă din nou și se uită la mașina de patrulare, parcată ilegal pe trotuar, sub felinar. Era aproape în zori, duminică, și strada era pustie. Douăzeci de secunde. Pauză. Douăzeci de secunde.
Poate că Grantham murise. Sau era în comă din cauza băuturii și a nopții petrecute în oraș. Poate că era cu o femeie și nu intenționa să deschidă. Pauză. Douăzeci de secunde.
Microfonul pîrîi.
― Cine e?
― Poliția, răspunse omul legii, apăsînd pe prima silabă, doar din amuzament.
― Ce doriți? întrebă Grantham.
― Poate am un mandat. Polițistul aproape că rîdea.
Vocea lui Grantham se îndulci și păru jignit.
― Tu ești, Cleve?
― Eu.
― Cît e ceasul, Cleve?
CAZUL PELICAN 97
― Aproape cinci jumătate.
― Sper că merită.
― Nu știu. Sarge nu mi-a spus, știi? A spus doar să te trezesc, pentru că vrea să stea de vorbă cu tine.
― De ce vrea întotdeauna să stăm de vorbă înainte de răsăritul soarelui?
― Tîmpită întrebare, Grantham.
O mică pauză.
― Da, poate că da. Presupun că vrea să vorbim chiar acum.
― Nu. Ai o jumătate de oră. A zis că e aici la șase.
― Unde?
― Pe Strada 14, lîngă Trinidad Playground, e o cafenea. E întunecoasă și sigură; lui Sarge îi place acolo.
― Unde găsește locurile astea?
― Știi, pui întrebările cele mai idioate din lume, pentru un reporter. Locul se numește La Glenda și îți sugerez să te duci, altfel întîrzii.
― Tu ai să fii acolo?
― O să trec pe acolo, ca să fiu sigur că e în regulă.
― Parcă spuneai că e un loc sigur.
― E sigur pentru partea asta a orașului. Ai să nimerești?
― Da. O să fiu acolo cît pot de repede.
― O zi bună, Grantham.


Sarge era bătrîn, foarte negru, cu capul acoperit de un păr alb strălucitor, care stătea zbîrlit. Cînd era treaz, purta întotdeauna ochelari cu sticlă groasă. Majoritatea colegilor lui de muncă din Aripa de Vest a Casei Albe credeau că e pe jumătate orb. Își ținea capul plecat într-o parte și zîmbea ca Ray Charles. Uneori se lovea de uși și birouri în timp ce golea coșurile de hîrtii și ștergea praful. Mergea încet și cu prudență, ca și cum și-ar fi numărat pașii. Lucra cu răbdare, zâmbind mereu, avînd o vorbă bună de spus oricui i se adresa, în general, era ignorat și era îndepărtat ca oricare om de serviciu inofensiv, bătrîn, parțial infirm.
98
John Grisham
Sarge putea să vadă după colț. Teritoriul lui era Aripa de Vest, unde făcea curat de treizeci de ani. Făcea curat și asculta. Făcea curat și vedea. Trăgea cu urechea la oameni foarte importanți, care erau adesea prea ocupați ca să-și supravegheze spusele, mai ales în prezența bietului bătrîn Sarge.
Sarge știa ce uși rămîn deschise, care ziduri sînt subțiri și ce conducte de aer conduc sunetul. Putea să dispară într-o clipă, apoi să reapară în umbră, acolo unde oamenii importanți nu-l puteau vedea.
Păstra aproape totul pentru el. Dar din cînd în cînd dădea peste o informație mai suculentă care putea fi pusă cap la cap cu alta, și Sarge socotea de cuviință că trebuie repetată. Avea foarte mare grijă. Mai avea trei ani pînă la pensie și nu risca.
Nimeni nu bănuise vreodată că Sarge ar spune ceva presei. De obicei erau destui cu gură mare la Casa Albă care să dea vina unul pe celălalt. Era cu adevărat ilar. Sarge vorbea cu Grantham de la Post, apoi aștepta cu nerăbdare articolul și asculta urletele la subsol, atunci cînd cădeau capetele.
Era o sursă fără greș și vorbea numai cu Grantham. Fiul său, Cleve, polițistul, îi aranja întîlnirile, întotdeauna la ore ciudate, în locuri întunecoase și modeste. Sarge purta ochelari de soare. Grantham avea și el ochelari, plus o pălărie sau șapcă. De obicei Cleve stătea cu ei și privea mulțimea.
Grantham sosi la La Glenda la șase și cîteva minute și se îndreptă spre un separeu din spate. Mai erau trei clienți. Glenda însăși prăjea ouă pe un grill de lîngă casă. Cleve stătea la o masă și se uita la ea.
Își dădură mîinile. Pentru Grantham fusese turnată o ceașcă de cafea.
― Scuze pentru întîrziere, spuse el.
― Nu-i nimic, prietene. Îmi pare bine că te văd.
Sarge avea o voce răgușită, greu de disimulat cu o vorbire șoptită. Nu asculta nimeni.
Grantham bău din cafea.
CAZUL PELICAN 99
― O săptămînă aglomerată la Casa Albă.
― Poți să spui și așa. Multă tulburare. Multă fericire.
― Nu mai spune! Grantham nu putea lua notițe la aceste întîlniri. Ar fi fost prea bătător la ochi, îi spusese
Sarge, atunci cînd stabilise regulile de bază.
― Da. Președintele și băieții lui erau în culmea fericirii la aflarea veștii despre Rosenberg. Moartea lui i-a făcut foarte fericiți.
― Dar judecătorul Jensen?
― După cum ai remarcat, Președintele s-a dus la serviciul religios, dar nu a vorbit. Plănuise să facă un necrolog, dar a dat înapoi, deoarece ar fi trebuit să spună lucruri frumoase despre un homosexual.
― Cine a scris necrologul?
― Cine le scrie de obicei. Mai ales Mabry. A lucrat la el toată ziua de joi, apoi el a renunțat.
― S-a dus și la Rosenberg.
― Da. Dar nu voia să se ducă. Zicea că mai bine s-ar duce în iad o zi. Dar, pînă la urmă, și-a pierdut răbdarea și s-a dus. E fericit că Rosenberg a fost omorît. Aproape că erau într-o dispoziție festivă miercuri. Soarta l-a servit foarte bine. Acum trebuie să restructureze Curtea și e foarte nerăbdător s-o facă.
Grantham asculta atent. Sarge continuă.
― Există o scurtă listă de nominalizați. La început, lista cuprindea vreo douăzeci de nume, dar a fost redusă la opt.
― Cine a făcut tăieturile?
― Cine crezi? Președintele și Fletcher Coal. Sînt îngroziți de eventuale scurgeri de informații în privința asta. Evident, lista cuprinde numai judecători tineri și conservatori, majoritatea lor fiind necunoscuți.
― Vreun nume?
― Numai două. Un oarecare Pryce din Idaho și unul MacLawrence din Vermont. Asta-i tot ce știu în privința numelor. Cred că amîndoi sînt judecători federali. Nimic mai mult.
100
John Grisham
― Ce-i cu cercetările?
― Nu am auzit prea multe, dar ― ca de obicei ― o să țin urechile ciulite. Se pare că nu prea merg lucrurile.
― Altceva?
― Nimic. Cînd îi dai drumul?
― În timpul dimineții.
― O să fie distractiv.
― Mulțumesc, Sarge.
Soarele se ridicase deja și cafeneaua era mai zgomotoasă. Cleve veni să se așeze lîngă tatăl său.
― Ați terminat?
― Da, spuse Sarge.
Cleve se uită în jur.
― Cred că ar cam trebui să plecăm. Grantham pleacă primul. Eu îl urmez, apoi tata poate rămîne aici cît vrea.
― Frumos din partea ta, spuse Sarge.
― Mulțumesc, băieți, spuse Grantham îndreptîndu-se spre ieșire.



12

Verheek întîrziase, ca de obicei. În cei douăzeci și trei de ani ai prieteniei lor, nu venise niciodată la timp și niciodată nu era vorba doar de cîteva minute. Nu avea noțiunea timpului și nu-și bătea capul cu asta. Avea ceas, dar nu se uita niciodată la el. Pentru Verheek, tîrziu însemna cel puțin o oră, uneori două, mai ales cînd persoana pe care o făcea să aștepte era un prieten care se aștepta ca el să întîrzie sau să uite de întîlnire.
Așa încît Callahan stătea de o oră la bar, ceea ce-i convenea de minune. După opt ore de dezbateri savante, era scîrbit de Constituție și de cei care o predau. Avea nevoie de Chivas în sînge și, după două porții duble, cu gheață, se simțea mai bine. Se privea în oglinda din spatele rafturilor cu băuturi și pîndea sosirea lui Gavin Verheek, peste umăr, la distanță. Nu era de mirare că prietenul lui nu rezistase în practica particulară, unde viața depindea de ceas.
Cînd îi fu servit al treilea whisky dublu, la o oră și unsprezece minute după ora nouăsprezece, Verheek se apropie de bar și comandă Moosehead.
― Iartă-mă că am întîrziat, spuse el strîngîndu-i mîna. Știam că vei aprecia acest timp liber petrecut singur cu Chi-vas-ul tău.
― Pari obosit, spuse Callahan examinîndu-l. Bătrîn și obosit. Verheek îmbătrînea urît și se îngrașă. Fruntea i se
102
John Grisham
lățise cu doi centimetri de la ultima lor întîlnire și pielea lui palidă îi scotea în evidență pungile de sub ochi.
― Ce greutate ai?
― Nu e treaba ta, spuse el înghițind berea. Unde e masa noastră?
― E rezervată pentru opt treizeci. Mi-am închipuit că o să întîrzii cel puțin nouăzeci de minute.
― Atunci am venit devreme.
― Poți să spui și așa. Vii de la muncă?
― Acum locuiesc acolo. Directorul mă vrea nu mai puțin de o sută de ore pe săptămînă, pînă cînd apare ceva. I-am spus nevestei că o să fiu acasă de Crăciun.
― Ce mai face?
― Foarte bine. O doamnă foarte răbdătoare. Ne înțelegem mult mai bine de cînd stau la birou.
Era soția numărul trei în șaptesprezece ani.
― Mi-ar face plăcere s-o cunosc.
― Nu, nu ți-ar plăcea. Cu primele două m-am însurat pentru sex și le-a plăcut atît de mult încît au făcut-o și cu alții. Cu asta m-am căsătorit pentru bani și nu prea ai la ce să te uiți. Nu te-ar impresiona. Goli sticla. Mă îndoiesc că am să rezist pînă cînd moare.
― Cîți ani are?
― Nu întreba. O iubesc cu adevărat, să știi. Pe cuvînt. Dar, după doi ani, îmi dau seama că nu avem nimic în comun, afară de un mare interes pentru bursă. Se uită la barman, încă o bere, te rog.
Callahan rîse și-și sorbi băutura.
― Cît valorează?
― Nu atît de mult cît credeam. Nu sînt chiar sigur. Undeva în jur de cinci milioane, cred. A ușurat de bani pe soțul numărul unu și doi și cred că a fost atrasă de mine la gîndul căsătoriei cu un oarecare. Asta și amorul, zice ea, sînt minunate. Toate spun așa, știi.
I
CAZUL PELICAN 103
― Întotdeauna ai agățat femei păguboase, Gavin, chiar șj la facultate. Ești atras de femeile nevrotice și cu depresiuni.
― Și ele sînt atrase de mine. Ridică sticla și o goli pe jumătate. De ce mîncăm întotdeauna aici?
― Nu știu. E o tradiție. Îmi trezește amintiri dragi din Facultatea de Drept.
― Am urît Facultatea de Drept, Thomas. Toți urăsc facultatea asta. Toți îi urăsc pe avocați.
― Ești într-o dispoziție excelentă.
― Iartă-mă. Am dormit șase ore de cînd au găsit cadavrele. Directorul țipă la mine de cel puțin cinci ori pe zi. Eu țip la toți subordonații mei. E o ceartă generală.
― Bea, băiete. Masa noastră e gata. Să bem, să mîncăm, să vorbim și să încercăm să ne distrăm cît vom fi împreună.
― Te iubesc mai mult decît pe nevastă-mea, Thomas, știi?
― Asta nu înseamnă prea mult.
― Ai dreptate.
L-au urmat pe chelner la o masă mică în colț, aceeași masă pe care o cereau întotdeauna. Callahan mai comandă un rînd și-i spuse că nu se grăbeau să mănînce.
― Ai văzut blestemăția aia din The Post? întrebă Ver-heek.
― Am văzut. Cine a vorbit?
― Cine știe. Directorul a primit lista sîmbătă dimineața chiar din mîna Președintelui, cu cererea expresă de a păstra secretul. În week-end, nu a arătat nimănui lista și în dimineața asta a apărut povestea cu numele lui Pryce și MacLaw-rence. Voyles s-a înfuriat cînd a văzut și peste cîteva minute l-a chemat pe Președinte. S-a repezit la Casa Albă și s-au certat fioros. Voyles a încercat să-l atace pe Fletcher Coal și a trebuit să fie oprit de K.O. Lewis. Dezgustător.
Callahan îi sorbea cuvintele.
― E destul de bine.
104
John Grisham
― Da. Îți spun toate astea pentru că mai tîrziu, după cîteva pahare, ai să te aștepți să-ți spun cine mai e pe listă și nu am să-ți spun. Vreau să fim prieteni, Thomas.
― Continuă.
― Oricum, nu e cu putință ca informația să fi ieșit de la noi. Imposibil. Cred că a plecat de la Casa Albă. Acolo e plin de oameni care îl urăsc pe Coal și informațiile se scurg ca din conductele mîncate de rugină.
― Probabil că Coal a dat informația.
― Poate. E un ticălos dezgustător. O variantă ar fi că el a dat numele lui Pryce și MacLawrence pentru a-i speria pe toți, ca mai tîrziu să anunțe două nominalizări care să pară mai moderate. Pare ceva verosimil.
― Nu am auzit niciodată de Pryce și MacLawrence.
― Nu ești singurul. Amîndoi sînt foarte tineri, în jur de patruzeci de ani, cu foarte puțină experiență în magistratură. Nu i-am verificat, dar par să fie conservatori radicali.
― Și ceilalți de pe listă?
― A mers repede. Am dat pe gît două beri și ai și pus întrebarea.
Băuturile sosiseră.
― Vreau ciuperci umplute cu carne de crab, spuse Ver-heek chelnerului. Ceva să mestec. Mor de foame.
Callahan arătă spre paharul lui gol.
― Încă un rînd.
― Nu mai întreba, Thomas. Nu am să-ți spun chiar dacă mă aduci în starea în care să mă scoți în spinare de aici, peste trei ore. Știi asta. Să zicem că Pryce și MacLawrence par să fie reprezentativi pentru toată lista.
― Toți necunoscuți?
― În esență, da.
Callahan sorbi încet din whisky și clătină din cap. Verheek își scoase haina și-și desfăcu cravata.
― Hai să vorbim despre femei.
― Nu.
― Cîti ani are?
CAZUL PELICAN 105
― Douăzeci și patru, dar e foarte matură.
― I-ai putea fi tată.
― Poate sînt. Cine știe?
― De unde e?
― Din Denver. Þi-am mai spus.
― Îmi plac fetele din vest. Sînt foarte independente și nu sînt pretențioase, poartă Levis și au picioare lungi. Poate mă însor cu una. Are bani?
― Nu. Tatăl ei a murit într-un accident de avion acum patru ani și mama ei a primit o despăgubire frumoasă.
― Atunci are bani.
― Nu e strîmtorată.
― Cred și eu. Ai o poză?
― Nu. Nu îmi e nepoată și nici cîine nu e.
― De ce nu ai adus o poză?
― O să-i spun să-ți trimită una. De ce te amuză atît de tare?
― E de rîs. Marele Thomas Callahan, cel mereu disponibil, s-a îndrăgostit.
― Nu m-am îndrăgostit.
― Cred că e un record. Cîte luni sînt, nouă, zece? Ai avut o relație stabilă timp de aproape un an, nu-i așa?
― Opt luni și trei săptămîni, dar să nu spui nimănui, Gavin. Nu îmi e ușor!
― Secretul tău e în siguranță. Dar mai dă-mi detalii. Ce înălțime are?
― Un metru șaizeci și cinci și cincizeci de kilograme, picioare lungi, Levis strîmți, independentă, fără pretenții, fata ta tipică din vest.
― Trebuie să-mi găsesc și eu una. Te însori cu ea?
― Bineînțeles că nu! Termină-ți băutura.
― Acum ești monogam?
― Dar tu?
106
John Grisham
― Pe dracu', nu! N-am fost niciodată. Dar nu vorbim despre mine, Thomas, vorbim despre Peter Pan aici de față, Callahan Mînă Sigură, bărbatul cu o versiune lunară a celei mai frumoase femei. Spune-mi, Thomas, și să nu-l minți pe cel mai bun prieten al tău, uită-te în ochii mei și spune-mi dacă ai cedat stării de monogamie?
Verheek era pe jumătate întins pe masă, privindu-l și rînjind prostește.
― Nu vorbi așa tare, spuse Callahan, uitîndu-se în jur.
― Răspunde-mi!
― Dă-mi celelalte nume de pe listă și îți spun!
Verheek se trase înapoi.
― Frumoasă încercare. Cred că răspunsul e da. Cred că ești îndrăgostit de fata asta, dar ești prea laș ca să recunoști. Cred că ți-a găsit punctul slab, amice.
― Bine, așa e. Te simți mai bine?
― Da, mult mai bine. Cînd fac și eu cunoștință cu ea?
― Cînd mi-o prezinți pe soția ta?
― Te-ai zăpăcit, Thomas. Între ele e o diferență fundamentală. Tu nu vrei s-o cunoști pe nevastă-mea, dar eu vreau s-o cunosc pe Darby. Înțelegi? Te asigur că sînt foarte deosebite.
Callahan zîmbi și bău. Verheek se relaxa și puse picior peste picior, în spațiul dintre mese. Ridică sticla verde la gură.
― Ești nervos, prietene, spuse Callahan.
― Îmi pare rău. Beau cît pot de repede.
Ciupercile fuseseră servite în tăvițe fierbinți. Verheek își îndesă două în gură și mestecă furios. Callahan îl privi. Chivas-ul îi alungase durerile provocate de foame și va mai aștepta cîteva minute. Oricum, prefera alcoolul oricărei mîncări.
Patru arabi se așezară la o masă lîngă ei, vorbind repede în limba lor. Toți patru comandară Jack Daniel's.
CAZUL PELICAN 107
― Cine i-a omorît, Gavin?
Acesta mestecă o clipă, apoi înghiți greu.
― Dacă aș ști, nu ți-aș spune. Dar jur că nu știu. E complicat. Ucigașii au dispărut fără urmă. A fost un plan
meticulos pus la punct și executat cu precizie. Nici o urmă.
― De ce tocmai ei doi?
Verheek mai băgă o ciupercă în gură.
― Simplu. E atît de simplu, e ușor de înțeles. Erau ținte atît de ușoare! Rosenberg nu avea nici un sistem de alarmă
În casă. Orice hoț putea să intre și să plece. Și bietul Jensen, care colinda prin locuri deocheate noaptea... Erau expuși. Chiar în clipa cînd ei mureau, ceilalți șapte judecători aveau agenți FBI în casă. De aceea au fost aleși. Erau proști.
― Atunci cine i-a ales?
― Cineva cu mulți bani. Ucigașii erau profesioniști. Probabil că au plecat din țară în cîteva ore. Credem că au fost trei, poate mai mulți. În cazul lui Rosenberg, poate să fi
fost unul singur. Credem că în ceea ce-l privește pe Jensen au lucrat cel puțin doi. Unul sau mai mulți stăteau de pază, iar tipul cu frînghia opera. Chiar dacă era un loc deocheat, era deschis publicului și prezenta riscuri. Dar au fost buni, foarte buni.
― Am citit o variantă care propune un singur asasin.
― Las-o baltă. E imposibil ca un singur om să-i fi omorît pe amîndoi. Imposibil.
― Cît ar cere un astfel de asasin?
― Milioane. Și costă o grămadă de bani ca să faci toate planurile.
― Și nu ai nici o idee?
― Ascultă, Thomas, eu nu iau parte la investigații, așa că va trebui să-i întrebi pe ei. Sînt sigur că știu mai mult decît mine. Eu nu sînt decît un avocat guvernamental inferior.
108
John Grisham
― Da, care din întîmplare se tutuiește cu președintele Curții Supreme.
― Mă cheamă la telefon din cînd în cînd. E plictisitor. Hai să ne întoarcem la discuția despre femei. Urăsc conversațiile despre drept.
― Ai vorbit cu el în ultima vreme?
― Mereu mă tragi de limbă, Thomas. Da, am vorbit puțin azi-dimineață. Are douăzeci și șapte de secretari care scotocesc prin evidențele sentințelor de la Curtea Supremă și de la instanțele inferioare, căutînd dovezi. Nu vor avea succes, i-am spus. Orice proces care ajunge la Curtea Supremă are cel puțin două părți implicate și fiecare din ele ar avea de cîștigat dacă doi sau trei judecători ar dispărea și ar fi înlocuiți de alți doi sau trei mai înțelegători. Sînt mii de recursuri care ar putea sfîrși, eventual, aici și nu poți să iei unul și să spui: „Ãsta e! Iată-l pe cel care i-a omorît!" E o prostie.
― El ce a spus?
― Bineînțeles că a fost de acord cu strălucita mea analiză. Cred că m-a sunat imediat după ce a citit Post, să vadă dacă poate să scoată ceva de la mine. Îți vine să crezi ce tupeu are?
Chelnerul le aruncă o privire grăbită.
Verheek se uită la listă, o închise și i-o dădu.
― Pește-sabie la grătar, brînză Roquefort, nici o legumă.
― Eu mănînc ciupercile, spuse Callahan. Chelnerul dispăru.
Callahan băgă mîna în buzunarul hainei și scoase un plic gros. Îl puse pe masă, lîngă sticla goală de bere.
― Uită-te la asta cînd ai timp.
― Ce este?
― Un fel de referat.
CAZUL PELICAN 109
― Le urăsc, Thomas. De fapt, urăsc dreptul și avocații și, cu excepția ta, urăsc profesorii de drept.
― Darby l-a scris.
― O să-l citesc la noapte. Despre ce e vorba?
― Cred că ți-am spus. E foarte ageră și inteligentă și e o studentă foarte activă. Scrie mai bine decît mulți alții. Pasiunea ei, în afara mea, firește, e dreptul constituțional.
― Sărăcuța!
― Săptămîna trecută a dispărut patru zile, m-a neglijat total și pe mine și restul lumii și a apărut cu propria ei teorie, la care a renunțat acum. Dar citește-o oricum. E fascinantă.
― Cine e suspectul?
Arabii izbucniră într-un rîs nechezat, lovindu-se cu palma și împrăștiind whisky. Se uitară la ei vreme de un minut, pînă se liniștiră.
― Nu-i așa că urăști adunăturile de bețivi? spuse Ver-heek.
― E dezgustător.
Verheek băgă plicul în haina lui de pe spatele scaunului.
― Care-i teoria ei?
― E puțin neobișnuită. Dar citește-o. Nu poate să facă rău nimănui, nu-i așa? Aveți nevoie de ajutor.
― O s-o citesc numai pentru că a scris-o ea. Cum e la pat?
― Cum e nevastă-ta la pat?
― Bogată. Sub duș, la bucătărie, la băcănie, e bogată în orice face.
― Asta nu poate să dureze.
― Pînă la sfîrșitul anului o să plece. Poate capăt casa și ceva mărunțiș.
― Nu ai făcut o înțelegere prenupțială?
110
John Grisham
― Ba da, dar amintește-ți că sînt avocat. Are mai multe portițe de scăpare decît un act de revizuire a impozitelor. L-a făcut un prieten de-al meu. Nu-i așa că iubești legea?
― Hai să vorbim despre altceva.
― Despre femei?
― Am o idee. Vrei să faci cunoștință cu o fată, nu-i așa?
― Vorbești despre Darby?
― Da, despre Darby.
― Mi-ar plăcea s-o cunosc.
― Noi mergem la St. Thomas de Ziua Recunoștinței. Ce-ar fi să ne întîlnim acolo?
― Trebuie să-mi aduc nevasta?
― Nu. Ea nu e invitată.
― O să zburde pe plajă într-un bikini foarte mic? Așa, ca să facă impresie asupra noastră?
― Probabil.
― Nu pot să cred.
― Poți să iei un apartament în comun cu noi și să ne distrăm.
― Frumos, frumos. Foarte frumos.



13

Telefonul sună de patru ori, robotul se cuplă, vocea înregistrată se auzi în apartament, semnalul, apoi nici un mesaj. Peste un minut, sună iar și Gray Grantham îl ridică. Stătea în pat, pe o pernă, încercînd să vadă ceva în jur.
― Cine este? întrebă el cu greutate. Dinspre fereastră nu venea nici o lumină.
Vocea de la celălalt capăt al firului era joasă și timidă.
― Ești Gray Grantham de la Washington Post?
― Da. Cine întreabă?
― Nu pot să-ți spun numele meu, spuse celălalt rar.
Ceața se ridică și privirea i se concentră pe ceas. Era cinci patruzeci.
― Bine, lasă numele. De ce mă suni?
― Am văzut articolul tău de ieri despre Casa Albă și cei nominalizați.
― Bine. Tu și un milion de alți oameni. De ce mă suni la ora asta imposibilă?
― Scuză-mă. Mă duc la lucru și în drum m-am oprit la un telefon public. Nu pot să te sun de la birou sau de acasă.
Vocea era limpede, bine articulată și omul părea inteligent.
― Ce fel de birou?
― Sînt avocat.
112
John Grisham
Minunat. Washington-ul era căminul a jumătate de milion de avocați.
― Particular sau la guvern?
O ușoară ezitare.
― Mai bine nu-ți spun.
― Bine. Ascultă, aș prefera să dorm. Spune-mi precis de ce ai sunat.
― S-ar putea să știu ceva despre Rosenberg și Jensen. Grantham se așeză pe marginea patului.
― De exemplu...
O pauză mult mai lungă.
― Înregistrezi convorbirea?
― Nu. Ar trebui s-o fac?
― Nu știu. Sînt foarte speriat și tulburat, domnule Grantham. Prefer să nu înregistrezi. Poate cînd vă sun data viitoare, bine?
― Cum dorești. Ascult.
― Convorbirea poate fi localizată?
― Cred că se poate. Dar ești la un telefon public, nu-i așa? Ce importanță are?
― Nu știu. Mi-e frică.
― E în regulă. Jur că nu înregistrez și jur că nu o să încerc să localizez telefonul. Ce ai pe suflet?
― Cred că s-ar putea să știu cine i-a omorît.
Grantham era în picioare.
― E ceva destul de prețios.
― S-ar putea să mă omoare. Crezi că mă urmăresc?
― Cine? Cine să te urmărească?
― Nu știu. Vocea se stinse, ca și cum omul s-ar fi uitat peste umăr.
Grantham se plimba prin fața patului.
― Liniștește-te. De ce nu-mi spui cum te cheamă? Jur că e confidențial.
― Garcia.
― Nu e numele adevărat, nu-i așa?
― Sigur că nu, dar e tot ce pot să spun.
CAZUL PELICAN 113
― Bine, Garcia. Spune.
― Nu sînt sigur. Dar cred că am dat peste ceva la birou ce nu trebuia să văd.
― Ai o copie?
― Poate.
― Ascultă, Garcia, tu m-ai sunat. Vrei să vorbești sau au?
― Nu sînt sigur. Ce ai de gînd să faci dacă îți spun ceva?
― Să verific. Dacă vom acuza pe cineva de asasinarea a doi judecători de la Curtea Supremă de Justiție, crede-mă, trebuie acționat cu multă grijă.
Urmă o pauză foarte lungă. Grantham îngheță și așteptă.
― Garcia, ești acolo?
― Da. Putem vorbi mai tîrziu?
― Sigur. Putem să vorbim și acum.
― Trebuie să mă gîndesc. Nu am mîncat și nu am dormit ca lumea de o săptămînă și nu mai gîndesc rațional. Poate te sun mai tîrziu.
― Bine, bine. E în regulă. Poți să mă suni la lucru și...
― Nu. Nu am să te sun la lucru. Îmi pare rău că te-am trezit.
Închise. Grantham se uită la șirul de numere de pe aparat și apăsă pe șapte taste, așteptă, apoi pe încă șase și încă patru. Scrise un număr pe carnetul de lîngă telefon și închise. Telefonul public era pe Strada 15, în Pentagon City.


Gavin Verheek dormi patru ore și, cînd se trezi, era încă beat. Cînd ajunse la Hoover Building, peste o oră, aburii alcoolului se risipeau și se instala durerea de cap. Se blestema pe sine, îl blestema pe Callahan care, fără îndoială, va dormi pînă la amiază și se va trezi proaspăt, plin de viață și gata să zboare spre New Orleans. Plecaseră de la restaurant la ora închiderii, la miezul nopții, intraseră în cîteva baruri și glumiseră dacă să meargă la un film porno, dar ― din moment ce sala lor preferată fusese distrusă ― nu puteau. Așa încît au băut pînă la trei sau patru.
114
John Grisham
Avea întîlnire cu directorul Voyles la unsprezece și trebuia să pară treaz și activ. Va fi imposibil. Spuse secretarei lui să închidă ușa și-i motivă acest lucru prin faptul că se molipsise cu un virus al naibii, poate gripă, și că trebuia să fie lăsat singur în biroul lui, doar dacă nu era ceva al dracului de important. Ea îi studie ochii și păru că adulmecă mai mult ca de obicei. Mirosul de bere nu dispare întotdeauna în timpul somnului.
Secretara ieși și închise ușa. El o încuie. Ca să-și ia revanșa, sună în camera lui Callahan, dar nu-i răspunse nimeni.
Ce viață! Prietenul lui cel mai bun cîștiga aproape cît el, dar lucra treizeci de ore într-o săptămînă aglomerată și avea recolta lui de tinere ascultătoare, cu douăzeci de ani mai tinere decît el. Apoi își aminti ce planuri mari făcuseră pentru săptămînă pe care o vor petrece la St. Thomas și se gîndi cum va hoinări Darby pe plajă. Se va duce, chiar dacă va trebui să divorțeze din această cauză.
Un val de greață îi invadă pieptul, urcă pe esofag în sus și el se întinse repede pe jos. Un covor ieftin guvernamental. Respiră adînc și simți în vîrful capului bătăile inimii. Tavanul nu se învîrtea, ceea ce era încurajator. După trei minute, era evident că nu va vomita, cel puțin nu acum.
Ajungea cu mîna la servietă, așa că o trase lîngă el. Găsi plicul înăuntru, împreună cu ziarul de dimineață. Îl deschise, despături referatul și îl ținu cu amîndouă mîinile la cincisprezece centimetri de ochi.
Erau treisprezece pagini imprimate la computer, toate scrise la două rînduri și cu margine lată. Comod de mînuit. Pe pagini erau note de mînă și paragrafe întregi erau tăiate. Cuvintele „Prima ciornă" erau scrise de mînă, sus, pe prima pagină, cu o carioca. Numele ei, adresa și numărul de telefon erau imprimate pe prima foaie.
Le va răsfoi cîteva minute, cît va sta întins pe podea, apoi spera că se va simți în stare să lucreze la birou și să-și ono-
CAZUL PELICAN 115
reze sarcina de avocat guvernamental important. Se gîndi la Voyles și pulsațiile din cap se intensificară.
Fata scria bine, în stilul comun tuturor studenților la drept, cu fraze lungi. Dar se exprima limpede. Evita cuvintele cu două înțelesuri și jargonul avocățesc pe care majoritatea studenților îl cultivă cu disperare. Nu va avea succes ca I avocat angajat la guvernul Statelor Unite.
Gavin nu auzise niciodată de suspectul ei și era sigur că acesta nu era pe lista nimănui. Tehnic vorbind, era mai mult O poveste despre un proces din Louisiana, decît un referat. Ea expunea faptele succint și le făcea interesante. Cu adevărat fascinante. Nu frunzărea referatul, citea atent.
Faptele ocupau patru pagini, apoi fata le umpluse pe următoarele trei cu scurte informații despre părți. Aici era puțin trenant, dar continuă să citească, prins de text. La pagina opt, referatul, sau ce o fi fost, trecea în revistă procesul. La nouă, era amintit recursul, iar ultimele trei pagini expuneau consecințele neverosimile ale dispariției lui Rosenberg și Jensen de la Curte. Callahan spusese că fata îndepărtase deja această ipoteză și se părea că, spre sfîrșit, pierduse din avînt.
Dar se citea foarte ușor. Pentru moment, uitase de durerea de cap și citise treisprezece pagini scrise de o studentă la drept, stînd întins pe jos, pe covorul murdar, și avînd un milion de alte treburi.
La ușă se auzi o bătaie ușoară. Se ridică încet, se puse pe picioare cu precauție și păși spre ușă.
― Da?
Era secretara.
― Îmi pare rău că vă deranjez. Dar directorul dorește să vă vadă în biroul lui în zece minute.
Verheek deschise ușa.
― Ce?
― Da, domnule. Zece minute.
Își frecă ochii și respiră repede.
― De ce?
116
John Grisham
― Am fost retrogradată pentru că am pus întrebări de felul acesta, domnule.
― Ai apă de gură?
― Da, cred că da. Vreți să v-o dau?
― Nu aș fi întrebat asta. Adu-mi-o. Ai și gumă?
― Gumă?
― Gumă de mestecat.
― Da, domnule. Vreți și gumă?
― Adu-mi apa de gură și guma și niște aspirină dacă ai.
Se duse la biroul lui și se așeză, ținîndu-și capul în mîini și frecîndu-și tîmplele. O auzi închizînd cu zgomot sertarele, apoi apăru în fața lui cu cele cerute.
― Mulțumesc. Scuză-mă pentru grosolănie.
Arătă hîrtiile de pe scaunul de lîngă ușă.
― Trimite referatul acela lui Eric East, la etajul patru. Scrie o notă din partea mea. Spune-i să se uite peste el cînd are timp.
El plecă cu referatul.


Fletcher Coal deschise ușa Biroului Oval și vorbi cu gravitate cu K.O. Lewis și cu Eric East. Președintele era în Porto Rico pentru a constata ravagiile făcute de uragan, iar directorul Voyles refuza să se întîlnească singur cu Coal. Își trimisese subalternii.
Coal le făcu semn spre sofa, iar el se așeză pe măsuța de cafea. Haina îi era încheiată, iar cravata impecabilă. Nu se relaxa niciodată. East auzise diferite povești despre obiceiurile lui. Lucra douăzeci de ore pe zi, șapte zile pe săptămînă, bea numai apă și își lua majoritatea meselor de la un automat din subsol. Citea ca un computer și-și petrecea zilnic ore întregi revăzînd note, rapoarte, corespondență și munți de legi. Avea o memorie perfectă. De o săptămînă, aduceau rapoarte zilnice asupra investigațiilor lor în acest birou și i le dădeau lui Coal, care înghițea materialul și-l memora pentru viitoarea întîlnire. Dacă greșeau ceva, îi teroriza. Toți îl
CAZUL PELICAN 117
urau, dar era imposibil să nu îl respecți. Era mai deștept: decît ei și lucra mai mult. Și știa asta.
Era plin de el, în pustietatea Biroului Oval. Șeful lui își juca rolul în fața camerelor de filmat, dar adevărata putere rămăsese aici, pentru a conduce țara.
K.O. Lewis puse un vraf de zece centimetri de rapoarte pe masă.
― Ceva nou? întrebă Coal.
― Poate. Autoritățile franceze revăd, în mod obișnuit, filmele făcute de camerele de securitate de pe aeroportul din Paris și cred că au recunoscut un chip. Au verificat cu celelalte două camere, puse în unghiuri diferite, apoi au raportat la Interpol. Fața e deghizată, dar Interpol-ul crede că e vorba de Khamel, teroristul. Sînt sigur că ai auzit de...
― Am auzit.
― Au studiat filmul și sînt aproape siguri că a venit cu un avion care a zburat fără escală de la Dulles, miercurea trecută, la zece ore după ce a fost găsit Jensen.
― Concorde?
― Nu. United. Pe baza timpului și a localizării oamenilor, au posibilitatea să stabilească porțile de ieșire și zborurile.
― Și Interpol-ul a contactat CIA?
― Da. Au vorbit cu Gminski, azi pe la unu.
Fața lui Coal nu exprima nimic.
― Cît de siguri sînt?
― Optzeci la sută. E maestru în arta deghizării și ar fi cam neobișnuit pentru el să călătorească astfel. De aceea există îndoieli. Avem fotografii și există un raport pentru informarea Președintelui. Cinstit vorbind, eu am studiat fotografiile și nu pot să spun nimic. Dar Interpol-ul îl cunoaște.
― Nu s-a fotografiat de bunăvoie de ani de zile, nu-i așa?
― Nu, din cîte știm. Și circulă zvonul că se operează, pentru a-și face un chip nou, la fiecare doi-trei ani.
Coal cîntări o clipă lucrurile.
_
118
John Grisham
― Bine. Ce se întîmplă dacă e Khamel și dacă a fost implicat în asasinate? Ce înseamnă asta?
― Înseamnă că nu îl vom găsi niciodată. E urmărit cu stăruință în cel puțin nouă țări, inclusiv Israelul. Înseamnă că i s-a plătit foarte mult ca să-și exercite aici talentele. Am spus mereu că ucigașul sau ucigașii sînt profesioniști, care au plecat înainte ca trupurile să se răcească.
― Asta nu înseamnă mare lucru.
― Așae.
― Bine. Ce altceva mai aveți?
Lewis se uită la Eric East.
― Avem raportul zilnic, ca de obicei.
― Au fost destul de seci în ultima vreme.
― Da. Avem trei sute optzeci de agenți care lucrează douăsprezece ore pe zi. Ieri au vorbit cu o sută șaizeci de oameni din treizeci de state. Am...
Coal ridică mîna.
― Scutește-mă. Am să citesc raportul. E mai prudent să spui că nu a apărut nimic nou.
― Poate e ceva.
Lewis se uită la Eric East, care ținea în mînă un exemplar al referatului.
― Ce este? întrebă Coal.
East se foi neliniștit. Referatul circulase din șef în șef pînă la Voyles, care îl citise și căruia îi plăcuse. Nu îl considera demn de o atenție serioasă, dar îl pomenea pe Președinte și îi plăcea ideea de a-i face pe Coal și pe șeful lui să transpire. Le dăduse instrucțiuni lui Lewis și East să înmîneze referatul lui Coal și să-l trateze ca pe o ipoteză importantă, pe care FBI-ul o lua în serios. Pentru prima dată într-o săptămînă, Voyles zîmbise vorbind de idioții din Biroul Oval care vor da fuga să-și caute acoperiri, după citirea referatului. Dă-i drumul, spuse Voyles. Spune-le că intenționăm să verificăm cu douăzeci de agenți.
CAZUL PELICAN 119
― E o ipoteză care a apărut în ultimele douăzeci și patru de ore și care l-a intrigat pe directorul Voyles. Se teme că ar putea să-i dăuneze Președintelui.
Coal avea chipul împietrit, nu-i tresărea nici un mușchi.
― Cum așa?
East puse referatul pe masă.
― Totul e aici, în raport.
Coal se uită la el, apoi îl studie pe East.
― Bine. O să-l citesc mai tîrziu. Asta e tot?
Lewis se ridică și se încheie la haină.
― Da. Noi plecăm.
Coal îi conduse la ușă.


Nu se auzea nici o fanfară, cînd avionul Air Force One ateriza la Andrews, la zece și cîteva minute. Regina plecase să strîngă fonduri și nici un prieten sau rudă nu-l întîmpină pe Președinte, cînd acesta cobori din avion și se repezi în limuzină. Coal îl aștepta. Președintele se afundă în scaun.
― Nu te așteptam, spuse el.
― Îmi pare rău. Trebuie să vorbim.
Limuzina acceleră, îndreptîndu-se spre Casa Albă.
― E tîrziu și sînt obosit.
― Cum a fost uraganul?
― Impresionant. A zburat un milion de colibe și bordeie și acum le vom aloca două miliarde și vom construi case noi și centrale electrice. Au nevoie de un uragan bun la fiecare cinci ani.
― Am pregătit declarația despre dezastru.
― Bine. Ce e atît de important?
Coal îi dădu o copie a ceea ce va fi cunoscut de acum drept referatul „pelican".
― Nu vreau să citesc, spuse Președintele. Spune-mi despre ce e vorba.
― Voyles și echipa lui pestriță au dat de un suspect pe care nimeni nu l-a pomenit pînă acum. Un suspect necunoscut și improbabil. O studentă ambițioasă de la drept, din Tu-
120
John Grisham
lane, a scris blestemăția asta, care a ajuns cumva la Voyles, care l-a citit și a hotărît că merită atenție. Amintiți-vă că au mare nevoie de suspecți. Ipoteza e atît de forțată și de incredibilă încît nu mă neliniștește. Dar mă îngrijorează Voyles. A hotărît că trebuie să continue cu perseverență, iar presa îi urmărește fiecare mișcare. S-ar putea să fie scurgeri de informații.
― Nu putem să-i controlăm investigațiile.
― Le putem manipula. Gminski așteaptă la Casa Albă și...
― Gminski!
― Liniștiți-vă. I-am dat personal o copie lui Gminski acum trei ore și l-am pus să jure că va ține secretul. Am mai multă încredere în el decît în Voyles.
― Eu nu am încredere în nici unul.
Lui Coal îi făcea plăcere să audă așa ceva. Dorea ca Președintele să nu aibă încredere decît în el.
― Cred că ar trebui să cereți CIA să investigheze imediat. Aș vrea să știu tot înainte ca Voyles să înceapă cercetările, chiar dacă nu găsește nimic. Dar dacă știm mai mult decît Voyles, îl puteți convinge să dea înapoi. E logic.
Președintele era învins.
― E ceva intern. CIA nu are ce căuta în afacerea asta. Probabil că e și ilegal.
― Tehnic vorbind, e ilegal. Dar Gminski o va face pentru dumneavoastră și poate să acționeze repede, în secret și mult mai complet decît FBI-ul.
― E ilegal.
― S-a mai făcut pînă acum, de multe ori.
Președintele privi circulația. Ochii lui erau umflați și roșii, dar nu de oboseală. Dormise trei ore în avion. Dar își petrecuse ziua părînd trist și îngrijorat pentru uzul camerelor de filmat și își revenea cu greu.
Luă referatul și îl puse pe scaunul gol de lîngă el.
― E cineva cunoscut?
― Da.



14

Din cauză că este un oraș nocturn, New Orleans se trezește încet. E tăcut mult timp după apariția zorilor, apoi își scutură pînzele de păianjen și intră în dimineață. Nu există aglomerație matinală, cu excepția străzilor către și din suburbii și a străzilor aglomerate din centru. În toate orașele e la fel. Dar în Cartierul Francez, sufletul orașului New Orleans, mirosul de whisky, jambalaya (1) și pește din timpul nopții stăruie deasupra străzilor pustii pînă cînd apare soarele. O oră sau două mai tîrziu, îi ia locul aroma de cafea de la French Market și de clătite și, pe la această oră, trotuarele se animă încet.
Darby se ghemui pe un scaun din balconaș, bîndu-și cafeaua și așteptînd soarele. Callahan era puțin mai departe, dincolo de ușa balconului, înfășurat în cearșafuri și dormind dus. Era o urmă de adiere, dar după-amiază va fi iar umed. Își strînse mai bine halatul în jurul gîtului și trase în piept aroma persistentă a coloniei lui. Se gîndi la tatăl ei și la cămășile lui de bumbac, cu guler răsfrînt, pe care o lăsa să i le poarte cînd era adolescentă. Trebuia să-și suflece mînecile pînă la coate și poalele îi ajungeau la genunchi; se plimba cu prietenele ei, sigură în credința că nici una nu era mai gro-

(1) Jambalaya ― orez fiert cu șuncă, pui, cîrnați, creveți sau stridii și asezonat cu verdețuri aromate.
122
John Grisham
zavă ca ea. Tatăl ei îi era prieten. Pe vremea cînd terminase liceul, avea voie să ia orice din dulapul lui, cu condiția ca lucrurile să fie spălate și bine călcate și puse la loc pe umerașe, încă mai simțea mirosul de Grey Flannel cu care își dădea el pe față în fiecare zi.
Dacă ar fi trăit, ar fi avut cu patru ani mai mult decît Thomas Callahan. Mama ei se recăsătorise și se mutase la Boise. Darby avea un frate în Germania. Toți trei vorbeau adesea. Tatăl fusese elementul de legătură al unei familii dezmembrate și moartea lui îi împrăștiase.
În accidentul de avion mai muriseră douăzeci de oameni și, înainte ca funeraliile să se fi sfîrșit, sunaseră avocații. Era primul ei contact adevărat cu lumea legii și nu era plăcut. Avocatul familiei se ocupa de bunuri imobiliare și nu știa nimic despre litigii. Un șmecher a venit la fratele ei și a convins familia să facă repede proces. Numele lui era Herschel. Timp de doi ani au suferit pentru că Herschel trăgea de timp, mințea și conducea prost cazul. Au căzut de acord, cu o săptămînă înaintea procesului, pentru o jumătate de milion, după ce Herschel și-a luat partea, iar Darby a primit o sută de mii.
S-a hotărît să se facă avocat. Dacă un clovn ca Herschel putea să fie avocat și să cîștige mulți bani prin înșelăciune, atunci putea și ea să fie, dar cu un scop mai nobil. Se gîndea adesea la Herschel. După ce va intra în barou, primul ei proces va fi împotriva lui: îl va acuza de practică veroasă. Voia să lucreze pentru o firmă care se ocupă de mediu. Știa că nu va fi o problemă să-și găsească de lucru.
Cele o sută de mii erau neatinse. Noul soț al mamei ei, director la o companie, era puțin mai bătrîn și mult mai bogat și, la scurtă vreme după căsătorie, ea își împărțise partea din despăgubire între Darby și fratele ei. Spunea că banii îi aminteau de soțul decedat, gestul fiind simbolic. Deși îl iubea încă pe tatăl lor, avea o viață nouă, într-un oraș nou, cu un alt soț, care va ieși la pensie peste cinci ani, cu destui
I
CAZUL PELICAN 123
'bani. Darby fusese tulburată de gestul ei simbolic, dar îl , apreciase și luase banii.
Cei o sută de mii se dublaseră. I-a plasat în fonduri speciale, dar numai în cele care nu aveau interese în companii chimice și petrolifere. Avea o mașină Accord și trăia modest. . Garderoba ei era mai ales pentru facultate, haine luate de la magazinele de prezentare ale fabricilor. Ea și Callahan se duceau la cele mai bune restaurante din oraș și nu mîncau de două ori în același loc. Fiecare își plătea partea.
Lui nu îi prea păsa de bani și nu o forțase să-i dea detalii despre situația ei. Avea mai mult decît studentul obișnuit de la drept, dar Tulane avea partea sa de copii bogați.
S-au întîlnit timp de o lună, înainte de a face dragoste. Ea îi pusese condițiile de bază, iar el fusese de acord cu ele. Nu va vedea și alte femei. Vor fi foarte discreți. Iar el nu trebuia să mai bea atît de mult.
Pe primele două le-a respectat, dar a continuat să bea. Tatăl, bunicul și frații lui erau mari băutori. De la el se aștepta același lucru. Dar, pentru prima dată în viața lui, Thomas Callahan era îndrăgostit nebunește și cunoștea punctul în care whisky-ul o deranja pe partenera lui. Era atent. Cu excepția ultimei săptămîni și a durerii personale de a-l fi pierdut pe Rosenberg, nu bea niciodată înainte de cinci după-amiaza. Cînd erau împreună, el nu mai bea Chivas dacă băuse destul și credea că-i va afecta virilitatea.
Era amuzant să vezi un bărbat de patruzeci și cinci de ani îndrăgostit pentru prima oară. Se străduia să mențină o oarecare indiferență, dar în viața lor intimă era ca un student în anul doi.
Darby îl sărută pe obraz și îl acoperi cu o pătură. Hainele ei erau puse în ordine pe un scaun. Închise fără zgomot ușa de la intrare. Acum, soarele era sus, luminînd printre clădiri strada Dauphine. Trotuarul era pustiu.
Avea un curs de trei ore, apoi Callahan și dreptul constituțional la unsprezece. Trebuia să facă un referat pe săptămînă pentru o simulare de proces la Curtea de Apel.
124 John Grisham
Era în urmă cu două cursuri. Venise timpul să fie din nou studentă. Pierduse patru zile jucîndu-se de-a detectivul și acum se admonesta singură pentru asta.
Mașina era după colț, la o jumătate de bloc.


O urmăriră și era un spectacol plăcut. Pantaloni jeans strimți, tricou larg, picioare lungi, ochelari de soare ca să-i ascundă ochii nemachiați. O urmăriră cum închide ușa și pășește repede de-a lungul străzii Royale, apoi dispare după colț. Părul era lung pînă la umăr și părea roșu închis.
Ea era.


Își luă prînzul într-o pungă de hîrtie maro și găsi o bancă în parc, cu spatele către New Hampshire. Ura Piața Dupont cu vagabonzii, drogații, perverșii, hippy îmbătrîniți și indivizi punk în haine de piele neagră, cu păr roșu zbîrlit și limbi depravate. Dincolo de fîntînă, un bărbat bine îmbrăcat, cu o portavoce, îndemna un grup de militanți pentru drepturile animalelor să facă un marș spre Casa Albă. Cei îmbrăcați în piele îi luau în derîdere și-i înjurau, dar patru polițiști călare se aflau în apropiere pentru a preveni tulburările.
Se uită la ceas și coji o banană. Era amiaza și ar fi preferat să mănînce în altă parte. Întîlnirea urma să fie scurtă. Înregistră înjurăturile și bătaia de joc și-l văzu pe cel pe care-l aștepta străbătînd mulțimea. Ochii lor se întîlniră, dădură din cap și curînd stăteau pe bancă, unul lîngă altul. Îl chema Booker și venea de la Langley. Se întîlneau rar, cînd liniile de comunicație deveneau încurcate sau neclare și cînd șefii lor aveau nevoie să audă cuvinte pe care nimeni altcineva nu trebuia să le știe.
Booker nu mîncase de prînz. Începu să curețe alune prăjite și aruncă resturile sub banca circulară.
― Ce face domnul Voyles?
― Ticălos ca dracu'. Ca de obicei.
Aruncă alune în gură.
CAZUL PELICAN 125
― Gminski a stat aseară la Casa Albă pînă la miezul nopții, spuse Booker.
Nu-i răspunse. Voyles știa.
Booker continuă:
― Au intrat în panică. Micul „pelican" i-a speriat. L-am citit și noi și sîntem aproape siguri că nu v-a impresionat, dar ― dintr-un motiv sau altul ― Coal e îngrozit și l-a supărat și pe Președinte. Ne închipuim că voi vă distrați pe seama lui Coal și a șefului lui și ― pentru că referatul pomenește și de fotografia aia, ne imaginăm ce distracție e pe voi. Înțelegi ce vreau să spun?
Mușcă doi centimetri din banană și nu spuse nimic.
Iubitorii de animale se puseră în mișcare în formație neregulată, iar iubitorii de haine de piele îi fluierară.
― Oricum, nu e treaba noastră și nu ar trebui să fie nici a voastră, dar Președintele vrea ca noi să facem în secret investigații asupra cazului „pelican", înainte ca voi să ajungeți la el. E convins că nu vom găsi nimic și vrea să știe sigur că așa e, pentru a-l putea convinge pe Voyles să dea înapoi.
― Nu e nimic cu referatul.
Booker urmări un bețiv care urina în fîntînă. Polițiștii plecau.
― Deci Voyles se distrează un pic, nu-i așa?
― Urmărim toate pistele.
― Nici un suspect adevărat, nu?
― Nu. Banana se terminase. De ce se tem atît de mult că cercetăm chestia asta?
Booker ronțăi o alună mică încă în coajă.
― Pentru ei e foarte simplu. Sînt furioși că numele lui Pryce și MacLawrence au fost divulgate și ― bineînțeles ― e vina noastră. Nu au deloc încredere în Voyles. Și dacă voi începeți cercetările asupra cazului „pelican", se tem că presa va afla și Președintele o va încasa. Alegerile sînt la anul etc, etc.
― Ce i-a spus Gminski Președintelui?
126
John Grisham
― Că nu vrea să se amestece în investigațiile FBI, că avem lucruri mai bune de făcut și că ar fi ilegal. Dar, de vreme ce Președintele ne roagă așa de tare și Coal ne amenință, o vom face. Și iată-mă stînd de vorbă cu tine.
― Voyles apreciază asta.
― Vom începe cercetările azi, dar totul e absurd. Vom analiza în amănunt toate mișcările, vom sta deoparte și într-o săptămînă vom spune Președintelui că toată povestea e o împușcătură în întuneric.
Îndoi marginea pungii maronii și se ridică.
― Bun. Îi voi raporta lui Voyles. Mulțumesc.
Porni spre Connecticut, departe de tinerii punk îmbrăcați în piele și dispăru.


Monitorul se afla pe o masă în dezordine, din mijlocul sălii redactorilor; Gray Grantham îl urmărea, ignorînd zumzetul făcut de reporteri. Sună telefonul. Apăsă pe buton și luă receptorul fără să părăsească monitorul.
― Aici Gray Grantham.
― Sînt Garcia.
Uită de monitor.
― Da, ce s-a întîmplat?
― Am două întrebări. Întîi, înregistrezi convorbirile și, doi, poți să le localizezi?
― Nu și da. Nu înregistrăm fără să cerem permisiunea și putem să le localizăm, dar nu o facem. Parcă ai spus că nu mă suni la birou.
― Vrei să închid?
― Nu, e în regulă. Prefer să vorbesc de la birou, la ora trei după-masă, decît la ora șase dimineața, în pat.
― Scuză-mă. Sînt doar speriat, asta-i tot. Am să vorbesc atîta vreme cît am încredere în tine, dar dacă mă minți vreodată, domnule Grantham, nu mai vorbesc.
― S-a făcut. Cînd începi?
― Acum nu pot să vorbesc. Sînt la un telefon public în centru și mă grăbesc.
CAZUL PELICAN 127
― Ziceai că ai o copie.
― Nu, am spus că s-ar putea să am o copie. Vom vedea.
― Bine. Cînd ai să poți să mă suni iar?
― Trebuie să stabilim o întîlnire?
― Nu. Dar eu circul foarte mult.
― Am să sun mîine, în timpul prînzului.
― Am să aștept aici.
Garcia închisese. Granthman apăsă pe șapte taste, apoi pe șase și pe urmă pe patru. Scrise numărul, apoi răsfoi prin paginile galbene pînă găsi Pay Phones Inc. Era un număr de pe Pennsylvania Avenue, lîngă Ministerul de Justiție.



15

Cearta a început la desert, o parte a mesei cînci Callahan prefera să bea. Ea i-a amintit cît băuse pînă atunci la cină: două whisky-uri duble în timp ce așteptau să fie gata masa, unul înainte de a comanda și două sticle de vin la pește, din care ea băuse două pahare. El bea prea repede și se amețea, iar cînd ea termină numărătoarea, el era deja furios. A comandat Drambuie la desert, pentru că îl prefera și pentru că, deodată, devenise o chestiune de principiu. II înghiți și mai comandă unul; ea se înfurie.
Darby amestecă în cafea, nebăgîndu-l în seamă. Dorea să plece fără să aibă o scenă și să ajungă singură la apartamentul ei.
Cearta se înteți pe trotuar, cînd se îndepărtau de restaurant. El scoase cheile de la Porsche din buzunar și ea îi spuse că e prea beat ca să conducă. Să-i dea ei cheile. El le ținu strîns și, clătinîndu-se, se îndreptă spre parcare, trei blocuri mai departe. Ea hotărîse să se ducă acasă pe jos. „Plimbare plăcută", spusese el. Ea l-a urmat, la cîțiva pași, jenată de silueta care se clătina în fața ei. Îl rugă. Tensiunea lui crescuse. Fir-ar să fie, era profesor de drept. O să omoare pe cineva. El se clătină, se apropie repede de marginea trotuarului, apoi dădu înapoi. Îi strigă peste umăr că el conduce mai bine beat decît conduce ea cînd e trează. Ea rămase în
CAZUL PELICAN 129
urmă. Mai fusese cu el în asemenea situații și știa de ce e în stare un tip beat la volanul unei Porsche.
El traversă strada orbește, cu mîinile adînc băgate în buzunare, ca și cum le-ar fi apărat de vreun individ rătăcitor în noaptea tîrzie. Aprecie greșit distanța pînă la trotuar și îl lovi cu vîrful piciorului în loc să pună talpa pe el și se rostogoli, împiedicîndu-se și înjurînd, pe trotuar. Se ridică repede, înainte ca ea să-l ajungă. „Lasă-mă în pace, fir-ar să fie", îi spuse. „Dă-mi cheile", se rugă ea, „sau plec pe jos". El o împinse. „Plimbare plăcută", îi spuse el rîzînd. Nu îl văzuse niciodată atît de beat. Nu o atinsese niciodată la mînie, indiferent dacă era sau nu beat.
Lîngă parcare era o bombă slinoasă, cu reclame de neon pentru bere, care-i acopereau ferestrele. Se uită prin ușa deschisă căutînd ajutor, dar se gîndi că e o prostie. Era plină de bețivi.
Strigă după el, care se apropia de Porsche.
― Thomas! Te rog! Lasă-mă pe mine la volan!
Se afla pe trotuar și nu voia să meargă mai departe.
El se împiedică și îi făcu semn cu mîna, mormăind. Descuie ușa, se aplecă și dispăru printre mașini. Motorul porni și urlă la accelerație.
Darby se rezemă de zidul clădirii, care era la un metru și ceva de ieșirea din parcare. Se uită pe stradă și aproape speră să vadă un polițist. Prefera să-l vadă arestat decît mort.
Era prea departe să meargă pe jos. Îl va urmări cum pleacă, apoi va chema un taxi și îl va ocoli o săptămînă. Cel puțin o săptămînă. Plimbare plăcută, își spuse ea.
El acceleră din nou și roțile scrîșniră.
Explozia o aruncă la pămînt. Căzu în patru labe, cu fața în jos, năucită o clipă, apoi conștientă de căldura și de bucățelele de resturi în flăcări care cădeau în jur. Se uită îngrozită spre parcare. Mașina făcuse un salt violent și aterizase cu roțile în sus. Cauciucurile, roțile, ușile și aripile atîrnau. Mașina însăși era o minge de foc, înghițită cu zgomot de flăcări.
130
John Grisham
Darby porni într-acolo strigîndu-l. În jurul ei cădeau resturi și căldura o opri. Rămase la zece metri de mașină, țipînd cu mîinile la gură.
Atunci izbucni a doua explozie și o azvîrli înapoi.
Se poticni și se lovi tare cu capul de bara de protecție a unei mașini. Simțea asfaltul fierbinte sub obraz și aceasta fu ultima ei amintire.
Cîrciuma se goli și bețivii se împrăștiară. Stăteau de-a lungul trotuarului și se uitau. Vreo doi încercară să înainteze, dar căldura le înroși fețele și îi ținu departe. Un fum gros, greu, se înălța din mingea de foc și în cîteva secunde luară foc încă două mașini. Se auzeau strigăte și voci neliniștite.
― A cui e mașina?
― Sunați la 911!
― E cineva în mașină?
― Sunați la nouă unu unu!
O traseră de umeri pînă pe trotuar, în mijlocul mulțimii. Spunea întruna numele lui Thomas. Un șervet ud, adus de la cîrciuma, îi fu pus pe frunte.
Mulțimea se îngroșă și strada se aglomeră. Sirenele, auzi sirenele cînd își reveni. Simțea un cucui la ceafă și ceva rece pe față. Gura îi era uscată.
― Thomas, Thomas, repeta ea mereu.
― E în regulă, e în regulă, spuse un chip întunecat aplecat deasupra ei. Îi ținea cu grijă capul și o bătea ușor pe mînă. Alte cîteva chipuri erau aplecate asupra ei. Toate dădeau din cap în deplin acord: „E în regulă".
Sirenele urlau. Dădu încet șervetul la o parte și ochii ei priviră atent. Pe stradă se apropiau lumini roșii și albastre. Sirenele erau asurzitoare. Se ridică. O sprijiniră de zidul de sub reclama de neon pentru bere. O liniștiră, privind-o cu atenție.
― Vă simțiți bine, domnișoară? întrebă negrul.
Ea nu putea să răspundă. Nici nu încerca. Avea capul spart.
CAZUL PELICAN 131
― Unde e Thomas? întreba, uitîndu-se la fisura din as-falt.
Ei se uitară unul la altul. Prima mașină de pompieri se opri la șase metri, scrîșnind din frîne, și mulțimea se dădu la o parte. Pompierii săriră jos și se împrăștiară în toate părțile.
― Unde e Thomas? repetă ea.
― Dominșoară, cine e Thomas? întrebă negrul.
― Thomas Callahan, spuse ea încet, ca și cum îl cunoșteau toți.
― Era în mașină?
Ea dădu din cap, apoi închise ochii. Sirenele urlară, apoi tăcură și atunci ea auzi strigăte de oameni neliniștiți și trosnetul focului. Simțea mirosul de ars.
Prima și a doua mașină de pompieri veniră din direcții diferite urlînd din sirene. Un polițist își făcu drum prin mulțime.
― Poliția. La o parte. Poliția.
Împinse și-și făcu loc pînă o găsi. Se lăsă în genunchi și-i flutură o insignă pe sub nas.
― Doamnă, sînt sergentul Rupert, de la NOPD (1).
Darby îl auzi, dar nu reacționa. Stătea în fața ei, cu părul lui stufos, șapcă de base-ball, jachetă neagră cu auriu. Ea se uită în gol.
― E mașina dumneavoastră, doamnă? Cineva a spus că e a dumneavoastră.
Ea dădu din cap. Nu.
Rupert o apucase de umeri încercînd să o ridice. Îi vorbea, o întreba dacă se simte bine și, în același timp, o trăgea în sus și pe ea o durea. Avea capul spart, făcut țăndări, era în stare de șoc, dar ce-i păsa idiotului. Era în picioare. Genunchii îi erau moi și șchiopăta. El continua s-o întrebe dacă se simte bine. Negrul se uită la Rupert ca la un nebun.

(1) NOPD ― New Orleans Police Department (Poliția orașului New Orteans).
132
John Grisham
Așa, acum picioarele mergeau și ea și Rupert înaintau prin mulțime, în spatele mașinii pompierilor, ocolind o alta, spre mașina de poliție fără însemne. Ea lăsă capul în jos și refuză să se uite la parcare. Rupert trăncănea întruna. Ceva despre o ambulanță. Deschise ușa din față și o așeză cu grijă pe locul pasagerului.
Alt polițist, pe vine în fața ușii, începu să-i pună întrebări. Purta jeans și cizme de cow-boy, cu vîrfuri ascuțite. Darby se aplecă înainte cu capul între mîini.
― Cred că am nevoie de ajutor, spuse ea.
― Sigur, doamnă. Ajutorul e pe drum. Numai cîteva întrebări. Cum vă cheamă?
― Darby Shaw. Cred că sînt șocată. Sînt foarte amețită și-mi vine să vomit.
― Ambulanța vine imediat. Aceea era mașina dumneavoastră?
― Nu.
Altă mașină de poliție, una cu desene, înscrisuri și lumini pe ea, scrîșni oprindu-se în fața mașinii lui Rupert. Acesta dispăruse. Polițistul-cow-boy închise ușa și ea se trezi singură în mașină. Se aplecă și vomită. Începu să plîngă. Îi era frig. Se întinse pe scaunul șoferului și se încolăci.


Cineva bătea în fereastra de deasupra ei. Deschise ochii și văzu omul ― avea uniformă și pălărie cu insignă. Ușa era blocată.
― Deschideți, doamnă, zbieră el.
Ea se ridică și deschise ușa.
― Sînteți beată, doamnă?
Capul îi bubuia.
― Nu, spuse ea disperată.
El deschise ușa mai larg.
― E mașina dumneavoastră?
Ea își frecă ochii. Trebuia să se gîndească.
― Doamnă, e mașina dumneavoastră?
― Nu! Se uită la el. E a lui Rupert.
CAZUL PELICAN 133
― Bun! Cine dracu' e Rupert?
Mai rămăsese o singură mașină de pompieri și mulțimea se împrăștiase. Era clar că omul din ușă era polițist.
― Sergentul Rupert. Unul de-ai voștri, spuse ea.
Asta îl înfurie.
― Ieșiți din mașină, doamnă.
― Cu plăcere. Darby se tîrî de pe locul pasagerului și se ridică în picioare lîngă mașină. Mai departe, un pompier singuratic stropea caroseria arsă a mașinii.
Un alt polițist în uniformă i se alătură și amîndoi veniră pe interval, lîngă ea.
Primul polițist întrebă:
― Cum vă cheamă?
― Darby Shaw.
― De ce ați intrat în mașină?
Ea se uită la mașină.
― Nu știu. Am fost lovită și Rupert m-a dus în mașină. Unde e Rupert?
Polițiștii se uitară unul la altul.
― Cine naiba e Rupert? întrebă primul polițist.
Asta o înfurie și mînia îi limpezi gîndurile.
― Rupert spunea că e polițist.
Al doilea polițist întrebă:
― Cum v-ați lovit?
Darby se uită la el. Arătă spre parcarea de peste drum.
― Trebuia să fiu în mașina de acolo. Dar nu am fost, deci sînt aici și ascult întrebările astea tîmpite. Unde-i Rupert?
Polițiștii se priviră. Primul spuse:
― Stai aici.
Se duse peste drum, la alt polițist, unde un bărbat în costum se adresa unui mic grup. Vorbiră în șoaptă, apoi primul polițist și bărbatul în costum veniră spre trotuarul unde aștepta Darby. Bărbatul în costum spuse:
― Sînt locotenentul Olson. Poliția din New Orleans. Îl cunoșteați pe omul din mașină? Arătă spre parcare.
134
John Grisham
Genunchii i se muiară și ea își mușcă buzele. Dădu din cap.
― Cum îl cheamă?
― Thomas Callahan.
Olson se uită la primul polițist.
― Așa a spus și computerul. Acum, cine-i acest Rupert?
Darby țipă.
― Zicea că e polițist.
Olson părea compătimitor.
― Iertați-mă, nu avem nici un polițist numit Rupert. Ea plîngea cu hohote. Olson o conduse spre mașina lui
Rupert și o ținu de umeri în timp ce plînsul se potolea și Darby se străduia să-și recapete controlul.
― Verificați numerele, spuse Olson celui de-al doilea polițist, care copie repede numărul mașinii lui Rupert și îl comunică la telefon.
Olson o ținea cu grijă de umeri și se uita în ochii ei.
― Erați cu Callahan?
Ea dădu din cap, încă plîngînd, dar mult mai potolit. Olson aruncă o privire rapidă spre primul polițist.
― Cum ați ajuns în mașina asta? întrebă rar și încet Olson.
Ea își șterse ochii cu degetul și se uită fix la Olson.
― Tipul ăsta, Rupert, care zicea că e polițist, a venit și m-a luat de acolo; m-a adus aici. M-a pus în mașină și celălalt polițist, cel cu cizme de cow-boy, a început să-mi pună întrebări. A apărut o altă mașină de poliție și ei au plecat. Apoi cred că am leșinat. Nu știu. Aș vrea să văd un doctor.
― Adu mașina mea, spuse Olson primului polițist.
Al doilea polițist i se adresă cu o privire nedumerită.
― Computerul nu are înregistrat numărul ăsta. Probabil că sînt tăblițe false.
Olson o luă de mînă și o conduse la mașina lui. Vorbi repede cu cei doi polițiști.
CAZUL PELICAN 135
― O duc la Charity. Terminați și ne întîlnim acolo. Puneți sigiliu pe mașină. O vom verifica mai tîrziu.
Luă loc în mașina lui Olson, ascultînd zgomotul radioului și privind parcarea. Arseseră patru mașini. Porsche era răsturnată în mijloc, o caroserie distrusă. Cîțiva pompieri și alți patru lucrători se agitau în jur. Un polițist întindea bandă galbenă în jurul parcării.
Atinse cucuiul de la ceafă. Nu curgea sînge. Lacrimile i se scurgeau pe obraz.
Olson trînti ușa și ieșiră din parcare, îndreptîndu-se spre St. Charles. Mașina avea luminile albastre pe capotă, dar nu pusese sirena.
― Vrei să vorbești? întrebă el.
Erau pe St. Charles.
― Cred că da, spuse ea. A murit, nu-i așa?
― Da, Darby, îmi pare rău. Bănuiesc că era singur în mașină.
― Da.
― Cum te-ai lovit?
Îi dădu o batistă și ea își șterse ochii.
― Am căzut, așa ceva. Au fost două explozii și cred că a doua m-a dărîmat. Nu pot să-mi amintesc nimic. Te rog, spune-mi cine e Rupert.
― Habar nu am. Nu cunosc nici un polițist cu numele ăsta și nici un polițist cu cizme de cow-boy.
Se gîndi o vreme la asta.
― Cum își cîștiga Callahan existența?
― Era profesor de drept la Tulane. Sînt studentă acolo.
― Cine voia să-l omoare?
Ea privi luminile mașinilor și clătină din cap.
― Ești sigur că a fost ceva intenționat?
― Fără nici o îndoială. A fost un explozibil foarte puternic. Am găsit o bucată de picior într-un gard de fier forjat, la vreo douăzeci și cinci de metri mai încolo. Iartă-mă. A fost ucis.
― Poate că cineva a greșit mașina.
136
John Grisham
― Asta e întotdeauna posibil. Vom verifica tot. Cred că trebuia să fii în mașină cu el.
Ea încercă să spună ceva, dar nu-și putu reține lacrimile, își îngropa fața în batistă.
Olson parcă între două ambulanțe, aproape de camera de gardă a spitalului Charity și lăsă luminile albastre aprinse. O ajută să meargă înăuntru, într-o cameră murdară, unde se aflau vreo cincizeci de oameni cu dureri de diferite intensități. Găsi un loc lîngă țîșnitoarea de apă. Olson vorbi cu femeia din spatele ghișeului și ridică vocea, dar Darby nu înțelegea ce spune. Un băiețel cu un șervet însîngerat pe picior plîngea în brațele mamei lui. O tînără negresă era gata să nască. Nu se vedea nici un doctor sau infirmieră. Nimeni nu se grăbea.
Olson se lăsă în jos în fața ei.
― Lipsesc cîteva minute. Stai liniștită. Mă duc să mut mașina și mă întorc imediat. Ești în stare să vorbești?
― Sigur.
Plecase. Ea controlă din nou dacă îi curgea sînge și constată că nu. Ușile duble se deschiseră larg și două infirmiere nervoase veniră după fata care năștea. O tîrîră de acolo, prin ușile duble, spre hol.
Darby așteptă cîteva clipe, apoi le urmă. Cu ochii ei congestionați și cu batista în mînă părea mama unui copil suferind. Holul părea o grădină zoologică unde se foiau surori și infirmiere și unde răniții țipau. Dădu un colț și zări semnul de ieșire. Pătrunse într-un alt hol, mai liniștit, deschise o ușă și se trezi pe o rampă. Pe alee erau lumini. „Nu fugi. Fii tare. E în regulă. Nu se uită nimeni." Era pe stradă, mergînd vioi. Aerul rece îi limpezise ochii. Refuza să plîngă.
Olson nu se va grăbi și cînd se va întoarce își va închipui că au chemat-o și că o consultau. Va aștepta. Va aștepta.
Coti și văzu Rampart. Cartierul Francez era chiar în față. Se putea rătăci. Pe Royal erau oameni, genul de turist care se plimbă. Se simți mai în siguranță. Intră la Holiday Inn,
CAZUL PELICAN 137
plăti cu cartea de credit și luă o cameră la etajul cinci. După ce încuie și puse lanțul la ușă, se ghemui pe pat, lăsînd toate luminile aprinse.
Doamna Verheek își rostogoli fundul rotofei din mijlocul patului și ridică telefonul.
― E pentru tine, Gavin, strigă ea spre baie.
Gavin ieși cu spumă de ras pe jumătate de față și luă receptorul de la soția sa, care se băgă iar în pat. Ca un porc în noroi, se gîndi el.
― Alo, se răsti nervos.
Era o voce de femeie pe care nu o mai auzise.
― Sînt Darby Shaw. Știi cine sînt?
El zîmbi și se gîndi o clipă la un bikini mic, la St. Thomas.
― Da, cred că avem un prieten comun.
― Ai citit mica mea teorie?
― Da. Referatul „pelican", cum îi spunem noi.
― Care „noi"?
Verheek se așeză într-un fotoliu de lîngă noptieră. Nu era un telefon modern.
― De ce mă suni, Darby?
― Vreau să-mi răspunzi la cîteva întrebări, domnule Verheek. Sînt moartă de frică.
― Ce-ar fi să-mi spui Gavin?
― Gavin. Unde e acum referatul?
― Ici și colo. Ce s-a întîmplat?
― Îți spun imediat. Dar vreau să știu ce ai făcut cu referatul.
― L-am studiat și l-am trimis la alt serviciu, unde a fost citit de cîțiva oameni de la FBI, apoi l-a văzut și directorul Voyles, căruia i-a plăcut
― A circulat și în afara FBI?
― Nu pot să-ți spun asta, Darby.
― Atunci nu am să-ți spun ce s-a întîmplat cu Thomas.
138
John Grisham
Verheek cîntări atent situația. Ea aștepta cu răbdare.
― Bine. A circulat în afara FBI. Nu știu cîți l-au citit și cine.
― A murit, Gavin. A fost omorît aseară, la zece. Cineva a pus o bombă în mașină, pentru amîndoi. Am avut noroc, dar acum sînt urmărită.
Verheek era aplecat peste telefon și lua notițe.
― Ești rănită?
― Din punct de vedere fizic sînt în regulă.
― Unde ești?
― La New Orleans.
― Ești sigură, Darby? Adică știu că ești sigură, dar cine să fi vrut să-l omoare, fir-ar să fie?
― Am întîlnit doi dintre ei.
― Cum ai...
― E o poveste lungă. Referatul a circulat și, peste patruzeci și opt de ore, el a murit. Și eu trebuia să mor cu el. A căzut în mîinile cui nu trebuia, nu crezi?
― Ești în siguranță?
― Dracu' știe!
― Unde stai? Care e numărul tău de telefon?
― Nu te grăbi, Gavin. Acum mă mișc foarte încet. Sînt la un telefon public, așa că nu face pe deșteptul.
― Ia mai lasă-mă, Darby, Thomas Callahan era cel mai bun prieten al meu. Trebuie să faci ceva.
― Ce ar putea să însemne asta?
― Ascultă, Darby, într-un sfert de oră, pot să pun zece agenți să te ridice! Iau avionul și ajung acolo înainte de douăsprezece. Nu poți să stai pe străzi.
― De ce, Gavin? Cine mă urmărește? Spune-mi, Gavin!
― O să-ți spun cînd ajung acolo.
― Nu știu. Thomas a murit pentru că a vorbit cu tine. Nu sînt chiar atît de nerăbdătoare să te văd.
CAZUL PELICAN 139
― Uite, Darby, nu știu din cauza cui sau de ce, dar te asigur că ești într-o situație foarte periculoasă. Noi putem să-ți asigurăm protecția.
― Poate mai tîrziu.
El respiră adînc și se așeză pe marginea patului.
― Poți să ai încredere în mine, Darby.
― Bine, am încredere în tine. Dar ceilalți? E greu, Gavin. Micul meu referat a supărat rău pe cineva, nu crezi?
― A suferit?
Ea ezită.
― Nu cred. Vocea ei se schimbase.
― Ai să mă suni peste două ore? La birou. Îți dau un număr secret.
― Dă-mi numărul și mă mai gîndesc.
― Te rog, Darby. Mă duc direct la director, cînd ajung acolo. Sună-mă la opt.
― Dă-mi numărul.


Bomba explodase prea tîrziu pentru ca știrea să apară în ediția de dimineață a numărului de joi al ziarului Times-Picayune. Darby îl răsfoi în camera ei de hotel. Nimic. Se uitase la televizor; acolo știrea apăruse. O filmare a mașinii arse, încă în mijlocul resturilor din parcare, izolată cu o bandă galbenă. Poliția considera că e vorba de omucidere. Nici un suspect. Nici un comentariu. Apoi, numele lui Tho-mas Callahan, patruzeci și cinci de ani, profesor eminent de ' drept la Tulane. Deodată, apăru decanul, cu un microfon în față, și vorbi despre profesorul Callahan și despre șocul pe care-l suferiseră toți.
Șocul, oboseala, frica, durerea o copleșiră și Darby își afundă capul în pernă. Nu voia să plîngă. Nu i-ar fi făcut decît rău.



16

Se săturase de criză și de prea desele întîlnin dinaintea zorilor, deși situația era favorabilă: procentele lui creșteau, Rosenberg era mort, imaginea lui lustruită și curățată de păcate îi făcea pe americani fericiți să-l aibă la conducere, democrații căutau să se pună la adăpost, în timp ce el avea alegerile de anul viitor în buzunar. Se săturase de F. Denton Voyles și de îngîmfarea și aroganța lui, de silueta lui bondoacă stînd de cealaltă parte a biroului, îmbrăcată într-un trenci boțit și privind afară pe fereastră, în timp ce se adresa Președintelui Statelor Unite. Va fi aici peste un minut, pentru încă o întîlnire înainte de micul dejun, altă ciocnire tensionată, în care Voyles îi va spune doar o mică parte din ceea ce știe.
Se săturase să fie ținut în neștiință și să fie informat cu fărîmăturile și resturile pe care binevoia Voyles să i le arunce. Gminski îi va arunca și el cîteva, iar el trebuia să se mulțumească cu ceea ce găsea și să-i ajungă. Nu știa nimic în comparație cu ei. Dar, cel puțin, îl avea pe Coal care să le citească rapoartele, să le țină minte și să-i oblige să fie cinstiți.
Se săturase și de Coal. Se săturase de perfecțiunea lui și de lipsa lui de somn. De inteligența lui. De tendința lui de a-și începe ziua cînd soarele era pe undeva peste Atlantic și de a-și planifica fiecare minut și fiecare oră, pînă cînd acesta ajungea deasupra Pacificului. Atunci el, Coal, umplea o cutie
CAZUL PELICAN 141
cu hîrțoagele zilei, le lua acasă, le citea, le descifra, le memora și venea peste cîteva ore să-l bombardeze cu tot amalgamul acela plicticos pe care-l înghițise. Cînd era obosit, Coal dormea cinci ore pe noapte, dar în mod normal nu dormea decît trei sau patru. Pleca din biroul lui din Aripa de Vest la unsprezece noaptea, citea tot drumul spre casă, stînd pe bancheta din spate a limuzinei, apoi ― motorul abia răcit ― Coal o aștepta, ca să se întoarcă la Casa Albă. Socotea că e un păcat să vină la birou după ora cinci dimineața. Și, dacă el putea să lucreze o sută douăzeci de ore pe săptămînă, ceilalți trebuiau să fie în stare să lucreze cel puțin optzeci. După trei ani, nimeni din Administrație nu-și putea aminti de toți cei pe care îi concediase Fletcher Coal pentru că nu lucrau optzeci de ore pe săptămînă. Se întîmpla de cel puțin trei ori pe lună.
Coal era cel mai fericit dimineața, cînd tensiunea era mare și cînd avea în program o întîlnire neplăcută. În săptămînă care trecuse, întîlnirile cu Voyles îi menținuseră zîmbetul pe buze. Stătea lîngă birou, uitîndu-se prin corespondență, în timp ce Președintele frunzărea Post, iar două secretare se agitau.
Președintele îi aruncă o privire fugară. Costum negru perfect, cămașă albă, cravată roșie de mătase, părul puțin prea gras deasupra urechilor. Se săturase de el, dar va trece peste asta o dată cu terminarea crizei și se va putea întoarce la golf, lăsîndu-l pe Coal să asude punînd la punct amănuntele, își spuse că la treizeci și șapte de ani și el avea acest gen de energie și rezistență, dar că știa mai multe.
Coal pocni din degete, se uită rapid la secretare și acestea fugiră ușurate din Biroul Oval.
― Și a spus că nu o să vină dacă sînt eu aici. E caraghios. Coal era amuzat.
― Cred că nu te place, spuse Președintele.
― Îi plac oamenii pe care îi poate călca în picioare.
― Cred că trebuie să fiu blînd cu el.
142
John Grisham
― Exagerați. Trebuie să dea înapoi. Teoria asta e atît de vulnerabilă, încît e comică, dar în mîinile lui ar putea să fie primejdioasă.
― Ce-i cu studenta la drept?
― O verificăm. Dar pare inofensivă.
Președintele se sculă în picioare și se întinse. Coal mută hîrtiile. O secretară anunță pe interfon sosirea lui Voyles.
― Eu plec, spuse Coal. Va asculta și va privi. La insistența lui, trei camere cu circuit închis fuseseră instalate în Biroul Oval. Monitoarele se aflau într-o cămăruță mică, mereu încuiată, din Aripa de Vest. Numai el avea cheia. Sarge știa de cameră, dar nu-și bătuse capul să intre. Nu încă. Camerele nu erau vizibile și totul era ținut secret.
Președintele se simțea mai bine știind că Coal va urmări întîlnirea. Îl întîmpină pe Voyles la ușă cu o strîngere de mînă caldă și-l conduse spre canapea, pentru un mic taifas prietenesc. Voyles nu era impresionat. Știa că Coal ascultă. Și vede.
Dar, pentru a face față momentului, Voyles își scoase trenciul și-l puse pe scaun. Nu dorea cafea.
Președintele își încrucișă picioarele. Purta puloverul maro. Bunicul.
― Denton, spuse el grav, vreau să-ți cer scuze pentru Fletcher Coal. Nu e prea abil.
Voyles dădu ușor din cap. Ticălos tîmpit! În biroul ăsta sînt destule sîrme ca să electrocuteze jumătate din birocrații din D.C. Coal era undeva la subsol și asculta ce spuneau despre lipsa lui de abilitate.
― Uneori, e un mare tîmpit, nu-i așa? mîrîi Voyles printre dinți.
― Da. Trebuie să fiu cu ochii pe el. E foarte inteligent și joacă tare, dar uneori exagerează.
― E un ticălos și am să i-o spun în față. Voyles se uită la o gură de aerisire de deasupra portretului lui Thomas Jefferson, unde se afla o cameră.
.
CAZUL PELICAN 143
― Da. O să-l țin departe de tine, pînă cînd se termină toate astea.
― Ar fi bine.
Președintele sorbi încet din cafea și cîntări ceea ce avea să spună. Voyles nu era prea tare la conversație.
― Aș vrea să-mi faci un serviciu.
Voyles se uită la el cu ochi neînduplecați și fără să clipească.
― Da, domnule.
― Vreau să fiu primul care află ce știi despre referatul acela. E o idee nebunească, dar într-un fel mă privește pe mine. Cît de serioase crezi că sînt lucrurile?
Ce distractiv era! Voyles se strădui să nu zîmbească. Mergea. Domnul Președinte și domnul Coal transpirau din cauza referatului „pelican". Îl primiseră marți seara, își făcuseră sînge rău toată ziua de miercuri, iar acum, în zorii zilei de joi, erau în genunchi și cerșeau atenție pentru o glumă.
― Facem cercetări, domnule Președinte. Era o minciună, dar de unde să știe el? Urmărim toate pistele, toți suspecții, nu vi l-aș fi dat dacă nu era ceva serios. Fruntea bronzată se încreți și lui Voyles îi veni să rîdă.
― Ce ai aflat?
― Nu prea multe, dar abia am început. Am primit referatul acum patruzeci și opt de ore și am repartizat paisprezece agenți la New Orleans pentru a începe cercetările. E ceva de rutină. Minciunile sunau atît de bine, încît parcă îl auzea pe Coal înăbușindu-se.
Paisprezece! Lovitura fu atît de puternică, încît se ridică imediat și puse cafeaua pe masă. Paisprezece agenți FBI flu-turîndu-și insignele, punînd întrebări, și nu era decît o problemă de timp pentru ca totul să iasă la iveală.
― Paisprezece, zici. Pare ceva destul de serios.
Voyles era de neînduplecat.
― Sîntem foarte serioși, domnule Președinte. Au murit de o săptămînă și urmele se răcesc. Urmărim toate pistele cît putem de repede. Oamenii mei lucrează zi și noapte.
144
John Grisham
― Înțeleg toate astea, dar cît de serioasă e ipoteza din referat?
Drace, ce distracție! Referatul trebuia trimis și la New Orleans. De fapt, New Orleans nu fusese contactat. Îi dăduse instrucțiuni lui Eric East să trimită o copie prin poștă la biroul din New Orleans și să le ordone să pună întrebări discrete. Era o fundătură, ca și alte o sută de piste pe care le urmau.
― Mă îndoiesc că ar fi ceva, domnule Președinte, dar trebuie să verificăm.
Ridurile i se întinseră și aproape că zîmbea.
― Nu trebuie să-ți spun, Denton, ce mult rău ar face prostia asta dacă ar afla ziarele.
― Cînd facem investigații, nu consultăm presa.
― Știu. Să nu intrăm în amănunte. Doresc doar să nu se mai vorbească de chestia asta. Ce naiba, e absurd și m-aș putea arde. Înțelegi ce vreau să spun?
Voyles era brutal.
― Îmi cereți să ignor un suspect, domnule Președinte?
Coal se aplecă spre ecran. Nu, îți spun să uiți de „pelican"! Aproape că spusese tare cuvintele. Ar fi putut să-i spună clar lui Voyles. Ar fi putut să-i spună pe litere, apoi să-l pălmuiască pe nenorocitul acela bondoc dacă făcea pe deșteptul. Dar se ascundea într-o cameră încuiată, departe de acțiune. Și știa că, pentru moment, acolo îi era locul.
Președintele își desfăcu picioarele și le încrucișa iar.
― Hai, Denton, știi ce vreau să spun. Sînt pești și mai mari în iaz. Presa urmărește cercetările și e nerăbdătoare să afle despre un suspect. Știi cum e. Nu trebuie să-ți mai spun că nu am prieteni în presă. Chiar și secretarul meu de presă mă detestă. Uită-l o vreme. Renunță la referat și urmărește adevărații suspecți. Chestia asta e o glumă, dar ar putea să-mi complice al naibii viața.
Denton se uită neînduplecat la el. Necruțător.
Președintele își desfăcu iar picioarele.
CAZUL PELICAN 145
― Ce-i povestea asta cu Khamel? Pare destul de bună, ce zici?
― S-ar putea.
― Da. Pentru că tot vorbim de număr, cîți oameni ai pus pe urmele lui Khamel?
― Cincisprezece, spuse Voyles, și aproape că rîse. Președintele rămase cu gura căscată. Cel mai suspect individ are cincisprezece, iar blestematul de „pelican" are paisprezece.
Coal zîmbi și dădu din cap. Voyles se prinsese în propriile lui minciuni. În josul paginii a patra din raportul de miercuri, Eric East și K.O. Lewis indicau treizeci, nu cincisprezece. Liniștește-te, șefule, șopti Coal către ecran. Se joacă cu tine.
Președintele numai liniștit nu era.
― Dumnezeule, Denton, numai cincisprezece? Credeam că e un punct important.
― Poate ceva mai mult decît atît. Eu conduc investigația, domnule Președinte.
― Știu, și faci o treabă bună. Doresc doar să-ți cheltuiești timpul cu altceva. Asta-i tot. Cînd am citit referatul „pelican" aproape că am vomitat. Dacă presa îl vede și începe să scotocească, sînt un om mort.
― Îmi cereți să dau înapoi?
Președintele se aplecă în față și se uită furios Ia Voyles.
― Nu-ți cer, Denton. Îți spun să-l lași baltă. Uită-l pentru două săptămîni. Cheltuiește-ți cu altceva timpul. Dacă izbucnește iar, reia investigațiile. Aici, eu sînt încă șeful, nu uita.
Voyles se mai domoli și schiță un zîmbet subțire.
― Vă propun o afacere. Mercenarul dumneavoastră, Coal, m-a distrus, împreună cu presa, din cauza securității pe care am asigurat-o noi pentru Rosenberg și Jensen.
Președintele încuviință solemn din cap.
― Mă scăpați de pacostea asta, îl țineți departe de mine și eu uit de referat.
146
John Grisham
― Nu fac afaceri.
Voyles zîmbi batjocoritor, dar rămase calm.
― Bun. Voi trimite cincizeci de agenți la New Orleans, mîine. Și încă cincizeci poimîine. Ne vom scoate insignele și vom face pe dracu' în patru ca să atragem atenția.
Președintele sări în picioare și se îndreptă spre ferestrele care dădeau spre Grădina de Trandafiri. Voyles aștepta nemișcat.
― Bine, bine. S-a făcut. Pot să-l țin în Mu pe Fletcher Coal.
Voyles se ridică și se duse încet spre birou.
― Nu am încredere în el și, dacă îl mai simt încă o dată în timpul investigațiilor, afacerea cade și vom face cercetări asupra cazului „pelican" cu toate forțele pe care pot să le adun.
Președintele ridică mîinile și zîmbi cu căldură.
― S-a făcut.
Voyles zîmbea, Președintele zîmbea, iar în camera monitoarelor de lîngă birou Fletcher Coal zîmbea și el spre ecran. Mercenar, pacoste. Îi plăcea. Cuvintele dădeau naștere la legende.
Stinse ecranele și încuie ușa după el. Vor vorbi încă zece minute despre verificări și lista scurtă, dar va asculta din biroul lui, unde era instalată o stație audio, nu și video. Avea o adunare la nouă. O concediere la zece. Și avea și ceva de bătut la mașină. Dicta cele mai multe note pe bandă, pe care o dădea unei secretare. Dar, uneori, găsea necesar să recurgă la note-fantomă. Acestea aveau întotdeauna o circulație largă în Aripa de Vest, erau foarte controversate și de obicei erau strecurate presei. Deoarece nu veneau de undeva anume, puteau fi găsite zăcînd pe aproape toate birourile. Coal va striga și va acuza. Dăduse mulți oameni afară pentru note-fantomă, toate provenind din mașina lui de scris.
Erau patru paragrafe la un rînd, pe o pagină, care rezumau ceea ce știa despre Khamel și recenta lui plecare cu avionul de la Washington. Erau semnalate vagi legături cu
CAZUL PELICAN UI
libanezii și palestinienii. Coal admiră nota-fantomă. Cît va trece pînă cînd va apărea în Post sau în Times? Nu parie cu el însuși care ziar va pune întîi mîna pe ea.


Directorul era la Casa Albă și de acolo va zbura la New York; se va întoarce mîine. Gavin așteptă în fața biroului lui K.O. Lewis pînă ce acesta se eliberă. Intră.
Lewis era nervos, dar rămînea gentleman.
― Pari speriat.
― Tocmai mi-am pierdut cel mai bun prieten.
Lewis așteptă detalii.
― Îl chema Thomas Callahan. E tipul de la Tulane, care mi-a adus referatul „pelican". După ce a circulat pe aici, a fost trimis la Casa Albă și cine știe unde altundeva, și acum el e mort. Făcut bucățele de explozia unei bombe puse în mașina lui, noaptea trecută, la New Orleans. Ucis, K.O.!
― Îmi pare rău.
― Nu-i vorba de asta. Evident, bomba a fost pusă acolo ca să-l omoare pe Callahan și pe studenta care l-a scris, o fată care se numește Darby Shaw.
― Am văzut numele ei pe referat.
― Așa e. Se întîlneau și ar fi trebuit să fie amîndoi în mașină cînd a explodat. Dar ea a supraviețuit și cine mă sună azi dimineață la cinci ― ea. Speriată de moarte.
Lewis asculta, dar deja respingea ideea.
― Nu ești sigur că a fost o bombă.
― Ea a spus că a fost o bombă. A făcut bum! și totul a explodat. Sînt sigur că el a murit.
― Și crezi că e vreo legătură între moartea lui și referat?
Gavin era avocat, nu cunoștea arta investigației și nu dorea să pară naiv.
― S-ar putea. Așa cred. Tu nu?
― Nu are importanță, Gavin. Adineauri am vorbit la telefon cu directorul. „Pelicanul" e scos de pe lista noastră. Nu sînt sigur nici că a fost, dar nu ne mai pierdem timpul cu el.
148
John Grisham
― Dar prietenul meu a fost omorît de o bombă plasată în mașină.
― Îmi pare rău. Sînt sigur că autoritățile de acolo fac investigații.
― Ascultă, K.O. Îți cer un serviciu.
― Ascultâ-mă tu, Gavin. Nu fac nici un serviciu. Alergăm după mulți iepuri acum și, dacă directorul zice să ne oprim, ne oprim. Ești liber să vorbești cu el. Dar nu te-aș sfătui.
― Poate că nu am pus bine problema. Credeam că ai să mă asculți sau măcar ai să te arăți interesat.
Lewis înconjură biroul.
― Gavin, arăți prost. Ia-ți o zi liberă.
― Nu. Mă duc în biroul meu, aștept o oră și mă întorc aici, să o iau de la cap. Putem să încercăm peste o oră?
― Nu. Voyles a vorbit limpede.
― Ca și fata, K.O. El a fost asasinat și acum ea se ascunde undeva la New Orleans, temîndu-se și de umbra ei, ne cheamă în ajutor și noi sîntem prea ocupați.
― Îmi pare rău.
― Nu, nu îți pare rău. E vina mea. Ar fi trebuit să arunc blestemăția aia la gunoi.
― A servit unui scop înalt, Gavin. Lewis puse mîna pe umărul lui, ca și cum audiența ar fi luat sfîrsit și ca și cum ar fi obosit de atîtea aiureli. Gavin se scutură și se îndreptă spre ușă.
― Da, v-am dat ceva cu care să vă jucați. Ar fi trebuit să-l ard.
― Era prea bun ca să-l arzi, Gavin.
― Eu nu renunț. Mă întorc peste o oră și reluăm. Acum nu a fost bine. Verheek trînti ușa în urma lui.


Intră la Frații Rubinstein pe ușa dinspre Canal Street și rătăci printre rafturile cu cămăși bărbătești. Nu o urmărise nimeni în magazin. Luă repede un bluzon bleumarin, bărbătesc, măsură mică, o pereche de ochelari de soare de
CAZUL PELICAN 149
aviator unisex și o șapcă de șofer englezească, tot bărbătească, dar care-i venea bine. Plăti tot cu cartea de credit, în timp ce vînzătorul se ocupa cu cartea de credit, ea scoase etichetele și puse bluzonul. Era lălîu, ca toate lucrurile pe care le purta la facultate. Își strînse părul sub gulerul cu glugă. Vînzătorul o urmărea discret. Ieși pe Magazine Street și se pierdu în mulțime.
Înapoi pe Canal. Turiștii dintr-un autocar roiau în Sheraton și ea li se alătură. Se duse la telefoanele publice, găsi numărul și o sună pe doamna Chen, vecina ei de apartament. Văzuse sau auzise pe cineva? Foarte devreme, se bătuse la ușă. Era încă întuneric și se trezise. Nu văzuse pe nimeni, auzise doar bătăile. Mașina ei era încă în stradă. Totul era în regulă? Da, totul era în regulă. Mulțumi.
Urmări turiștii și formă numărul secret al lui Gavin Verheek. Urmă o mică ciondăneală și, după trei minute, timp în care ea refuză să-și dea numele și-l repetă pe al lui, îl obținu la telefon.
― Unde ești? întrebă el.
― Să-ți spun ceva. Deocamdată, nu am să-ți spun ție și nimănui altcuiva unde sînt. Deci nu întreba.
― Bine. Tu stabilești regulile.
― Mulțumesc. Ce a spus domnul Voyles?
― Domnul Voyles a fost la Casa Albă și nu l-am găsit disponibil. Voi încerca să vorbesc cu el azi, mai tîrziu.
― E destul de puțin, Gavin. Ai stat la birou aproape patru ore și nu ai nimic nou. Mă așteptam la mai mult.
― Ai răbdare, Darby.
― Răbdarea o să mă omoare. Sînt pe urmele mele, nu-i așa, Gavin?
― Nu știu.
― Ce ai face dacă ai ști că ar fi trebuit să mori și că oamenii care vor să te omoare au asasinat deja doi judecători de la Curtea Supremă, au lichidat un simplu profesor și că au miliarde de dolari pe care e clar că îi folosesc ca să ucidă? Ce ai face, Gavin?
150
John Grisham
― Du-telaFBI.
― Thomas s-a dus la FBI și a murit.
― Mulțumesc, Darby. Nu e cinstit.
― Nu-mi pasă acum de cinste sau sentimente. Mă interesează mai mult să rămîn în viață pînă la prînz.
― Să nu te duci la tine acasă.
― Nu sînt proastă. Au și fost acolo. Și sînt sigură că supraveghează și apartamentul lui.
― Unde e familia lui?
― Părinții trăiesc la Naples, în Florida. Cred că cei de la universitate îi vor contacta. Are un frate la Mobile și m-am gîndit să-l sun și să-i explic toate astea.
Văzu un chip. Mergea printre turiștii de la recepție. Þinea un ziar împăturit și încerca să pară de-al casei, unul din noii-veniți, dar plimbarea lui era puțin ezitantă și ochii căutau ceva. Avea o față lungă și subțire, cu ochelari rotunzi și frunte lucitoare.
― Gavin, ascultă-mă. Notează. Observ un bărbat pe care l-am mai văzut, nu de mult. Acum o oră poate. Un metru optzeci și cinci sau optzeci și șapte, subțire, treizeci de ani, ochelari, început de chelie, păr negru. A plecat. A plecat.
― Cine dracu' e?
― Nu am făcut cunoștință, fir-ar să fie!
― Te-a văzut? Unde dracu' ești?
― În holul unui hotel. Nu știu dacă m-a văzut. Am plecat.
― Darby! Ascultă-mă. Orice ai face, rămîi în legătură cu mine, bine?
― O să încerc.
Toaleta era după colț. Se duse la ultima cabină, încuie ușa și rămase acolo o oră.



17

Numele fotografului era Croft și lucrase pentru Post șapte ani, pînă cînd fusese condamnat a treia oară pentru detenție de droguri și închis nouă luni. Eliberat pe cuvînt, se declarase artist liber-profesionist și-și făcuse reclamă în consecință în paginile galbene. Telefonul suna rar. Cîștiga puțin cu această meserie; se furișa și prindea pe peliculă oameni care nu știau că sînt fotografiați. Mulți dintre clienții lui erau avocați care aveau nevoie de murdărie pentru procesele de divorț. După doi ani de liber-profesionalism, prinsese cîteva trucuri și acum se considera un detectiv particular prost. Cerea patruzeci de dolari pe oră, atunci cînd putea.
Un client era Gray Grantham, un vechi prieten de pe vremea cînd lucra la ziar și care apela la el cînd avea nevoie de ceva murdar. Grantham era un reporter serios, moral, dar cu o mică urmă de ticăloșie și, cînd avea nevoie de ceva murdar, îl suna. Îi plăcea de Grantham pentru că era sincer cînd vorbea de ticăloșia lui. Ceilalți erau prea cucernici.
Se afla în mașina lui Grantham, un Volvo, pentru că avea telefon. Era douăsprezece și își fuma prînzul, întrebîndu-se dacă se va simți mirosul, deși ținea ferestrele deschise. Cînd era pe jumătate drogat făcea cea mai bună treabă. Fiind nevoit să pîndești motelurile ca să cîștigi ceva, trebuie să te droghezi.
152
John Grisham
Dinspre „locul mortului" venea o briză plăcută, împrăștiind mirosul spre Pennsylvania. Parcase ilegal, se droga, dar nu-i prea păsa. Avea la el mai puțin de douăzeci și opt de grame de drog, dar și ofițerul care răspundea de el fuma, așa că ce dracu'!
Cabina de telefon era la un bloc și jumătate mai înainte, pe trotuar, dar departe de stradă. Aproape că putea să citească în cartea de telefon din raft cu teleobiectivul lui. Un fleac. Înăuntru se afla o femeie grasă, care umplea cabina și gesticula larg. Croft trase din țigară și se uită în oglindă după polițiști. Era o zonă interzisă pentru parcare. Pe Pennsylvania circulația era intensă.
La douăsprezece și douăzeci, femeia ieși cu greu din cabină și de undeva apăru un bărbat tînăr într-un costum frumos care închise ușa. Croft își luă Nikon-ul și sprijini obiectivul de volan. Era răcoare și însorit și trotuarul era aglomerat de circulația din timpul prînzului. Umerii și capetele se mișcau repede. Pauză. Clic. Pauză. Clic. Subiectul forma un număr și se uita mereu în jur. Era omul lor.
Vorbi cam treizeci de secunde; telefonul din mașină sună de trei ori și se opri. Era semnalul lui Grantham, de la Post Era omul lor și vorbea la telefon. Croft îi dădu drumul. „Ia cîte poți", spusese Grantham. Pauză. Clic. Clic. Capete și umeri. Pauză. Clic. Clic. Ochii i se plimbau în jur în timp ce vorbea, dar ținea spatele spre stradă. Fața, din plin. Clic. Croft termină un film de treizeci și șase de poziții în două minute, apoi luă un alt Nikon. Înșurubă obiectivul și așteptă să treacă un grup mare.
Luă o ultimă gură de fum și aruncă țigara în stradă. Era ușor. Sigur, trebuia talent ca să faci o poză într-un studio, dar munca pe stradă era mult mai distractivă. Era un delict să furi chipul cuiva cu o cameră ascunsă.
Subiectul era un individ care vorbea succint. Termină, deschise ușa, privi în jur și porni spre Croft. Clic, clic, clic. În plină față, tot chipul, merge mai repede, se apropie, frumos, frumos. Croft lucra febril, apoi, în ultima clipă, puse apară-
CAZUL PELICAN 153
tul pe scaun și privi Pennsylvania, în timp ce omul lor dispărea în mijlocul unui grup de secretare.
Ce prost! Cînd te ascunzi, nu folosi niciodată același telefon public de două ori.


Garcia se lupta cu umbrele. Avea soție și un copil și era speriat. Avea o carieră în față, mulți bani, și, dacă își plătea datoriile și-și ținea gura, va fi un om bogat. Dar el voia să vorbească. Bătea cîmpii cum că vrea să vorbească, că are ceva de spus și așa mai departe, dar nu putea să se hotărască. Nu avea încredere în nimeni.
Grantham nu îl grăbea. Îl lăsa să trăncănească suficient pentru ca Croft să-și facă treaba. Garcia va spune în cele din urmă ce știa. O dorea atît de mult! îl sunase de acum de trei ori și se simțea tot mai bine cu noul lui prieten Grantham, care jucase rolul acesta de multe ori și știa cum merg lucrurile. Primul pas era calmarea și creșterea încrederii, îi trata cu căldură și respect, le vorbea despre purtări bune și rele. Apoi ei vorbeau.
Fotografiile erau reușite. Croft nu era chiar de prima mînă. De obicei era atît de afumat încît puteai să îți dai seama după fotografie, dar era ticălos și discret, avea practica ziaristicii și, din întîmplare, era disponibil pe loc. Alesese douăsprezece poziții și le mărise la șapte pe cinci; erau remarcabile. Profil dreapta. Profil stînga. Din față, Ia telefon. Din față, privind spre cameră. Poză din față la mai puțin de șaizeci de metri. Un fleac, spusese Croft.
Garcia avea sub treizeci de ani, era chipeș, cu trăsături bine conturate. Păr negru, scurt. Ochi negri. Poate era hispanic, dar pielea nu era închisă la culoare. Hainele erau scumpe. Costum bleumarin, probabil lînă. Fără dungi sau modele din țesătură. Guler alb și cravată de mătase. Pantofi negri sau grena cu lustru strălucitor. Absența servietei era deconcertantă. Dar era în timpul prînzului și probabil că plecase repede, ca să telefoneze, și se întorcea la birou. Departamentul Justiției se găsea la distanță de un bloc.
154
John Grisham
Grantham studie fotografiile supraveghind permanent ușa. Sarge nu întîrzia niciodată. Era întuneric și clubul se aglomera. Grantham era singurul alb cale de trei blocuri.
Între zecile de mii de avocați guvernamentali din D.C., văzuse cîțiva care știau să se îmbrace, dar nu prea mulți. Mai ales cei tineri. Începeau cu patruzeci de mii pe an și hainele nu erau importante pentru ei. Pentru Garcia hainele erau importante și el era prea tînăr și prea bine îmbrăcat ca să fie avocat guvernamental.
Era avocat particular, la o firmă, de trei sau patru ani de acum, și cu un salariu în jur de optzeci de mii. Minunat. Asta restrîngea cercul la cincizeci de mii de avocați și aria cercetărilor nu părea să se lărgească, deocamdată.
Ușa se deschise și intră un polițist. Prin fum și abur, își dădu seama că era Cleve. Era un local respectabil, unde nu se practicau jocuri de noroc și nu erau tîrfe, așa încît prezența unui polițist nu alarma pe nimeni. Se așeză în separeu, în fața lui Grantham.
― Tu ai găsit locul ăsta? întrebă Grantham.
― Da. Îți place?
― Să zicem. Vrem să trecem neobservați, nu-i așa? Eu sînt aici ca să culeg secrete de la un angajat la Casa Albă. E ceva serios. Spune-mi, Cleve, trec eu neobservat aici, în toată albeața mea?
― Nu-mi place că trebuie să-ți spun, Grantham, dar nu ești atît de celebru pe cît crezi. Vezi fanții ăia de la bar? Priviră barul, unde se înșiruiau muncitori din construcții. Aș paria pe o leafă că nici unul dintre ei nu a citit vreodată Washington Post, nu au auzit de Gray Grantham și nu dă o ceapă degerată pe ceea ce se întîmplă la Casa Albă.
― Bine, bine, unde e Sarge?
― Sarge nu se simte bine. Mi-a dat un mesaj pentru tine.
Nu o să meargă. Putea să-l folosească pe Sarge ca pe o sursă anonimă, dar nu pe fiul lui sau pe altcineva cu care vorbise Sarge.
CAZUL PELICAN 155
― Ce-icuel?
― Vîrsta. Nu a vrut să vorbească cu tine astă-seară, dar e urgent, așa a zis.
Grantham asculta răbdător.
― Am un plic în mașină, lipit și sigilat bine. Sarge a fost foarte aspru cînd mi l-a dat și mi-a spus să nu-l deschid. „Du-i-l domnului Grantham", a zis. Cred că e important.
― Să mergem.
Își croiră drum prin mulțime, pînă la ușă. Mașina de patrulare era parcată ilegal. Cleve deschise ușa dinspre „locul mortului" și scoase plicul din cutia de mănuși.
― A luat asta din Aripa de Vest.
Grantham băgă plicul în buzunar. Sarge nu era omul care să ridice ceva de jos și, în timpul legăturii lor, nu-i dăduse niciodată vreun document.
― Mulțumesc, Cleve.
― Nu mi-a spus ce este ― mi-a cerut să aștept să citesc ziarul.
― Spune-i lui Sarge că-l iubesc.
― Sînt sigur că o să-i dea palpitații.
Mașina de patrulare se îndreptă și Grantham se grăbi spre mașina lui, un Volvo plin acum de duhoarea de marijuana arsă. Închise ușa, aprinse plafoniera și deschise plicul. Era clar că avea în mînă o notă internă de la Casa Albă, în care era vorba de un asasin numit Khamel.


Zbura traversînd orașul. Ieși din Brightwood, pe Strada 16, și o luă spre sud, spre strada Washington. Era aproape șapte treizeci și ― dacă reușea să scrie într-o oră ― va apărea în ultima ediție, cea mai mare din cele șase ediții, care începea să iasă de sub tipar la zece treizeci. Slavă Domnului că fusese obligat să cumpere micul telefon pentru mașină. Îl sună pe Smith Keen, asistentul redactorului-șef de la investigații, care era încă în biroul redactorilor de la etajul cinci. Acesta sună un prieten de la știri externe și-l rugă să lase tot spațiul pentru Khamel.
156
John Grisham
Nota nu îl convingea. Cuvintele erau prea precise pentru a fi puse pe o hîrtie care să fie apoi aruncată pe birou ca o strategie oarecare privind vînzarea de cafea sau de apă îmbuteliată. Cineva, probabil Fletcher Coal, dorea ca lumea să știe că acest Khamel apăruse ca suspect și că era arab, că avea legături strînse cu Libia, Iran și Irak, țări conduse de idioți fanatici care urau America. Cineva de la Casa Albă de Nebuni dorea ca povestea să apară pe pagina întîi.
Dar era o poveste a dracului și era bună de pagina întîi. El și cu Smith Keen o terminară pe la nouă. Găsiră două poze vechi ale unui bărbat despre care se credea că ar fi Khamel, dar atît de neasemănătoare, încît păreau să fie doi indivizi diferiți. Keen a propus să le pună pe amîndouă. Dosarul despre Khamel era subțire. Mai mult zvonuri și legende, dar puțină substanță. Grantham pomeni de Papă, de diplomatul englez, de bancherul german și de ambuscada în care căzuseră soldații israelieni. Și acum, conform unei surse confidențiale de la Casa Albă, o sursă dintre cele mai de încredere, Khamel era suspectat de uciderea judecătorilor de la Curtea Supremă, Rosenberg și Jensen.


După douăzeci și patru de ore de la explozie, ea era încă în viață. Dacă scăpa pînă dimineață, putea să înceapă altă zi, cu idei noi în privința celor ce avea să facă și unde să se ducă. Deocamdată, era obosită. Se afla într-o cameră de la etajul cincisprezece, la Marriott, cu ușa încuiată, luminile aprinse și un spray mare Mace (1) lăsat pe cuvertură. Părul ei des, roșu, se afla acum într-o pungă de hîrtie în dulap. Ultima oară își tăiase părul la trei ani și mama ei o bătuse.
Petrecuse două ore grele cu o pereche de foarfeci tocite, ca să-l taie și să-i dea totuși o formă. Va putea să-l țină sub o șapcă sau pălărie pînă cine știe cînd. Durase alte două ore să-l vopsească negru. Ar fi putut să-l decoloreze și să se facă

(1) Mace ― marcă de spray paralizant și lacrimogen.
CAZUL PELICAN 157
blondă, dar ar fi fost prea bătător la ochi. Presupunea că are de-a face cu profesioniști și pentru un motiv nelămurit se hotărîse să se facă brunetă. Apoi, ce naiba, dacă mîine se va scula cu alt gînd, se va face blondă. Strategia cameleonului. Schimbă-ți culoarea în fiecare zi și înnebunește-i. Clairol avea cel puțin optzeci și cinci de nuanțe.
Era teribil de obosită, dar se temea să doarmă. Nu îl văzuse pe prietenul ei de la Sheraton în timpul zilei, dar cu cît umbla mai mult, cu atît i se părea că toate fețele seamănă. Era acolo, afară, știa. Și avea prieteni. Dacă puteau să-i asasineze pe Rosenberg și pe Jensen și să-l dea gata pe Thomas Callahan, cu ea o să le fie ușor.
Nu se va apropia de mașina ei și nu voia să închirieze una. Închirierea unei mașini lasă urme. Și probabil că ei stăteau la pîndă. Putea doar să ia un avion, dar ei stăteau la pîndă și în aeroporturi. Să ia un autobuz, dar nu-și cumpărase niciodată bilet și nici nu văzuse pe dinăuntru un autobuz Greyhound.
După ce și-au dat seama că a dispărut, ei se așteptau probabil ca ea să fugă. Era doar o amatoare, o fată de colegiu cu inima ființă după ce-și văzuse iubitul făcut bucățele și ars. Va face undeva o mișcare greșită, va ieși din oraș și vor pune mîna pe ea.
Dar, în clipa de față, ea prefera orașul. Avea un milion de camere de hotel, aproape tot atîtea alei, cîrciumi și baruri, și întotdeauna erau mulți oameni care se plimbau de-a lungul străzilor Bourbon, Chartres, Dauphine și Royal. Le cunoștea bine, mai ales pe cele din Cartierul Francez, unde puteai merge oriunde pe jos. Cîteva zile, putea să se mute din hotel în hotel, pînă cînd însă? Nu știa. Nu știa de ce. În împrejurările actuale, i se părea inteligent să se miște mereu. Va evita străzile în timpul dimineților, cînd va încerca să doarmă. Își va schimba mereu hainele, pălăriile și ochelarii. Va începe să fumeze, să aibă mereu o țigară aprinsă. Se va plimba pînă cînd va obosi de atîta mișcare, atunci s-ar putea s-o lase în
158
John Grisham
pace. Era bine că era speriată. Trebuia să se gindească continuu. Va supraviețui.
Se gîndi să anunțe poliția, dar nu era momentul. Ei luau nume și păstrau dosare; puteau fi periculoși. Putea să-l cheme pe fratele lui Thomas, de la Mobile, dar bietul om nu putea face nimic ca s-o ajute în clipa de față. Se gîndi să-l sune pe decan, dar cum să-i explice povestea cu referatul, cum să-i spună de Gavin Verheek, FBI, mașina-capcană, Rosenberg și Jensen, și despre ea însăși, cum se ascundea, și să procedeze astfel, încît totul să sune credibil. Hotărî să-l lase pe decan în pace. Oricum nu-i plăcea. Se gîndi să sune cîteva prietene de la Facultatea de Drept, dar oamenii vorbesc și s-ar putea ca ei să audă. Trebuia să ia legătura cu Alice Stark, cea mai bună prietenă a ei. Alice era îngrijorată și se va duce la poliție, unde va spune că buna ei prietenă Darby Shaw dispăruse. O va suna mîine pe Alice.
Formă numărul serviciului de cameră și comandă o salată mexicană și o sticlă de vin roșu. O va bea pe toată, apoi se va așeza în fotoliu cu sprayul Mace alături și va supraveghea ușa pînă cînd va adormi.



18

Limuzina lui Gminski făcu un viraj de o sută optzeci de grade, ca și cum strada i-ar fi aparținut, și se opri brusc în față la Sheraton. Ambele uși din spate se deschiseră larg, Gminski ieși primul, urmat rapid de trei aghiotanți, care alergară după el cu bagaje și serviete.
Era aproape ora două după-amiaza și directorul era evident grăbit. Nu se opri la recepție, ci se duse direct spre lifturi. Aghiotanții alergară după el și ținură ușa liftului deschisă; nu vorbi nimeni în timp ce urcau la etajul șase.
Trei dintre agenții lui îl așteptau într-o cameră pe colț. Unul dintre ei deschise ușa și Gminski intră fără să salute. Aghiotanții aruncară bagajele pe unul din paturi. Directorul își scoase haina și o aruncă pe un fotoliu.
― Unde e? se răsti el la un agent numit Hooten. Cel numit Swank trase draperiile și Gminski păși spre fereastră.
Swank arăta spre Marriott, peste drum, și mai jos cu un bloc.
― E la etajul cincisprezece, a treia cameră dinspre stradă, luminile sînt aprinse.
Gminski se uită spre Marriott.
― Ești sigur?
― Da. Am văzut-o intrînd, a plătit cu cartea de credit.
― Biata copilă, spuse Gminski plecînd de la fereastră. Unde a fost noaptea trecută?
160
John Grisham
― La Holiday Inn, pe Royal. A plătit tot cu carte de credit.
― Ai văzut pe cineva urmărind-o? întrebă directorul.
― Nu.
― Vreau apă, spuse el aghiotantului, care sări spre vasul cu gheață și mînui cu zgomot cuburile.
Gminski se așeză pe marginea patului, își împleti degetele și trosni fiecare încheietură.
― Ce părere ai? îl întrebă el pe Hooten, cel mai în vîrstă dintre cei trei agenți.
― Sînt pe urmele ei. O caută peste tot. Ea folosește cărți de credit. În patruzeci și opt de ore e moartă.
― Nu e proastă, se amestecă Swank. Și-a tăiat părul și l-a vopsit negru. Se mișcă mereu. Aparent, nu are în plan să părăsească orașul curlnd. Îi dau șaptezeci și două de ore pînă s-o găsească.
Gminski sorbi apa.
― Asta înseamnă că micul ei referat a lovit direct la țintă. Și înseamnă că prietenul nostru e acum un om foarte disperat. Unde e?
Hooten răspunse repede.
― Nu știm.
― Trebuie să-l găsim.
― Nu a fost văzut de săptămîni întregi.
Gminski puse paharul pe birou și luă cheia camerei.
― Deci, ce părere ai? îl întrebă pe Hooten.
― S-o aducem aici? întrebă Hooten.
― Nu va fi ușor, spuse Swank. Poate are o armă. Să nu fie rănit cineva.
― E o puștoaică speriată, spuse Gminski. E și civilă pe deasupra. Nu ne putem permite să răpim civili de pe stradă.
― Atunci n-o să reziste mult, spuse Swank.
― Cum o iei? întrebă Gminski.
― Sînt mai multe soluții, răspunse Hooten. O prindem pe stradă. Mergem în camera ei. Aș putea ajunge în camera
CAZUL PELICAN 161
ei în mai puțin de zece minute dacă plec chiar acum. Nu e chiar așa de greu. Nu e o profesionistă.
Gminski se plimbă încet prin cameră și îl urmăriră cu toții din ochi. Se uită la ceas.
― Eu aș înclina să nu o luăm. Să dormim patru ore și să ne întîlnim aici la șase treizeci. Noaptea e un bun sfătuitor. Dacă puteți să mă convingeți să o răpim, atunci o s-o facem. Bine?
Toți dădură ascultători din cap.


Vinul își făcu efectul. Moțăi în fotoliu, apoi se mută în pat și dormi adînc. Suna telefonul. Cuvertura atîrna pe podea și picioarele ei se aflau pe pernă. Telefonul suna. Avea pleoapele lipite. Mintea îi era amorțită și pierdută în visuri, dar, undeva într-un colț, ceva lucra și îi spunea că sună telefonul.
Ochii se deschiseră, dar fără să vadă mare lucru. Soarele se ridicase, luminile erau aprinse și ea se uita la telefon. Nu, nu ceruse să fie trezită. Se gîndise o clipă la această posibilitate, dar era sigură că nu ceruse să fie trezită. Se așeză pe marginea patului și ascultă soneria. De cinci ori, zece, cincisprezece, douăzeci. Nu se opri. Se putea să fie o greșeală, dar după ce suna de douăzeci de ori, se oprea.
Nu era greșeală. Ceața începu să se împrăștie și se mută lîngă telefon. Cu excepția recepției și poate a proprietarului și a cameristei de serviciu, nimeni nu știa că se află în acest loc. Comandase mîncare, dar nu mai făcuse și alte apeluri.
Soneria se opri. Bun, era o greșeală. Se duse spre baie, dar telefonul sună din nou. Numără. După al paisprezecelea apel, ridică receptorul.
― Alo?
― Darby, sînt Gavin Verheek. Totul e în regulă?
Se așeză pe pat.
― De unde ai numărul?
― Avem mijloacele noastre. Ascultă, ai...
162
John Grisham
― Stai, Gavin. Stai o clipă. Să mă gîndesc. Cartea de credit, nu- i așa?
― Da, cartea de credit Marcajul de hîrtie. Sîntem FBI-ul, Darby. Avem mijloace. Nu e chiar așa greu.
― Atunci și ei pot face la fel.
― Cred că da. Stai în hoteluri mici și plătește cu bani gheață.
Simțea un nod greu în stomac și se întinse pe pat. Chiar așa. Nu era greu. Marcajul de hîrtie. Ar fi putut să fie moartă pînă acum. Ucisă datorită unor hîrtii.
― Darby, ești acolo?
― Da. Se uită spre ușă ca să se asigure că are lanțul pus. Da, sînt aici.
― Ești teafără?
― Așa cred.
― Avem unele informații. Mîine, la campus, va avea loc o slujbă funerară, la trei, apoi urmează înmormîntarea, în oraș. Am vorbit cu fratele lui și familia dorește ca eu să fiu unul dintre cei ce duc sicriul. Diseară ajung acolo. Cred că trebuie să ne întîlnim.
― De ce să ne întîlnim?
― Trebuie să ai încredere în mine, Darby. Viața ta e în pericol acum și trebuie să mă asculți.
― Ce urmăriți?
Se făcu tăcere.
― Ce vrei să spui?
― Ce a spus directorul Voyles?
― Nu am vorbit cu el.
― Credeam că ești avocatul lui, ca să zicem așa. Ce se întîmplă, Gavin?
― De data asta nu acționăm.
― Și ce ar putea să însemne asta, Gavin? Spune-mi!
― De aceea trebuie să ne întîlnim. Nu vreau să mai spun nimic la telefon.
― Telefonul funcționează foarte bine și asta e tot ce ai la dispoziție deocamdată. Așa că spune, Gavin.
CAZUL PELICAN 163
― De ce nu ai încredere în mine? Era jignit.
― Acum o să închid. Nu-mi place. Dacă voi știți unde sînt, atunci s-ar putea să mă aștepte cineva în hol.
― Prostii, Darby. Folosește-ți capul! Am numărul camerei tale de o oră și nu am făcut decît să te sun. Sîntem de partea ta, jur.
Se gîndi puțin. Era logic, dar o găsiseră atît de ușor.
― Te ascult. Nu ai vorbit cu directorul, dar FBI-ul nu intră în acțiune. De ce?
― Nu știu sigur. Ieri a luat hotărîrea să uite de „pelican", a dat instrucțiuni să fie abandonat. Asta e tot ce pot să-ți spun.
― Nu e foarte mult. Știe despre Thomas? Știe că ar fi trebuit să fiu moartă pentru că l-am scris și că, la patruzeci și opt de ore după ce Thomas ți-a dat referatul ție, vechiul lui prieten de la Facultatea de Drept, ei ― cine dracu' or fi ei ― au încercat să ne omoare pe amîndoi? Știe toate astea, Gavin?
― Nu cred.
― Asta înseamnă că nu, nu-i așa?
― Da. Înseamnă că nu.
― Bine, ascultă-mă. Crezi că a fost omorît din cauza referatului?
― Probabil.
― Asta înseamnă că da, nu-i așa?
― Da.
― Mulțumesc. Dacă Thomas a fost omorît din cauza referatului, atunci știm cine l-a omorît. Și dacă știm cine l-a omorît pe Thomas, atunci știm cine i-a omorît și pe Rosen-berg și pe Jensen, nu-i așa?
Verheek ezită.
― Spune că da, fir-ar să fie! se repezi Darby.
― Aș spune că e probabil.
― Splendid! Probabil înseamnă da pentru un avocat. Știu că asta e tot ce poți face. E un probabil foarte puternic, totuși îmi spui că FBI renunță la micul meu suspect.
164
John Grisham
― Liniștește-te, Darby. Hai să ne întîlnim diseară și să stăm de vorbă. Aș putea să-ți salvez viața.
Puse cu grijă receptorul sub o pernă și se duse la baie. Se spălă pe dinți și perie ceea ce-i mai rămăsese din păr, apoi aruncă obiectele de toaletă și schimburile într-o geantă nouă de voiaj, din prelată. Își puse bluzonul, șapca și ochelarii de soare și închise încet ușa după ea. Holul era pustiu. Urcă pe jos pînă la etajul șaptesprezece, luă liftul pînă la zece, apoi coborî pe scări zece etaje pînă în hol. Ușa de la casa scării era chiar lîngă toaletă și ea se strecură repede în cea pentru femei. Holul părea să fie pustiu. Se duse într-o cabină, încuie ușa și așteptă un timp.


Vineri dimineața în Cartierul Francez. Aerul era rece și curat, fără urme de miros de mîncare și păcat. Ora opt dimineața ― prea devreme pentru oameni. Merse pe jos ca să-și limpezească mintea și să-și facă planul zilei. Pe Dumaine, lîngă Piața Jackson, găsi o cafenea pe care o ochise dinainte. Era aproape goală și avea un telefon public în spate. Își turnă cafea și o puse pe o masă de lîngă telefon. Acolo putea vorbi.
Verheek veni la telefon în mai puțin de un minut.
― Unde stai Ia noapte? întrebă ea cu ochii pe ușa de la intrare.
― Hotelul Hilton, lîngă rîu.
― Știu unde este. O să te sun diseară, tîrziu, sau mîine dimineață. Să nu mă urmărești iar. Acum plătesc cu bani gheață, nu cu carte de credit.
― Foarte inteligent, Darby. Nu sta pe loc.
― S-ar putea să fiu moartă cînd ajungi tu aici.
― Nu, nu ai să fii. Găsești acolo un Washington Post?
― Poate. De ce?
― Ia unul, repede. Unul de azi. E o poveste frumoasă despre Rosenberg și Jensen și poate despre cine i-a ucis.
― Nu mai pot să stau. Te sun mai tîrziu.
CAZUL PELICAN 165
Primul stand de ziare nu avea Post. Merse în zigzag spre Canal, acoperindu-și urmele, supraveghindu-și spatele, spre St. Ann, de-a lungul magazinelor de antichități de pe Royal, printre barurile jerpelite de pe ambele părți ale străzii Bien-ville și în cele din urmă la French Market, de-a lungul străzilor Decatur și North Peters. Mergea repede, dar nepăsătoare. Avea aerul că e ocupată, ochii ei aruncau priviri iuți cercetînd umbrele. Dacă erau undeva, acolo, în umbră, continuînd s-o urmărească, erau foarte buni.
Cumpără Post și Times-Picayune de la un vînzător ambulant și găsi o masă într-un colț pustiu de la Cafe" du Monde.
Pagina întîi. Citînd o sursă confidențială, articolul insista pe legenda lui Khamel și pe implicarea lui în crime. În tinerețe, omorîse pentru credința lui, se spunea, dar acum o făcea numai pentru bani. Mulți bani, presupunea un expert de la contrainformații, acum la pensie, dar recunoscut ca atare, și el fără nume. Fotografiile erau cețoase și neclare, dar amenințătoare. Nu puteau fi ale aceleiași persoane. Dar atunci, spunea expertul, omul nu putea fi identificat și nu fusese fotografiat de peste zece ani.
Un chelner apăru în sfîrșit și ea comandă cafea și un papanaș glazurat. Expertul spunea că mulți îl considerau mort. Interpol-ul credea că fusese ucis nu mai departe decît acum șase luni. Expertul se îndoia că el călătorea cu avionul. FBI îl pusese în capul listei sale.
Deschise încet ziarul din New Orleans. Thomas nu era pe pagina întîi, dar fotografia lui era în pagina a doua, cu un articol lung. Polițiștii priveau cazul ca pe o omucidere, dar nu aveau prea multe indicii. O femeie albă fusese văzută în zonă, puțin înainte de explozie. Facultatea de Drept era zguduită, după declarațiile decanului. Poliția spunea puține lucruri. Mîine, în campus, va avea loc o slujbă. Se făcuse o greșeală îngrozitoare, spunea decanul. Dacă e vorba de o crimă, atunci era clar că cineva omorîse pe cine nu trebuia.
Avea ochii umezi și deodată se simți din nou înfricoșată. Poate era doar o greșeală. Trăiau într-un oraș violent, cu oa-
166
John Grisham
meni nebuni, și poate că cineva încurcase lucrurile și greșise în alegerea mașinii. Poate că nu o urmărea nimeni.
Își puse ochelarii de soare și se uită la fotografia Iui. O luaseră din anuarul Facultății de Drept; avea acel zîmbet superior pe care îl arbora cînd era profesor. Era proaspăt tuns și foarte frumos.


Articolul lui Grantham despre Khamel a electrizat Washington-ul vineri dimineața. Nici nota internă, nici Casa Albă nu erau pomenite și în oraș se făceau pariuri privind sursa de informații.


Atmosfera era deosebit de încinsă în Hoover Building. În biroul directorului, Eric East și K.O. Lewis se plimbau nervoși, în timp ce Voyles vorbea cu Președintele pentru a treia oară în două ore. Voyles înjura, nu direct pe Președinte, dar pe cei din jurul lui. Îl înjura pe Coal și, cînd Președintele înjură și el, Voyles sugeră să folosească detectorul de minciuni pentru întreaga echipă, începînd cu Coal, și să vadă de la cine veneau scurgerile de informații. Da, fir-ar al dracului, da, el, Voyles, va face testul, ca toți cei care lucrau în Hoover Building. Și înjurară iar amîndoi. Voyles era roșu și transpirat, iar faptul că zbiera la telefon și Președintele îl auzea la celălalt capăt al firului nu conta deloc. Știa că, pe undeva, Coal asculta totul.
Evident, Președintele recapătă controlul asupra conversației și se lansă într-o predică plicticoasă. Voyles își șterse fruntea cu o batistă, se așeză în vechiul lui scaun de piele și începu să facă un exercițiu de respirație pentru a-și scădea tensiunea și pulsul. Supraviețuise unui atac de inimă și era pîndit de altul, și-i spusese lui K.O. Lewis de multe ori că Flechter Coal și idiotul lui șef îl vor omorî. Dar spusese asta despre ultimii trei președinți. Își ciupi cutele grase de pe frunte și se afundă în scaun.
― Nu putem face asta, domnule Președinte.
CAZUL PELICAN 167
Acum, era aproape agreabil. Fiind un om cu schimbări bruște și radicale de dispoziție, devenise deodată curtenitor. Un tip fermecător.
― Mulțumesc, domnule Președinte. Voi fi mîine acolo.
Închise ușor și vorbi cu ochii închiși.
― Vrea să punem pe reporterul de la Post sub supraveghere. Zice că am mai folosit această metodă, așa că o vom face din nou. I-am spus că sînt de acord.
― Ce fel de supraveghere? întrebă K.O.
― Să-l urmărim doar prin oraș. Douăzeci și patru de ore, cu doi oameni. Să vedem unde merge noaptea, cu cine se culcă. E burlac, nu-i așa?
― Divorțat, acum șapte ani, răspunse Lewis.
― Asigurați-vă că nu vă vede. Agenți în haine civile și schimbați la fiecare trei zile.
― Chiar crede că scurgerile vin de la noi?
― Nu, nu cred. Dacă ar veni de la noi, de ce ne-ar pune pe urmele reporterului? Cred că știe că sînt oamenii lui. Și vrea să-i prindă.
― E un mic serviciu, adăugă Lewis îndatoritor.
― Da. Să nu fiți văzuți, bine?


Biroul lui L. Matthew Barr era la etajul trei al unui bloc de birouri jalnic și dărăpănat de pe Strada M din Georgetown. Pe uși nu erau tăblițe. Un paznic înarmat, cu sacou și cravată, îndrepta oamenii de la lift. Covorul era uzat și mobila veche. Praful acoperea totul și era evident că Unitatea nu cheltuia bani pentru curățenie.
Barr conducea Unitatea, care era o mică secție neoficială, ascunsă, a Comitetului pentru Realegerea Președintelui. CRP avea o mulțime de birouri luxoase peste rîu, în Rosslyn. Acolo, ferestrele se deschideau și secretarele erau zîmbitoare, iar femeile de serviciu făceau curat în fiecare noapte. Dar nu și aici.
168
John Grisham
Fletcher Coal ieși din lift și-l salută cu capul pe paznic, care-l salută Ia rîndul său în același fel, fără să facă altă mișcare. Erau cunoștințe vechi. Străbătu micul labirint de birouri murdare, spre biroul lui Barr. Coal se mîndrea că e cinstit cu el însuși și, sincer, nu se temea de nici un om din Washington, poate doar cu excepția lui Matthew Barr. Uneori se temea de el, alteori nu, dar îl admira întotdeauna.
Barr fusese la infanteria militară, la CIA, fusese spion cu două condamnări pentru trădare, din care cîștigase milioane și îngropase banii. Lucrase cîteva luni într-un club country, dar nu prea mult. Coal îl recrutase personal pe Barr pentru a conduce Unitatea, care nu exista în mod oficial. Avea un buget anual de patru milioane, bani gheață, proveniți din diferite fonduri secrete și Barr superviza o mică bandă de bătăuși bine antrenați care făceau în liniște treaba ce revenea Unității.
Ușa lui Ban era întotdeauna încuiată. El o deschise și Coal intră. Întîlnirea urma să fie scurtă, ca de obicei.
― Lasă-mă să ghicesc, începu Barr. Vrei să găsim pe unde se scurg informațiile.
― Într-un fel, da. Vreau să-l urmărești pe reporter, pe Grantham, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru și să vezi cu cine vorbește. Are materiale al naibii de bune și mă tem că vin de la noi.
― De necrezut cît de multe scurgeri de informații sînt!
― Avem cîteva probleme, dar cea cu Khamel a fost un truc. Eu am scris-o.
Barr zîmbi.
― Bănuiam eu. Părea prea curată și apărută la tanc.
― Ai avut vreodată de-a face cu Khamel?
― Nu. Acum zece ani eram siguri că a murit. Așa îi place lui. Nu are ego, deci nu va prins niciodată. Poate să trăiască într-o baracă de carton în Sao Paulo timp de șase luni, să mănînce rădăcini și șobolani, apoi să ia avionul pînă la
CAZUL PELICAN 169
Roma pentru a ucide un diplomat, după care să dispară la Singapore pentru cîteva luni. Nu citește articolele din ziare care-l privesc.
― Cîți ani are?
― De ce te interesează?
― Sînt fascinat. Cred că știu cine l-a angajat ca să-i omoare pe Rosenberg și Jensen.
― Adevărat? Poți să-mi împărtășești acest zvon?
― Nu. Nu încă.
― Are între patruzeci și patruzeci și cinci de ani, deci nu e așa bătrîn, dar a ucis un general libanez la cincisprezece ani. Așa încît are o carieră lungă. E o legendă, înțelegi? Poate să ucidă cu orice mînă, cu orice picior, cu o cheie de mașină, un creion, cu orice. E expert cu orice armă. Vorbește douăsprezece limbi. Dar ai auzit toate astea, nu-i așa?
― Da, dar e amuzant
― Bine. Se crede că e cel mai eficace și cel mai scump asasin din lume. În tinerețe nu era decît un terorist, dar era prea talentat ca să arunce numai bombe. Și a devenit asasin plătit. Acum e cam bătrîn și ucide doar pentru bani.
― Cît de mulți?
― Bună întrebare. Probabil că ia cam zece-douăzeci de milioane, și în treaba asta nu mai e altul ca el. Unele teorii spun că ar împărți banii cu alte grupuri teroriste. Nimeni nu știe cu adevărat. Stai să ghicesc: vrei să-l găsesc pe Khamel și să-l aduc viu.
― Lasă-l în pace pe Khamel. Îmi place treaba pe care a făcut-o aici.
― E foarte talentat.
― Vreau să-l urmărești pe Gray Grantham și să afli cu cine vorbește.
― Ai vreo idee?
170
John Grisham
― Cîteva. Există un om numit Milton Hardy, care lucrează ca om de serviciu în Aripa de Vest. Coal aruncă un plic pe birou. E acolo de mult timp, pare să fie pe jumătate orb, dar cred că vede și aude multe. Urmărește-l o săptămînă-două. Toți îi spun Sarge. Mă gîndesc să-l dau afară.
― Minunat, Coal. Cheltuim atîția bani ca să urmărim negri orbi!
― Fă cum îți spun. Timp de trei săptămîni. Coal se ridică și se îndreptă spre ușă.
― Deci știi cine l-a angajat pe ucigaș? spuse Barr.
― Sîntem pe aproape.
― Unitatea e mai mult decît nerăbdătoare să te ajute.
― Sînt sigur.



19

Doamna Chen era proprietara unui duplex și închiria cealaltă jumătate, de cincisprezece ani, studentelor la drept. Era dificilă, dar retrasă, și trăia lăsîndu-i și pe ceilalți să trăiască, atîta vreme cît erau liniștiți. Duplexul era la șase cvartale de campus.
Era întuneric cînd răspunse la ușă. Persoana care se afla în prag era o tînără atrăgătoare, cu părul scurt și un zîmbet nervos. Foarte nervos.
Doamna Chen se încruntă la ea, pînă cînd fata vorbi.
― Sînt Alice Stark, o prietenă a lui Darby. Pot să intru? Aruncă o privire peste umăr. Strada era liniștită și tăcută. Doamna Chen locuia singură, cu toate ușile și ferestrele bine închise, dar își spuse că era o fată foarte drăguță, cu un zîmbet nevinovat și, dacă era prietenă cu Darby, putea avea încredere în ea. Deschise ușa și Alice intră.
― S-a întîmplat ceva? spuse doamna Chen.
― Da. Darby are necazuri, dar acum nu putem să vorbim despre asta. V-a sunat la telefon în după-amiaza asta?
― Da. A spus că va veni o tînără să se uite prin apartament
Alice respiră adînc și încercă să pară calmă.
― Nu durează mult. A spus că undeva, în perete, e o ușă. Nu aș vrea să folosesc ușa din spate sau din față.
172
John Grisham
Doamna Chen se încruntă și ochii ei întrebau: „De ce?" dar nu spuse nimic.
― În ultimele două zile a fost cineva în apartament? întrebă Alice. O urmă pe doamna Chen într-un coridor îngust.
― N-am văzut pe nimeni. Ieri, devreme, înainte de răsărit, a bătut cineva la ușă, dar nu m-am uitat. Mută o masă din dreptul unei uși, o descuie și o deschise.
Alice păși în fața ei.
― A spus să mă duc singură, bine?
Doamna Chen voia să se uite și ea, dar încuviință din cap și închise ușa în spatele lui Alice. Ușa dădea într-un coridor mic, care se întunecă deodată. La stînga era camera de lucru și un comutator care nu putea fi folosit. Alice îngheță în întuneric. Apartamentul era cufundat în întuneric, era cald și plutea un miros greu de gunoi vechi. Se aștepta să fie singură, dar era studentă în anul al doilea la drept, fir-ar să fie, nu vreun detectiv particular dibaci.
Se stăpîni. Scotoci într-o geantă mare și găsi un pix-lan-ternă. Avea trei astfel de pixuri. Pentru orice eventualitate. Ce eventualitate? Nu știa. Darby vorbise limpede. Pe ferestre să nu se vadă nici o lumină. Poate că ei stăteau la pîndă.
Cine dracu sînt ei? voia să știe Alice. Darby nu știa, spuse că o să-i explice mai tîrziu, dar întîi trebuia să se uite prin apartament.
Alice fusese în apartament de zeci de ori anul trecut, dar intrase pe ușa din față, cu o mulțime de lumini și alte înlesniri. Fusese în toate camerele și credea că se va descurca în întuneric. Acum încrederea se dusese. Dispăruse. În locul ei simțea o teamă care o făcea să tremure.
„Stăpînește-te. Ești singură. Nu ar veni să stea aici, avînd o femeie băgăcioasă alături. Dacă fuseseră într-adevăr, făcuseră doar o scurtă vizită."
După ce se uită atent, se convinse că lanterna funcționa. Lumina cu intensitatea unui chibrit care se stinge. O
CAZUL PELICAN173
Îndreptă spre podea și văzu un cerc slab, de mărimea unei portocale mici. Cercul tremura.
În vîrful picioarelor, dădu colțul spre camera de lucru. Darby spunea că acolo era o lampă mică, pe raftul de cărți, aproape de televizor, și că lumina aceea era întotdeauna aprinsă. O folosea ca lampă de veghe și dădea o lumină slabă în cameră, pînă la bucătărie. Fie că Darby mințise, fie că becul se arsese, sau îl deșurubase cineva. Nu avea importanță în momentul de față, pentru că bucătăria și camera erau în întuneric.
Se afla pe covor, în mijlocul camerei, înaintînd centimetru cu centimetru spre masa din bucătărie, unde ar fi trebuit să fie computerul. Se lovi de marginea mesei de cafea și lanterna se stinse. O scutură. Nimic. Căută a doua lanternă în geantă.
În bucătărie, mirosul era mai greu. Computerul se afla pe masă împreună cu o mulțime de dosare goale și agende. Examină computerul cu luminița ei slabă. Butonul de pornire era în față. Îl apăsă și monitorul monocrom se încălzi încet. Ecranul emitea o lumină verzuie care acoperea masa, dar nu depășea spațiul bucătăriei.
Alice se așeză în fața tastaturii și începu să bată. Găsi menu-ul, apoi listarea, apoi fișierele. Conținutul directorului acoperi ecranul. Îl studie cu atenție. Trebuia să cuprindă cam patruzeci de fișiere și văzu numai zece. Cea mai mare parte fuseseră șterse. Puse în funcțiune imprimanta laser și în cîteva clipe directorul era trecut pe hîrtie. O luă și o băgă în geantă.
Se ridică și, cu ajutorul lanternei, începu să examineze dezordinea din jurul computerului. Darby apreciase numărul de dischete la douăzeci, dar dispăruseră. Nu mai era nici o dischetă. Agendele erau pentru drept constituțional și procedură civilă și atît de plicticoase și pline de generalități încît nu le-ar fi vrut nimeni. Fișierele expandabile erau puse grămadă, la un loc, dar goale.
174
John Grisham
Era o treabă curată, făcută cu răbdare. Cineva petrecuse cîteva ore ștergînd și adunînd, apoi plecase numai cu o geantă sau o pungă de plastic.
În cameră, lîngă televizor, Alice se uită afară. Mașina roșie era acolo, la un metru și ceva de fereastră. Părea în regulă.
Înșuruba becul de la lumina de veghe, o aprinse și o stinse repede. Mergea perfect. Îl deșurubă la fel cum făcuse el sau ea.
Ochii ei se obișnuiseră; acum vedea canaturile ușilor și mobila. Închise computerul și se strecură prin cameră spre hol.
Doamna Chen o aștepta exact acolo unde o lăsase.
― E în regulă? întrebă ea.
― Totul e în regulă, spuse Alice. Dar fiți atentă. Am să vă sun peste o zi sau două, să văd dacă a trecut cineva. Și vă rog, nu spuneți nimănui că am fost aici.
Doamna Chen asculta atentă, în timp ce muta masa în fața ușii.
― Ce-i cu mașina ei?
― O să fie bine. Dar uitați-vă la ea.
― Ea e bine?
Erau în cameră, aproape de ușa din față.
― O să fie bine. Cred că se va întoarce în cîteva zile. Mulțumesc, doamnă Chen.
Doamna Chen închise ușa, o încuie și se uită pe ferestruică. Fata era pe trotuar și în curînd dispăru în întuneric.
Alice merse pe jos trei cvartale, pînă la mașina ei.


Vineri seara în Cartierul Francez! Tulane juca mîine la Dome, apoi duminică jucau The Saints și oamenii gălăgioși ieșiseră cu miile, parcînd la întîmplare, blocînd străzile, hoinărind în mulțimi zgomotoase, bînd din pahare de plastic, înghesuindu-se în baruri și amuzîndu-se, făcînd scandal
CAZUL PELICAN 175
și distrîndu-se. Pe la nouă, Inner Quarter era închis cu grilaje.
Alice parcă pe Poydras, departe de locul unde voia să parcheze și ajunse cu o oră întîrziere la barul aglomerat din St. Peter, în inima Cartierului Francez. Nu erau mese. Toți se înghesuiau la bar. Se retrase într-un colț cu o țigară și își trecu privirea peste oameni. Cei mai mulți erau studenți, veniți în oraș pentru meci.
Un chelner veni direct la ea.
― Căutați cumva o prietenă? întrebă el.
Ea ezită.
― Da.
El arătă dincolo de bar.
― După colț, în prima cameră pe dreapta, sînt cîteva mese mici. Cred că prietena dumneavoastră e acolo.
Darby era într-un separeu mic, aplecată peste o sticlă de bere, cu ochelari de soare și pălărie. Alice îi strînse mîna.
― Ce bine îmi pare că te văd! îi studie coafura, amuzîndu-se. Darby își scoase ochelarii. Avea ochii roșii și obosiți.
― Nu am știut pe cine altcineva să sun.
Alice ascultă cu fața fără expresie, incapabilă să se gîndească la ceva potrivit și incapabilă să-și ia ochii de la părul ei.
― Cine ți-a făcut părul? întrebă ea.
― Îți place? E puțin cam punk, ceea ce cred că e o revanșă și în mod sigur va impresiona oamenii cînd voi începe să caut o slujbă.
― De ce?
― Cineva a încercat să mă omoare, Alice. Niște oameni răi au o listă și numele meu e în capul ei. Cred că mă urmăresc.
― Să te omoare? Ai pronunțat cuvîntul „omor"? Cine ar putea să vrea să te omoare, Darby?
― Nu sînt sigură. Ce e cu apartamentul meu?
176
John Grisham
Alice încetă să se mai uite la părul ei și-i dădu hîrtia cu directorul. Darby o studie. Era adevărat. Nu era un vis sau o greșeală. Bomba fusese pusă în mașina care trebuia. Rupert și cow-boy-ul puseseră mina pe ea. Chipul pe care îl văzuse o căuta pe ea. Intraseră în apartamentul ei și șterseseră tot ceea ce doreau să șteargă. O așteptau afară.
― Ce e cu dischetele?
― Nu mai e nici una. Fișierele expandabile de pe masa din bucătărie au fost puse laolaltă, ordonat și sînt goale. În rest, totul pare să fie în ordine. Au deșurubat becul de la lampa de veghe și totul e în întuneric. Am controlat. Funcționează. Sînt tipi cu foarte multă răbdare.
― Ce e cu doamna Chen?
― Nu a văzut nimic.
Darby îndesă hîrtia într-un buzunar.
― Ascultă, Alice, mi s-a făcut deodată foarte frică. Nu trebuie să fii văzută cu mine. Poate nu a fost o idee bună.
― Cine sînt oamenii ăștia?
― Nu știu. L-au omorît pe Thomas și au încercat să mă omoare și pe mine. Am avut noroc, iar acum mă urmăresc.
― De ce, Darby?
― Nu trebuie să știi și nu am să-ți spun. Cu cît știi mai mult, cu atît ești mai în pericol. Crede-mă, Alice, nu pot să-ți spun ce știu.
― Dar nu am să spun nimănui, jur!
― Dar dacă te fac ei să vorbești?
Alice se uită în jur, ca și cum totul ar fi fost în regulă. Își studie prietena. Fuseseră foarte apropiate încă de la cursurile de orientare. Studiaseră ore întregi împreună, schimbaseră notițe, transpiraseră la examene, făcuseră echipă la procesele înscenate, vorbiseră despre bărbați. Alice era singura studentă care știa de legătura lui Darby cu Callahan.
― Vreau să te ajut, nu mi-e frică.
Darby nu se atinsese de bere. Scoase încet dopul.
CAZUL PELICAN 177
― Sînt îngrozită. Eram acolo cînd a murit, Alice. A tremurat pămîntul. El a fost făcut bucăți și eu ar fi trebuit să fiu cu el. Eu ar fi trebuit să mor.
― Atunci du-te la poliție.
― Încă nu. Poate mai tîrziu. Mi-e frică s-o fac. Thomas se dusese la FBI și peste două zile ar fi trebuit să murim aroîndoi.
― Deci FBI-ul te urmărește?
― Nu cred. Dar au vorbit și cineva i-a ascultat foarte atent și a auzit cine nu trebuia.
― Au vorbit despre ce? Hai, Darby, eu sînt prietena ta cea mai bună. Nu te mai juca.
Darby luă o înghițitură mică din sticlă. Evita să o privească în ochi. Se uita la masă.
― Te rog, Alice. Lasă-mă să aștept. Nu are rost să-ți spun ceva care te-ar putea duce la moarte. O pauză lungă. Dacă vrei să mă ajuți, du-te la slujbă mîine. Fii cu ochii în patru. Împrăștie zvonul că te-am sunat de la Denver, unde stau cu o mătușă, al cărei nume nu-l cunoști, și că am lăsat baltă facultatea semestrul ăsta, dar că vin la primăvară. Asi-gură-te că zvonul ăsta se răspîndește. Cred că unii vor asculta cu atenție.
― Bine. Ziarul spune că o femeie albă a fost zărită atunci cînd a fost ucis, că s-ar putea să fie suspectă sau așa ceva.
― Așa ceva. Eram acolo și trebuia să fiu și eu victimă. Citesc ziarele cu ochelari care măresc. Poliția nu are nici un indiciu.
― Bine, Darby. Ești mai deșteaptă decît mine. Ești mai deșteaptă decît oricare altă persoană pe care o cunosc. Și acum?
― Întîi: ieși pe ușa din spate. La capătul coridorului e o ușă albă, unde sînt toaletele. De acolo, într-o debara, apoi în bucătărie, apoi afară, pe ușa din spate. Nu te opri. Aleile duc la Royal. Ia un taxi și du-te la mașina ta. Supraveghează-ți spatele.
― Vorbești serios?
178
John Grisham
― Uită-te la părul meu, Alice. M-aș poci eu singură așa, doar ca să mă joc?
― Bine, bine. Și pe urmă?
― Du-te mîine la slujbă, răspîndește zvonul, și o să te chem peste două zile.
― Unde stai?
― Ici și colo. Mă mișc mult.
Alice se ridică și o sărută pe obraz. Apoi plecă.


Timp de două ore, Verheek măsură podeaua, ridicînd reviste, aruncîndu-le, dînd comandă la serviciul de cameră, despachetînd, plimbîndu-se prin cameră. Apoi, timp de alte două ore, stătu în pat, bînd o bere caldă și uitîndu-se la telefon. Va face asta pînă la miezul nopții, își spuse el, și apoi?
Ea spusese că îl va suna.
La miezul nopții, aruncă încă o revistă și plecă din cameră. Un agent de la biroul din New Orleans îl ajutase puțin și-i dăduse cîteva adrese de localuri frecventate de studenții de la drept, aproape de campus. Se va duce acolo, se va amesteca printre ei, va bea bere și va asculta. Studenții erau în oraș pentru meci. Ea nu va fi acolo, dar asta nu avea importanță, pentru că nu o văzuse niciodată. Dar poate că va auzi ceva și va putea să arunce un nume, să lase o carte de vizită, să-și facă un prieten care să o cunoască sau care să știe pe cineva care o cunoaște. O încercare mult mai eficientă decît contemplarea telefonului.
Găsi un scaun la bar într-un local numit La Tribunal, aflat la trei cvartale de campus. Avea un aer universitar, cu scheme de fotbal și poze cu fete pe pereți. Clienții, mulți, erau gălăgioși și sub treizeci de ani.
Barmanul părea a fi student. După două beri, mulțimea se rări și barul aproape se goli. Peste cîteva clipe, sosi alt val.
Verheek comandă a treia oară. Era unu treizeci.
― Ești student la drept? îl întrebă el pe barman.
― Da.
― Nu e chiar așa rău, nu-i așa?
CAZUL PELICAN 179
Curăța tejgheaua de alune.
― M-am distrat și mai bine.
Verheek tînjea după barmanii care îl serveau cu bere în timpul studenției. Tipii cunoșteau arta conversației. Nimeni nu le era străin. Vorbeau despre orice.
― Eu sînt avocat, spuse Verheek disperat.
Oooo, hei, hei, tipul ăsta e avocat! Ce raritate! O persoană de excepție. Puștiul plecă.
Ticălos mic! Sper să fii exmatriculat. Verheek își luă sticla și se întoarse cu fața spre mese. Se simțea ca un bunic printre copii. Deși nu putea suferi Facultatea de Drept și amintirile de acolo, petrecuse cîteva nopți de vineri lungi în barurile din Georgetown cu prietenul lui, Callahan. Plăcute amintiri.
― Ce fel de avocat? Barmanul revenise. Gavin se întoarse spre bar și zîmbi.
― Consilier special la FBI.
Tot mai ștergea barul.
― Deci la Washington?
― Da, am venit aici pentru meciul de duminică. Þin cu Redskins. Nu putea să-i sufere pe Redskins și nici o altă echipă de fotbal. Puștiul nu reacționă. Unde faci facultatea?
― Aici, la Tulane. Termin în mai.
― Și pe urmă?
― Poate la Cincinnati, într-un birou, un an sau doi.
― Cred că ești un student bun.
El ridică din umeri.
― Mai vreți bere?
― Nu. Ai avut cursuri cu Thomas Callahan?
― Sigur. Îl cunoașteți?
― Am făcut împreună facultatea la Georgetown.
Verhe