1

Bărbatul cu cizme de cauciuc pași în lift în urma mea; nici nu l am observat la început. Dar i am simțit mirosul — unul greu, de fum, vin ieftin și o viață dusă pe străzi, fără săpun. Eram singuri la urcare și, cînd am aruncat, în sfîrșit, o privire în spate, i am zărit cizmele negre, murdare și mult prea mari pentru el. Purta un pardesiu ros și destrămat pe margini, care îi ajungea pînă la genunchi. Dedesubt, una peste alta, tot felul de zdrențe strînse peste mijloc, așa că părea solid, aproape gras. Asta nu pentru că ar fi mîncat prea mult; iarna, la Washington, oamenii străzii își puneau pe ei tot ce aveau — sau, cel puțin, așa părea.
Era negru și îmbătrînit, barba și părul — netunse de multă vreme — erau încărunțite. Privea drept înainte, prin ochelarii de soare cu lentile groase, ignorîndu mă cu desăvîrșire și făcîndu mă să mă întreb, pentru o clipă, de ce oare îl măsurăm așa.
Nu se potrivea cîtuși de puțin cu locul acela. Nu era clădirea lui, liftul lui, nu și ar fi putut permite. Avocații de la toate cele opt etaje lucrau pentru aceeași firmă, la un preț pe oră care încă mi se părea absurd, chiar și după șapte ani.
Încă un vagabond care se adăpostea de frigul de afară. La Washington, în centru, se întîmpla mereu. Dar noi aveam paznici care să ne apere de prăpădiți.
Ne am oprit la etajul al șaselea și, pentru prima dată, am observat că bărbatul nu apăsase nici un buton, nu alesese nici un etaj. Mă urmărea. Am ieșit cît am putut de repede din lift, pășind în splendidul hol, ornat în marmură, al firmei Drake & Sweeney și uitîndu mă în urmă exact atît cît să l zăresc tot în lift, privind în gol și continuînd să mă ignore.
Doamna Devier, una dintre cele mai agere secretare de la intrare, mă salută cu disprețul său obișnuit.
— Fii atentă la lift, i am spus.
— De ce?
— Un vagabond. Poate va trebui să chemi paza.
— Ce oameni! rosti ea cu acel accent franțuzesc, afectat.
— Fă rost și de niște dezinfectant.
Am pornit mai departe, luptîndu mă să mi scot pardesiul din mers, uitînd cu totul de bărbatul cu cizme de cauciuc. Aveam întreaga după amiază ocupată cu tot felul de întîlniri, discuții importante cu oameni importanți. Am dat colțul și mă pregăteam să i spun ceva lui lui Polly, secretara mea, cînd am auzit prima împușcătură.
Doamna Devier stătea în picioare, în spatele biroului, împietrită, privind fix spre țeava lungă a unei arme aflate în mîna vagabondului nostru. Cum eu am fost primul sosit pentru a o ajuta pe biata femeie, bărbatul a întors, amabil, arma spre mine și am înțepenit și eu.
— Nu trage, i am spus, ridicînd mîinile. Văzusem destule filme ca să știu exact ce aveam de făcut.
— Gura, mormăi el, rămînînd remarcabil de calm.
În spatele meu, pe hol, se auzeau voci. Cineva țipă: "E înarmat!" și vocile se îndepărtară, auzindu se din ce în ce mai slab. Colegii mei ajunseseră la ușa din spate. Parcă îi și vedeam sărind pe fereastră.
Chiar în stînga mea se afla o ușă grea, de lemn masiv, care dădea spre o sală mare de ședințe; întîmplător, în acel moment se aflau acolo opt avocați specialiști în litigii. Opt duri, fără frică, dintre cei care își petreceau timpul făcînd oamenii praf. Cel mai tare dintre ei era un tip scund, dar zdravăn și tăios, pe nume Rafter; în clipa în care deschise brusc ușa, spunînd: "Ce naiba...?", țeava puștii se răsuci dinspre mine spre el, iar bărbatul cu cizme de cauciuc avu parte exact de efectul pe care îl aștepta.
— Lasă arma jos, porunci Rafter, oprindu se în cadrul ușii; o fracțiune de secundă mai tîrziu, un alt glonț străbătu secretariatul oprindu se undeva în tavan, cu mult deasupra capului lui Rafter, reducîndu l pe acesta la postura de simplu muritor. Întorcînd din nou arma spre mine, făcu un semn cu capul. Eu m am conformat, intrînd după Rafter în sala de ședințe. Ultimul lucru pe care l am mai văzut de afară a fost doamna Devier, tremurînd la biroul ei, îngrozită de moarte, cu căștile casetofonului atîrnîndu i pe după gît și pantofii cu tocuri așezați cu grijă lîngă coșul de gunoi.
Bărbatul cu cizme de cauciuc trînti ușa în spatele meu și mișcă ușor arma prin aer, pentru ca toți cei opt avocați civili să o poată admira. Părea să funcționeze foarte bine; mirosul prafului de pușcă se simțea mai puternic decît putoarea posesorului.
Camera era dominată de o masă lungă, acoperită cu documente și hîrtii care, cu numai cîteva clipe mai înainte, păreau teribil de importante. Prin ferestrele care ocupau un perete întreg se zărea un spațiu de parcare. Două uși dădeau spre hol.
— În picioare, la perete, spuse bărbatul, folosind pistolul ca pe un argument foarte convingător.
Apoi îl întoarse, aproape lipindu l de capul meu.
— Încuie ușa, îmi spuse.
Așa am și făcut.
Fără să scoată o vorbă, cei opt avocați se retraseră, cu picioarele împleticindu se, spre perete. Fără să scot o vorbă, am închis repede ușa, întorcîndu mă apoi spre el, pentru a vedea dacă e mulțumit.
Nu știu de ce, dar nu puteam să mi iau gîndul de la oficiul poștal și de la schimbul acela oribil de focuri — un funcționar prost dispus se întorsese după prînz și doborîse cincisprezece dintre colegii săi. Mă gîndeam la masacrele de pe terenurile de joacă și la măcelurile din restaurante fast food.
Iar victimele erau copii nevinovați și, în general, cetățeni cumsecade. Pe cînd noi, noi eram o trupă de avocați!
Mormăind și scuturînd arma, bărbatul îi alinie pe cei opt avocați lîngă perete și, cînd se consideră mulțumit de poziția lor, își îndreptă din nou atenția asupra mea. Ce dorea? Putea pune întrebări? În cazul ăsta, la naiba, putea obține tot ce dorea. Nu i puteam vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar el îi putea vedea pe ai mei. Arma era ațintită drept spre ei.
Bărbatul își dezbrăcă pardesiul murdar, îl împături ca și cum ar fi fost nou și îl așeză pe mijlocul mesei. Putoarea care mă deranjase în lift se simțea din nou, dar nu mai conta. Rămase la capătul mesei și desfăcu încă un rînd de zdrențe — un pulover gros, gri, încheiat cu nasturi în față.
Gros, dintr un anume motiv. Dedesubt, strînse pe talie, unul lîngă altul, niște bețe roșii care, pentru ochiul meu neavizat, arătau a dinamită. Tot felul de fire, ca niște spaghete colorate, ieșeau din ambele capete ale fitilelor, totul fiind legat cu o bandă adezivă argintie.
Prima mea pornire a fost să sar, să mă arunc la podea, dînd din mîini și din picioare, sperînd să am noroc, sperînd ca glonțul să și rateze ținta pe cînd, cu mîinile tremurînde, m aș chinui să descui ușă; un alt glonț ar șuiera pe lîngă mine în timp ce m aș strecura prin ușă, ieșind pe hol. Dar îmi tremurau picioarele și sîngele îmi înghețase în vine. Cei opt, lipiți de perete, suspinau și gemeau, ceea ce l a încurcat pe bărbatul care ne ținea prizonieri.
— Vă rog să faceți liniște, spuse el pe tonul unui profesor răbdător.
Calmul lui mă scotea din minți. Aranja cu grijă cîteva spaghete de la brîu și, dintr un buzunar al pantalonilor foarte largi, scoase un ghem de frînghie de nailon și un briceag.
Pentru ca efectul să fie total, flutură arma spre fețele îngrozite din fața Iui.
— Nu vreau să rănesc pe nimeni, spuse.
Frumos din partea lui, dar greu de crezut. Am numărat douăsprezece fitile roșii — suficient, eram convins, pentru ca moartea să fie imediată și fără dureri.
Apoi îndreptă iarăși arma spre mine.
— Tu, spuse el, leagă i!
Rafter nu mai putea suporta. Făcu un pas foarte mic înainte și spuse:
— Ei, omule, ce vrei de fapt?
Al treilea glonț trecu pe deasupra capului lui, înfigîndu se cuminte în tavan. Bubuitura răsună cu forța unui tun și doamna Devier, sau o altă duduie, se auzi țipînd în hol. Rafter se lăsă brusc în jos și apoi încercă să se ridice din nou în poziție de drepți, chinuindu se pînă cînd Umstead îl pocni drept în piept, cu cotul său bovin, lipindu l la loc de perete.
— Taci! îi spuse Umstead printre dinți.
— Nu mi spune mie "omule", ripostă bărbatul, astfel că se renunță imediat la acel apelativ.
— Cum ai dori să ți spunem? l am întrebat, simțind că eram pe cale să devin liderul ostaticilor.
Am rostit cuvintele cu blîndețe, foarte respectuos, iar el mi a apreciat atitudinea.
— "Domnule", răspunse el.
Nimeni nu avea absolut nimic împotrivă să i spună "domnule".
Telefonul începu să sune și, pentru o fracțiune de secundă, am crezut că bărbatul va trage în el. În loc de asta, îl apucă și îl trînti pe masa, în fața lui. Ridică receptorul cu mîna stîngă; în dreapta continua să țină arma, iar aceasta era îndreptată tot spre Rafter.
Dacă nouă dintre noi am fi avut drept de vot, Rafter ar fi devenit primul miel dus la tăiere. Opt pentru, unul împotrivă.
— Alo, spuse "Domnul".
Ascultă cîteva clipe, apoi închise. Se trase cu grijă spre scaunul din capul mesei și se așeză.
— Ia funia, îmi spuse.
Voia să i leg pe toți opt de încheieturile mîinilor. Am tăiat bucăți de frînghie și am făcut noduri și m am străduit din răsputeri să nu privesc fețele colegilor mei, cărora le grăbeam moartea. Simțeam arma în spate. El dorea să i leg strîns și eu mă prefăceam că i învinețesc de a binelea, lăsînd totuși legătura cît mai largă cu putință.
Rafter mormăia ceva în barbă și îmi venea să l pocnesc. Umstead reuși să și flexeze încheieturile și aproape că izbuti să și desfacă frînghia complet, după ce abia reușisem să l leg. Malamud era transpirat și respira sacadat. Era cel mai bătrîn, singurul partener în conducere dintre cei de față și trecuseră doar doi ani de la primul său atac de cord.
N am putut să nu l privesc pe Barry Nuzzo, singurul meu prieten din toată trupa. Aveam aceeași vîrstă, treizeci și doi de ani, și intraserăm în firmă în același an. El studiase la Princeton, eu la Yale. Soțiile noastre erau amîndouă din Providence. Căsnicia lui mergea bine — făcuseră trei copii în patru ani. A mea se afla în ultimul stadiu al unei lungi perioade de distrugere.
Ne am privit în ochi și amîndoi ne am gîndit la copiii lui. Mă simțeam norocos că nu am copii.
Se auzi prima sirenă de poliție, din multele care aveau să urmeze, iar "Domnul" îmi ceru să trag jaluzelele peste cele cinci ferestre mari. Chiar așa am și făcut, fără grabă, scrutînd parcarea de jos, ca și cum, dacă m ar fi văzut cineva, aș fi fost salvat. O singură mașină de poliție se afla acolo, cu farurile aprinse. Nu era nimeni în ea; polițiștii intraseră deja în clădire.
Acolo ne aflam și noi — nouă tipi albi și "Domnul".
La ultima numărătoare, firma Drake & Sweeney avea opt sute de avocați în filiale din toată lumea. Jumătate dintre aceștia se aflau la Washington, în clădirea terorizată de "Domnul".
Tipul mi a cerut să l sun pe "șeful" și să l informez că era înarmat și legat cu douăsprezece batoane de dinamită. L am sunat pe Rudolph, partenerul aflat la conducerea secțiunii mele, specializată în procesele intentate marilor trusturi comerciale, și i am transmis mesajul.
— Sînteți toți în viață, Mike? mă întrebă el.
Vorbeam prin interfonul pe care "Domnul" tocmai pusese stăpînire, deschizîndu l Ia volumul maxim.
— Sîntem în mare formă, îi răspund. Te rog, fă orice vrea el.
— Ce vrea?
— Încă nu știu.
"Domnul" făcu un semn cu arma și conversația luă sfîrșit.
Evitînd să stau în bătaia armei, am rămas în picioare lîngă masa de ședințe, la doi pași de "Domnul", care își făcuse enervantul obicei de a se juca, neatent, cu firele petrecute peste piept
Își coborî privirea și trase ușor de un fir roșu.
Ochelarii de soare erau îndreptați spre mine la sfîrșitul acestui mic avertisment. M am simțit obligat să spun ceva.
— Ce rost ar avea? l am întrebat, disperat să deschid un dialog.
— Eu nu vreau, dar de ce nu?
Am fost șocat de dicția lui — un ritm lent, metodic, fără grabă, fiecare silabă fiind accentuată la fel. Pentru moment era vagabond, dar cunoscuse și zile mai bune.
— De ce să ne omori? l am întrebat.
— N am de gînd să stau la discuții cu tine, debită el. Nu mai sînt alte întrebări, onorată instanță.
Cum sînt avocat și fiecare clipă contează, mi am privit ceasul, pentru ca tot ce avea să se întîmple să fie clar memorat, dacă reușeam, cumva să supraviețuim. Era ora 13. 20. "Domnul" dorea liniște, așa că am îndurat o chinuitoare tăcere care a durat paisprezece minute.
Nu îmi venea să cred că vom muri. Părea să nu existe nici un motiv, nici o justificare pentru a ne omorî. Eram sigur că nici unul dintre noi nu l mai întîlnise pînă atunci. Îmi aminteam cum veniserăm împreună în lift și faptul că părea să nu aibă nici o destinație precisă. Nu era decît un nebun în căutare de ostatici — ceea ce făcea din crimă un lucru aproape normal, după standardele actuale.
Era exact genul de măcel nebunesc ce putea ține prima pagină a ziarelor timp de douăzeci și patru de ore, făcîndu i pe oameni să clatine din cap. Apoi aveau să înceapă să apară și anecdotele cu avocați morți.
Parcă vedeam titlurile și îi auzeam pe reporteri, dar refuzam să cred că avea să se întîmple așa.
Auzeam voci pe hol și sirenele, afară; o stație radio a poliției zbîrnîia undeva pe afară.
— Ce ai mîncat la prînz? mă întrebă "Domnul", rupînd tăcerea.
— Pui la grătar cu salată Caesar, i am răspuns, ezitînd o secundă, prea surprins ca să mă gîndesc la vreo minciună.
— Singur?
— Nu, m am întîlnit cu un prieten.
Era un fost coleg de facultate, din Philadelphia.
— Cît a costat pentru amîndoi?
— Treizeci de dolari.
Asta nu i a plăcut.
— Treizeci de dolari, repetă el. Pentru două persoane.
Clătină din cap, apoi se uită spre cei opt avocați. Dacă avea de gînd să facă un sondaj, speram că aveau de gînd să mintă. Erau cîțiva din grup cu o pofta zdravănă de mîncare și treizeci de dolari n aveau cum să le satisfacă apetitul.
— Știi ce am mîncat eu? mă întrebă el.
— Nu.
— Supă. Supă cu biscuiți, la un centru pentru săraci. Supă gratuită, și am fost bucuros să o primesc. Ai putea hrăni o sută dintre prietenii mei cu treizeci de dolari, știi?
Am încuviințat, cu gravitate, ca și cum aș fi înțeles dintr o dată ce păcat teribil comisesem.
— Adună toate portofelele, banii, ceasurile, bijuteriile, îmi spuse el, agitînd din nou arma.
— Pot să întreb de ce? i am cerut eu.
— Nu.
Mi am pus portofelul, ceasul și banii pe masă și am început să scotocesc prin buzunarele celorlalți ostatici.
— Pentru aproapele vostru, spuse "Domnul", lăsîndu ne fără grai.
Mi a cerut să pun toată prada într o servietă, să o încui și să l sun din nou pe "șeful". Rudolph a răspuns la primul semnal sonor. Mi l imaginam pe comandantul trupelor speciale stabilindu și cartierul general în biroul lui.
— Rudolph, sînt tot eu, Mike. Vorbesc pe interfon.
— Da, Mike. Care e situația?
— Totul e în regulă. Uite, acest domn vrea ca eu să deschid ușa cea mai apropiată de secretariat și să pun o servietă neagră pe hol. Înțelegi?
— Da.
Cu arma lipită de ceafă, am întredeschis ușa și am aruncat servieta în hol. N am văzut pe nimeni, nicăieri.


Puține lucruri îi puteau împiedica pe avocații din firmele mari să savureze încărcarea notelor de plată pe oră ale clienților lor. Unul din aceste lucruri era somnul, deși majoritatea dintre noi dormeam puțin. Mesele în oraș încurajau, de fapt, mărirea prețului, mai ales în cazul cînd clientul plătea prînzul. Văzînd cum trece timpul, m am trezit întrebîndu mă cum naiba aveau să reușească restul de patru sute de avocați din clădire să și umfle onorariile, în așteptarea încheierii crizei ostaticilor. Parcă îi și vedeam, afară, în parcare, majoritatea stînd în propriile mașini, la căldurică, vorbind la telefonul celular și încărcînd vreun client. Firma, am decis eu, nu avea să piardă nici un bănuț.
Unora dintre grangurii de acolo nici nu le păsa cum se va sfîrși. Doreau doar să se termine odată, și asta cît mai repede.
"Domnul" păru să ațipească o clipă. Bărbia îi căzu în piept și începu să respire mai greu. Rafter își drese vocea, pentru a mi atrage atenția, apoi smuci capul într o parte, parcă sugerîndu mi să fac ceva. Problema era că "Domnul" ținea arma în mîna dreaptă, iar dacă într adevăr dormea, o făcea ținînd strîns înfricoșătorul fir roșu în mîna stingă.
Iar Rafter dorea ca eu să fac pe eroul. Deși Rafter era cel mai dur și cel mai eficient avocat al firmei, încă nu era partener. Nu lucram în același sector și nici nu ne aflam în armată. Nu primeam ordine.
— Cîți bani ai cîștigat anul trecut? mă întrebă brusc "Domnul", cît se poate de treaz și cu glasul limpede.
Din nou, mă luase prin surprindere.
— Eu... ăă... ah, stai să mă gîndesc...
— Să nu minți.
— O sută douăzeci de mii.
Nici asta nu i a plăcut.
— Cît ai dat, din ei?
— Cît am dat... ?
— Da. De pomană.
— Aha. Păi, nu mi amintesc. Soția mea se ocupă de notele de plată și alte lucruri de genul ăsta.
Ca la un semn, toți cei opt avocați începură să se foiască.
"Domnului" nu i a plăcut răspunsul meu și nu avea de gînd să se dea bătut.
— Cine, mă rog, îți completează formularele de impozit?
— Adică, pentru Fisc?
— Mda, asta.
— Se ocupă serviciul financiar al firmei, jos, la etajul al doilea.
— Aici, în clădire?
— Da.
— Atunci, vreau să mi le aduci. Fă rost de fișele de impozitare ale tuturor celor de aici.
Le am privit fețele; vreo doi erau gata să spună: "Mai bine m ai împușca!". Probabil că am ezitat prea mult, pentru că "Domnul" a zbierat:, fă ce ți spun, acum!". Nu numai atît, dar mă și amenința cu pistolul.
Așa că, pur și simplu, l am sunat pe Rudolph; a ezitat și el, așa că i am zbierat și eu în urechi.
— Trimite le aici prin fax, și gata! i am cerut. Numai pe cele de anul trecut.
Ne am holbat cincisprezece minute la aparatul fax din colțul camerei, temîndu ne că "Domnul" ar putea începe să ne execute, dacă formularele 1040 nu și făceau apariția mai repede.



2

Proaspăt uns pe postul de scrib al grupului, m am așezat acolo unde, cu pistolul, mi a indicat "Domnul". Strîngeam în mînă copiile transmise prin fax. Tovarășii mei stăteau de aproape două ore în picioare, cu spatele la perete, încă strînși unii în alții, abia reușind să se mai miște; li se muiau picioarele și abia mai puteau sta drept. Arătau groaznic.
Dar chinul lor abia începea.
— Tu mai întîi, îmi spuse el. Cum te numești?
— Michael Brock, i am răspuns, politicos. Bucuros de cunoștință.
— Cîți bani ai cîștigat anul trecut?
— Þi am mai spus. O sută douăzeci de mii. Impozabili.
— Cît ai dat pentru opere de caritate?
Eram sigur că nu puteam minți. Nu eram consultant financiar, dar aveam încredere în talentul meu de a l duce cu preșul. Mi am găsit declarația de impozit și am început să răsfoiesc paginile, fără să mă grăbesc. Claire cîștigase treizeci și una de mii de dolari din munca de chirurg rezident cu vechime de doi ani, așa că venitul nostru total era destul de frumușel. Dar am plătit cincizeci și trei de mii pe impozite — federale și altele, de o uimitoare diversitate — și, după achitarea împrumutului pentru studiile lui Claire, reprezentînd cheltuielile ei din anii de studenție, plus doua mii patru sute pe lună, pentru un minunat apartament în Georgetown, două mașini ultimul tip cu ipotecile obligatorii și o mulțime de alte cheltuieli, legate în mod firesc de un stil de viață confortabil, investisem numai douăzeci și două de mii în fonduri mutuale.
"Domnul" aștepta, răbdător. De fapt, răbdarea lui începea să mă scoată din minți. Presupuneam că băieții din trupele speciale se strecurau prin gurile de ventilație, se cățărau în copacii din apropiere, se furișau pe acoperișurile clădirilor vecine, studiind planurile birourilor noastre, făcînd toate acele lucruri care se văd la televizor, cu scopul final de a încerca, într un fel oarecare, să i tragă un glonț în țeastă — lucru pe care cel în cauză îl ignora cu desăvîrșire. Își acceptase soarta și era gata să moară. Ceea ce nu se putea spune și despre noi.
Se juca întruna cu firul roșu, iar asta îmi ridica pulsul la peste o sută.
— Am dat o mie de dolari pentru Universitatea Yale, i am spus. Și două mii, unei fundații locale.
— Cît ai dat săracilor?
Mă îndoiam că banii pentru Yale ajungeau să i hrănească pe studenții săraci.
— Ei bine, fundația trimite banii în tot orașul, iar eu sînt sigur că o parte din ei au fost trimiși ca ajutor pentru cei săraci.
— Cît ai dat celor flămînzi?
— Am plătit impozite în valoare de cincizeci și trei de mii de dolari, iar o parte frumușică din banii ăștia s au dus spre asistența socială, asigurările de sănătate, ajutorarea copiilor dependenți de droguri și altele de genul ăsta.
— Și ai făcut toate astea de bunăvoie, din generozitate?
— N am avut nimic împotrivă, am spus, mințind, asemenea celor mai mulți dintre concetățenii mei.
— Ai fost vreodată flămînd?
Îi plăceau răspunsurile simple, iar sarcasmul și ironiile mele nu puteau duce la nimic bun.
— Nu, i am răspuns. Niciodată.
— Ai dormit vreodată în zăpadă?
— Nu.
— Faci o grămadă de bani și totuși ești prea lacom ca să mi dai și mie niște mărunțiș, pe trotuar, rosti el și agită arma spre restul celor prezenți. Toți faceți la fel. Treceți chiar pe lîngă mine, care stau acolo și cerșesc. Voi cheltuiți mai mult pe cafele decît mine pe mîncare. De ce nu puteți să i ajutați pe săraci, pe bolnavi, pe cei fără adăpost? Aveți atît de mulți bani!
M am trezit privindu i pe nemernicii aceia lacomi, așa cum făcea și "Domnul" și nu mi a plăcut deloc ce vedeam. Cei mai mulți își studiau vîrfurile pantofilor. Numai Rafter se uita spre masă, gîndindu se exact la ceea ce ne trecea tuturor prin minte atunci cînd dădeam peste "Domnii" din Washington D. C.: dacă îți dau ceva mărunțiș, atunci (1) dai fuga la magazinul de băuturi, (2) nu faci decît să cerșești mai departe, (3) ai să ți petreci toată viața pe trotuar.
Se lăsă din nou tăcerea. Un elicopter plutea în aer, undeva în apropiere, și puteam să mi imaginez foarte bine ce plănuiau cei din parcare. Respectînd instrucțiunile "Domnului", liniile telefonice erau blocate, așa că nu puteam comunica. El nu părea să dorească nici să vorbească, nici să negocieze cu cineva. Avea publicul lui, în sala de ședințe.
— Care dintre tipii ăștia cîștigă cei mai mulți bani? mă întrebă el.
Malamud era singurul dintre noi cu rangul de partener în firmă, așa că am căutat prin hîrtii, pînă cînd am dat de formularele lui.
— Cred că despre mine e vorba, sugeră Malamud.
— Cum te numești?
— Nate Malamud.
Am răsfoit documentele lui Nate. Rareori se întîmpla să vezi detaliile cele mai intime despre succesul unui partener, dar faptul în sine nu mi producea nici o plăcere.
— Cît? mă întrebă "Domnul".
Ah, codurile Fiscului sînt o minunăție! Ce doriți, domnule? Cîștigul brut? Compensat? Net? Impozabil? Venit din salarii și plăți directe? Sau venitul din afaceri și investiții?
Salariul pe care Malamud îl primea de la firmă era de cincizeci de mii de dolari pe lună, iar prima anuală, cea la care visam cu toții, era de cinci sute zece mii. Fusese un an foarte bun, asta știam cu toții. Nate era unul dintre numeroșii parteneri care cîștigaseră peste un milion de dolari.
M am decis să nu risc. Mai erau destule alte venituri, înghesuite pe ultimele pagini ale formularului — proprietăți închiriate, dividende, o mică afacere — dar bănuiam că dacă "Domnul" punea mîna pe hîrtii, cifrele riscau să se dovedească prea complicate pentru el.
— Un milion o sută de mii, i am răspuns, lăsînd celelalte două sute de mii pe masă.
El rămase cîteva clipe pe gînduri.
— Ai cîștigat un milion de dolari, îi spuse lui Malamud, care nu se simțea deloc rușinat din cauza asta.
— Da, așa este.
— Cît ai dat pentru cei flămînzi și fără adăpost?
Căutam adevărul, socotind toate reducerile individuale.
— Nu mi amintesc exact. Soția mea și cu mine dăm mulți bani pentru operele de caritate. Îmi amintesc de o donație, cred că de cinci mii de dolari, către Fondul social al capitalei, care, sînt convins că știi, distribuie bani celor nevoiași. Noi dăm mulți bani. Și sîntem fericiți că o facem.
— Sînt sigur că ești fericit, ripostă "Domnul" și, pentru prima dată, în tonul lui se simțea o notă de sarcasm.
Nu avea de gînd să ne permită să i explicăm cît de generoși eram noi de fapt. Nu voia să audă decît date precise. Mi a cerut să fac o listă cu cele nouă nume și, în dreptul fiecăruia, venitul din anul precedent și sumele oferite pentru operele de binefacere.
Mi a luat ceva timp și nu știam dacă să mă grăbesc sau să reflectez. Ne va ucide, dacă aceste cifre nu i vor fi pe plac? Poate nu e cazul să mă grăbesc. De la bun început, era limpede că noi, cei bogați, cîștigaserăm o mulțime de bani, renunțînd doar la o parte infimă din ei. În același timp, știam că, pe măsură ce lucrurile se prelungeau mai mult, scenariile salvării noastre deveneau din ce în ce mai puțin probabile.
Nu pomenise nimic despre executarea cîte unui ostatic la fiecare oră. Nu dorea eliberarea prietenilor lui din închisoare. De fapt, nu părea să vrea nimic.
Nu m am grăbit. Calculul pentru Malamud a fost complicat. La extrema cealaltă se afla Colburn, un asociat cu trei ani vechime, care cîștigase doar optzeci și șase de mii, brut. Am fost îngrozit să constat că amicul meu Barry Nuzzo cîștiga cu unsprezece mii mai mult decît mine. Aveam timp să discutăm mai tîrziu despre asta.
— Rotunjind suma, ajungem la trei milioane de dolari, i am raportat "Domnului", care părea să fi ațipit din nou, strîngînd, totuși, între degete firul roșu.
— Și cîți bani pentru săraci? întrebă el, clătinînd capul încet.
— Contribuții în sumă totală de o sută optzeci de mii.
— Nu vreau valoarea totală a contribuțiilor. Nu mă puneți pe mine, sau pe oamenii de felul meu, în aceeași categorie cu aceia care ascultă simfonii și merg la sinagogă, ori cu drăgălașele voastre cluburi pentru albi, unde faceți licitație cu vin și autografe și dai cîțiva dolari în beneficiul cercetașilor. Eu vorbesc despre mîncare. Mîncare pentru flămînzii care trăiesc aici, în același oraș cu voi. Mîncare pentru bebeluși. Chiar aici. Chiar în acest oraș, în timp ce voi cîștigați milioane, bebelușii rabdă seara de foame și plîng, pentru că le e foame. Cît ați dat pentru mîncare?
Se uita la mine. Eu priveam fix hîrtiile din fața mea. Nu puteam să mint.
— Avem centre în tot orașul, unde se servește supa săracului, a continuat el, locuri unde cei sărmani și fără adăpost pot găsi ceva de mîncare. Cîți bani le ați dat voi celor de la aceste centre? Ați dat ceva?
— Direct, nimic, i am răspuns. Dar unele dintre acele fonduri de caritate...
— Taci din gură!
Agita din nou pistolul prin aer.
— Dar adăposturile pentru săraci? Locurile unde noi dormim cînd afară sînt minus douăsprezece grade. Cîte adăposturi sînt menționate în hîrtiile alea?
Nu reușeam să inventez nimic.
— Nici unul, i am răspuns moale.
Sări în picioare, speriindu ne, lăsînd la vedere, în toată splendoarea lor, bețele roșii de sub banda adezivă argintie. Își împinse scaunul în spate, cu piciorul.
— Da' policlinici? Noi avem niște policlinici modeste, unde doctorii — oameni buni, cumsecade, care făceau altădată bani frumoși — vin și își sacrifică din timpul lor, că să i ajute pe bolnavi. Nu iau nici un ban. Pe vremuri, guvernul ne ajuta ca să plătim chiria, ne ajuta să cumpărăm medicamente și cele necesare. Acum, jivinele au pus mîna pe guvern și banii s au dus. Cît dați voi pentru policlinici?
Rafter mă privea de parcă ar fi fost de datoria mea să fac ceva, poate să descopăr brusc ceva în documente și să spun: "La naiba! Uite aici! Am donat o jumătate de milion pentru policlinici și centre de masă!"
Exact așa ar fi făcut Rafter. Însă nu era felul meu. Eu nu voiam să fiu împușcat. "Domnul" era mult mai ager decît părea.
Am răsfoit documentele, în timp ce "Domnul" se îndrepta spre ferestre, aruncînd o privire afară, prin jaluzele.
— Polițai peste tot, spuse el, doar atît de tare cît să l putem auzi. Și o mulțime de ambulanțe.
Brusc, uită cu totul de ceea ce se întîmpla acolo, jos și se întoarse pe lîngă marginea mesei, tîrșindu și picioarele, oprindu se foarte aproape de ostaticii săi. Aceștia îi urmăreau fiecare mișcare, atenți mai ales la explozibil. Omul ridică încet arma și o îndreptă direct spre nasul lui Colburn, la mai puțin de un metru distanță.
— Tu cît ai dat pentru policlinici?
— Nimic, spuse Colburn, strîngînd pleoapele, gata să izbucnească în plîns.
Inima parcă încetase să mi mai bată și îmi țineam respirația.
— Cît, pentru centrele de masă?
— Nimic.
— Cît, pentru adăposturile celor fără locuință?
— Nimic.
În loc să l împuște pe Colburn, omul se întoarse spre Nuzzo și repetă cele trei întrebări. Nuzzo îi dădu trei răspunsuri identice și "Domnul" merse mai departe, țintind, punînd aceleași întrebări și primind aceleași răspunsuri. Nu l împușcă pe Rafter, dezamăgindu ne în bună măsură pe toți ceilalți.
— Trei milioane de dolari, rosti el dezgustat, și nici măcar un bănuț pentru cei bolnavi și flămînzi. Sînteți niște nemernici.
Ne simțeam niște nemernici. Iar eu am înțeles că nu avea de gînd să ne omoare.
Cum putea face rost de dinamită un vagabond oarecare? Și cine îl putea învăța cum s o armeze?


Pe înserat, ne anunță că i era foame și îmi ceru să l sun pe șef și să comand niște supă de la Misiunea Metodistă de pe Strada L, colț cu 17, în zona de nord vest. Cei de acolo pun mai multe legume în zeamă, spuse "Domnul". Iar pîinea nu e așa de veche, cum se întîmplă în majoritatea cantinelor.
— Cantina face transporturi la cerere? întrebă Rudolph, cu o umbră de îndoială în glas.
Cuvintele sale răsunară, prin boxe, în întreaga cameră.
— Fă ce ți spun, Rudolph, nu mai comenta! am strigat la el. Și să fie suficient pentru zece persoane.
"Domnul" îmi spuse să închid și blocă din nou liniile telefonice.
Parcă i și vedeam pe prietenii noștri, plus un escadron întreg de polițiști, străbătînd orașul ca vîntul, la ora cea mai aglomerată, năpustindu se asupra micuței misiuni liniștite, unde zdrențăroșii străzii stăteau aplecați asupra castroanelor de supă și se întrebau ce naiba se întîmplă. O comandă de zece porții, cu supliment de pîine.
"Domnul" făcu încă un drum pînă la fereastră cînd se auzi din nou zumzetul elicopterului. Aruncă o privire afară, păși înapoi, își mîngîie barba și reflectă asupra situației. Ce fel de invazie plănuiau oare, cu un elicopter? Poate că era pentru evacuarea răniților.
Umstead era agitat de vreo oră, spre nemulțumirea lui Rafter și Malamud, care aveau încheieturile mîinilor legate de ale lui. Pînă la urmă, nu se mai putu stăpîni.
— ÃÃ, domnule, scuzați mă, dar chiar trebuie să mă duc la... ăăă... camera băieților.
"Domnul" continua să și mîngîie barba.
— Camera băieților. Ce mai e și asta?
— Trebuie să mă duc la toaletă, domnule, spuse Umstead, aproape ca un școlar. Nu mai pot să mă țin.
Domnul aruncă o privire de jur împrejurul camerei și observă un vas de porțelan, așezat cuminte pe o măsuță pentru cafea. Agitînd din nou pistolul, îmi porunci să l dezleg pe Umstead.
— Camera băieților e chiar aici, spuse "Domnul".
Umstead scoase florile proaspete din vază și, cu spatele la noi, urină îndelung, în timp ce noi priveam în pămînt. Cînd, în sfîrșit, termină, "Domnul" ne spuse să mutăm masa de conferință lîngă ferestre. Masa avea aproape șapte metri lungime și, ca majoritatea mobilelor de la firma Drake & Sweeney, era din lemn masiv, de alun; cu mine la un capăt și Umstead gîfîind, la celălalt, am reușit s o mișcăm vreo doi metri, pînă cînd
"Domnul" ne a spus să ne oprim. M a pus să i leg pe Malamud și pe Rafter împreună, lăsîndu l pe pe Umstead liber ca pasărea cerului. N am să înțeleg niciodată de ce a făcut așa ceva.
Apoi i a obligat pe restul de șapte ostatici legați să se așeze pe masă, cu spatele la perete. Nimeni nu a îndrăznit să l întrebe de ce, dar eu îmi închipuiam că dorea un scut împotriva trăgătorilor de elită. Mai tîrziu, am aflat că poliția trimisese cîțiva franctirori, camuflați, pe acoperișul unei clădiri vecine. Poate că "Domnul" îi văzuse.
După ce stătuseră în picioare timp de cinci ore, Rafter și compania erau ușurați să se poată odihni. Umstead și cu mine am primit ordin să ne așezăm pe scaune, în timp ce "Domnul" a luat și el loc, la capătul mesei. Așteptam.
Probabil că viața pe străzi te învață să fii răbdător. Omul părea mulțumit să stea așa, tăcut, vreme îndelungată, cu ochii ascunși în spatele ochelarilor de soare și capul perfect nemișcat.
— Cine ne a evacuat? mormăi el, fără să se adreseze nimănui în mod special; așteptă cîteva minute și rosti, din nou, aceeași întrebare.
Schimbarăm o privire între noi, încurcați, fără să avem idee despre ce vorbea. Omul părea să fixeze cu privirea un punct de pe masă, aflat destul de aproape de piciorul drept al lui Colburn.
— Voi nu numai că îi ignorați pe cei fără adăpost, ci ajutați și la alungarea lor în stradă.
Noi, bineînțeles, încuviințam din cap, intonînd același refren. Dacă el dorea să ne arunce vorbe grele, noi eram perfect de acord cu asta.
Comanda noastră ajunse cu cîteva minute înainte de ora șapte. Se auzi o bătaie puternică în ușă. "Domnul" îmi spuse să dau un telefon și să anunț poliția că va omorî pe unul dintre noi, dacă vede sau aude vreo mișcare afară. I am explicat cu grijă toate astea lui Rudolph și am subliniat că nu trebuie să se încerce nici o acțiune de salvare. Ne aflam în plină negociere.
Rudolph răspunse că a înțeles.
Umstead se îndreptă spre ușă, o descuie și se întoarse spre "Domnul" pentru instrucțiuni. "Domnul" era chiar în spatele lui, cu arma la mai puțin de treizeci de centimetri de capul lui Umstead.
— Deschide ușa foarte încet, spuse "Domnul".
Eu stăteam în picioare, la cîțiva pași în spatele "Domnului", cînd ușa se deschise. Mîncarea era așezată pe un mic cărucior pe care asistenții noștri îl foloseau pentru a căra, de colo colo, imensele cantități de hîrtie pe care le produceam noi. Am zărit patru pahare mari de plastic cu supă și o pungă maronie de hîrtie, plină cu pîine. Nu știu dacă era ceva de băut. N am aflat niciodată.
Umstead făcu un pas afară, în hol, puse mîna pe cărucior și se pregătea să l tragă înapoi, spre camera de conferințe, cînd glonțul despică aerul. Un singur trăgător al poliției era ascuns în spatele unei servante de lîngă biroul doamnei Devier, la vreo treisprezece metri distanță, reușind să prindă momentul de care avea nevoie. Cînd Umstead s a aplecat să apuce căruciorul, capul "Domnului" a rămas expus, o fracțiune de secundă, iar trăgătorul l a făcut praf.
"Domnul" s a legănat pe spate, fără să scoată un sunet, iar eu m am trezit instantaneu cu fața plină de sînge și lichid cerebral. Am crezut că am fost și eu lovit și îmi amintesc că am urlat de durere. Umstead zbiera undeva pe hol. Ceilalți șapte săriră jos de pe masă, ca niște curci opărite, strigînd și repezindu se spre ușă, jumătate dintre ei trăgîndu i pe ceilalți. Eu eram în genunchi, apăsîndu mi palmele peste ochi, așteptînd să explodeze dinamita; m am repezit spre cealaltă ușă, departe de acel infern. Am descuiat o și am dat o de perete și am mai apucat să l văd pentru o ultimă oară pe "Domnul" cum se zvîrcolea pe unul dintre valoroasele noastre covoare orientale. Avea brațele larg desfăcute, departe de firul roșu.
Holul se umplu imediat de polițiști din trupele speciale, toți îmbrăcați cu veste de protecție și niște căști înspăimîntătoare; cîteva zeci dintre ei, ghemuiți, se apropiau de noi. Cu atîtea uniforme, totul părea mai întunecat. Ne au apucat și ne au dus dincolo de secretariat, spre lifturi.
— Sînteți rănit? m au întrebat.
Nu știam. Aveam sînge pe față și pe cămașă și un alt fel de lichid, pe care doctorul l a descris, mai tîrziu, drept fluid cerebrospinal.



3

La primul etaj, cît mai departe cu putință de "Domnul", familiile și prietenii așteptau. Zeci dintre asociații și colegii noștri erau înghesuiți în birouri și pe holuri, așteptînd să fim salvați. La vederea noastră, izbucniră în urale.
Pentru că eu eram plin de sînge, am fost dus într o sală mică de gimnastică, aflată la subsol. Sala aparținea firmei noastre și, practic, era ignorată de avocați. Eram prea ocupați ca să mai facem exerciții și oricine era prins afară din birou putea fi sigur că primește și mai mult de lucru.
Am fost imediat înconjurat de doctori, dar nici unul nu era, din întîmplare, soția mea. O dată ce i am convins că sîngele nu era al meu, s au relaxat și mi au făcut un examen de rutină. Presiunea sîngelui crescuse, pulsul o luase razna. Mi au dat un calmant.
Ceea ce îmi doream din suflet era să fac un duș. M au pus să mă întind pe o masă zece minute, ca să mi verifice tensiunea.
— Sînt în stare de șoc? am întrebat.
— Probabil că nu.
Eu însă, așa mă simțeam. Unde era Claire? Stătusem șase ore sub amenințarea armei, cu viața atîrnînd de un fir de păr, iar ea nu se putea deranja să vină și să aștepte lîngă restul familiilor.
Am făcut un duș fierbinte, îndelung. Mi am spălat părul de trei ori, cu mult șampon, apoi am rămas în picioare, cu apa curgînd de pe mine, la nesfîrșit. Timpul împietrise. Nimic nu conta. Trăiam, respiram, ieșeau aburi din mine.
M am schimbat în hainele altcuiva, mult prea mari, și m am întors pe masă, pentru un nou control al tensiunii. Secretara mea, Polly, și a făcut apariția și m a strîns îndelung în brațe. Aveam nevoie cu disperare de așa ceva. Ea avea lacrimi în ochi.
— Unde e Claire? am întrebat o.
— A fost chemată de urgență, la spital. Încerc să prind legătura acolo.
Polly știa că nu mai rămăsese mare lucru din căsnicia mea.
— Te simți bine? mă întrebă ea.
— Cred că da.
Le am mulțumit doctorilor și am părăsit sala de gimnastică. Rudolph m a întîmpinat în hol și, cu stîngăcie, m a strîns în brațe. Îmi adresa "felicitări", de parcă realizasem ceva deosebit.
— Nimeni nu are pretenția să lucrezi mîine, îmi spuse el. Oare credea că o zi liberă îmi putea rezolva toate problemele?
— Nu m am gîndit la ziua de mîine, i am răspuns.
— Ai nevoie de puțină odihnă, adăuga el, ca și cum doctorii nu se gîndiseră la asta.
Doream să vorbesc cu Barry Nuzzo, dar tovarășii mei de prizonierat plecaseră. Nimeni nu era rănit, aveau doar pielea puțin jupuită pe la încheieturi.
Cum carnagiul fusese redus la minimum, iar băieții cei buni erau victorioși și zîmbitori, entuziasmul de la Drake & Sweeney se risipi rapid. Majoritatea avocaților și funcționarilor așteptaseră, îngrijorați, la etajul întîi, departe de "Domnul" și explozibilele lui. Polly îmi adusese pardesiul, așa că l am îmbrăcat peste treningul prea larg. Papucii brodați arătau ciudat, dar puțin îmi păsa.
— Sînt niște reporteri afară, îmi spuse Polly.
Ah, da, mijloacele de informare. Ce întîmplare! Nu chiar obișnuitele împușcături de prin parcuri, ci o grămadă de avocați, ținuți ostatici de către un vagabond nebun.
Dar nu obținuseră povestea pe care o doreau, nu? Avocații scăpaseră cu viață, tipul cel rău se alesese cu un glonț, explozibilele se fîsîiseră atunci cînd purtătorul lor căzuse la podea. Ah, ce ar mai fi putut să fie! O împușcătură, apoi o bombă, o străfulgerare de lumină albă, geamuri sparte, brațe și picioare căzînd pe jos, toate astea înregistrate cum se cuvine, pe viu, de echipa Canalului Nouă, ca subiect fierbinte al știrilor de seară.
— Te duc eu acasă, spuse Polly. Vino după mine.
Eram recunoscător că exista cineva care să mi spună ce să fac. Gîndurile mele erau lente și neclare, cadru după cadru dintr un film fără subiect sau decor.
Am ieșit printr o ușă de serviciu de la parterul clădirii. Aerul nopții era rece și tare și i am respirat dulceața, pînă cînd au început să mă doară plămînii. Polly porni în fugă spre mașină, în timp ce eu, ascuns după colțul clădirii, priveam circul de la intrare. Erau acolo mașini de poliție, ambulanțe, care de televiziune, ba chiar și o mașină de pompieri. Își strîngeau lucrurile, gata de plecare. Una dintre ambulanțe era parcată cu spatele la clădire, așteptînd fără îndoială să l ducă pe "Domnul" la morgă.
Sînt viu! Sînt viu! îmi repetam fără încetare, zîmbind pentru prima dată. Sînt viu!
Am strîns pleoapele și am rostit o scurtă, dar sinceră, rugăciune de mulțumire.


Treptat, am început din nou să aud sunetele acelea. Tăceam amîndoi, Polly la volanul mașinii, înaintînd fără grabă și așteptînd ca eu să spun ceva și, dintr o dată, am auzit bubuitul glonțului tras de franctiror. Apoi șocul punctului lovit și tropăitul celorlalți ostatici care se chinuiau să coboare de pe masă și să o zbughească afară.
Ce văzusem? Aruncasem o privire spre masa unde cei șapte fixau cu încăpățînare podeaua, apoi din nou spre "Domnul", care ridicase arma și o îndreptase spre capul lui Umstead. Mă aflam exact în spatele lui cînd a fost lovit. Ce oprise glonțul să nu treacă prin el și să mă lovească pe mine? Gloanțele trec prin pereți, prin uși și prin oameni.
— Nu avea de gînd să ne omoare, am rostit abia auzit.
Polly s a liniștit auzindu mi glasul.
— Atunci, ce făcea?
— Nu știu.
— Ce dorea?
— Nu ne a spus. E uimitor, de fapt, cît de puține s au spus. Am stat acolo ore întregi, uitîndu ne unii la alții.
— De ce nu a vrut să vorbească cu poliția?
— Cine știe? Asta a fost cea mai mare greșeală a lui. Dacă lăsa telefoanele deschise, i aș fi putut convinge pe polițiști că nu are de gînd să ne ucidă.
— Doar nu vrei să dai vina pe polițiști!
— Nu. Amintește mi să le scriu niște scrisori de mulțumire.
— Lucrezi mîine?
— Ce altceva să fac mîine?
— Mă gîndeam doar că ți ar putea prinde bine o zi liberă.
— Am nevoie de un an liber. O zi nu ajunge.
Apartamentul nostru se afla la al treilea etaj al unui bloc dintr un rînd de clădiri de pe Strada P din Georgetown. Polly a oprit la colț. I am mulțumit și am coborît; după ferestrele întunecate, știam că soția mea nu e acasă.


Am cunoscut o pe Claire la o săptămînă după ce m am mutat la Washington, D. C. Tocmai absolvisem universitatea Yale și obținusem o slujbă grozavă, într o firmă bogată, și mă aștepta un viitor strălucit, la fel ca și pe ceilalți cincizeci de neinițiați din anul meu. Ea își încheia studiile de științe politice la Universitatea Americană. Bunicul ei fusese, pe vremuri, guvernator în Rhode Island, iar familia ei avea, de secole, relații în lumea bună.
Asemenea majorității firmelor mari, Drake & Sweeney îi privește pe proaspeții absolvenți ca pe un cui în coastă. Lucram cincisprezece ore pe zi, șase zile pe săptămînă, iar duminica era ziua de întîlnire săptămănală cu Claire. Duminica seara eram la birou. Ne gîndeam că, dacă ne căsătorim, puteam petrece mai mult timp împreună. Măcar puteam împărți același pat, dar totul se cam reducea numai la somn.
Nunta a fost grandioasă, luna de miere scurtă și, după ce entuziasmul a trecut, m am întors la birou, pentru cîte nouăzeci de ore pe săptămînă. În cea de a treia lună a uniunii noastre, au trecut nici mai mult, nici mai puțin decît optsprezece zile fără sex. Ea le număra.
A fost înțelegătoare în primele luni, dar apoi s a cam plictisit să fie neglijată. O înțelegeam, dar tinerii asociați nu se plîng, în birourile sacre de la Drake & Sweeney. Mai puțin de 10% din fiecare promoție ajung parteneri, așa încît competiția este nemiloasă. Răsplata e imensă, cel puțin un milion de dolari pe an. Onorariile încărcate sînt mai importante decît o soție fericită. Divorțul e ceva normal. Nici prin gînd nu mi trecea să l rog pe Rudolph să mi ușureze sarcina.
Către sfîrșitul primului an petrecut împreună, Claire era foarte nefericită și am început să ne certăm.
S a hotărît să se înscrie la medicină. Obosită să stea acasă și să se uite la televizor, s a gîndit să și găsească o preocupare care să i ia la fel de mult timp ca și mie. Eu m am gîndit că era o idee minunată. Îmi anula, în mare parte, sentimentul de vinovăție.
După patru ani de lucru la firmă, au apărut aluziile despre șansele mele de a ajunge partener. Aluziile erau adunate și comparate de către mulți asociați. Părerea generală era că eu aveam șanse foarte rapide pentru parteneriat. Dar trebuia să muncesc și mai mult.
Claire era foarte hotărîtă să și petreacă și mai mult timp departe de casă decît mine, așa că amîndoi am căzut victime unei obsesii prostești pentru muncă. Certurile au încetat dar, pur și simplu, ne am îndepărtat. Ea avea prietenii ei, interesele ei, eu pe ale mele. Din fericire, nu am făcut greșeala de a da naștere vreunui urmaș.
Ce n aș da să mă fi purtat altfel! Ne iubiserăm cîndva, dar lăsaserăm acea dragoste să se piardă.
Intrînd în locuința întunecată, aveam nevoie de Claire pentru prima dată după mulți ani. Există momente cînd orice om simte nevoia să fie dorit, mîngîiat, să i se spună că se gîndește cineva la el.
Mi am turnat o porție de vodcă cu gheață și m am așezat pe canapeaua din salon. Eram furios și bosumflat pentru că eram singur, dar, nu după mult timp, gîndurile mi s au îndreptat din nou spre cele șase ore petrecute cu "Domnul".


Două porții de vodcă mai tîrziu, am auzit o la ușă. A deschis și m a strigat:
— Michael!
Nu i am răspuns, pentru că eram la fel de furios și bosumflat. Ea intră în încăpere și se opri în loc cînd mă văzu.
— Te simți bine? mă întrebă, sincer îngrijorată.
— N am nimic, i am răspuns, moale.
Își puse poșeta deoparte și își scoase haina, apoi se îndreptă spre canapea, aplecîndu se deasupra mea.
— Unde ai fost? am întrebat o.
— La spital.
— Normal! am mormăit eu, sorbind o gură zdravănă de băutură. Uite ce e, eu am avut o zi proastă!
— Știu tot ce s a întîmplat, Michael.
— Zău?
— Bineînțeles.
— Atunci, unde naiba ai fost?
— La spital.
— Nouă dintre noi au fost ținuți ostatici de un nebun. Opt familii și au făcut apariția, pentru ca erau, cît de cît, îngrijorate. Am avut noroc și am scăpat, iar eu am fost nevoit să mă las adus acasă de secretară.
— Nu puteam veni acolo.
— Normal că nu! Cum de nu m am gîndit?
Se așeză pe un scaun, lîngă canapea. Ne priveam cu răceală.
— Ne au obligat sa stăm la spital, începu ea, pe un ton ca de gheață. Știam care e situația cu ostaticii și exista riscul să apară răniți. Asta e procedura standard în astfel de situații: se anunță spitalele și toată lumea rămîne la dispoziția lor.
Încă o sorbitură prelungă și am încercat să găsesc ceva mușcător să i spun.
— La birou nu te puteam ajuta, continuă ea. Eu așteptam la spital.
— Ai sunat?
— Am încercat. Suna mereu ocupat în cele din urmă, am dat de un polițist și el mi a închis receptorul.
— Asta se întîmpla acum mai bine de două ore. Unde ai fost după aceea?
— În sala de operații. Un băiețel a murit pe masă; fusese lovit de o mașină.
— Îmi pare rău, i am răspuns. Nu puteam înțelege cum era posibil ca doctorii să se lovească de atîta durere și moarte. Cît despre mine, "Domnul" era abia al doilea cadavru pe care îl văzusem vreodată.
— Și mie îmi pare rău, spuse ea. Cu aceste cuvinte se îndreptă spre bucătărie și se întoarse cu un pahar de vin. Am rămas o vreme așa, amîndoi, în semiîntuneric. Cum nu eram obișnuiți să comunicăm, era greu să o facem acum.
— Vrei să vorbești despre ce s a întîmplat? mă întrebă ea.
— Nu. Încă nu.
Într adevăr, nu doream. Efectul alcoolului amestecat cu medicamente mă făcea să respir din ce în ce mai greoi. Mă gîndeam la "Domnul", la cît de calm și liniștit era, deși agita o armă și avea dinamită legată peste brîu. Nu l deranjau cîtuși de puțin lungile momente de tăcere.
Tăcere îmi doream și eu. Puteam să vorbesc a doua zi.



4

Medicamentele și au făcut efectul pînă a doua zi dimineața, la ora patru, cînd m am trezit simțind în nări mirosul greu al lichidului cerebral lipicios al,. Domnului". Pentru o clipă, în întuneric, am intrat în panică. Mi am frecat nasul și ochii și m am zvîrcolit pe canapea, pînă cînd am auzit pe cineva mișcîndu se. Claire dormea într un fotoliu, lîngă mine.
— Stai liniștit, șopti ea cu blîndețe, atingîndu mi umărul. A fost doar un coșmar.
— Vrei să mi aduci niște apă? am rugat o și ea s a dus la bucătărie.
Am stat de vorbă o oră întreagă. I am spus tot ce mi mai puteam aminti despre cele întîmplate. Ea a stat aproape de mine, mîngîindu mă pe genunchi, ținînd paharul cu apă, ascultînd cu atenție. Vorbisem atît de puțin între noi în ultimii cîțiva ani!
Claire trebuia să și viziteze bolnavii la ora șapte, așa că am pregătit împreună micul dejun, cu săratele și șuncă. Am mîncat pe policioara din bucătărie, cu un televizor micuț în fața noastră. Știrile de la ora șase au început cu informații despre drama ostaticilor. Arătau imagini ale clădirii în timpul crizei, mulțimea de afară, cîțiva dintre tovarășii mei de captivitate care se grăbeau să plece de acolo, după ce se terminase totul. Cel puțin unul dintre elicopterele pe care noi le auziserăm aparținea unui canal de știri, iar aparatul de filmat făcuse un stop cadru al ferestrei. Prin ea, pentru cîteva clipe, l am putut vedea pe "Domnul", privind afară cu grijă.
Numele lui era DeVon Hardy, în vîrstă de patruzeci și cinci de ani, un veteran al războiului din Vietnam cu ceva cazier. Poza făcută la arestarea sa pentru efracție apărea pe ecran, în spatele prezentatorului știrilor de dimineață. Nu semăna deloc cu "Domnul" — nu avea nici barbă, nici ochelari și era mult mai tînăr. Era prezentat drept un om fără adăpost, care obișnuia să se drogheze. Nu se menționa nici o rudă apropiată.
Firma nu avea nici un comentariu de făcut și povestirea își cam pierdu din interes.
Urma vremea. Se așteptau căderi masive de zăpadă spre seară. Era 12 februarie și fusese deja stabilit un record de precipitații.
Claire m a dus cu mașina la birou unde, la ora șase și jumătate, nu m a mirat deloc să mi văd automobilul marca Lexus parcat printre alte mașini de import. Parcarea nu rămînea niciodată goală. Erau și oameni care dormeau la serviciu.
I am promis că o sun mai tîrziu, în cursul dimineții, ca să încercăm să mîncăm de prînz la spital. Ea dorea să nu fac prea mult efort, măcar o zi sau două.
Ce puteam să fac? Să stau întins pe canapea și să iau medicamente? Toată lumea părea să fie de acord într o privință, și anume, că aveam nevoie de o zi liberă, după care presupun că se așteptau să mă întorc la obligațiile mele, cu motoarele funcționînd din plin.
I am salutat pe cei doi paznici foarte treji, aflați în holul de la intrare. Trei sau patru lifturi erau deschise, în așteptare, și aveam de unde alege. Am intrat în cel pe care îl luasem împreună cu "Domnul", și timpul parca s a oprit în loc.
Sute de întrebări nu mi dădeau pace. De ce alesese clădirea noastră? Firma noastră? Unde fusese, înainte să intre în hol? Unde erau oamenii de pază care, de obicei, își pierdeau vremea în fața clădirii? De ce mă alesese tocmai pe mine? Sute de avocați intrau și ieșeau pe tot parcursul zilei. De ce etajul al șaselea?
Și ce anume urmărea? Eram convins că DeVon Hardy nu se chinuise atîta să se lege cu explozibile și să și riște viața, așa amărîtă cum era, numai ca să pedepsească o șleahtă de avocați, doar pentru că erau lipsiți de generozitate. Putea găsi destui oameni bogați. Poate și mai lacomi.
Întrebarea lui: "Cine ne a evacuat?" rămăsese fără răspuns. Dar răspunsul nu avea să se lase prea mult așteptat.
Liftul s a oprit și am coborît, de data asta fără să mă urmărească nimeni. Doamna Devier încă dormea la ora aceea, pe undeva, iar etajul al șaselea era cuprins de liniște. M am oprit în dreptul biroului ei, fixînd cu privirea cele două uși ce dădeau spre sala de ședințe. Am deschis o încet pe cea mai apropiată, cea în pragul căreia se afla Umstead cînd glonțul i a trecut pe deasupra capului, pătrunzînd în capul "Domnului". Am tras adînc aer în piept și am aprins lumina.
Nu se întîmplase nimic. Masa de ședințe și scaunele erau așezate în perfectă ordine. Covorul oriental pe care murise "Domnul" fusese înlocuit cu unul și mai frumos. Pereții fuseseră văruiți proaspăt. Chiar și gaura făcută de glonț în plafon, deasupra lui Rafter, dispăruse.
Forțele care comandau la firma Drake & Sweeney cheltuiseră ceva parale în seara trecută, pentru a face să pară că incidentul nici nu avusese loc. Era posibil ca, în cursul acelei zile, ceva curioși să fie atrași de camera în cauză, drept pentru care nu exista nimic care să atragă privirea. Lumea și ar fi neglijat, eventual, munca preț de cîteva clipe. Pur și simplu, nu era cu putință să rămînă nici măcar o urmă, oricît de mică, ă gunoiului străzii în neprihănitele noastre birouri.
O acoperire făcută cu sînge rece și, trebuie să recunosc, înțelegeam logica pe care se baza. Era cea a albilor bogați. Oare la ce mă așteptam, la o întreagă ceremonie în memoria mortului? Sau la un buchet de flori adus acolo de tovarășii de suferință ai "Domnului", oamenii străzii?
Nu știu la ce mă așteptam. Dar mirosul varului proaspăt îmi făcea greață.
În fiecare dimineața, pe biroul meu, exact în același loc, se găseau The Wall Street Journal și The Washington Post. Pe vremuri, știam chiar și numele celui care le aducea, dar îl uitasem de mult. Pe prima pagină a secțiunii de știri din Post, chiar sub îndoitura de la mijloc, îți atrăgea atenția aceeași poză a lui DeVon Hardy, urmată de o relatare amplă a micii crize întîmplate cu o zi în urmă.
Am citit o rapid, pentru că mi am imaginat că știam mai multe detalii decît orice reporter. Dar tot am mai aflat cîteva lucruri. Bețele roșii nu erau de dinamită. "Domnul" luase două bețe de mătură, le tăiase cu ferăstrăul în bucăți mai mici și lipise în jurul lor banda adezivă argintie care ne înfricoșase atît de mult. Arma era de calibrul 11, furată.
Fiind vorba despre Post, articolul se referea mai mult la DeVon Hardy decît la victime, deși, ca să fim sinceri și spre marea mea satisfacție, absolut nimeni de la firma Drake & Sweeney nu suflase o vorbă.
După spusele lui Mordecai Green, director al Centrului legal de pe Strada 14, DeVon Hardy lucrase mulți ani ca portar la Gradina Botanică. Își pierduse slujba, ca urmare a unor reduceri de buget. Făcuse cîteva luni de închisoare pentru spargere, apoi ajunsese pe străzi. Se luptase cu alcoolul și drogurile și, cu regularitate, era prins furînd din magazine. Firma lui Green îl reprezentase de mai multe ori. Dacă avea familie, avocatul lui nu știa nimic despre ea.
Cît despre motiv, Green nu prea avea ce spune. Amintea, totuși, că DeVon Hardy fusese evacuat recent dintr un vechi depozit în care se adăpostea.
Evacuarea este o procedură legală, dusă la îndeplinire de avocați. Aveam o bănuială suficient de puternică, legată de o anumită firmă, dintre miile existente în Washington D. C, care îl aruncase pe "Domnul" în stradă.
Centrul legal de pe Strada 14 fusese deschis printr o acțiune de caritate și lucra numai cu cei fără adăpost, conform celor spuse de Green. "La început, cînd aveam bani de la stat, aveam șapte avocați. Acum am rămas numai doi", spunea el.
Deloc surprinzător, Journal nu amintea nimic despre cele petrecute. Dacă vreunul dintre cei nouă avocați specializați în corporații, aparținînd celei de a cincea firme, ca mărime, din țară, ar fi fost ucis sau măcar ușor rănit, vestea ar fi ocupat prima pagină.
Slavă cerului că treaba nu fusese mai gravă și că eu mă aflam la biroul meu, citindu mi ziarele, întreg și ocupat pînă peste cap. Aș fi putut să fiu la morgă, alături de "Domnul".


Polly sosi cu cîteva minute înainte de opt, zîmbind larg și aducînd cu ea o tavă cu prăjituri de casă. Nu era surprinsă să mă găsească la birou.
De fapt, toți cei nouă ostatici sosiră la lucru, majoritatea înainte de vreme. Ar fi fost un evident semn de slăbiciune să stea acasă cu nevestele și să se lase răsfățați.
— Arthur te caută la telefon, mă anunță Polly.
Firma noastră avea cel puțin zece persoane cu numele de Arthur, dar unul singur se învîrtea printre noi, fără să aibă nevoie de un nume de familie. Arthur Jacobs era unul dintre partenerii principali ai firmei, director executiv, forța conducătoare, omul pe care toți îl admiram și îl respectam enorm. Dacă firma avea cu adevărat suflet, acela era Arthur. În șapte ani, eu vorbisem cu el de trei ori.
I am spus că n am pățit nimic. M a lăudat pentru curajul și purtarea mea sub presiune, iar eu m am simțit aproape un erou. Mă întrebam de unde știa. Probabil că, înainte, vorbise cu Malamud și acum ajungea la subalterni. Așadar, începeau poveștile; precis că aveau să apară și glume. Umstead și vaza lui de porțelan aveau să producă destule hohote de rîs, fără îndoială.
Arthur dorea să se întîlnească cu foștii ostatici la ora zece, în sala de ședințe, pentru înregistrarea depozițiilor noastre pe caseta video.
— De ce? l am întrebat.
— Tipii de la secția de litigii zic că n ar strica, mi a răspuns tăios, în ciuda celor optzeci de ani pe care îi avea. Probabil că familia lui îi va da în judecată pe polițiști.
— Bineînțeles, i am răspuns.
— Și probabil că ei ne vor solicita ca apărători. Știi tu, unii oameni sînt în stare să te dea în judecată pentru orice motiv.
Slavă Domnului, abia m am abținut să nu rostesc. Ce ne am face noi fără procese?
I am mulțumit pentru grija ce mi o purta și legătura s a întrerupt; se grăbea să sune un alt ostatic.
Parada a început înainte de noua — un flux constant de binevoitori și bîrfitori care zăboveau pe lîngă biroul meu, profund îngrijorați, dar și salivînd după detalii. Aveam o mulțime de treburi, dar nu puteam să mă apuc de nimic. În momentele de liniște dintre oaspeți, stăteam și căscam gura la șirul de dosare care așteptau să le dau puțina atenție, în timp ce eu rămîneam indiferent. Mîinile mele rămîneau țepene.
Situația se schimbase. Lucrul nu mai era important. Biroul meu nu mai însemna o chestiune de viață și de moarte. Văzusem moartea cu ochii, aproape că o atinsesem, și eram un naiv dacă îmi închipuiam că pot pur și simplu să dau din umeri și să iau totul de la capăt, ca și cum nimic nu s ar fi întîmplat.
M am gîndit la DeVon Hardy și la bețele lui roșii cu fire multicolore care mergeau în toate direcțiile. Pierduse ore întregi construindu și jucăriile și plănuindu și atacul. Furase o armă, găsise firma noastră, făcuse o greșeala fundamentală, care îl costase viața, și nimeni, nici măcar o singură persoană dintre cei cu care lucram, nu dădea doi bani pe treaba asta.
În cele din urmă, am plecat. Venea din ce în ce mai multă lume și trebuia să discut cu oameni pe care nu i puteam suferi.
Au sunat doi reporteri. I am spus lui Polly ca am niște drumuri de făcut și ea mi a amintit de întălnirea cu Arthur. M am dus pînă la mașină, am pornit motorul și am dat drumul la căldură; am rămas acolo vreme îndelungată, reflectînd dacă merita să particip la reconstituire. Dacă lipseam, Arthur s ar fi supărat. Nimeni nu lipsește de la o întîlnire cu Arthur.
Am pornit la drum. Era una din rarele ocazii cînd puteam să fac o prostie. Fusesem traumatizat. Trebuia să plec. Arthur și restul firmei n aveau ce face, trebuia să mă lase în pace.


Am pornit către Georgetown, însă fără o țintă precisă. Cerul era acoperit de nori grei, întunecați; trecătorii pășeau mai grăbiți ca de obicei pe trotuare. Echipele de deszăpezire se pregăteau să intre în acțiune. Pe Strada M am depășit un cerșetor și m am întrebat dacă îl cunoștea pe DeVon Hardy. Unde se duc oamenii străzii pe viscol?
Am sunat la spital și am fost informat că soția mea urma să rămînă la urgențe timp de cîteva ore. Adio, prînz romantic la bufetul spitalului!
Am întors și m am îndreptat spre nord vest, trecînd pe lîngă Logan Circle, am intrat în cartierul mărginaș și, în cele din urmă, am găsit Centrul legal de pe Strada 14. Intersecția dintre Strada 14 și Q, cartierul de nord vest Am parcat lîngă colț, sigur că nu mi voi mai revedea Lexus ul niciodată.
Centrul ocupa jumătate dintr o clădire de cărămidă roșie, cu trei etaje, în stil victorian, ajunsă într o stare jalnică. Ferestrele de la ultimul etaj fuseseră închise cu scînduri vechi. Alături se afla o spălătorie prăpădită. Cu siguranță că, prin apropiere, puteai da peste destule case dărăpănate.
O copertină de un galben tare se deschidea deasupra intrării, iar eu nu știam dacă să bat la ușă sau să intru pur și simplu. Ușa nu era încuiată, așa că am răsucit ușor minerul și am pășit într o altă lume.
Era un birou de avocatură ca multe altele și totuși foarte diferit de Drake & Sweeney, cu decorațiile de marmură și mahon de acolo. În camera spațioasă care se deschidea în fața mea se aflau patru birouri de metal, fiecare dintre ele abia mai putînd respira sub teancurile de dosare așezate unele peste altele. Alte dosare erau puse la întîmplare pe covorul ros, de jur împrejurul birourilor. Coșurile de gunoi erau pline, iar tot felul de foi desprinse din blocnotesuri avocățești alunecaseră pe podea. Un perete era acoperit de fișete în toate culorile. Mașinile electrice de scris și telefoanele erau vechi de zece ani. Rafturile de lemn erau îndoite la mijloc. O poză mare, ștearsă, a lui Martin Luther King atîrna într o parte, pe peretele din spate. Cîteva birouri mai mici se deschideau din camera principală.
Un loc înghesuit și plin de praf, dar pe mine mă fascina.
O femeie hispanică, arborînd un aer de evidentă ostilitate, se opri din dactilografiat după ce mă studie cîteva clipe.
— Căutați pe cineva? mă întrebă.
Era mai mult o provocare decît dorința de a afla ceva. O recepționistă de la firma Drake & Sweeney ar fi fost concediată pe loc pentru o asemenea primire.
Era Sofia Mendoza, conform plăcuței marcate cu numele ei, așezate într o parte a biroului, și curînd aveam să aflu că era mai mult decît o simplă recepționistă. Dintr una din camerele laterale se auziră niște urlete, și am tresărit; Sofia nici nu clipi.
— Îl caut pe Mordecai Green, i am răspuns politicos și, în acel moment, omul care răcnise își făcu apariția din biroul lateral, oprindu se în camera principală. Podeaua se zguduia la fiecare pas al său. Bărbatul striga după cineva pe nume Abraham.
Sofia făcu un semn cu capul, arătînd spre el, apoi nu mi mai dădu nici o atenție și se întoarse la mașina ei de scris. Green era negru și masiv; avea cel puțin 1.90 înălțime și o alură mai degrabă solidă. Să fi avut puțin peste cincizeci de ani, avea o barbă încărunțită și ochelari rotunzi, cu rame roșii. Îmi aruncă o privire fără să spună nimic, apoi strigă din nou după Abraham și mai schiță cîțiva pași, făcînd să scîrțîie podeaua. Dispăru într un birou și, după cîteva clipe, ieși de acolo fără Abraham.
Încă o privire spre mine, și apoi:
— Cu ce vă pot ajuta?
M am îndreptat spre el și m am prezentat.
— Încîntat de cunoștință, mi a răspuns, dar numai pentru că așa trebuia. Care i problema?
— DeVon Hardy, i am spus.
M a privit cîteva clipe, apoi s a întors spre Sofia, adîncită în treaba ei. Făcu un semn cu capul spre biroul lui și l am urmat, intrînd într o camera de trei metri pe trei, fără ferestre, în care întregul spațiu liber de pe podea era acoperit cu dosare maronii și cărți de drept tocite.
I am oferit cartea mea de vizită, încrustată cu aur, de la Drake & Sweeney, pe care a studiat o îndelung, încruntat. Apoi mi a dat o înapoi, întrebîndu mă:
— Mureai de curiozitate, nu?
— Nu, i am răspuns, luîndu mi cartea de vizită.
— Ce dorești?
— Vin cu gînduri de pace. Am fost la un pas de a fi lovit de glonțul ce l a răpus pe domnul Hardy.
— Erai în cameră cu el?
— Mda.
A tras adînc aer în piept și a renunțat la figura încruntată. Mi a făcut semn spre singurul scaun aflat pe partea mea.
— Ia loc. Dar s ar putea să te murdărești.
Ne am așezat amîndoi; atingeam biroul cu genunchii și îmi țineam mîinile adînc înfundate în buzunarele pardesiului. Un radiator hîrîia în spatele lui. Ne am privit în ochi, apoi ne am uitat în altă parte. Eu eram cel care venise în vizită, așa că trebuia să spun ceva. Dar el a vorbit mai întîi.
— Cred că ai avut o zi grea, nu? mă întrebă, cu vocea lui răgușită, vorbind mai încet și aproape cu compasiune.
— Nici pe departe cît Hardy. Þi am văzut numele în ziar, de asta am venit.
— Nu sînt sigur ce ar trebui să fac.
— Crezi că familia va intenta proces? Dacă așa stau lucrurile, poate că ar fi mai bine să plec.
— Nu există familie, așa că nu sînt șanse pentru un proces. Aș putea să fac ceva scandal. Îmi imaginez că polițistul care l a ucis e alb, așa că aș putea stoarce ceva parale de la primărie, probabil că am ajunge la o înțelegere compensatorie. Dar nu e genul meu de distracție. Făcu un semn cu mîna peste birou și continuă: Dumnezeu știe că am, și așa, destule de făcut.
— Eu nu l am văzut pe polițist, am spus, dîndu mi seama de acest lucru pentru prima dată.
— Dă l încolo de proces. De asta ești aici?
— Nu știu de ce am venit. De dimineață m am întors la birou, ca și cum nimic nu s ar fi întîmplat, dar nu mi am putut aduna gîndurile. Am plecat la drum cu mașina și am ajuns aici.
Green clătină încet din cap, ca și cum ar fi încercat să înțeleagă.
— Vrei cafea?
— Nu, mulțumesc. Îl cunoșteai destul de bine pe domnul Hardy.
— Mda. DeVon era un client obișnuit.
— Unde este acum?
— Probabil la morgă, la Spitalul Municipal.
— Dacă nu are familie, ce se va întîmpla cu el?
— Primăria se ocupă de înmormîntarea celor care nu au pe nimeni. Termenul oficial este de înmormîntarea săracului. E un cimitir în apropiere de Stadionul F. Kennedy, unde îi îngroapă pe toți. Nici nu ți închipui cît de mulți mor singuri.
— Sînt convins.
— De fapt, nici nu ți poți imagina ce înseamnă viața unui om fără adăpost.
Era o mica provocare, iar eu nu aveam chef să ripostez.
— Știi cumva dacă avea SIDA?
Green își lăsă capul pe spate, privi în tavan, apoi reflectă cîteva clipe la vorbele mele.
— De ce?
— Stăteam în spatele lui. Glonțul i a despicat ceafa. Mi a umplut fața cu sînge. Atît.
Cu aceste cuvinte, am trecut granița de la tipul rău, la omul alb obișnuit.
— Nu știu dacă avea SIDA.
— Se verifică și asta, cînd mor?
— Cei fără adăpost?
— Da.
— În cele mai multe cazuri, da. Totuși, DeVon a murit din alte cauze.
— Poți să afli?
Ridică din umeri și reflectă din nou.
— Bineînțeles, răspunse într un tîrziu, fără chef, scoțînd stiloul din buzunar. De asta ai venit? Erai îngrijorat de SIDA?
— Presupun că e unul dintre motive. Dumneata n ai fi îngrijorat?
— Sigur că da.
Își făcu apariția și Abraham, un tip micuț, neliniștit, de vreo patruzeci de ani, genul tipic de avocat din oficiu. Evreu, cu barba întunecată, ochelari cu ramă de baga, îmbrăcat cu jachetă șifonată, pantaloni kaki plini de cute și adidași murdari și purtînd, plin de sine, aura celui care încearcă să salveze lumea.
Mă ignoră cu desăvîrșire, iar Green nu era un maestru al amabilităților sociale.
— Se anunță nămeți, îi spuse Green. Trebuie să fim siguri că toate adăposturile sînt deschise.
— Mă ocup de asta, îi ripostă Abraham și plecă imediat.
— Știu că ești ocupat, i am spus.
— Asta e tot ce doreai? Un test de sînge?
— Mda, cred că da. Ai idee de ce a făcut o?
Își scoase ochelarii cu rame roșii, îi șterse cu un șervețel și se frecă la ochi.
— Era bolnav mintal, asemenea multora dintre acești oameni. Îți petreci ani buni în stradă, muiat în alcool, îndopat cu droguri, dormi în frig, ești aruncat de colo colo de cîte un polițist sau extremist, treaba te înnebunește. În plus, avea de plătit o poliță.
— Evacuarea.
— Mda. Acum cîteva luni, s a mutat într un depozit abandonat, pe Strada New York, colț cu Florida. Cineva a montat niște placaje, a împărțit suprafața și a făcut niște apartamente mici. Nu era rău pentru pretențiile lor — aveau un acoperiș, toalete, apă curentă. O sută de dolari pe lună, plătibili unui fost proxenet care aranjase clădirea și pretindea că e proprietarul ei.
— Era adevărat?
— Cred că da.
Green trase un dosar subțire dintr unul din teancurile de pe birou și, minune! era chiar cel de care aveam nevoie.
— De aici, totul se complică, continua el. Luna trecută, proprietatea a fost achiziționată de o companie pe nume RiverOaks, specializată în afaceri imobiliare pe picior mare.
— Iar RiverOaks a evacuat pe toată lumea?
— Mda.
— Deci e foarte posibil ca RiverOaks să fi fost reprezentată de firma mea.
— Foarte probabil, aș spune.
— De ce e complicat?
— Am auzit vorbindu se că nu li s a dat nici o înștiințare înainte de evacuare. Oamenii pretind că îi plăteau proxenetului chirie, iar dacă e așa, atunci nu stăteau acolo ilegal. Erau chiriași, așa că aveau dreptul să fie tratați ca atare.
— Ocupanții ilegali nu primesc înștiințare?
— Nu. Iar asta se întîmplă tot timpul. Oamenii străzii se mută într o clădire abandonată și, de cele mai multe ori, nu se întîmplă nimic. Așa că au impresia că le aparține. Proprietarul, dacă își face cumva apariția, îi poate da afară fără înștiințare. Ei nu au nici un fel de drepturi.
— Cum a ajuns DeVon Hardy să afle despre firma noastră?
— Cine știe? Nu era prost, să știi. Nebun, da, dar nu prost.
— Îl cunoști pe proxenet?
— Mda. Nu se poate pune bază pe el.
— Unde spuneai că e depozitul?
— Nu mai e acolo. L au dărîmat săptămîna trecută.
Abuzasem suficient de timpul lui. Green și a privit ceasul de la mînă, eu l am privit pe al meu. Am schimbat numerele de telefon și am promis să ținem legătura.
Mordecai Green era un om bun, cumsecade, care lucra din greu în lumea străzii, protejînd hoarde întregi de clienți fără nume. În felul în care el practica avocatura, avea nevoie de mult mai mult suflet decît aș fi putut dovedi eu însumi, vreodată.
La ieșire, am ignorat o pe Sofia, pentru că eram sigur că și ea mă ignoră. Lexus ul meu era tot acolo, parcat la colțul străzii, deja acoperit de cîțiva centimetri de zăpadă.



5

M am lăsat purtat de viscol prin oraș. Nu mi puteam aminti cînd străbătusem, ultima dată, străzile capitalei, fără să fiu în întîrziere la o ședință. Era cald și uscat în mașina puternică, de lux, și mă mișcăm pur și simplu în ritmul traficului. Nu aveam unde să mă duc.
Era mai bine să nu dau pe la birou o vreme, căci cu siguranță că Arthur era furios pe mine; în plus, ar fi trebuit să suport zeci de vizite întîmplătoare, toate începute cu penibilul "Ce mai faci"?
Telefonul din mașină începu să sune. Era Polly, care intrase în panică.
— Unde ești?
— Cine vrea să știe?
— O mulțime de lume. Mai întîi, Arthur. Rudolph. A mai sunat un reporter. Cîțiva clienți au nevoie de consultanță. Iar Claire a sunat de la spital.
— Ce dorește?
— E îngrijorată, ca toată lumea.
— Mă simt bine, Polly. Spune le tuturor că sînt la doctor.
— E adevărat?
— Nu, dar ar putea fi. Ce a spus Arthur?
— N a sunat. În schimb, a sunat Rudolph. Te așteptau.
— Las' să mă aștepte. O pauză, apoi:
— În regulă. Cînd s ar putea să treci pe aici?
— Nu știu. Cred că atunci cînd mă va lăsa doctorul. De ce nu pleci acasă? sîntem în plin viscol. Te sun eu, mîine, i am mai spus și am închis.
Locuința noastră era un loc pe care arareori îl mai văzusem în lumina zilei și nu suportam gîndul să stau lîngă foc, ca să privesc cum ninge. Dacă mă duceam în vreun bar, mai mult ca sigur că nu aveam să mai plec de acolo.
Așa că mi am continuat drumul. Eram purtat de trafic, la ora la care navetiștii își începeau o retragere grăbită spre suburbiile Maryland și Virginia; am străbătut în viteză străzi aproape pustii, revenind în oraș. Am găsit cimitirul de lîngă stadion, acolo unde erau înmormîntați cei de care nu se interesa nimeni, și am trecut pe lîngă Misiunea Metodistă de pe Strada 17, locul de unde ne fusese trimisă, cu o seara înainte, cina pe care nu o mai mîncasem, am trecut prin zone ale orașului în care nu fusesem niciodată și pe care, probabil, nu aveam să le mai revăd vreodată.
Către ora patru, orașul devenise pustiu. Cerul se întuneca iar ninsoarea se întețea. Un strat de vreo zece centimetri se așternuse pe jos și previziunile anunțau mult mai mult.


Bineînțeles, nici măcar viscolul nu putea opri lucrul la firma Drake & Sweeney. Cunoșteam avocați de acolo care se dădeau în vînt după lucrul la miezul nopții și duminicile, pentru că nu suna telefonul. Ninsoarea puternică era un plăcut răgaz de la epuizantul chin al ședințelor și conferințelor telefonice fără sfîrșit
Un paznic din hol m a informat că secretarele și majoritatea funcționarilor fuseseră trimiși acasă la ora trei. Am luat din nou liftul "Domnului".
Pe biroul meu, într un teanc ordonat, se aflau o duzină de mesaje telefonice, din care nu mă interesa nici unul. M am îndreptat spre computer și am început să studiez indexul clienților noștri.
RiverOaks era o corporație din Delaware, formata în 1977, cu sediul în Hagerstown, statul Maryland. Era constituită cu capital privat, astfel că nu existau decît puține informații financiare. Reprezentantul ei legal era N. Braden Chance, un nume necunoscut mie.
L am căutat în impresionanta noastră bază de date. Chance era partener în divizia noastră de afaceri imobiliare, aflată undeva la etajul patru. În vîrstă de patruzeci și patru de ani, căsătorit, cu studii de drept la Duke, colegiul la Gettysburg; remarcabil, dar perfect previzibil.
Cu opt sute de avocați care amenințau și intentau procese în fiecare zi, firma noastră avea peste treizeci și cinci de mii de dosare în curs. Ca să fim siguri ca nu cumva biroul din New York să intenteze proces vreunuia dintre clienții noștri din Chicago, fiecare dosar nou era imediat introdus în baza noastră de date. Fiecare avocat, secretară sau asistent de la Drake & Sweeney avea un computer personal și, prin el, acces imediat la informații generale despre toate dosarele. Dacă unul dintre avocații noștri specializați în succesiuni se ocupa de bunurile imobiliare ale unui client din Palm Beach, eu puteam, dacă doream, să apăs cîteva taste și să aflu informațiile de bază despre felul în care firma se ocupa de caz.
Aveam patruzeci și două de dosare pentru RiverOaks, aproape toate fiind tranzacții imobiliare, în care compania cumpărase proprietăți. Chance era avocatul înregistrat pe fiecare dosar. Patru erau acțiuni de evacuare, din care trei avuseseră loc cu un an în urmă. Prima fază a cercetării se dovedea a fi ușoară.
Pe 31 ianuarie, RiverOaks cumpărase o proprietate pe Florida Avenue. Firma care o vindea era TAG, Inc. Pe 4 februarie, clientul nostru a evacuat un număr de locatari ilegali dintr un depozit abandonat, făcînd parte din proprietate — dintre care unul, știam acum, era "Domnul" DeVon Hardy, pe care evacuarea îl afectase profund și, cine știe cum, dăduse de urma avocaților.
Am copiat numele și numărul dosarului și m am îndreptat agale spre etajul patru.
Nimeni nu se alătura unei firme mari cu gîndul de a deveni un avocat specializat în tranzacții imobiliare. Existau domenii mult mai spectaculoase, în care îți puteai consolida reputația. Litigiile erau veșnicele favorite, iar avocații specialiști rămîneau cei mai favorizați de soartă, cel puțin în cadrul firmei. O parte mică din domeniile corporative atrăgeau mari talente — fuziunile și achizițiile erau încă un subiect fierbinte, iar titlurile de proprietate un subiect din totdeauna favorit. Domeniul meu, antitrust, era foarte respectat. Sistemul de taxe și impozite era cumplit de complex, dar specialiștii erau admirați de toată lumea. Relațiile guvernamentale (lobby) nu plăceau nimănui, dar aduceau atîtea venituri, că fiecare firmă de avocatură din capitală avea armate întregi de avocați care, netezeau" drumurile.
Dar nimeni nu și propunea să devină avocat specialist în afaceri imobiliare. Nu știu cum se ajungea acolo. Respectivii nu vorbeau cu nimeni, precis că se chinuiau cu amănuntele scrise cu literă mică, pe ipoteci și erau tratați ca inferiori de către restul firmei.


La Drake & Sweeney, fiecare avocat își păstra documentele curente în birou, adesea sub cheie și lacăt. Nici un avocat nu era obligat să arate un dosar unui alt avocat, decît dacă i se cerea acest lucru de către un partener principal sau de către un membru al comitetului executiv al firmei.
Dosarul evacuării, care mă interesa pe mine, continua să se afle pe lista documentelor curente și, după episodul cu "Domnul", eram sigur că era bine protejat.
Am zărit un asistent care studia niște copii într un birou aflat lîngă secretariat și l am întrebat unde aș putea găsi biroul lui Braden Chance. Mi a arătat cu capul o ușă deschisă, de cealaltă parte a holului.
Spre surprinderea mea, Chance era la birou, pozînd într un avocat foarte ocupat. Era nemulțumit de sosirea mea, și pe bună dreptate. După protocol, ar fi trebuit să l sun în prealabil și să mi fixez o întîlnire. Eu nu mi făceam probleme din cauza protocolului.
Nu m a invitat să iau loc. Am făcut o, totuși, iar asta nu l a ajutat deloc să se destindă.
— Ai fost unul dintre ostatici, mi a spus nervos, cînd s a lămurit cine eram.
— Da, așa este.
— Cred că a fost îngrozitor.
— S a terminat. Tipul cu pistolul, răposatul "Domn" Hardy, a fost evacuat dintr un depozit, pe 4 februarie. A fost una dintre evacuările voastre?
— Da, m a repezit el. Din cauza atitudinii lui defensive, am bănuit că dosarul fusese intens studiat în cursul zilei. Probabil că îl revăzuse împreună cu Arthur și ceilalți parteneri principali. Și ce i cu asta? adăugă el.
— Locuia acolo ilegal?
— Al naibii de ilegal! Toți sînt ilegali. Clientul nostru încearcă să facă puțină curățenie.
— Ești sigur că era ilegal?
Îi căzu falca și mă privi cu ochi injectați, apoi răsuflă adînc.
— Ce urmărești?
— Pot să văd dosarul?
— Nu. Nu i treaba ta.
— Poate că e.
— În subordinea cărui partener ești? se răsti el scoțînd stiloul, ca și cum ar fi vrut să noteze numele persoanei care trebuia să mă admonesteze.
— Rudolph Mayes.
Și l notă, scriind apăsat și nervos.
— Sînt foarte ocupat, îmi spuse. Ce ar fi să pleci?
— De ce nu pot vedea dosarul?
— Pentru că e al meu, iar eu am spus nu. E bine?
— Poate că nu e suficient.
— E suficient pentru tine. De ce nu pleci de aici?
Se ridică în picioare, arătînd spre ușă cu mîna tremurîndă. I am zîmbit și am plecat.
Asistentul auzise totul și am schimbat o privire nedumerită cînd am trecut pe lîngă biroul lui.
— Ce măgar! șopti el abia auzit.
Am zîmbit din nou și am încuviințat printr un semn din cap. Măgar și prost. Dacă Chance ar fi fost amabil și mi ar fi explicat că Arthur sau alt mare grangur îi ordonase să țină dosarul secret, n aș mai fi fost atît de suspicios. Dar era evident că exista un punct slab în dosar.
Descoperirea lui era adevărata provocare.


Cu toate telefoanele celulare pe care atît Claire cît și eu le aveam — în buzunar, în poșetă și mașină, ca să nu mai vorbesc de cele două pagere — comunicarea ar fi trebuit să fie simplă. Dar nimic nu era simplu în căsnicia noastră. Ne am putut conversa pe la nouă. Ea era epuizata de una din acele zile grele, inevitabil mai chinuitoare decît orice aș fi putut eu face. Era un joc pe care îl jucam amîndoi fără rușine — slujba mea e mai importantă, pentru că eu sunt doctor/avocat.
Eram obosit de jocuri. Îmi dădeam seama că ea e mulțumită să vadă că apropierea morții lăsase urme adînci în mine, astfel încît îmi părăsisem biroul ca să rătăcesc pe străzi. Fără îndoială că ziua ei fusese cu mult mai productivă decît a mea.
Scopul ei era să devină cel mai mare neurochirurg femeie din țară, un specialist în chirurgia creierului, la care să apeleze chiar și bărbații, cînd toate speranțele erau pierdute. Fusese o studentă strălucită, dovedind o voință impresionanta și dăruită cu enorm de mult curaj. Avea să i îngroape pe bărbați așa cum, încet încet, mă îngropa pe mine, maratonistul uns cu toate alifiile crescut în curtea firmei Drake & Sweeney. Cursa dura de prea multă vreme.
Conducea o mașină sport, marca Miata, nu un 4x4 de teren, și eram îngrijorat pentru ea pe o vreme atît de urîtă. Termina lucrul într o oră și exact atît îmi trebuia și mie ca să ajung cu mașina pînă la spitalul Georgetown. Puteam să o iau de acolo și să încercăm, împreună, să găsim un restaurant. Dacă nu, era bună și mîncarea chinezească la comandă, masa noastră standard.
Am început să mi aranjez hîrtiile și obiectele de pe birou, grijuliu să ignor teancul ordonat al dosarelor celor mai urgente, îmi păstram doar zece dintre ele pe birou, o metodă pe care o învățasem de la Rudolph, și lucram la cîte un dosar pe zi. Notele de cheltuieli reprezentau un factor de luat în seamă. Cele mai importante zece dosare includeau, invariabil, cei mai bogați clienți, indiferent cît de presante erau problemele lor legale. Altă șmecherie preluată de la Rudolph.
Se aștepta de la mine să aduc firmei 2500 de ore plătite pe an. Asta însemna cincizeci de ore pe săptămînă timp de cincizeci de săptămîni pe an. Valoarea medie a onorariului meu era de trei sute de dolari pe oră, așa că aportul meu brut pentru draga mea firmă era un total de 750 000 de dolari. Din asta, eu primeam 120 000, plus alte 30 000 beneficii și se păstrau 200 000 pentru cheltuieli generale. Partenerii firmei luau restul, care se împărțea anual printr o formulă groaznic de complicată și, de obicei, dădea naștere unor lupte serioase.
Rareori se întîmpla ca unul dintre partenerii noștri să cîștige mai puțin de un milion pe an, iar alții cîștigau chiar mai mult de două. O dată ce aș fi ajuns și eu partener, aveam să rămîn în acea poziție pentru tot restul vieții. Așa că, dacă reușeam acest lucru la treizeci și cinci de ani — și mă îndreptam cu pași mari spre acest țel —, atunci mă puteam aștepta la treizeci de ani de cîștiguri glorioase și o bogăție imensă.
Acesta era visul care ne ținea la birouri, zi și noapte.
Tocmai îmi notam acele numere — lucru pe care îl făceam mereu și pe care, bănuiam eu, îl făcea fiecare avocat din firma noastră — cînd a sunat telefonul. Era Mordecai Green.
— Domnule Brock, începu el politicos; îl auzeam clar, deși pe un fundal de vacarm.
— Da. Te rog, spune mi Michael.
— Foarte bine. Uite, am dat niște telefoane și nu ai de ce să te temi. Testul sîngelui a ieșit negativ.
— Mulțumesc.
— Cu plăcere. M am gîndit că vei dori să știi cît mai repede.
— Mulțumesc, am repetat și am auzit că vacarmul de la celălalt capăt al firului era din ce în ce mai mare. Unde ești?
— La un adăpost pentru oamenii străzii. Ninsoarea puternică îi aduce aici mai repede decît putem noi să i hrănim, așa că e nevoie de noi toți, ca să facem față. Trebuie să te las.


Biroul era din mahon vechi, covorul persan, scaunele din piele stacojie, de calitate, tehnologia — o adevărată artă și, cum stăteam așa și îmi studiam biroul perfect pus la punct, m am întrebat, pentru prima dată în atîția ani de cînd mă aflam acolo, cît de mult costau toate astea. Oare noi nu alergam numai după bani? De ce munceam atît de mult? Ca să cumpărăm un covor mai scump, un birou de epocă?
Acolo, în ambianța caldă și intimă a camerei mele frumoase, m am gîndit la Mordecai Green, care, în acel moment, renunța de bunăvoie la timpul său liber pentru a fi de ajutor într un adăpost aglomerat, dînd mîncare celor înfrigurați și flămînzi, fără îndoială zîmbindu le plin de căldură și spunîndu le o vorbă din inimă.
Amîndoi eram absolvenți de Drept, amîndoi trecuserăm același examen pentru a intra în barou, amîndoi eram specialiști în jargonul avocățesc. Într o oarecare măsură, făceam parte din aceeași familie. Eu îmi ajutam clienții să și înghită rivalii, astfel încît să adune mai multe zerouri la totalul general și, din acest motiv, puteam ajunge bogat. El își ajuta clienții să mănînce și să găsească un pat cald.
Am privit mîzgălelile pe care le făcusem pe blocnotes — cîștiguri și număr de ani și calea spre bogăție — și m am întristat. Atîta lăcomie evidentă și nerușinată.
Zbîrnîitul telefonului m a făcut să tresar.
— De ce ești la birou? mă întrebă Claire, rostind rar fiecare cuvînt, pentru că fiecare cuvînt era acoperit de gheață.
Uimit, mi am privit ceasul de la mînă.
— Eu... păi... mă rog, un client a sunat de pe coasta de vest. Acolo nu ninge.
Cred că era o minciună pe care o mai folosisem și altă dată, nu avea importanță.
— Eu aștept, Michael. Să pornesc pe jos?
— Nu. Ajung acolo cît pot de repede.
O mai lăsasem să mă aștepte și în alte rînduri. Făcea parte din joc — eram prea ocupați pentru a ajunge la ora fixată.
Am ieșit din clădire alergînd, dînd piept cu viscolul, prea puțin afectat că încă o seară fusese ratată.



6

În sfîrșit, ninsoarea încetase. Alături de Claire, îmi beam cafeaua lîngă fereastra din bucătărie. Citeam ziarul la lumina unui strălucitor soare de dimineață. Edilii orașului reușiseră să mențină Aeroportul Național deschis.
— Hai să mergem în Florida, am spus. Acum.
— Florida? a mormăit ea, fără vlagă.
— Bine. În Bahamas. Putem ajunge acolo în primele ore ale după amiezei.
— Nu avem cum.
— Ba avem. Eu nu mă duc la lucru cîteva zile și...
— De ce să nu te duci?
— Pentru că mă lasă nervii și, la firmă, dacă te lasă nervii primești cîteva zile libere.
— Pe tine te lasă nervii?!
— Știu că sună cam caraghios, zău așa. Lumea îți face loc, te tratează cu mănuși de catifea, te pupă în fund. N ar strica să profit la maximum de asta.
Expresia feței ei a redevenit indiferentă și mi a răspuns:
— Eu nu pot.
Și cu asta, basta. Era o toană din partea mea și știam că ea are mult prea multe obligații. Era o cruzime din partea mea, așa că am hotărît să mă întorc la ziarul meu, dar nu aveam remușcări. Oricum n ar fi venit cu mine, indiferent de situație.
Brusc, Claire își aminti că se grăbește — programări, cursuri, ture, toată viața unei tinere rezidente ambițioase de la secția de chirurgie. Făcu un duș, se îmbrăcă și se pregăti de plecare.
Am dus o cu mașina pînă la spital. Am străbătut, cu greu, străzile pline de zăpadă, fără să ne adresăm nici un cuvînt.
— Plec la Memphis vreo două zile, i am zis, pe un ton cît mai natural, cînd am ajuns în dreptul intrării spitalului de pe Strada Reservoir.
— Ah, zău? mi a răspuns, fără ca eu să pot percepe o reacție, cît de mică, din partea ei.
— Am nevoie să mi văd părinții. Nu i am văzut de un an. Îmi imaginez că acum e un moment potrivit. Nu mă descurc cu zăpada și n am chef de lucru. M au lăsat nervii, dacă înțelegi ce vreau să spun.
— Păi, să mă suni, mi a spus ea, deschizînd portiera. Apoi a închis o — fără un sărut, fără un rămas bun, fără îngrijorare. Am privit o grăbindu se pe trotuar și dispărînd în clădire.
Se terminase. Și eram furios că trebuia să i spun mamei.


Părinții mei aveau peste șaizeci de ani, erau amîndoi sănătoși și încercau să înfrunte, cu mult curaj, pensionarea forțată. Tatăl meu fusese pilot de linie timp de treizeci de ani. Mama fusese director de bancă. Lucraseră din greu, puseseră mulți bani deoparte și ne oferiseră, nouă, copiilor, o viață de familie confortabilă, într o familie bogată. Atît eu, cît și cei doi frați ai mei urmaserăm cele mai bune școli particulare care existau.
Erau adevărați stîlpi ai comunității, conservatori, patrioți, lipsiți de orice deprinderi proaste și devotați cu disperare unul altuia. Mergeau la biserică în fiecare duminică, la paradă în ziua de 4 iulie, la Clubul Rotary o dată pe săptămînă și călătoreau ori de cîte ori doreau. Încă mai sufereau din cauza divorțului fratelui meu Warner, survenit cu doi ani în urmă. El era avocat în Atlanta și se căsătorise cu iubita lui din colegiu, o fată din Memphis, provenind dintr o familie de cunoscuți. După ce făcuseră doi copii, căsnicia lor ajunsese la final. Soția lui a primit custodia copiilor și s a mutat la Portland. Părinții mei își vedeau nepoții o dată pe an, dacă lucrurile mergeau bine. Era un subiect pe care eu nu îl abordam niciodată.
Am închiriat o mașină de la aeroport și m am îndreptat spre est, pătrunzînd în suburbiile întinse ale orașului Memphis, acolo unde locuiau albii. Negrii aveau orașul; albii, suburbiile. Uneori, negrii se mutau în cîte un cartier, iar albii se mutau într altul, mai îndepărtat. Orașul Memphis se extindea încet spre est, în timp ce rasele se evitau reciproc.
Părinții mei locuiau pe un teren de golf, într o casă nouă de sticlă, proiectată în așa fel încît fiecare fereastră să dea spre o pajiște. Eu uram casa, pentru că pajiștea era mereu plină de lume. Totuși, nu riscam să mi exprim opiniile.
Sunasem de la aeroport, așa că mama mă aștepta nerăbdătoare cînd am sosit. Tata era pe undeva pe afară, încercînd o lovitură cu punctaj maxim.
— Pari obosit, îmi spuse mama, după îmbrățișarea și sărutul de primire. Era felul obișnuit în care mă întîmpina.
— Mulțumesc, mamă. Tu arăți grozav.
Chiar așa și era. Era zveltă și bronzată, de la orele zilnice de tenis și statul la soare, la clubul local.
Mi a adus un ceai cu gheața și l am băut pe verandă, privind alți pensionari străbătînd pajiștea în viteză, în carturile speciale pentru golf.
— Ce s a întîmplat? mă întrebă ea imediat, înainte să apuc să sorb prima înghițitură.
— Nimic. Mă simt perfect.
— Unde e Claire? Nu ne sunați niciodată, zău așa. Nu i am mai auzit glasul de trei luni.
— Claire e bine, mamă. Sîntem amîndoi bine sănătoși și muncim din greu.
— Petreceți suficient timp împreună?
— Nu.
— Petreceți ceva timp împreună?
— Nu prea mult.
Se încruntă și dădu ochii peste cap, cu îngrijorare maternă.
— Aveți probleme? mă întrebă, atacînd problema direct.
— Da.
— Am știut eu. Am știut eu. Mi am dat seama după vocea ta, la telefon, că s a întîmplat ceva. Doar nu aveți și voi de gînd să divorțați! Ați încercat să consultați un psiholog specialist?
— Nu. Calmează te.
— Păi, de ce nu? E o femeie minunată, Michael. Trebuie să faci totul pentru căsnicia ta.
— Încercăm, mamă. Dar e dificil.
— Aventuri? Droguri? Alcool? Jocuri de noroc? Vreun viciu?
— Nu. Doar doi oameni care merg pe drumuri separate. Eu lucrez optzeci de ore pe săptămînă. Ea lucrează alte optzeci.
— Atunci, lucrați mai puțin. Banii nu reprezintă totul, spuse ea cu glasul ușor tremurat, iar eu am zărit o lacrimă în ochii ei.
— Îmi pare rău, mamă. Măcar noi nu avem copii.
Mama își mușcă buza, încercînd să fie tare, dar o durea sufletul. Iar eu știam exact ce gîndește: doi au pățit o, a mai rămas unul. Avea să primească divorțul meu ca pe un eșec personal, la fel cum suferise și pentru cel al fratelui meu. Avea să găsească un mod de a se învinovăți pe sine.
Nu aveam nevoie de milă. Pentru a muta discuția pe un făgaș mai interesant, i am povestit despre "Domnul" și, spre binele ei, am minimalizat pericolul în care mă aflasem. Chiar dacă povestea apăruse în ziarele din Memphis, părinții mei nu citiseră nimic.
— N ai pățit nimic? mă întrebă ea, îngrijorată.
— Sigur că nu. Glonțul a trecut pe lîngă mine. Sînt aici.
— Ah, slavă Domnului! Adică, vreau să spun, te simți bine psihic?
— Da, mamă, mă simt bine. Sînt întreg. Nici urmă de rană. Firma a vrut să mi iau cîteva zile libere, așa că am venit acasă.
— Sărăcuțul de tine. Mai întîi Claire, iar acum asta...
— Mă simt bine. A nins zdravăn aseară și era momentul potrivit ca să plec.
— Claire e în siguranță?
— Ca toată lumea din Washington. Locuiește la spital și probabil că acela e locul cel mai potrivit din oraș.
— Mă îngrijorează foarte mult situația ta. Urmăresc statisticile despre criminalitate, să știi. E un oraș foarte periculos.
— Aproape la fel de periculos ca Memphis.
O minge de golf a aterizat în apropiere de verandă și am așteptat amîndoi pînă cînd proprietarul ei și a făcut apariția. O doamnă îndesată s a rostogolit dintr un cart, s a aplecat o clipă peste minge și a strivit o sub picior.
Mama a plecat să mai aducă ceai și să și șteargă ochii înlăcrimați.


Nu știu care dintre părinții mei a suferit cel mai mult de pe urma vizitei mele. Mama dorea familii puternice, cu mulți nepoți. Tata dorea ca băieții lui să urce rapid pe scara socială și să se bucure de răsplata succesului obținut cu trudă.
Tîrziu, în acea după amiază, tata și cu mine am jucat nouă puncte. El juca; eu beam bere și conduceam cartul. Mai trebuia mult pentru ca golful să și dovedească efectele magice asupra mea. După două beri reci, eram gata de discuții. Repetasem povestea cu "Domnul" în timpul prînzului, așa că el credea că mă relaxez vreo două zile, ca să mă adun înainte de a pătrunde din nou, în forță, în arenă.
— M am cam săturat să lucrez la firma asta mare, tată, i am spus, cînd am ajuns în dreptul celui de al treilea punct lovit, așteptînd să se elibereze ținta următoare. Eram nervos și această nervozitate mă scotea din sărite. Era vorba de viața mea, nu de a lui.
— Ce vrea să însemne asta?
— Înseamnă că m am săturat de ceea ce fac.
— Bine ai venit în lumea reală! Crezi că acela care stă toată ziua la strung, în fabrică, nu se satură de ceea ce face? Măcar tu te îmbogățești din ce faci.
Cu aceste cuvinte, punctă cu o lovitură violentă. După alte două lovituri, căutam împreună mingea lui prin tufișuri și mi se adresa din nou:
— Vrei să ți schimbi munca?
— Mă gîndesc s o fac.
— Unde vrei să te muți?
— Nu știu. E prea devreme pentru asta. Încă n am căutat un alt loc.
— Atunci, de unde știi că iarba e mai verde, dacă nu ai căutat? spuse el, ridicînd mingea și pornind înainte.
L am urmat, singur în cart, pe poteca pavată, urmărindu l cum își continuă traseul pe pajiște, lovitură după lovitură, și m am întrebat de ce mă înfricoșa atît de mult omul acela cu părul cărunt. Își împinsese toți fiii de la spate, ca să și impună țeluri în viață, să muncească din greu, să facă eforturi pentru a deveni Oameni Mari, ale căror acțiuni să fie în totalitate îndreptate spre cîștigarea multor bani și transformarea în realitate a visului american. El, categoric, plătise tot de ce avem noi nevoie.
Ca și frații mei, eu nu mă născusem cu o conștiință socială. Făceam donații către biserică, pentru că Biblia ne sugerează, cu toată puterea, acest lucru. Plăteam impozite guvernului, pentru că legea o cere. Desigur, pe undeva, din aceste ofrande, avea să se împlinească și ceva bun, iar noi ne aduceam contribuția noastră. Politica aparținea celor doritori să joace acest joc și, în plus, oamenii cinstiți nu puteau face bani. Am fost învățați să fim productivi și, cu cît aveam mai mult succes, cu atît mai mulți membri ai societății puteau beneficia, într un fel sau altul, din asta. Þeluri precise, muncă multă, joc cinstit, prosperitate.
Tata rată a cincea lovitură și, urcînd din nou în cart, începu să dea vina pe crosă.
— Poate că eu nu caut pășuni mai verzi, i am spus.
— Ce ar fi să mergi pînă la capăt și să mi spui clar ceea ce vrei să spui? mă îndemnă el.
Ca de obicei, mă simțeam slab, pentru că nu înfruntasem subiectul cu curaj.
— Mă gîndesc la dreptul public.
— Ce naiba mai e și asta?
— E atunci cînd lucrezi pentru binele societății, fără să scoți prea mulți bani.
— Dar ce, ai devenit democrat? Ai stat prea mult la Washington.
— Sînt mulți republicani la Washington. De fapt, au ajuns majoritari.
Am străbătut în tăcere restul drumului pînă la următorul punct de lovire. Tata era un jucător bun de golf, dar loviturile lui erau din ce în ce mai slabe. Din cauza mea, nu se mai concentra.
Căutîndu și din nou mingea, îmi spuse:
— Deci, nu știu ce bețivan se alege cu un glonț în cap, iar tu trebuie să schimbi societatea. Despre asta e vorba?
— Nu era bețivan. A luptat în Vietnam.
Tata comandase un B 52 în primii ani de război în Vietnam, așa că vorbele mele l au blocat. Dar numai pentru o clipă. Nu avea de gînd să cedeze nimic de la el.
— Unul dintre ăia, deci?
Nu i am răspuns. Mingea era iremediabil pierdută și el nici nu o căuta cu prea mare elan. Aruncă o alta pe pajiște, o lovi jalnic și porni, grăbit, după ea.
— Nu suport să te văd că dai cu piciorul unei cariere frumoase, fiule, îmi spuse. Ai muncit prea mult. Vei deveni partener în cîțiva ani.
— Se poate.
— Ai nevoie de o pauză, nimic mai mult.
Acesta părea remediul la care se gîndea toată lumea.


I am dus la cină într un restaurant foarte plăcut. Ne am străduit din răsputeri să evităm să vorbim despre Claire, cariera mea și nepoții pe care îi vedeau atît de rar. Am vorbit despre vechi prieteni și foști vecini. Am aflat ultimele bîrfe, dar nici una nu mă interesa, cîtuși de puțin.
I am lăsat vineri, la prînz, cu patru ore înainte de zborul meu și m am întors la viața mea încurcată în capitală.



7

Bineînțeles, acasă era pustiu cînd m am întors, vineri seara; totuși, apăruse ceva nou. Un bilet pe tejgheaua din bucătărie. Urmîndu mi exemplul, Claire plecase acasă, în Providence, pentru vreo două zile. Nu menționa nici un motiv. Mă ruga să o sun cînd ajung acasă.
Am sunat la părinții ei și le am întrerupt cina. Am reușit să înnodăm o conversație de cinci minute, în care s a stabilit că amîndoi eram, într adevăr, bine sănătoși, că la Memphis era frumos și la fel și la Providence, că familiile erau bine și că ea avea să se întoarcă în cursul după amiezii de duminică.
Am închis, mi am făcut cafea și am băut o ceașcă, privind afară, pe geamul din dormitor, urmărind cu privirea mașinile care își croiau drum pe Strada P, încă acoperită de zăpadă. Nu părea să aibă de gînd să se topească.
Îmi imaginam că și Claire le spune părinților ei aceeași poveste lugubră cu care eu îi împovărasem pe ai mei. Era trist și ciudat, și totuși, la urma urmelor, nu era surprinzător că amîndoi eram sinceri cu familiile noastre, înainte de a ne confrunta noi înșine cu adevărul. Mă săturasem, și am decis că, într o zi, foarte curînd, poate chiar duminică, ne vom așeza undeva, probabil la masa din bucătărie, și vom înfrunta realitatea. Ne vom da pe față sentimentele și temerile și, eram foarte sigur, vom începe să ne planificăm viitorul separat. Știam că ea vrea să se retragă, doar că nu aveam idee cît de mult.
Am exersat cu voce tare cuvintele pe care aveam să i le spun, pînă cînd au început să sune convingător, apoi am plecat într o lungă plimbare. Afară erau minus douăsprezece grade și bătea un vînt tăios, iar frigul îmi pătrundea pînă la oase. Am trecut pe lîngă case frumoase, intime, așezate ordonat, unde zăream familii adevărate mîncînd, rîzînd și bucurîndu se de căldură, apoi am intrat pe Strada M; barurile erau pline, la intrarea în restaurante se formau cozi, iar cafenelele erau înțesate de lume.
M am oprit la fereastra unui club, ascultînd ritmurile de blues cu zăpada pînă la glezne, privind perechile tinere care beau cîte ceva și dansau. Pentru prima dată în viață, mă simțeam trecut de vîrsta tinereții. Aveam treizeci și doi de ani, dar în ultimii șapte lucrasem mai mult decît majoritatea oamenilor în douăzeci. Eram obosit, nu bătrîn, dar mă apropiam periculos de mult de vîrsta mijlocie și am acceptat ideea că nu mai sunt un proaspăt absolvent de colegiu. Fetele drăguțe de acolo nici nu s ar mai fi uitat la mine.
Eram înghețat și începuse iar să ningă. Mi am cumpărat un sandviș, l am îndesat într un buzunar și m am tîrît înapoi, spre casă. Mi am turnat o porție zdravănă de băutură și am aprins focul, mîncînd în semiîntuneric, foarte singur.
Altădată, absența lui Claire în weekend mi ar fi oferit o scuză, fără probleme de conștiință, ca să mă mut la birou. Acum, stînd lîngă foc, numai gîndul ăsta îmi producea greața. Firma Drake & Sweeney avea să reziste, mîndră, pe poziții, mult după plecarea mea, iar clienții și problemele lor, care păreau atît de cruciale, aveau să fie luate în grijă de alte cohorte de avocați tineri. Plecarea mea ar fi fost doar un mic obstacol pentru firmă, și încă unul abia observat. Biroul meu avea toate șansele să fie ocupat, la numai cîteva minute după retragerea mea de acolo.
La un moment dat, după ora noua, suna telefonul, trezindu mă brusc din visarea cu ochii deschiși. Era Mordecai Green, care vorbea foarte tare de la un telefon celular.
— Ești ocupat? mă întrebă el.
— Aaa, nu chiar. Care i treaba?
— E frig al naibii, ninge din nou și nu avem destule ajutoare. Poți să ne acorzi cîteva ore din timpul tău?
— Ce anume să fac?
— Să muncești. Avem într adevăr nevoie de oameni capabili aici. Adăposturile și centrele de masă sînt pline ochi și nu avem destui voluntari.
— Nu sunt sigur că mă pricep.
— Știi să întinzi unt de alune pe pîine?
— Cred că da.
— Atunci te pricepi.
— Bine, unde să vin?
— Sîntem cam la vreo zece rînduri de blocuri distanță de birou. La intersecția străzii 13 cu Euclid, ai să vezi o biserică galbenă, pe partea dreaptă a drumului. Fundația creștină Ebenezer. Sîntem la subsol.
Am notat totul în grabă, tremurînd din ce în ce mai mult, cu fiecare cuvînt, pentru că Mordecai mă chema într o zonă de luptă. Am vrut să întreb dacă ar trebui să mi iau un pistol cu mine. Mă întrebam dacă el are așa ceva. Dar el era negru, iar eu nu. Dar mașina, prețiosul meu Lexus?
— Ai reținut? răcni el, după o pauză.
— Mda. Voi fi acolo în douăzeci de minute, i am răspuns curajos, cu inima începînd să mi bată mai repede.
M am schimbat într o pereche de jeans, un tricou flaușat și ghete de comandă, bune pentru excursii. Mi am scos din portofel cărțile de credit și cea mai mare parte din bani. În raftul de sus al unei debarale am găsit o haină veche de jeans bleu, cu dublură de lînă, pătată de cafea și vopsea — o relicvă din vremea sentimentele și temerile și, eram foarte sigur, vom începe să ne planificăm viitorul separat. Știam că ea vrea să se retragă, doar că nu aveam idee cît de mult.
Am exersat cu voce tare cuvintele pe care aveam să i le spun, pînă cînd au început să sune convingător, apoi am plecat într o lungă plimbare. Afară erau minus douăsprezece grade și bătea un vînt tăios, iar frigul îmi pătrundea pînă la oase. Am trecut pe lîngă case frumoase, intime, așezate ordonat, unde zăream familii adevărate mîncînd, rîzînd și bucurîndu se de căldură, apoi am intrat pe Strada M; barurile erau pline, la intrarea în restaurante se formau cozi, iar cafenelele erau înțesate de lume.
M am oprit la fereastra unui club, ascultînd ritmurile de blues cu zăpada pînă la glezne, privind perechile tinere care beau cîte ceva și dansau. Pentru prima dată în viață, mă simțeam trecut de vîrsta tinereții. Aveam treizeci și doi de ani, dar în ultimii șapte lucrasem mai mult decît majoritatea oamenilor în douăzeci. Eram obosit, nu bătrîn, dar mă apropiam periculos de mult de vîrsta mijlocie și am acceptat ideea că nu mai sînt un proaspăt absolvent de colegiu. Fetele drăguțe de acolo nici nu s ar mai fi uitat la mine.
Eram înghețat și începuse iar să ningă. Mi am cumpărat un sandviș, l am îndesat într un buzunar și m am tîrît înapoi, spre casă. Mi am turnat o porție zdravănă de băutură și am aprins focul, mîncînd în semiîntuneric, foarte singur.
Altădată, absența lui Claire în weekend mi ar fi oferit o scuză, fără probleme de conștiință, ca să mă mut la birou. Acum, stînd lîngă foc, numai gîndul ăsta îmi producea greață. Firma Drake & Sweeney avea să reziste, mîndră, pe poziții, mult după plecarea mea, iar clienții și problemele lor, care păreau atît de cruciale, aveau să fie luate în grija de alte cohorte de avocați tineri. Plecarea mea ar fi fost doar un mic obstacol pentru firmă, și încă unul abia observat. Biroul meu avea toate șansele să fie ocupat, la numai cîteva minute după retragerea mea de acolo.
În cameră era cald, iar mirosurile, aromele mîncării și gazul încălzit se amestecau într un aer greu, dar nu neplăcut. Un vagabond îmbrăcat cu tot felul de haine puse unele peste altele, cam cum era și "Domnul", a dat peste mine și mi am dat seama că era momentul să mă mișc de acolo.
M am dus direct la Mordecai, iar el s a arătat încîntat să mă vadă. Ne am strîns mîinile ca niște vechi prieteni și m a prezentat altor doi voluntari, ale căror nume nici nu le am auzit.
— E o nebunie, spuse el. Ninsoare puternică, îngheț — iar noi lucrăm toată noaptea. Ia pîinea aceea de acolo! îmi spuse, arătînd spre o tavă plină cu felii de pîine albă. Am luat o și l am urmat pînă la una din mese.
— E într adevăr complicat. Ai cîmați aici, muștar și maioneză acolo, o felie de cîrnat, două felii de pîine. Ai înțeles?
— Sigur.
— Te prinzi repede, spuse el, bătîndu mă pe umăr și făcîndu se nevăzut.
Am făcut în grabă zece sandvișuri și m am declarat harnic. Apoi am încetinit ritmul și am început să i urmăresc pe cei aflați la rind; țineau ochii plecați, dar se uitau întotdeauna la mîncarea ce i aștepta. Li se dădea o farfurie de carton, o cană de plastic cu lingură și un șervețel. Pe măsură ce înaintau, cana se umplea cu supă, li se punea o jumătate de sandviș pe farfurie, apoi un măr și o prăjitură micuță. La sfîrșit, îi aștepta un pahar cu suc de mere.
Majoritatea șopteau "mulțumesc" voluntarului care le dădea sucul, apoi se îndepărtau, ținînd cu mare grijă farfuria și cana. Chiar și copiii erau cuminți și grijulii cu mîncarea.
Cei mai mulți păreau să mănînce încet, savurînd căldura și atingerea hranei în gură, aroma care le mîngîia fața. Alții mîncau cît puteau de repede.
Lîngă mine se afla un aragaz cu patru ochiuri, fiecare cu cîte o oală mare de supa fierbînd deasupra. În partea cealaltă era așezată o masă plină cu țelină, morcovi, ceapă, roșii și pui
Întregi. Un voluntar tăia, cu un cuțit mare, bucățile de pui și mărunțea legumele. Alți doi voluntari se ocupau de aragaz. Cîțiva aduceau mîncarea la mesele de serviciu. Pentru moment, singurul care făcea sandvișuri eram eu.
— Avem nevoie de mai multe sandvișuri cu unt de alune, mă anunță Mordecai, revenind în bucătărie. Se aplecă sub masă și luă de acolo o cutie de cinci kilograme cu unt de alune.
— Te descurci?
— Sînt un adevărat expert, i am răspuns.
Se uita cum muncesc. Rîndul se mai rărise și el avea chef de vorbă.
— Am crezut că ești avocat, am început eu, întinzînd untul de alune.
— Mai întîi sînt om, abia apoi avocat. E posibil să fii și una, și alta — nu pune chiar așa de mult acolo! Trebuie să fim eficienți.
— De unde vine mîncarea?
— Din rezerve. Totul provine din donații. Azi avem noroc, pentru că se dă pui. E o delicatesă. De obicei avem numai legume.
— Pîinea asta nu e prea proaspătă.
— Nu, dar e gratuită. Vine de la o brutărie mare — e ceea ce le rămîne de pe o zi pe alta. Poți lua și tu un sandviș, dacă vrei.
— Mulțumesc. Tocmai m am servit. Tu mănînci aici?
— Rareori.
După cum arăta, era evident că Mordecai nu ținuse un astfel de regim, cu supă de legume și mere. Se așeză pe marginea mesei și începu să cerceteze lumea.
— E pentru prima dată cînd vii într un adăpost?
— Da.
— Care sînt primele cuvinte care ți vin în minte?
— Fără speranță.
— Era de așteptat. Dar o să ți treacă.
— Cîți oameni locuiesc aici?
— Nici unul. Acesta e doar un adăpost de urgență. Bucătăria e deschisă zilnic, pentru prînz și cină, dar nu e, propriu zis, un adăpost. Biserica are amabilitatea să și deschidă porțile cînd e vreme rea.
Am încercat să înțeleg.
— Atunci, unde trăiesc acești oameni?
— Unii dorm pe unde apucă. Trăiesc în clădiri abandonate — și sînt cei mai norocoși. Unii stau în parcuri; alții, pe străzi; alții în stațiile de autobuz sau pe sub poduri. Supraviețuiesc acolo cît timp vremea e suportabilă. În seara asta ar fi înghețat de a binelea.
— Atunci, unde sînt adăposturile?
— Risipite prin tot orașul. Sînt vreo douăzeci — jumătate, deschise cu fonduri private, cealaltă jumătate de stat; dintre acestea din urmă, datorită reducerilor de buget, două se vor închide.
— Cîte paturi?
— Cinci mii, aproximativ.
— Cîți oameni nu au adăpost?
— Asta e întotdeauna o întrebare dificilă, pentru că nu e prea simplu să i numeri. Aș zice că vreo zece mii.
— Zece mii?
— Da, iar asta, dacă ne referim numai la oamenii străzii. Mai sînt, probabil, alți douăzeci de mii, care mai stau pe la familii și prieteni, mai scapă o lună două de traiul fără căpătîi.
— Deci, sînt cel puțin cinci mii de oameni pe străzi? am întrebat, fără să mi ascund uimirea.
— Cel puțin.
Un voluntar ne ceru niște sandvișuri. Mordecai începu să mă ajute și, împreună, am făcut încă o duzină. Pe urmă ne am oprit să privim iarăși lumea. Ușa s a deschis și o mamă tînără a intrat încet, ținînd în brațe un copil și urmată de alți trei, dintre care unul purta o pereche de pantaloni scurți și șosete desperecheate, fără pantofi. Avea un prosop legat peste umeri. Ceilalți doi copii aveau cel puțin pantofi, dar prea puține hăinuțe pe ei. Bebelușul părea să doarmă.
Mama arăta cam amețită și, odată intrată în adăpost, nu mai știu ce să facă. Era un loc liber la o masă. Își conduse familia spre mîncare și doi voluntari zîmbitori săriră să o ajute. Unul îi așeză într un colț, lîngă bucătărie, și începu să le dea de mîncare, în vreme ce celălalt îi acoperi cu pături.
Mordecai și cu mine priveam scena. Încercam să nu arăt prea curios, dar cui îi păsa?
— Ce o să se întîmple cu ea, după ce se termină viscolul? am întrebat.
— Cine știe? De ce n o întrebi pe ea?
Asta m a cam încurcat. Nu eram pregătit să mă implic.
— Ești membru activ în asociația avocaților din capitală?
— Oarecum. De ce?
— Din curiozitate, nimic mai mult. Membrii baroului susțin multe cazuri pro bono în favoarea celor fără adăpost.
Mă încerca, iar eu nu aveam de gînd să mă las prins.
— Eu lucrez la cazuri penale, i am spus, cu mîndrie și, în oarecare măsură, cu sinceritate. Cu patru ani mai înainte, ajutasem un partener al firmei să scrie un raport despre un om închis în Texas. Firma mea făcea propagandă activităților pro bono printre asociați, dar era bine să fie limpede că munca asta pe gratis nu trebuia să deranjeze, cumva, numărul orelor plătite.
Am continuat să i urmărim pe mama aceea și pe cei patru copii ai ei. Doi dintre ei, care abia se ridicaseră pe picioare, mîncaseră mai întîi prăjiturile, așteptînd ca supa să se răcească. Mama părea fie drogata, fie în stare de șoc.
— Există vreun loc unde femeia asta ar putea să se ducă chiar acum să locuiască? am întrebat
— Probabil că nu, mi a răspuns Mordecai, nonșalant, legănîndu și picioarele mari pe lîngă marginea mesei. La data de ieri, lista de așteptare pentru adăposturi de urgență avea cinci sute de nume.
— Adăposturi de urgență?
— Da. Există un adăpost pentru temperaturi extrem de scăzute, pe care primăria are amabilitatea să l deschidă cînd se ajunge sub punctul de îngheț. Aceea ar putea fi singura ei șansă, dar sînt sigur că în seara asta e plin ochi. Pe urmă, primăria este la fel de amabilă și închide adăpostul cînd gheața începe să se topească.
Ajutorul de bucătar trebuia să plece și, cum eu eram voluntarul cel mai apropiat și care nu avea, pentru moment, nimic de făcut, a trebuit să intru în acțiune. In vreme ce Mordecai făcea sandvișuri, eu tocam țelină, morcovi și ceapă și asta a durat cam o oră, sub privirile atente ale domnișoarei Dolly, una dintre membrele fondatoare ale bisericii, care de unsprezece ani se ocupa de hrănirea vagabonzilor. Era bucătăria ei. Eu eram onorat să mă aflu acolo și, la un moment dat, mi a atras atenția că tăiam țelina în bucăți prea mari. Le am micșorat imediat. Femeia avea un șorț alb și imaculat și era teribil de mîndră de ceea ce făcea.
— E oare posibil să te obișnuiești cu imaginea acestor oameni? am întrebat o, la un moment dat.
Stăteam amîndoi în fața aragazului și atenția ne fusese atrasă de o ceartă, undeva la capătul sălii. Mordecai și preotul au intervenit și lucrurile s au calmat.
— Niciodată, drăguță, mi a răspuns ea, ștergîndu și mîinile cu un prosop. Dar în Proverbe se spune: "Fericit acela care îi hrănește pe sărmani". Asta mă ajută să merg mai departe.
Se întoarse și amestecă ușor în supă.
— Puii sînt gata, spuse întorcîndu se spre mine.
— Asta ce înseamnă?
— Înseamnă că trebuie să iei puii de pe foc, să torni supa în oala de acolo, să lași carnea să se răcească și apoi să o scoți de pe oase.
Dezosatul era o adevărată artă, mai ales dacă foloseai metoda domnișoarei Dolly. M am fript la degete și, pînă să termin, aveam chiar bășici.



8

Mordecai m a condus spre hol, pe o scară întunecoasă.
— Ai grijă pe unde calci, mi a spus aproape șoptit cînd am trecut de ușile batante și am intrat în sanctuar.
Locul era puțin luminat, oamenii încercau să și găsească un loc de dormit peste tot. Erau risipiți prin strane și sforăiau. Alții stăteau ghemuiți pe sub rîndurile de bănci, iar mai multe mame încercau să și liniștească copiii. Culoarul era plin de lume întinsă pe jos și abia am reușit să ne strecurăm pînă la amvon. Strana corului era și ea plină.
— Nu sînt multe biserici care ar face așa ceva, mi a șoptit el cînd ne am oprit lîngă masa altarului și ne am uitat din nou peste rîndurile de bănci.
Le înțelegeam ezitarea.
— Ce se întîmplă duminica? l am întrebat și eu, tot în șoaptă.
— Depinde de vreme. Pastorul este unul de ai noștri. O dată a anulat slujba, ca să nu i dea afară.
Nu eram sigur ce înseamnă "unul de ai noștri", dar nu mă simțeam ca unul dintre membrii acestui club. Am auzit tavanul scîrțîind și mi am dat seama că, deasupra noastră, se afla un balcon în formă de U. Mi am mijit puțin ochii și, încet, am descoperit cu privirea o altă masă de oameni întinși pe rîndurile de scaune de acolo. Mordecai îi văzu și el.
— Ce mulți sunt... am mormăit, incapabil să mi sfîrșesc gîndul.
— Noi nu i numărăm. Doar le dăm hrană și adăpost.
O rafală de vînt a lovit clădirea și ferestrele au început să se zguduie. În sanctuar era mult mai frig decît în subsol. Am trecut, în vîrful picioarelor, peste trupurile întinse și am ieșit printr o ușă de lîngă orgă.
Era aproape unsprezece noaptea. Subsolul era încă aglomerat, dar nimeni nu mai stătea la rînd la supă.
— Vino după mine, îmi spuse Mordecai.
Luă o cană de plastic și i o dădu unui voluntar, să i o umple.
— Hai să vedem cum gătești, rosti el zîmbind.
Ne am așezat printre ceilalți, la o masă pliantă, cu coatele înghesuite de oamenii străzii. El mînca și vorbea, ca și cum n ar fi avut nici o grijă; eu nu puteam face la fel. Mă jucam cu supa care, mulțumită domnișoarei Dolly, era într adevăr foarte bună, dar nu puteam ignora faptul că eu, Michael Brock, băiat alb și bogat din Memphis, care studiase la Yale și lucra la Drake & Sweeney, stăteam printre vagabonzi, în subsolul unei biserici din inima cartierului de nord vest al capitalei, Washington D. C... Mai văzusem încă o față albă, aceea a unui om de vîrstă mijlocie, care mîncase și se făcuse nevăzut.
Eram sigur că puteam să mi iau adio de la Lexus ul meu, sigur că nu puteam supraviețui nici cinci minute în afara acelei clădiri. Am jurat, în sinea mea, să rămîn pe lîngă Mordecai, oricînd și oriunde s ar afla.
— E bună supa asta, decretă el. Nu e întotdeauna la fel, îmi explică. Depinde de ce avem. Iar rețeta diferă, în funcție de loc.
— Zilele trecute am primit tăiței, la Masa Sfintei Martha, spuse bărbatul așezat în dreapta mea și al cărui cot era mai aproape de cana mea cu supă decît al meu.
— Tăiței? întrebă Mordecai, prefăcîndu se mirat. În supă?
— Da. Cam o dat' pe lună primești tăiței. Da' sigur că acu' știe toată lumea, așa că e greu de găsit loc la masă.
Nu mi dădeam seama dacă omul glumea sau nu, dar ochii îi zîmbeau. Ideea unui vagabond care să fie nemulțumit de lipsa unui Ioc liber la cantina lui preferată mi s a părut ilară. Era greu să găsești un loc la masă — de cîte ori auzisem asta la prietenii mei din Georgetown?
Mordecai zîmbi.
— Cum te numești? îl întrebă el pe bărbatul necunoscut.
Aveam să descopăr că Mordecai dorea întotdeauna să lege numele de figuri. Vagabonzii pe care îi iubea erau mai mult decît simple victime; erau oameni de ai lui.
Chiar și pentru mine era vorba de o curiozitate firească. Doream să știu cum devine cineva vagabond. Ce anume se produce, în vastul nostru sistem de asigurări sociale, pentru a le permite americanilor să ajungă atît de săraci, încît să locuiască pe sub poduri?
— Drano, răspunse omul, ronțăind una dintre bucățile mele mai mari de țelină.
— Drano? întrebă Mordecai.
— Drano, repetă omul.
— Care e numele tău mic?
— Nu am așa ceva. Sînt prea sărac.
— Cine ți a dat numele Drano?
— Maică mea.
— Cîți ani aveai cînd ți a spus Drano?
— Vreo cinci.
— De ce Drano?
— Avea un copil mic care nu mai tăcea din gură, plîngea tot timpul de nu putea dormi nimeni. I am dat eu niște praf de gîndaci.
Spuse povestea în timp ce amesteca în supă cu lingura. Era bine exersată, bine relatată, dar eu nu credeam un cuvințel. Alții însă ascultau și Drano se simțea bine.
— Ce s a întîmplat cu copilul? îl întrebă Mordecai, prefăcîndu se serios.
— A murit.
— Pare să fi fost vorba de fratele tău.
— Nu. De sora mea.
— Așa deci. Þi ai omorît sora.
— Mda, numai că după aceea am dormit pe săturate.
Mordecai îmi făcu semn cu ochiul, ca și cum ar mai fi auzit el destule dintr astea.
— Unde locuiești, Drano? l am întrebat și eu.
— Aici, în capitală.
— Unde stai? îl întrebă Mordecai, corectîndu mi exprimarea prea sofisticată.
— Ici și colo. Am o mulțime de dame bogate, care mă plătesc să le țin companie.
Doi tipi aflați de cealaltă parte a lui Drano găsiră ideea amuzantă. Unul pufni, celălalt izbucni în rîs.
— Unde primești scrisori? îl întrebă Mordecai.
— La poștă, răspunse bărbatul.
Drano avea un răspuns prompt pentru orice întrebare, așa că l am lăsat amîndoi în pace.
Domnișoara Dolly pregăti cafeaua pentru voluntari, după ce stinse aragazul. Vagabonzii se pregăteau de culcare.
Alături de Mordecai, m am așezat pe marginea unei mese, în bucătăria întunecată, sorbind cîte o gură de cafea și privind, prin ferestruica de serviciu, la cei îngrămădiți acolo.
— Pînă cînd ai de gînd să mai stai? l am întrebat.
— Depinde, mi a răspuns, ridicînd din umeri. Cu două sute de oameni ca ei, strînși în aceeași încăpere, se întîmplă întotdeauna cîte ceva. Pastorul e mai liniștit dacă rămîn aici.
— Toată noaptea?
— S a întîmplat de multe ori.
Nu mi planificasem să dorm cu oamenii aceia. Nici nu prevăzusem că voi părăsi clădirea fără să fiu păzit de Mordecai.
— Ești liber să pleci oricînd dorești, mă liniști el.
Plecarea era cea mai proastă dintre variantele mele mai limitate. Vineri seară, miezul nopții, pe străzile din Washington. Un tînăr alb, cu o mașină frumoasă. Cu sau fără zăpadă, nu mi dădeam prea multe șanse.
— Ai familie? l am întrebat.
— Da. Soția mea e secretară la Departamentul Muncii. Avem trei băieți. Unul e la colegiu, altul în armată.
Vocea începu să i tremure înainte de a ajunge la al treilea. Nu aveam de gînd să fiu indiscret.
— Și unul pe care l am pierdut pe străzi, acum zece ani. Din cauza bandelor rivale.
— Îmi pare rău.
— Dar tu?
— Însurat, fără copii.
M am gîndit la Claire, pentru prima dată după multe ore. Cum ar fi reacționat dacă ar fi știut unde mă aflu? Nici unul dintre noi nu și găsise timp pentru nimic din ceea ce ar fi avut vreo legătură oricît de vagă cu munca de caritate.
Ar fi murmurat, ca pentru sine: "S a țicnit de tot", sau ceva în genul ăsta.
Puțin îmi păsa.
— Ce face soția ta? mă întrebă el, încercînd să înfiripe o conversație.
— E chirurg rezident la Georgetown.
— Ați ajuns amîndoi departe, așa s ar spune. Tu vei fi partener într o mare firmă, ea va fi chirurg. Un alt vis american.
— Așa cred.
Pastorul își făcu apariția de pe undeva și îl trase pe Mordecai după el, în bucătărie, ca să i spună ceva în șoaptă. Eu am luat patru prăjiturele dintr un bol și m am îndreptat spre colțul în care mama cea tînără dormea cu capul proptit pe pernă și bebelușul strîns sub braț. Ceilalți doi copii mai mici nici nu mișcau sub pături. Dar cel mai mare era treaz.
M am lăsat pe vine lîngă el și i am întins o prăjitură. A luat o, cu ochii sclipind. Sub privirile mele, a înghițit o pînă la ultima firimitură, apoi a mai vrut una. Era mic și osos, nu mai mare de patru ani.
Capul mamei căzu în piept, trezind o. Mă privi cu ochi triști, obosiți, apoi înțelese că mă jucam de a prăjitura cu copilul ei. Îmi zîmbi chinuit, apoi își aranja din nou perna.
— Cum te cheamă? l am întrebat în șoaptă pe băiat.
După două prăjituri, era prietenul meu pe viață.
— Ontario, mi a răspuns rar și moale.
— Cîți ani ai?
Băiatul ridică patru degețele, apoi lăsă unul în jos, apoi îl ridică din nou.
— Patru? l am întrebat.
El a dat din cap, în semn de aprobare și a întins mîna după încă o prăjitură, pe care i am dat o bucuros. I aș fi dat orice.
— Unde stai? am șoptit eu.
— Într o mașină, mi a șoptit și el, drept răspuns.
Mi a trebuit o clipă ca să înțeleg exact. Nu mai știam ce să l întreb. El era prea ocupat cu mîncatul, ca să l mai preocupe și conversația. Îi pusesem trei întrebări; el îmi dăduse trei răspunsuri sincere. Locuiau într o mașină.
Voiam să alerg la Mordecai și să l întreb ce e de făcut cînd afli că unii oameni locuiesc într o mașină, dar am rămas acolo, zîmbindu i lui Ontario. Îmi răspunse și el tot cu un zîmbet. În cele din urmă, se hotărî să mă întrebe:
— Mai ai suc de mere?
— Sigur că da, i am răspuns și m am dus la bucătărie să umplu două căni.
Copilul a dat una pe gît și apoi i am dat o și pe a doua.
— Spune mulțumesc, i am zis.
— Mulțumesc, a răspuns și a întins mîna după încă o prăjitură.
Am găsit un scaun pliant și m am așezat lîngă Ontario, cu spatele lipit de perete. Subsolul era uneori cufundat în tăcere, dar niciodată liniștit. Cei care nu sînt învățați să doarmă într un pat nu au somnul ușor. Din timp în timp, Mordecai trecea printre trupuri, ca să calmeze pe cîte cineva. Era atît de masiv și de impunător, încît nimeni nu îndrăznea să i pună autoritatea Ia îndoială.
Cu stomacul iarăși plin, Ontario adormi, cu capul micuț: așezat pe picioarele mamei lui. M am strecurat în bucătărie, mi am turnat încă o ceașcă de cafea și m am întors pe scaunul meu din colțul încăperii.
În clipa aceea, bebelușul începu să țipe. Vaietul lui, uimitor de puternic, îți făcea milă și întreaga încăpere păru să vibreze, asurzitor. Mama era amețită, obosită, frustrată fiindcă fusese sculată din somn. Îi spuse să tacă, apoi îl puse pe umăr și începu să l legene, înainte și înapoi. Bebelușul țipa din ce în ce mai tare și se auzeau murmure de nemulțumire din partea celorlalți locatari.
Fără să mă gîndesc, m am întins și am luat bebelușul, zîmbindu i mamei, în încercarea de a i cîștiga încrederea. Ei nici nu i păsa. Era ușurată să scape de el.
Copilul era ușor ca un fulg și făcuse pe el. Mi am dat seama de asta cînd i am pus ușor capul pe umărul meu și am început să l bat ușor pe spate. M am dus la bucătărie, căutîndu l disperat pe Mordecai sau pe vreun alt voluntar, care să mi vină în ajutor. Domnișoara Dolly plecase cu o oră înainte.
Spre ușurarea și surprinderea mea, copilul tăcu, în timp ce mă îndreptam spre aragaz, bătîndu l pe spate, vorbindu i și căutînd un prosop, ceva. Aveam mîna udă.
Unde mă aflam? Ce naiba făceam? Ce ar fi zis prietenii mei dacă m ar fi văzut în bucătăria întunecată, încercînd să potolesc un bebeluș al străzii, rugîndu mă ca scutecul să fie doar umed?
Nu mirosea a altceva, deși eram sigur că aproape simțeam păduchii trecînd din părul lui într al meu. Mordecai, cel mai bun prieten al meu, își făcu apariția și aprinse un bec.
— Ce drăguț, comentă el.
— Avem ceva scutece pe aici? l am întrebat în șoaptă.
— Treabă mică sau treabă mare? m a întrebat și el, fericit, îndreptîndu se spre toalete.
— Nu știu, te rog, grăbește te.
Scoase la lumină un pachet de Pampers; i am dat copilul cît am putut de repede. Haina mea de jeans bleu avea o pată mare, umedă, pe umărul stîng. Dovedind o incredibilă dexteritate, Mordecai așeză copilul pe fundul pentru tăiat zarzavaturi, scoase scutecul ud, și copilul se dovedi a fi o fetiță; o curăță cu un fel de șervet, îi puse un scutec curat și mi o dădu din nou în brațe.
— Poftim, îmi spuse cu mîndrie. E ca și nouă.
— Multe lucruri nu se învață în școli, i am răspuns, luînd fetița.
M am învîrtit de colo colo, cu ea în brațe, vreo oră, pînă cînd a adormit. Am învelit o în haina mea și am așezat o cu grijă între mama ei și Ontario.
Era aproape trei dimineața, sîmbătă și trebuia să plec. Conștiința mea proaspăt trezită avea și ea limitele ei, pentru o singură zi. Mordecai mă conduse pînă în stradă, îmi mulțumi că am venit și mă trimise în noapte. Mașina era tot acolo unde o lăsasem, acoperită cu zăpadă proaspătă.
Am plecat, lăsîndu l pe Mordecai în fața bisericii, privind în urma mea.



9

De la întîlnirea mea de șoc cu "Domnul", de marți, nu mai marcasem nici o oră de munca plătită la Drake & Sweeney. Timp de cinci ani scosesem în medie doua sute de mii de dolari pe lună, ceea ce însemna opt mii pe zi, timp de șase zile, și ceva în plus. Nu mi puteam permite să pierd nici o zi și nici să nu justific ore prețioase. Cînd rămîneam în urmă, ceea ce se întîmpla numai rareori, lucram cîte douăsprezece ore sîmbăta și, eventual, la fel și duminica. Iar dacă nu eram în urmă, lucram numai șapte sau opt ore sîmbăta și, eventual, doar cîteva duminica. Nu era de mirare că soția mea se înscrisese la facultatea de medicină.
Duminică dimineață, stăteam întins în pat, cu ochii în tavan, aproape incapabil să fac vreo mișcare. Nu voiam să mă duc la birou. Gîndul îmi făcea silă. Uram șirurile ordonate de mesaje telefonice, notate pe hîrtii roz, înștiințările de la superiori, care puneau la cale întîlniri, ca să se intereseze de starea mea, vorbăria indiscretă a bîrfitorilor și inevitabilul "Ce mai faci?" de la prieteni, de la cei cu adevărat îngrijorați și de la cei cărora puțin le păsa. Cazurile antitrust sînt lungi și dificile, cu dosare atît de groase, încît trebuie să le pui în cutii — și la ce bun, în fond? O corporație de un miliard de dolari se lupta cu alta. O sută de avocați implicați produc tone de hîrtii.
Am recunoscut, față de mine însumi, că munca asta nu mi plăcuse niciodată. Dacă o făceam atît de pătimaș, devenind un maestru și consacrîndu mă unei specialități, într o bună zi curînd, aveam să fiu omul de care aveau nevoie. S ar fi putut întîmpla să fie vorba despre impozite, legislația muncii sau litigii. Cui i ar fi plăcut legislația antitrust?
Cu un efort de voință, m am ridicat din pat și m am vîrît sub duș.
Micul dejun era alcătuit dintr un croissant de la brutăria de pe Strada M, cu cafea tare, toate cumpărate cu o mînă pe volan. M am întrebat ce mînca Ontario în acel moment, apoi, mi am zis că ar fi bine să nu mă mai torturez. Aveam dreptul să mănînc fără să mă simt vinovat, dar, pentru mine, mîncarea își pierdea din importanță.
La radio se anunța că temperatura va urca, situîndu se între minus șapte și zero grade, și că nu va mai ninge în tot restul săptamînii.
M am îndreptat spre birou, dar n am ajuns decît pînă în holul clădirii cînd am fost acostat de unul dintre confrații mei de suferință. Bruce nu mai știu cum, din secția de comunicații, a intrat după mine în lift, rostind cu o voce gravă:
— Ce mai faci, amice?
— Bine. Dar tu? i am ripostat.
— La fel. Uite ce doream să ți spun: suntem alături de tine, să știi. Þine te tare.
Am încuvințat cu un gest al capului, ca și cum încurajarea lui ar fi fost crucială. Din fericire, a coborît la etajul doi, nu însă înainte de a mi face favorul unei bătăi prietenești pe umăr, ca printre sportivi, la vestiar. Nu te lăsa, Bruce!
Abia puteam să mă țin pe picioare. Am încetinit pasul cînd am trecut pe lîngă biroul doamnei Devier și sala de ședințe. Mi am continuat drumul pe holul îmbrăcat în marmură, pînă cînd mi am găsit biroul și m am prăbușit în scaunul rotativ din piele, epuizat.
Polly avea cîteva moduri de a mi lăsa mesajele telefonice, pe care, oricum, aveam de gînd să le arunc la gunoi. Dacă eu aș fi avut grijă să returnez convorbirile, ea mi ar fi lăsat unul două bilețele lîngă aparat. Dacă, totuși, nu se întîmpla așa — fapt care o enerva foarte tare — nimic nu i plăcea mai mult decît să le alinieze în centrul biroului, o mare de valuri roz, toate perfect aranjate, în ordine cronologică.
Am numărat treizeci și nouă de mesaje, cîteva urgente, cîteva de la conducerea firmei. În special Rudolph părea foarte enervat, judecind după urmele lăsate de Polly. Le am citit încet, le am adunat unul cîte unul și le am pus deoparte. Eram hotărit să mi termin cafeaua în liniște și fără presiuni din afară, așa că stăteam la birou, ținînd cana în ambele mîini, privind în gol și semănînd foarte bine cu unul aflat pe marginea prăpastiei, cînd a intrat Rudolph.
Probabil îl sunaseră spionii; vreun asistent pus la pîndă sau poate Bruce, cel din lift. Poate că întreaga firmă era în alertă. Nu. Erau prea ocupați.
— Bună, Mike, mă salută el înțepat, luînd loc, picior peste picior, pregătit pentru a discuta probleme serioase.
— Bună, Rudy, i am răspuns. Nu i spusesem niciodată Rudy în față. Actuala soție și partenerii îi spuneau așa, dar nimeni altcineva.
— Unde ai fost? mă întrebă, fără cea mai mică umbră de compasiune.
— La Memphis.
— La Memphis?
— Mda, simțeam nevoia să mi văd părinții. Plus că acolo se află și psihiatrul familiei.
— Psihiatru?
— Da, m a ținut sub observație vreo două zile.
— Sub observație?
— Da, într unui dintre cabinetele alea mici și elegante, cu covoare persane și somon la cină. O mie de dolari pe zi.
— Două zile? Ai stat acolo două zile?
— Da, cam așa ceva.
Minciuna nu mă deranja și nici nu mă făcea să mă simt prost, tocmai pentru că minciuna nu mă deranja. Firma putea fi dură, chiar nemiloasă cînd poftea, iar eu nu aveam chef să mă las tocat mărunt de Rudolph. El avea ordine de atac din partea comitetului executiv și urma să facă un raport imediat ce ieșea din biroul meu. Dacă reușeam să l fac să se mai înmoaie, raportul ar fi fost mai blînd și mai marii firmei s ar fi relaxat. Viața ar fi fost, pe termen scurt, mai ușoară.
— Ar fi trebuit să anunți pe cineva, spuse el, încă dur, dar simțeam că începe să cedeze.
— Ei, zău așa, Rudolph, eram dărîmat. N am dat telefon nimănui.
Era exact atîta disperare în tonul vocii mele încît să l înmoaie. După o lungă pauză, reluă:
— Acum te simți bine?
— N am nimic.
— N ai nimic?
— Psihiatrul a zis că sînt bine.
— Sută la sută?
— O sută zece la sută. Nici o problemă, Rudolph. Aveam nevoie de o mică pauză, atîta tot. Sînt bine. Din nou cu motoarele în plin.
Asta era tot ce dorea Rudolph. Zîmbi, se relaxa și îmi spuse:
— Avem mult de lucru.
— Știu. Abia aștept sa încep.
Aproape că plecă din biroul meu în fugă. Avea să se ducă direct la telefon, să raporteze că unul dintre marii producători de bani ai firmei era din nou gata de atac.
Am încuiat ușa și am stins lumina, după care mi am petrecut o oră întreagă acoperind biroul cu hîrtii și mîzgălituri. Nu făceam nimic, dar cel puțin respectam orarul.
Cînd n am mai putut suporta, am îndesat mesajele telefonice în buzunar și am plecat. Am scăpat fără să mă prindă nimeni.


M am oprit lîngă o farmacie mare, cu prețuri reduse, de pe Strada Massachusetts și m am delectat, cheltuind în neștire. Dulciuri și mici jucării pentru copii, săpun și alte obiecte de toaletă pentru toți, șosete și pantalonași de bumbac de diverse mărimi. Un pachet mare de Pampers. Nu mă distrasem niciodată atît de mult cheltuind două sute de dolari.
Și aveam de gînd să cheltuiesc atît cît era nevoie, ca să le găsesc un loc cald. Dacă era vorba de un motel pentru o lună, nici o problemă. În curînd, aveau să fie clienții mei și intenționam să ameninț și să mă lupt cu furie prin tribunale, pînă le aș fi găsit o locuință corespunzătoare. Abia așteptam să dau pe cineva în judecată.
Am parcat vizavi de biserică, mult mai puțin speriat decît fusesem în noaptea dinainte, dar încă destul de temător. Înțelept, am lăsat pachetele în mașină. Dacă intram ca Moș Crăciun, riscam să creez panică. Intenția mea era să plec de acolo cu familia aceea, să i duc la un motel, să le plătesc o cameră, să mă asigur că fac baie, se curăță și se dezinfectează, apoi să i hrănesc pînă la saturație, să văd dacă au nevoie de ajutor medical, eventual să i duc să și ia pantofi și haine călduroase și să i hrănesc din nou. Nu mi păsa cît m ar fi costat sau cît ar fi durat.
Nu mi păsa nici dacă lumea ar fi crezut că sînt încă un alb bogat care încearcă să mai scape de sentimentul de vinovăție.
Domnișoara Dolly s a arătat încîntată să mă vadă. M a salutat și mi a făcut semn spre un morman de legume care trebuiau curățate. Mai întîi, totuși, m am uitat după Ontario și familia lui și n am reușit să i găsesc. Nu erau acolo unde îi lăsasem, așa că am făcut turul subsolului, printre zeci de oameni ai străzii. Nu erau în sanctuar și nici la balcon.
Am stat de vorbă cu domnișoara Dolly în timp ce curățăm cartofi. Ea își amintea de familia de aseară, dar plecaseră înainte de sosirea ei, la ora nouă.
— Unde puteau să se ducă? m am întrebat.
— Drăguță, oamenii ăștia nu stau într un singur loc. Merg din cantină în cantină, din adăpost în adăpost. Poate că femeia a auzit că se dă brînză în Brightwood, sau pături în altă parte. Poate chiar că a găsit o slujbă la McDonald's și îi lasă pe copii la sora ei. Nu poți ști niciodată. Dar nu stau niciodată într un singur loc.
Aveam serioase dubii în șansele mamei lui Ontario de a și găsi o slujbă, dar nu aveam de gînd să dezbat subiectul cu domnișoara Dolly, în bucătăria ei.
Mordecai a apărut cînd începuse să se formeze coada pentru prînz. L am zărit înainte ca el să mă vadă și, cînd ni s au întîlnit privirile, toată fața i s a deschis într un zîmbet.
Un voluntar nou se ocupa de sandvișuri; împreună cu Mordecai, am lucrat la masa de servire, băgînd polonicul în oale și turnînd supa în căni de plastic. Era și asta o artă. Dacă luai prea multă zeamă, se vărsa peste tine. Prea multe legume, și te trezeai că în oală rămîne numai zeamă. Mordecai își perfecționase tehnica în urmă cu mai mulți ani; nu mi am atras destule priviri mustrătoare pînă să mă lămuresc. Mordecai avea o vorbă bună pentru fiecare dintre cei pe care îi serveam — bună, bună dimineața, ce mai faci, mă bucur că te văd din nou. Unii, la rîndul lor, îi zîmbeau, alții nici nu și ridicau privirea.
Către miezul zilei, aglomerația crescu și cozile deveniră mai lungi. Alți voluntari apărură ca din pămînt; din bucătărie răsuna clinchetul plăcut al vaselor și se simțea bucuria oamenilor ocupați cu o treabă serioasă. Eu continuam să mă uit după Ontario. Moș Crăciun aștepta, iar mititelul habar n avea.


Am așteptat pînă cînd cozile au dispărut, apoi ne am umplut fiecare cîte o cană de supă. Mesele erau pline, așa că am mîncat în bucătărie, sprijiniți de chiuvetă.
— Îți mai aduci aminte de scutecul pe care l ai schimbat azi noapte? l am întrebat printre înghițituri.
— Crezi că aș putea uita?
— Azi nu i am văzut.
Mestecă îndelung și reflectă o clipă.
— Erau aici cînd am plecat eu, de dimineață.
— La ce oră?
— La șase. Erau în colțul de acolo, dormeau duși.
— Unde se puteau duce?
— N avem de unde ști.
— Băiețelul mi a spus că locuiesc într o mașina.
— Ai vorbit cu el?
— Da.
— Iar acum vrei să l găsești, nu?
— Da.
— Nu ți face iluzii.


După prînz, a apărut soarele și oamenii au început să se miște. Unul cîte unul, au trecut pe lîngă masa de servire, luînd cîte un măr sau o portocală și au părăsit subsolul.
— Cine nu are casă nu are nici stare, îmi explică Mordecai uitîndu se, împreună cu mine, în urma lor. Le place să umble. Au ritualurile lor, rutina lor, locuri preferate, prieteni pe străzi, au lucruri de făcut. Se duc înapoi în parcurile și aleile lor și caută resturi prin zăpadă.
— Sînt minus șapte grade afară. În seara asta, temperatura va urca pînă aproape de zero.
— Se vor întoarce. Așteaptă pînă se lasă întunericul și să vezi ce plin va fi din nou aici. Hai să facem o plimbare.
I am cerut părerea domnișoarei Dolly, care ne a lăsat să plecăm o vreme. Fordul Taurus foarte uzat al cărui proprietar era Mordecai era parcat lîngă Lexus ul meu.
— Asta n o să facă prea mulți purici aici îmi spuse el, arătînd spre mașina mea. Dacă te ai gîndit să ți petreci ceva vreme în partea asta a orașului, ți aș sugera să schimbi mașina cu o alta, mai proastă.
Nu mă gîndisem să mă despart de formidabila mea mașină. M am simțit foarte jignit.
Am urcat amîndoi în Taurusul lui și am ieșit din parcare. După doar cîteva secunde mi am dat seama că Mordecai Green era un șofer îngrozitor și am încercat să mi pun centura de siguranță. Era ruptă. El nici nu păru să observe.
Am străbătut străzile deja curățate cu plugurile de zăpadă, am trecut pe lîngă rînduri de blocuri și șiruri de case terasate, pline de chiriași, pe lîngă zone în construcție atît de periculoase, încît ambulanțele refuzau să intre acolo, pe lîngă școli înconjurate cu garduri dublate cu sîrmă ghimpată, prin cartiere zguduite permanent de mișcări de stradă. Mordecai era un ghid uimitor. Fiecare centimetru de teren intra în "domeniul" lui, fiecare colț de stradă avea povestea lui, fiecare stradă avea istoria ei. Am trecut pe lîngă alte adăposturi și cantine. El îi cunoștea pe bucătari și pe pastori. Bisericile erau mai bune sau mai puțin bune, dar fără cozi la intrare. Fie că își deschideau porțile celor fără adăpost, fie le țineau încuiate. Mi a arătat clădirea Facultății de Drept de la Howard, loc de imensă mîndrie pentru el. Făcuse cinci ani de studii, la seral, lucrînd în același timp o normă completă la un patron și jumătate de normă la altul. Mi a arătat o casă complet arsă, într un complex de clădiri terasate, unde acționau, altădată, traficanții de droguri. Al treilea fiu al său, Cassius, murise pe trotuarul din fața ei.
Aproape de biroul lui, m a întrebat dacă aș fi de acord să ne oprim o clipă. Dorea să și verifice corespondența. Sigur că nu mă deranja. Eu eram doar un tovarăș de călătorie.
Biroul era cufundat în semiîntuneric, rece și pustiu. Mordecai aprinse luminile și începu să vorbească.
— Sîntem trei aici. Eu, Sofia Mendoza și Abraham Lebow. Sofia este asistent social, dar știe mai multe despre legile străzii decît mine și Abraham la un loc.
L am urmat prin birourile înghesuite.
— Era o vreme cînd aveam șapte avocați adunați aici, îți imaginezi? Asta se întîmpla cînd aveam fonduri de la stat pentru serviciile de consultanță juridică. Acum nu mai primim nici un ban, grație republicanilor. Acolo sunt trei birouri și mai sînt trei și aici, în partea mea, continuă el, arătînd în toate direcțiile. E destul spațiu liber.
Poate că asta înseamnă, "liber din lipsă de personal", dar era greu să calci fără să te împiedici de coșuri cu dosare vechi sau cîte un teanc de cărți de drept prăfuite.
— Cine e proprietarul clădirii? l am întrebat.
— Trustul Cohen. Leonard Cohen a fost fondatorul unei firme mari de avocatură din New York. A murit în 1986; cred că avea o sută de ani. A făcut o grămadă de băni și, spre sfîrșitul vieții, a hotărît că nu vrea să ia nimic cu el. Așa că i a risipit, și una din multele lui creații a fost un fond tutelar pentru ajutorarea avocaților sociali și îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor străzii. Așa a luat ființă locul ăsta. Fondul susține trei centre — cel de aici, unul la New York și încă unul în Newark. Eu am fost angajat în '83 și am devenit director în '84.
— Toate fondurile voastre provin dintr o singură sursă?
— Aproape în întregime. Anul trecut, fondul ne a dat 110 000 de dolari. Cu un an înainte, au fost 115 000, așa că am pierdut un avocat. Suma se micșorează în fiecare an. Fondul nu a fost bine administrat și acum suferim consecințele. Mă îndoiesc că vom mai fi aici peste cinci ani.
— Nu puteți strînge și voi bani?
— Ah, sigur că da. Anul trecut am obținut 9 000 de dolari. Dar asta ia timp. Putem fie să practicăm avocatura, fie să strîngem fonduri. Sofia nu e amabilă cu oamenii. Abraham e un tip irascibil, venit de la New York. Nu mai rămîn decît eu, cu personalitatea mea magnetică.
— La cît se ridică profitul? l am întrebat curios, dar nu prea îngrijorat. Aproape toate grupurile nonprofit publicau un raport anual cu toate aceste cifre.
— Avem două mii pe lună. După scăderea cheltuielilor și păstrarea unei mici rezerve, împărțim între noi 89 000 de dolari, în mod egal. Sofia se consideră partener cu drepturi egale. Ca să fiu sincer, ne temem să discutăm despre asta cu ea. Eu am adunat aproape treizeci de mii, ceea ce, din cîte am auzit, reprezintă limita sărăciei pentru un avocat sărac. Bine ai venit în lumea străzii!
Am reușit, în sfîrșit, să ajungem în biroul lui, iar eu m am așezat pe scaunul din fața mesei.
— Ai uitat să ți plătești căldura? l am întrebat, străbătut de un fior.
— Probabil. În weekend nu lucrăm prea mult. Economisim bani. Locul ăsta e foarte greu de încălzit sau de răcorit.
Ideea asta nu trecuse niciodată prin minte cuiva de la firma Drake & Sweeney. Să închidă în weekend, ca să economisească bani?! Sau căsnicii.
— Iar dacă e prea confortabil, clienții noștri nu mai vor să plece. Așa că iarna e frig, vara e cald și se reduce circulația stradală. Vrei cafea?
— Nu, mulțumesc.
— Glumesc, să știi. Nu am face nimic care să i descurajeze pe cei fără adăpost să vină aici. Temperatura nu ne deranjează. Ne imaginăm că toți clienții noștri sînt înfrigurați și înfometați, așa că mai are rost să ne mai facem asemenea probleme? Te ai simțit vinovat, azi dimineață, cînd ai luat micul dejun?
— Da.
Mi a zîmbit, ca un bătrîn înțelept care le văzuse pe toate.
— E un lucru obișnuit. Altădată lucram cu o mulțime de tineri avocați de la firmele mari, "recruți pro bono", cum le spunem noi, și ei îmi spuneau tot timpul că, la început, nu le mai trebuia mîncare. Dar o să ți treacă, adăugă el, bătîndu se peste burta proeminentă.
— Ce s a întîmplat cu recruții pro bono? l am întrebat. Știam că mă apropii cu pași repezi de momeală, iar Mordecai știa că știu.
— I am trimis la adăposturi. S au întîlnit cu clienții, iar noi i am coordonat. Cea mai mare parte a muncii e ușoară, e nevoie doar de un avocat care să dea telefoane și să strige la cîte un birocrat care nu vrea să se miște. Cartele alimentare, pensii pentru veteranii de război, subvenții pentru locuințe, asigurări medicale, ajutoare pentru copii — cam 25% din munca noastră privește binefaceri.
Ascultam concentrat și el putea foarte bine să înțeleagă ce gîndesc. Mordecai mă învîrtea pe degetul lui mic.
— Vezi tu, Michael, vagabonzii nu contează pentru nimeni. Nimeni nu i ascultă, nimănui nu i pasă, iar ei nu se așteaptă la ajutor din partea nimănui. Așa că, dacă ei dau telefoane pentru a obține ceea ce li se cuvine, nu ajung nicăieri. Promisiuni deșarte, la nesfîrșit. Dacă lasă mesaje, nu li se răspunde. Nu au o adresă fixă. Birocraților nu le pasă, așa că îi distrug chiar pe aceia pe care ar trebui să i ajute. Un asistent social uns cu toate alifiile poate, cel puțin, să i facă pe birocrați să l asculte, eventual să se uite la dosar și poate chiar să returneze un apel telefonic. Dar dacă te sună un avocat țipînd și făcînd scandal, situația se schimbă. Birocrații au mai mult elan. Completează hîrtiile necesare. Nu există adresă? Nici o problemă. Trimiteți cecul la mine, am să l transmit chiar eu clientului meu.
Ridicase vocea și gesticula larg, cu ambele mîini. Mai mult ca orice altceva, Mordecai era un povestitor pasionat. Bănuiam că vorbele lui au mult efect în fața unui juriu.
— Să ți povestesc ceva nostim, continuă el. Cam acum o lună, unul dintre clienții mei s a dus la biroul de asistență socială, ca să obțină o cerere de ajutor social — ar fi trebuit să fie o operațiune de rutină. Omul are șaizeci de ani și suferă mereu din cauza unei spondiloze. Doarme pe piatră sau pe cîte o bancă în parc de zece ani, așa că e normal să aibă probleme cu spatele. Omul a așteptat în fața biroului, la coadă, vreo două ore, în cele din urmă a ajuns la ușă, a mai așteptat o oră, a ajuns pînă la primul birou, a încercat să explice ce dorește și s a trezit pus la punct de o secretară înțepată, care era în toane proaste. I a mai trîntit și ceva despre felul în care mirosea. Omul s a simțit umilit, bineînțeles, așa că a plecat fără hîrtie. M a sunat. Eu am dat niște telefoane și, miercurea trecută, ne am prezentat oficial la biroul de asistență socială. Eu eram acolo, lîngă clientul meu. Secretara era și ea acolo, împreună cu șeful ei, șeful șefului, directorul filialei din New York și unul dintre șefii cei mari din administrație. Secretara s a ridicat în picioare în fața clientului meu și a citit o scrisoare de o pagina, prin care își prezenta scuze. A fost chiar plăcut, emoționant. Apoi, mi a dat cererea omului pentru ajutor social și am primit asigurări de la toată lumea de față că va fi luată imediat în considerare. Asta e dreptatea, Michael, asta e menirea avocaților străzii. Să apere demnitatea oamenilor.
Poveștile au continuat, una după alta, toate sfîrșindu se cu avocații străzii în rol de băieți buni, cu vagabonzii victorioși. Știam că adunase, în repertoriul lui, suficiente istorii emoționante, probabil mai multe decît îmi spusese, dar acum abia pregătea terenul.
Am pierdut noțiunea timpului. El n a mai pomenit nimic despre corespondență. În cele din urmă, am plecat de acolo și ne am întors la adăpost.
Mai era o oră pînă la lăsarea serii, momentul potrivit, mă gîndeam, pentru a te cuibări în subsolul micuț și plăcut, înainte de invazia huliganilor pe străzi. M am trezit mergînd mai încet și mai încrezător, numai pentru că îl aveam pe Mordecai lîngă mine. Altfel, aș fi înfruntat ninsoarea pieziș, aplecat de la brîu, gonind și cu picioarele tremurînd.
Domnișoara Dolly reușise, cine știe cum, să facă rost de un morman de pui întregi, pe care îi pregătea pentru mine. Ea îi opărea; eu trebuia să desfac carnea de pe oase.
Soția lui Mordecai, JoAnne, ni s a alăturat la ora de vîrf. Era la fel de plăcută ca soțul ei și aproape la fel de înaltă. Ambii lor fii aveau peste un metru nouăzeci înălțime. Cassius avea doi metri și opt și era o stea de baschet foarte căutată, cînd a fost împușcat, la vîrsta de șaptesprezece ani.
Am plecat la miezul nopții. Cît despre Ontario și familia lui, nici urmă.



10

Duminica a început cu un telefon tîrziu de la Claire — încă o conversație greoaie, numai pentru a mi spune la ce oră urma să ajungă acasă. I am propus să luam cina la restaurantul nostru preferat, dar nu avea chef de așa ceva. N am întrebat o dacă s a întîmplat ceva. Trecuserăm amîndoi de faza asta.
Cum locuința noastră se afla la etajul al treilea, nu reușisem să aranjez să mi se aducă acasă ziarul Post de duminică. Încercasem diverse metode, dar jumătate din timp nici nu mi găseam ziarul.
Am făcut un duș și m am îmbrăcat cu mai multe rînduri de haine. Prezentatorul buletinului meteorologic anunța o maximă de minus patru grade și, pe cînd mă pregăteam să ies din casă, am auzit știrile zilei. Am încremenit; auzeam cuvintele, dar nu le înțelegeam. M am apropiat de televizorul aflat pe tejgheaua din bucătărie, cu picioarele moi, inima înghețată și gura larg căscată de uimire și șoc.
În jurul orei 23.00, poliția districtuala descoperise o mașina micuță în apropiere de Fort Totten Park, în cartierul de nord est, într o zonă unde se produceau mereu ciocniri între bandele rivale. Mașina era parcată pe stradă, cu cauciucurile dezumflate și blocate în noroiul înghețat. Înăuntru se găsea o tînără mamă cu cei patru copii ai ei, toți morți prin asfixiere. Poliția bănuia că familia locuia în mașină și că au încercat să și facă puțină căldură. Þeava de eșapament a mașinii era îngropată într un morman de zăpadă, format după curățarea străzii. Puține detalii, nici un nume.
M am repezit în stradă, alunecînd fără să cad, pe trotuarul acoperit cu zăpadă, am străbătut Strada P pînă la intersecția cu Wisconsin și am cotit pe Strada 34 pînă cînd am ajuns la standul de ziare. Îngrozit, cu respirația tăiată, am apucat un ziar. În colțul din josul paginii era articolul cu pricina, evident adăugat în ultimul moment. Nu se dădea nici un nume.
Am deschis la secțiunea A, lăsînd restul ziarului să cadă pe trotuarul ud. Articolul continua pe pagina 14, cu cîteva comentarii standard din partea poliției și niște avertismente previzibile despre pericolul înfundării țevilor de eșapament. Urmau amănuntele dureroase: mama avea douăzeci și doi de ani. Numele ei era Lontae Burton. Sugarul se numea Temeko. Cei mici, Alonzo și Dante, erau gemeni, în vîrstă de doi ani. Fratele mai mare se numea Ontario, de patru ani.
Cred că am scos niște sunete ciudate, căci un tip care își făcea alergarea de dimineață mi a aruncat o privire suspicioasă, ca și cum aș fi putut fi periculos. Am pornit la drum, cu ziarul deschis, călcînd peste restul paginilor căzute pe jos.
— Nu vă supărați, se auzi o voce furioasă din spate. N ați vrea să l plătiți?
Mi am văzut de drum. Vînzătorul de ziare s a apropiat din spate și m a strigat: "Hei, omule!" M am oprit doar atît cît să scot o bancnotă de cinci dolari din buzunar și să o arunc la picioarele lui, aproape fără să l privesc.
Pe Strada P, în apropiere de casă, m am sprijinit de gardul de cărămidă din fața unui splendid șir de vile terasate. Trotuarul fusese curățat cu grijă. Am recitit articolul încet, sperînd că, prin cine știe ce minune, finalul va fi altul. Eram copleșit de gînduri și întrebări și nu puteam ține pasul cu ele. De ce nu se întorseseră la adăpost? Și, oare, copilașul murise învelit în haina mea de jeans bleu?
Îmi era greu să gîndesc. Îmi era imposibil să merg. După șoc, m am simțit cuprins de un sentiment de vinovăție. De ce n am făcut ceva vineri seară, cînd i am văzut pentru prima dată? I aș fi putut duce la un motel, la căldură; le aș fi putut da de mîncare.
Cînd am intrat în casă, telefonul suna. Era Mordecai. M a întrebat dacă văzusem știrile. L am întrebat dacă își amintea de scutecul ud. Era aceeași familie, i am spus. El nu le știuse niciodată numele. I am spus mai multe despre discuția mea cu Ontario.
— Îmi pare foarte rău, Michael, mi a răspuns, mult mai trist.
— Și mie.
Nu puteam vorbi prea mult, nu reușeam să articulez cuvintele, așa că am stabilit să ne întîlnim mai tîrziu. M am întins pe canapea, rămînînd așa, nemișcat, o oră întreagă.
După aceea m am dus pînă la mașină și am scos de acolo pungile cu mîncare, jucării și haine pe care le cumpărasem pentru ei.


Numai din curiozitate, Mordecai a venit la biroul meu la ora prînzului. În cariera lui fusese în destule firme mari, dar dorea să vadă locul unde căzuse "Domnul". Am făcut un tur rapid în compania lui, povestindu i pe scurt despre criza ostaticilor.
Am plecat împreună, cu mașina lui. Eram bucuros că duminica nu circulau prea multe mașini, pentru că Mordecai nu era deloc atent la celelalte mașini.
— Mama lui Lontae Burton are treizeci și opt de ani și ispășește o pedeapsă de zece ani închisoare, pentru vînzare de droguri, m a informat el; dăduse cîteva telefoane. Mai are doi frați, amîndoi închiși. Lontae a avut și ea probleme cu prostituția și drogurile. N am idee cine ar putea fi tatăl sau tații copiilor.
— De unde ai aflat toate astea?
— Am găsit o pe bunica ei într o zonă aflată în planul de sistematizare. Ultima dată cînd a văzut o pe Lontae, fata avea numai trei copii și vindea droguri, împreună cu maică sa. După spusele bunicii, aceasta a întrerupt orice legătură cu fiica și cu nepoata ei, din cauza drogurilor.
— Cine face înmormîntarea?
— Aceiași oameni care l au înmormîntat și pe DeVon Hardy.
— Cît ar costa niște funeralii decente?
— Se poate negocia. Te interesează?
— Aș dori să se aibă grijă de ei.
Ne aflam pe Pennsylvania Avenue; treceam pe lîngă imensele clădiri de birouri ale Congresului. Dealul Capitoliului se zărea în fundal și nu m am putut stăpîni să nu le adresez în gînd vreo două înjurături proștilor care iroseau miliarde în fiecare an, în vreme ce atîția oameni nu aveau unde locui. Cum era posibil ca niște copii nevinovați să moară în plină stradă, aproape sub nasul Congresului, numai pentru că nu aveau unde să stea?
Nu trebuia nici să se nască, ar fi spus unii dintre cei care făceau parte din aceeași clasă socială cu mine.
Trupurile fuseseră duse la Institutul medico legal, unde se afla și morga. Era o clădire maronie, de două etaje, anexă la Spitalul General Municipal. Aveau să fie ținuți acolo pînă la apariția rudelor. Dacă nu venea nimeni timp de patruzeci și opt de ore, li se făcea îmbălsămarea obligatorie, erau puși în sicrie de lemn și îngropați repede, în cimitirul de lîngă stadion.
Mordecai parcă într un spațiu pentru handicapați, reflectă o secundă și mă întrebă:
— Ești sigur că vrei să intri?
— Așa cred.
El mai fusese acolo, așa că dăduse telefon înainte. Un paznic într o uniformă prea strîmtă își permise să ne oprească și Mordecai îl luă la rost atît de violent, încît mă sperie. Îmi venea să vărs.
Paznicul dădu înapoi, fericit să scape de noi. O ușă dublă, de sticlă, purta pe ea însemnul MORGA, scris cu litere negre. Mordecai intră ca și cum ar fi fost proprietarul acelui loc.
— Sînt Mordecai Green, avocatul familiei Burton, mîrîi el la tînărul de la ghișeu.
Era mai mult o provocare decît un anunț.
Tînărul verifică o notița, apoi controla și alte documente.
— Ce naiba faci? se răsti iarăși Mordecai.
Tînărul își ridică privirea, gata să și dea importanță, dar își dădu seama cît de masiv, era, de fapt, adversarul lui.
— O clipă, spuse el, și se îndreptă spre computer.
— Ca și cum ar avea o mie de morți aici, spuse Mordecai cu voce tare, întorcîndu se spre mine.
Mi am dat seama că nu avea nici un strop de răbdare cu birocrații și funcționarii guvernamentali și mi am amintit de povestea lui cu secretara de la Asigurări Sociale, care își ceruse scuze. Pentru Mordecai, jumătate din munca unui avocat însemna ceartă și presiune.
Un domn palid, cu parul vopsit în negru și mîinile lipicioase, își făcu apariția și se prezentă sub numele de Bill. Era îmbrăcat cu un halat albastru de laborator și purta pantofi cu talpă groasă, de cauciuc. De unde apar tipii ăștia care se angajează la morgă?
Am pătruns, în urma lui, pe o ușă, trecînd printr un hol cu temperatura din ce în ce mai scăzută și, în cele din urmă, am ajuns în camera principala de păstrare a cadavrelor.
— Cîți ați primit astăzi? îl întrebă Mordecai, de parcă ar fi trecut în mod obișnuit pe aici să numere cadavrele.
— Doisprezece, răspunse Bill, apăsînd clanța ușii.
— Te simți bine? mă întrebă Mordecai.
— Nu știu.
Bill împinse ușa metalică, făcîndu ne loc să intrăm. Era frig și mirosea a antiseptic. Podeaua era acoperită cu dale de piatră, iar camera era luminată cu neon albăstrui. Am pășit în urma lui Mordecai, cu capul în jos, încercînd să nu mă uit în jur, dar era imposibil. Trupurile erau acoperite, de la cap pînă la glezne, cu cearșafuri albe, exact așa cum vezi la televizor. Am trecut pe lîngă o pereche de picioare albe, cu o etichetă agățată de degetul mare. Au urmat altele, maronii.
Am schimbat direcția și ne am oprit într un colț, între o targă mobilă, în stînga, și o masă, în dreapta.
— Lontae Burton, anunță Bill și cu un gest teatral trase cearșaful, în jos, pînă la brîu. Era, într adevăr, mama lui Ontario, îmbrăcată într o rochie simplă, albă. Moartea nu lăsase nici o urmă pe fața ei. Parcă dormea. Nu puteam să mi iau ochii de la ea.
— Ea este, spuse Mordecai, de parcă ar fi știut o de mulți ani.
Se întoarse spre mine pentru confirmare; am reușit, cu greu, să fac semn cu capul. Bill se întoarse pe călcîie, făcîndu mă să mi țin respirația. Un singur cearșaf îi acoperea pe toți copiii.
Erau așezați perfect în rînd, strînși unul într altul, ținînd mînuțele încrucișate peste cămășuțele identice, ca niște heruvimi adormiți — mici soldați ai străzii care își găsiseră, în sfîrșit, liniștea.
Doream să l ating pe Ontario, să l bat încet pe braț și să i spun că îmi pare rău. Doream să l trezesc, să l iau acasă, să l hrănesc și să i ofer tot ce și ar fi putut dori.
— Ei sînt, spuse Mordecai, la încuviințarea mea.
Cînd Bill i a acoperit din nou, am închis ochii și am rostit o scurta rugăciune de îndurare și iertare. Nu lăsa să se mai întîmple așa ceva, mi a spus "Domnul".
Într o încăpere de pe hol, Bill ne a arătat două coșuri mari, de sîrmă, cu obiectele personale ale familiei. Le am așezat pe o masă, iar noi l am ajutat să facă inventarul lucrurilor de acolo. Haine murdare și rupte. Jacheta mea de jeans bleu era obiectul cel mai frumos pe care îl aveau. Mai erau trei pături, o poșetă, niște jucării ieftine, loțiune pentru copii, un prosop, alte haine murdare, o cutie cu napolitane de vanilie, o cutie de bere neîncepută, niște țigări, două prezervative și vreo douăzeci de dolari în bancnote și monede.
— Mașina se găsește în parcarea poliției, spuse Bill. Se spune că e plină de mizerii.
— Ne ocupăm noi de ea, spuse Mordecai.
Am semnat foile de hîrtie pe care fusese scris inventarul și am plecat cu posesiunile familiei Lontae Burton.
— Ce facem cu lucrurile? am întrebat.
— Le ducem bunicii. Vrei haina înapoi?
— Nu.


Sala morturară aparținea unui pastor pe care îl cunoștea Mordecai. Nu l simpatiza, pentru că biserica pastorului nu era suficient de prietenoasă cu vagabonzii străzii, dar putea trata cu el.
Am parcat în fața bisericii, aflate pe Georgia Avenue, în apropiere de Universitatea Howard, o zonă mai curată a orașului, unde nu vedeai atîtea ferestere închise cu scînduri.
— Ar fi mai bine ca tu să rămîi aici, îmi spuse. Aș putea vorbi mult mai direct cu el, între patru ochi.
Nu doream să rămîn singur în mașină, dar trebuia să recunosc că garantam deja cu viața mea pentru el.
— Bineînțeles, i am spus, lăsîndu mă cu cîțiva centimetri mai jos pe scaun și aruncînd o privire împrejur.
— N o să ți se întîmple nimic.
După plecarea lui, am încuiat portierele mașinii. Cîteva minute m am relaxat și am început să reflectez. Mordecai dorea să fie singur cu pastorul din motive de afaceri. Prezența mea ar fi complicat lucrurile. Cine eram eu și ce treabă aveam cu familia? Prețul ar fi crescut imediat.
Era multă lume pe trotuar. Am privit în urma trecătorilor care se luptau cu viscolul. O mamă cu doi copii trecu pe lîngă mine; erau bine îmbrăcați și se țineau de mîini. Unde erau ei cu o seară înainte, cînd Ontario și familia lui se ghemuiau în mașina înghețata, respirînd, fără să l simtă, monoxidul de carbon, pînă cînd trecuseră pe lumea cealaltă? Unde eram noi, toți ceilalți?
Lumea mea își găsea sfîrșitul. Nimic nu avea sens. În mai puțin de o săptămînă, văzusem șase oameni ai străzii morți și nu eram pregătit să rezist unui asemenea șoc. Eram un avocat alb, educat, bine hrănit și bogat, pe drumul cel mai sigur spre multă bogăție și toate lucrurile minunate pe care aceasta ți le putea oferi. Sigur, căsnicia mea se încheiase, dar aveam șanse să mi revin. Erau destule femei minunate pe lume. Nu mi făceam prea multe griji.
L am blestemat pe "Domnul" pentru că mi schimbase cursul vieții. L am blestemat pe Mordecai, pentru că mă făcea să mă simt vinovat. Și pe Ontario, pentru că mă făcea să sufăr.
O bătaie în geam m a făcut să tresar. Normal, eram cu nervii la pămînt. Era Mordecai, stînd în picioare, în zăpadă, lîngă colțul străzii. Am crăpat puțin geamul.
— Zice că face el ce trebuie, pentru toți cinci, pentru două mii de dolari.
— Dau oricît ar costa, i am răspuns, și s a făcut nevăzut.
Cîteva clipe mai tîrziu era din nou în mașină, la volan, pornind în viteză.
— Înmormîntarea va avea loc marți, aici, la biserică. Sicriele sînt din lemn, dar frumoase. Va aduce niște flori, înțelegi, ca să arate bine. Dorea trei mii, dar l am convins că vor veni și niște reporteri, așa că s ar putea să apară la televiziune. Asta i a plăcut Cu două mii nu e rău.
— Mulțumesc, Mordecai.
— Te simți bine?
— Nu.
Nu ne am mai spus prea multe pe drumul de întoarcere spre biroul meu.


Fratele mai mic al lui Claire suferea de boala Hodgkin — asta era explicația întîlnirii de familie din Providence. Nu avea nici o legătură cu mine. Am ascultat o povestind despre weekend, despre șocul vieții, lacrimile și rugăciunile care i au apropiat mai mult unii de alții și i au consolat pe James și pe soția lui. La ei în familie, îmbrățișările și plînsetele erau ceva obișnuit și eram fericit că nu mă sunase și pe mine, ca să mă cheme acolo. Tratamentul urma să înceapă imediat; prognoza era bună.
Era fericită să fie din nou acasă și ușurată că avea pe cineva căruia să i se destăinuie. Am băut cîte un pahar de vin în salon, lîngă foc, cu o pătură așezată peste picioare. Era aproape romantic, deși rănile mele erau prea adinei ca măcar să mi treacă prin minte să fiu sentimental. Am făcut un efort eroic pentru a pune la inimă cuvintele ei, suferind corespunzător pentru bietul James, presărînd cîteva fraze potrivite.
Nu mă așteptasem la această situație și nu eram sigur dacă era ce îmi doream. Îmi imaginasem că ne vom lupta cu umbrele noastre, poate chiar că ne vom lua la bătaie. Curînd, lucrurile aveau să ia o turnură urîtă între noi, pentru ca apoi să revenim la decență și să ne despărțim ca niște adevărați oameni maturi. Dar, după Ontario, nu eram pregătit să suport și alte probleme care să mi pună emoțiile la încercare. Eram epuizat. Ea îmi tot spunea că par foarte obosit. Aproape că i am mulțumit.
Am ascultat o cu atenție, pînă cînd a terminat ce avea de spus, apoi conversația s a îndreptat, încet, spre felul în care îmi petrecusem eu sfîrșitul de săptămînă. I am povestit tot despre noua mea viață de voluntar la adăposturi, apoi despre Ontario și familia lui. I am arătat articolul din ziar.
A fost sincer impresionată, dar și uimită. Nu eram același om din urmă cu o săptămînă și nu era sigură că îi place mai mult versiunea recentă, decît cea veche. Nici eu nu eram prea sigur.



11

Fiind amîndoi obsedați de meserie, Claire și cu mine nu aveam nevoie de ceas deșteptător, mai ales pentru diminețile de luni, cînd o nouă săptămînă de provocări se deschidea în fața noastră. Ne trezeam la cinci, la cinci și jumătate ne mîncam fulgii de cereale, apoi porneam în direcții diferite, practic grăbindu ne să vedem cine reușește să plece primul.
Datorită vinului, am reușit să dorm fără să fiu bîntuit de coșmaruri legate de weekend. În mașină, pe drum spre birou, eram hotărît să pun o oarecare distanță între mine și oamenii străzii. Aveam să îndur înmormîntarea. Aveam să mi găsesc, într un fel sau altul, timp să mă ocup, fără onorariu, de problemele celor fără adăpost. Aveam să continuu să fiu prieten cu Mordecai, probabil chiar să devin un obișnuit al biroului lui. Aveam să trec, ocazional, pe la bucătăria domnișoarei Dolly și să o ajut să i hrănească pe cei flămînzi. Aveam să dau bani și să ajut la strîngerea unor sume mai mari pentru cei săraci. Cu siguranță că puteam fi mai util ca sursă de fonduri, decît ca avocat al săracilor.
Acolo, în mașină, conducînd pe întuneric spre birou, am decis că aveam nevoie de cîteva zile de muncă mai intensă, pentru a mi pune ordine în priorități. Cariera mea suferise o deviere minoră; o orgie a muncii ar fi îndreptat lucrurile. Numai un nebun ar fi sărit din trenul de lux în care mă aflam.
Am luat alt lift decît cel cu care urcase "Domnul". El ținea de trecut; mi l am scos din minte. Nu m am uitat spre sala de ședință unde murise. Mi am aruncat haina și servieta într un fotoliu din birou și m am îndreptat spre aparatul de cafea. Drumul de a lungul holului, înainte de ora șase dimineața, cîteva vorbe întîmplătoare adresate cînd unui coleg, cînd unui funcționar, gestul de a mi scoate sacoul, de a mi sufleca mînecile cămășii — toate astea îmi dădeau sentimentul că era minunat să revin acolo.
Am parcurs rapid titlurile ziarelor — mai întîi The Wall Street Journal, în parte pentru că știam că nu va scrie nimic despre oamenii străzii morți în capitală. Apoi, am trecut la Post. Pe prima pagină a secțiunii Metro era un mic articol despre familia lui Lontae Burton, cu o poză a bunicii înlăcrimate în fața unui bloc de locuințe. L am citit, apoi l am dat deoparte. Știam mai multe decît reporterul și eram decis să nu mă las tulburat.
Sub ziarul Post se afla un dosar maroniu, tipic avocățesc, din cele de care firma noastră avea milioane. Pe copertă nu scria nimic și asta mi a trezit suspiciuni. Stătea acolo, la vedere, pe mijlocul biroului meu, pus de o persoană anonimă. L am deschis încet.
Înăuntru nu erau decît două file de hîrtie. Prima era o copie a articolului apărut în Post cu o zi înainte, același pe care îl citisem de zece ori și pe care i l arătasem lui Claire, seara trecută. Dedesubt, o copie a unui document scos dintr un dosar oficial al firmei Drake & Sweeney, cu titulul: EVACUAÞI — RIVEROAKS/TAG, INC.
Coloana din dreapta cuprindea numere, de la 1 la 17. Numărul 4 era DeVon Hardy. La numărul 15 era scris: Lontae Burton, alături de trei dintre cei patru copii.
Am lăsat încet dosarul pe birou, m am ridicat în picioare și m am îndreptat spre ușă, am închis o și m am sprijinit de ea. Am petrecut primele cîteva minute într o tăcere deplină. Mă uitam fix la dosarul așezat în centrul biroului. Trebuia să accept ideea că era adevărat și că documentul era real. Ce rost ar fi avut ca o persoană oarecare să falsifice un asemenea document? în cele din urmă, l am ridicat din nou în mîini, cu mare grijă. Sub cea de a doua foaie de hîrtie, chiar în interiorul copertei dosarului, informatorul meu anonim scrisese cu creionul: Evacuarea a fost greșită, din punct de vedere legal și moral.
Era scris cu majuscule, în efortul de a evita descoperirea autorului, în caz că aș fi încercat să recunosc scrisul. Literele erau abia vizibile, ca și cum vîrful creionului abia ar fi atins dosarul.


Am ținut ușa închisă timp de o oră, în care fie că am stat la fereastră, privind răsăritul, fie că m am așezat la birou, holbîndu mă la dosar. Pe hol se auzea din ce în ce mai multă lume și, la un moment dat, am auzit vocea lui Polly. Am descuiat ușa, am salutat o ca și cum totul mergea ca pe roate și m am apucat de treburile obișnuite.
Programul dimineții includea o mulțime de ședințe și conferințe, două dintre ele cu Rudolph și niște clienți. M am comportat corespunzător, deși n am memorat nimic din ce s a spus ori s a făcut. Rudolph era foarte mîndru că steaua lui revenise și era în plin avînt.
Am fost aproape nepoliticos cu cei care doreau să discute despre criza ostaticilor și șocul care a urmat. Păream același și dovedeam, ca de obicei, aceeași imensă putere de muncă, astfel că orice îngrijorare cu privire Ia stabilitatea mea mintală a dispărut. Către prînz, m a sunat tata. Nu știu dacă mă mai sunase vreodată la birou. Mi a spus că în Memphis plouă; era nevoit să stea în casă, se plictisea și, ce mai, atît el cît și mama erau îngrijorați în privința mea. Le am explicat că nora lor era bine și apoi, trecînd pe un teren mai sigur, le am povestit despre fratele ei, James, pe care îl întîlniseră și ei o dată, la nuntă. Păream sincer preocupat de familia lui Claire și asta l a mulțumit.
Tata era fericit să vorbească cu mine la birou. Eram încă acolo, scoteam bani frumoși, aveam perspective. M a rugat să ținem legătura.
O jumătate de oră mai tîrziu, fratele meu, Warner, m a sunat de la biroul lui, aflat la unele dintre etajele superioare ale sediului unei firme din centrul orașului Atlanta. Avea cu șase ani mai mult decît mine, era partener într o altă megafirmă, un specialist în litigii căruia nu i se putea împotrivi nimeni. Din cauza diferenței de vîrstă, Warner și cu mine nu fuseserăm niciodată apropiați în copilărie, dar ne bucuram, fiecare, de compania celuilalt. În timpul divorțului lui, petrecut cu trei ani mai înainte, mi se destăinuise în fiecare săptămînă.
Lucra de dimineață pînă noaptea, la fel ca mine, așa că știam că acea conversație nu putea dura prea mult.
— Am vorbit cu tata, mi a spus totul, mă lămuri el.
— Sînt convins.
— Înțeleg ce simți. Toți trecem prin asemenea momente. Muncești în disperare, faci o grămadă de bani, nu te oprești niciodată ca să i ajuți pe oamenii fără importanță. Apoi, se întîmplă ceva și îți aduci aminte de primul an de studenție, cînd toți aveam idealuri și doream să ne folosim diplomele de avocați pentru a salva lumea. Îți amintești?
— Da. E mult de atunci.
— Exact. In primul meu an de facultate, s a făcut un sondaj. Mai mult de jumătate dintre colegii mei de grupă doreau să se ocupe de dreptul public. Cînd am terminat, trei ani mai tîrziu, toată lumea s a orientat spre locurile unde se cîștigă mulți bani. Nu știu ce s ă întîmplat.
— Facultatea de Drept te face lacom.
— Presupun că așa stau lucrurile. Firma noastră are un program prin care poți face o întrerupere de un an, un fel de an sabatic, în care să faci drept public. După douăsprezece luni, te întorci ca și cum n ai fi fost plecat niciodată. La voi există așa ceva?
Tipic pentru Warner. Aveam o problemă, el avea deja soluția. Frumos și limpede. Douăsprezece luni, după care sunt un alt om. O deviere scurtă, dar viitorul meu e asigurat.
— Nu e valabil pentru asociați, i am spus. Am auzit de un partener sau doi, care au plecat de la firmă pentru a lucra în administrație, într un sector sau altul, și s au întors după vreo doi ani. Dar niciodată un asociat.
— Dar situația ta e diferită. Ai fost traumatizat, la naiba, aproape că ai dat ortu' popii, numai pentru că ești membru al firmei. Aș trage și eu niște sfori, să le spun că ai nevoie de o pauză. Ia ți un an și apoi întoarce te frumușel la birou.
— S ar putea să meargă, i am spus, încercînd să i mai tai din elan. Avea o personalitate puternică, era teribil de insistent, mereu la un pas de a provoca o ceartă, mai ales cu familia. Trebuie să plec, am continuat.
— La fel și eu.
Ne am promis că vorbim mai tîrziu. Am luat prînzul cu Rudolph și un client, într un restaurant splendid. Era un prînz de lucru, ceea ce însemna că ne abținem de la alcool și ceea ce mai însemna, de asemenea, că timpul era plătit cu banii clientului. Am lucrat și am mîncat preț de două ore, așa că prînzul l a costat pe client o mie patru sute de dolari. Firma noastră avea un cont la restaurant, așa că valoarea consumației, cu chitanța respectivă, se achita de către firma Drake & Sweeney și, cîndva, în timp, maniacii noștri de la serviciul financiar din subsol aveau să găsească o modalitate de a l taxa pe client și pentru costul mîncării.
După amiaza a însemnat un șir neîntrerupt de telefoane și de conferințe. Printr un efort de voință, am reușit să mi păstrez mimica de om serios interesat și am trecut cu bine de toate, încărcînd notele de plată ale clienților cît de mult se putea. Legislația antitrust nu mi s a părut niciodată, pînă atunci, atît de complexă și plicticoasă.
Era aproape ora cinci cînd mi am găsit cîteva clipe în care să pot rămîne singur. Mi am luat rămas bun de la Polly și am încuiat ușa din nou. Am deschis dosarul misterios și am început să notez cîte ceva, Ia întîmplare, pe un blocnotes — mîzgăleli și diagrame cu săgeți care duceau, din toate direcțiile, la RiverOakes și Drake & Sweeney. Braden Chance, partenerul pe probleme imobiliare pe care îl întrebasem despre dosar, era ținta celor mai multe săgeți pornite de la firmă.
Principalul bănuit era un asistent, tînărul care auzise schimbul dur de replici dintre noi și care, cîteva clipe mai tîrziu, îl făcuse pe Chance "măgar" cînd ieșeam din biroul lor. Era normal ca el să cunoască amănuntele evacuării și precis avea acces la dosar.
De la un telefon celular, pentru a evita orice înregistrare făcută de firmă, am sunat un asistent care lucra în secția antitrust. Biroul lui se afla pe același hol cu al meu, după colț. El mi a dat un alt nume și, cu puțin efort, am aflat că tipul pe care îl căutam era Hector Palma. Lucra la firmă de circa trei ani, petrecuți integral în departamentul imobiliar. Mi am propus să l găsesc, dar nu la birou.
M a sunat și Mordecai. Voia să știe ce planuri am pentru cină.
— Fac eu cinste, mi a spus.
— Supă?
— Sigur că nu! rîse el. Știu un loc grozav.


Ne am înțeles să ne întîlnim la șapte. Claire redevenise chirurgul model, care uita de oră, mese și soțul ei. Plecase la spital după primele ore ale după amiezii și schimbaserăm doar cîteva cuvinte, pe fugă. Nu știa cînd se va întoarce, dar era sigură că va fi foarte tîrziu. La cină, fiecare pentru sine. Nu puteam să i reproșez nimic. De la mine învățase acest fel de viața.
Ne am întîlnit într un restaurant din apropiere de Dupont Circle. Barul din față era plin ochi cu funcționari guvernamentali bine plătiți, care savurau un pahar, înainte de a pleca din oraș. Noi am băut cîte un pahar în spate, într un separeu micuț.
— Povestea familiei Burton e serioasă și va deveni și mai serioasă, începu el, sorbind berea luată direct din butoi.
— Îmi pare rău, dar în ultimele douăsprezece ore am fost rupt de lume. Ce s a întîmplat?
— Multă publicitate. Patru copii morți împreună cu mama lor, care locuiau într o mașină. Sînt găsiți la o milă distanță de dealul Capitoliului, unde membrii Congresului se afla în plin proces de reformare a legislației asigurărilor sociale, ca să arunce și mai multe mame în stradă. E superb.
— Deci, s ar părea că înmormîntarea va fi un adevărat spectacol.
— Fără îndoială. Am vorbit chiar astăzi cu doisprezece activiști pentru drepturile oamenilor străzii. Vor fi cu toții acolo și intenționează să și aducă și susținătorii. Vor fi o mulțime de oameni ai străzii. Din nou, mulți reporteri. Patru sicrie mititele, lîngă cel al mamei lor, cu camerele de televiziune îndreptate spre ele, pentru știrile de la ora șase. După aceea vom face un miting și un marș.
— Poate că din moartea lor va ieși și ceva bun.
— Poate.
Un avocat uns cu toate alifiile, ca mine, știa că există un scop în spatele fiecărui prînz sau al fiecărei invitații la cină. Mordecai era preocupat de ceva. Îmi dădeam seama după felul în care nu mă scăpa din priviri.
— Ai idee de ce rămăseseră fără locuință? l am întrebat, tatonînd terenul.
— Nu. Probabil din cauzele obișnuite. N am avut timp să pun întrebări.
Gîndindu mă mai bine, pe drum spre restaurant, hotărîsem că nu i puteam spune de misteriosul dosar și conținutul lui. Era confidențial, numai pentru mine, datorită poziției mele la firma Drake & Sweeney. Dezvăluirea celor aflate despre activitățile unui client reprezenta o încălcare flagranta a responsabilităților mele profesionale. Gîndul de a divulga un asemenea secret mă înspăimînta. În plus, nu verificasem nimic.
Chelnerul ne a adus salatele și am început să mîncăm.
— Am avut o ședință la birou, în această după amiază, îmi spuse Mordecai printre înghițituri. Eu, Abraham, Sofia. Avem nevoie de ajutor.
Nu mă mirau cuvintele lui.
— Ce fel de ajutor?
— Încă un avocat.
— Am crezut că sînteți falimentari.
— Avem o mică rezervă. Și am adoptat o nouă strategie de piață.
Ideea că Centrul legal din Strada 14 era preocupat de o strategie de piață era ilară, și exact asta a și fost intenția lui. Am zîmbit amîndoi.
— Dacă am reuși să l convingem pe noul avocat să încerce, zece ore pe săptămînă, să găsească fonduri, atunci își va putea permite să lucreze la noi.
Altă serie de zîmbete.
Mordecai mai avea ceva de spus.
— Oricît ne ar displăcea să recunoaștem acest lucru, supraviețuirea noastră depinde de capacitatea noastră de a face rost de bani. Trustul Cohen e în declin. Ne am permis, pînă acum, să nu cerșim, dar lucrurile trebuie să se schimbe.
— Ce altceva mai trebuie să facă acel avocat?
— Să se ocupe de legile străzii. Ai văzut și tu suficient de bine ce înseamnă asta. Ai văzut unde lucrăm. Sofia e o scorpie. Abraham, un prost. Clienții miros urît și banii sînt o iluzie.
— Cîți bani îi puteți oferi?
— Þie îți putem oferi treizeci de mii pe an, dar nu ți putem promite decît jumătate din sumă pentru primele șase luni. După aceea, împărțim ce rămîne după scăderea cheltuielilor între noi patru.
— Abraham și Sofia au fost de acord?
— Da, după un scurt discurs din partea mea. Ne imaginăm că ai relații bune în barou, printre persoanele cu influență și, cum ești foarte bine pregătit, arăți excelent, ești deștept și așa mai departe ar trebui să ai un talent înnăscut pentru strîns bani.
— Dar dacă nu vreau să strîng bani?
— Atunci, noi trei ne am putea reduce salariile și mai mult, poate chiar pînă la douăzeci de mii pe an. Apoi, la cincisprezece mii. Iar cînd n o să mai vină nimic de la fundație, am putea să ajungem și noi în stradă, ca și clienții noștri. Avocați fără adăpost.
— Deci, eu reprezint viitorul Centrului legal din Strada 14?
— Așa am decis noi. Te vom primi ca partener cu drepturi depline. Să vedem dacă Drake & Sweeney pot oferi mai mult.
— Sînt impresionat, i am spus.
Într o oarecare măsură, eram și speriat. Oferta nu era neașteptată, dar sosirea ei deschidea o poartă prin care ezitam să trec.
A sosit și supa de fasole și am comandat încă un rînd de bere.
— Ce poți să mi spui despre Abraham? l am întrebat.
— Băiat evreu din Brooklyn. A venit la Washington ca să lucreze în echipa senatorului Moynihan. A petrecut cîțiva ani în Congres și a ajuns în stradă. Extrem de inteligent. Își petrece cea mai mare parte a timpului coordonînd litigiile susținute de avocații pro bono de la marile firme. În clipa de față a dat în judecată biroul de recensămînt, ca să fie sigur că oamenii străzii vor fi numărați. Și mai dă în judecată sistemul școlar din Washington D.C., ca să fie sigur că și copiii fără case primesc educație. Purtarea lui cu oamenii lasă de dorit, dar e grozav cînd face planuri pentru litigii, în biroul lui.
— Dar Sofia?
— Asistent social de carieră, cu studii de drept la seral, timp de unsprezece ani. Se poartă și gîndește ca un avocat, mai ales cînd își bate joc de funcționarii guvernamentali. Ai s o auzi zicînd: "Sînt Sofia Mendoza, avocat pledant" de zece ori pe zi.
— Face și muncă de secretară?
— Nu. Nu avem secretare. Fiecare își bate la mașină, face dosare, își pregătește cafeaua, spuse el aplecîndu se puțin și coborînd ușor vocea. Noi trei lucrăm împreună de multă vreme, Michael, și avem tabieturile noastre. Ca să fiu sincer, avem nevoie de o figură nouă, cu idei noi.
— Trebuie să recunosc, salariul e foarte atrăgător, i am spus într un efort jalnic de a face o glumă.
Mordecai zîmbi totuși, din politețe.
— Nu faci asta pentru bani. O faci pentru sufletul tău.


Sufletul meu m a ținut treaz cea mai mare parte a nopții. Oare aveam curajul necesar pentru a renunța la tot ce aveam? Chiar mă gîndeam serios să accept o slujbă atît de puțin plătită? Practic, îmi luam adio de la milioane!
Lucrurile și proprietățile după care tînjeam s ar fi transformat în amintiri neclare.
Momentul nu era rău ales. Căsnicia mea era pe ducă, așa că părea, într un fel, normal să fac schimbări drastice pe toate fronturile.



12

Marți, am sunat la birou și am anunțat că sunt bolnav. Probabil că e o gripă, i am spus lui Polly care, așa cum fusese învățată, mi a cerut detalii. Febră, gîtul iritat, dureri de cap? Toate cele de mai sus. Toate sau nici una, nu îmi păsa. Trebuia să fii foarte grav bolnav ca să lipsești de la serviciu. Polly trebuia să completeze un formular, pe care să i l ducă lui Rudolph. Anticipînd telefonul lui, am plecat de acasă și m am plimbat prin Georgetown în primele ore ale dimineții. Zăpada se topea rapid; temperatura urcase, în mod sigur, pînă spre plus cinci grade. Mi am pierdut o oră întreagă umblînd prin zona portului, încercînd cîte un cappuccino de la mai mulți vînzători și privind canotorii trecînd, înghețați, pe Potomac.
La ora zece, am plecat la înmormîntare.


Trotuarul din fața bisericii era baricadat. Se aflau polițiști peste tot, cu motocicletele parcate în stradă. Ceva mai departe se vedeau și carele de televiziune.
O mulțime impresionantă asculta un vorbitor care striga ceva la microfon, cînd am trecut pe lîngă el. Unii țineau deasupra capetelor cîteva pancarte scrise în grabă, special pentru a fi văzute de camerele de filmare. Am parcat pe o stradă laterală, cu trei rinduri de blocuri mai departe, și m am grăbit să ajung la biserica. Am evitat intrarea principală, îndreptîndu mă spre o ușă laterală, unde un diacon bătrîn stătea de pază. L am întrebat dacă biserica are balcon. M a întrebat dacă sînt reporter.
M a condus înăuntru și mi a arătat o ușă. I am mulțumit și am intrat, am urcat niște scări șubrede și am ieșit în balconul aflat deasupra unui frumos sanctuar. Covor grena, bănci din lemn închis la culoare, ferestre cu vitralii, curate. Era o biserică foarte curată și, timp de o secundă, am înțeles de ce pastorul ezita să o deschidă celor fără adăpost.
Eram singur, așa că puteam să mi aleg orice loc doream. M am îndreptat în liniște spre partea de deasupra ușii din spate, cu vedere directă spre centrul culoarului, pînă la amvon. Un cor a început să cînte afară, pe trepte, și eu am rămas acolo, în atmosfera pașnică a bisericii pustii, în acordurile muzicii ce răzbătea pînă la mine.
Muzica încetă, ușile se deschiseră și nebunia începu. Podeaua balconului vibra de pașii mulțimii îndoliate care pătrundea în sanctuar. Corul își reluă locul obișnuit, din spatele amvonului. Pastorul arăta fiecăruia încotro să meargă — camerele TV într un colț, puținii membri ai familiei pe banca din față, activiștii și oamenii străzii cu care veniseră, spre sectorul central. Mordecai intra însoțit de două persoane pe care nu le cunoșteam. O ușă laterală se deschise și condamnații își făcură apariția — mama lui Lontae și cei doi frați, în haine albastre de închisoare, cu cătușe la mîini și la picioare, legați la un loc și escortați de patru paznici înarmați. Au fost așezați în al doilea rînd de bănci, pe centru, în spatele bunicii și al altor rude.
După ce s au mai liniștit lucrurile, orga a început să cînte, în tonuri joase, triste. Undeva, dedesubtul meu, s a auzit un zgomot și toată lumea s a întors într acolo. Pastorul a urcat în amvon și ne a cerut tuturor să ne ridicam în picioare.
Cîteva ajutoare, purtînd mănuși albe, au adus sicriele pe culoarul dintre scaune și le au așezat unul lîngă altul, aproape de ieșirea din biserică; sicriul lui Lontae se afla în centru. Cel al bebelușului era mic, de mai puțin de un metru lungime. Cele ale lui Ontario, Alonzo și Dante erau de mărime mijlocie. Era o priveliște impresionantă și se auzeau suspine și plînsete. Corul începu să murmure un cîntec, legănîndu se.
Ajutoarele aduseră flori, așezîndu le în jurul sicrielor și, timp de o clipă îngrozitoare, m am gîndit că s ar putea să le deschidă. Nu mai fusesem niciodată la o înmormîntare de negri. Habar nu aveam la ce să mă aștept, dar văzusem la televizor imagini de la alte funeralii, unde, uneori, sicriul era deschis, pentru ca familia să sărute cadavrul. Vulturii cu camerele lor de filmat erau pregătiți de atac.
Dar sicriele au rămas închise, așa că lumea nu a aflat ce știam eu — că Ontario și familia lui păreau să și fi găsit liniștea.
Ne am așezat, iar pastorul a rostit o lungă rugăciune. A urmat un solo, interpretat de sora nu știu cum, apoi momente de tăcere. Pastorul a citit din Scriptură și a predicat puțin. A fost urmat de o activistă susținătoare a oamenilor străzii, care a pornit un teribil atac împotriva unei societăți și a liderilor ei care permiteau să se întîmple astfel de lucruri. A acuzat Congresul, mai ales pe republicani, și a dat vina pe oraș, pentru absența unui lider adevărat, apoi pe tribunale și birocrație. Dar păstrase diatriba cea mai dură pentru clasele bogate, cei cu bani și putere, cărora nu le pasă de cei săraci și bolnavi. Vorbea explicit, cu furie; era de efect, m am gîndit eu, dar nu prea potrivit pentru o înmormîntare.
La final, cei prezenți au aplaudat o. În continuare, pastorul a vorbit îndelung, acuzîndu i violent pe toți cei care nu aveau pielea neagră, dar aveau bani.
Alt solo, un alt fragment din Scriptură, apoi corul a atacat un imn vibrant, care m a impresionat aproape pînă la lacrimi. S a format o procesiune, a celor care doreau să și așeze mîinile deasupra celor morți, dar șirul s a spart cînd oamenii au început să jelească și să tragă de sicrie. Deschideți le!" a strigat cineva, dar pastorul a refuzat, cu un gest al capului. Lumea s a înghesuit spre amvon, înconjurînd sicriele, strigînd și suspinînd, în vreme ce corul începea să cînte ceva mai tare. Bunica făcea cea mai mare gălăgie, mîngîiată și consolată de ceilalți.
Nu mi venea să mi cred ochilor. Unde fuseseră toți acești oameni în ultimele luni din viața lui Lontae? Trupurile acelea micuțe din sicrie nu cunoscuseră niciodată atîta dragoste.
Camerele de filmat ajungeau din ce în ce mai aproape și tot mai mulți dintre cei prezenți își pierdeau cumpătul. Totul devenise un simplu spectacol.
În cele din urmă, pastorul a intervenit și a reinstaurat ordinea. S a rugat din nou, pe fondul muzicii de orgă. Cînd a terminat, lumea a început să treacă pentru o ultimă dată pe lîngă sicrie.
Slujba a durat o oră și jumătate. Pentru două mii de dolari, producția nu fusese rea. Eram mîndru de rezultat.
Lumea s a adunat din nou afară, pornind un marș care se îndrepta undeva, spre dealul Capitoliului. Cu Mordecai în prim plan, au dispărut după colț, iar eu m am întrebat la cîte marșuri și demonstrații participase. Prea puține, ar fi fost, probabil, răspunsul lui.


Rudolph Mayes devenise partener la Drake & Sweeney la vîrsta de treizeci de ani, fapt care rămînea un record în sine. Iar dacă viața lui continua așa cum o planificase, într o bună zi avea să fie cel mai bătrîn partener care încă mai muncea Legislația era viața lui și cele trei foste soții ale sale stăteau mărturie. Orice altceva ar fi atins, se distrugea, dar Rudolph era pionul pasionat, ideal pentru o firmă importantă.
La ora șase după amiază mă aștepta în biroul lui, pe care tronau teancuri de dosare în lucru. Polly și secretarele plecaseră, la fel ca și majoritatea asistenților și funcționarilor. Circulația pe holuri se reducea considerabil după cinci și jumătate.
Am închis ușa și m am așezat pe un scaun.
— Credeam că ești bolnav, a început el.
— Plec, Rudolph, l am anunțat cît mai îndrăzneț cu putință, dar simțeam un nod în stomac.
Rudolph dădu cărțile la o parte și închise capacul stiloului foarte scump cu care lucra.
— Te ascult.
— Plec de la firmă. Am o oferta de lucru pentru o firmă care se ocupă de dreptul public.
— Nu fi prost, Michael.
— Nu sunt prost. M am hotărît. Și vreau să plec fără scandal.
— Vei deveni partener în trei ani.
— Am găsit un angajament mai convenabil.
Nu reuși să găsească un răspuns, așa că dădu, frustrat, ochii peste cap.
— Haide, zău așa, Mike. Doar n o să te lași copleșit din cauza unui simplu incident!
— Nu mă las copleșit, Rudolph. Nu fac decît să mi schimb domeniul de lucru.
— Nici unul dintre ceilalți opt ostatici nu face așa ceva.
— Bravo lor. Dacă sunt fericiți așa, mă bucur pentru ei. Pe lîngă asta, ei lucrează în litigii, sunt niște păsări rare.
— Unde te duci?
— La un Centru legal din apropiere de Logan Circle. E specializat în problemele oamenilor străzii.
— Problemele oamenilor străzii?
— Exact.
— Cît te plătesc?
— O avere, ce mai! Vrei să faci o donație centrului?
— Þi ai pierdut mințile!
— E doar o mică criză, Rudolph. Am numai treizeci și doi de ani, sînt prea tînăr pentru crizele vîrstei mijlocii. M am gîndit să mi rezolv propria criză mai devreme.
— Ia ți o lună liber. Du te și lucrează cu oamenii străzii, scoate ți chestia asta din minte și pe urmă vino înapoi. Nu ți ai ales bine momentul, Mike. Știi că suntem foarte mult în urmă cu treaba.
— N o să meargă, Rudolph. N are nici un farmec să plec, dacă știu că am o soluție de siguranță.
— Farmec? Te amuză să faci ceea ce faci?
— Categoric. Gîndește te ce amuzant ar fi să lucrez fără să stau mereu cu ochii pe ceas.
— Dar Claire? La ea te ai gîndit? mă întrebă el, arătîndu mi cît de profundă era disperarea lui. Abia dacă o cunoștea și era cel mai puțin în măsură, din întreaga firmă, să mi dea sfaturi matrimoniale.
— Claire e bine mersi, i am răspuns. Aș dori să plec vineri.
Rudolph, învins, scoase un geamăt. Închise ochii și clătină, încet, din cap.
— Nu mi vine să cred...
— Îmi pare rău, Rudolph.
Ne am strîns mîinile și ne am promis să ne întîlnim într o dimineața, devreme, la micul dejun, ca să discutăm despre dosarele mele nefinalizate.
Nu doream ca Polly să afle despre asta de la alții, așa că m am dus în biroul meu și i am dat un telefon. Era acasă, în Arlington, pregătea cina. I am stricat ziua.
Am cumpărat niște mîncare thailandeză și am dus o acasă.
Am pus o sticlă de vin la frigider, am aranjat masa și am început să mi repet replicile.


Dacă Claire bănuia, cumva, o cursă, nu lăsă să se vadă. De a lungul anilor, căpătaserăm amîndoi obiceiul să ne ignorăm reciproc, pur și simplu, ca să nu ne luăm la bătaie. Drept urmare, nu ne pricepeam la tactici rafinate.
Dar îmi plăcea ideea de a găsi o soluție pentru a mai îndulci lucrurile; de a pregăti terenul pentru șoc, pentru ca apoi să trec la atac. M am gîndit că ar fi drăguț, deși fals, adică perfect acceptabil în situația unei căsnicii distruse.
Era aproape zece; ea mîncase în fugă, cu multe ore înainte, așa că am trecut direct în salon, cu paharele de vin. Am aprins focul în cămin și ne am așezat în fotoliile noastre preferate. După cîteva minute, am început să vorbesc.
— Trebuie să stăm de vorbă.
— Ce s a întîmplat? mă întrebă ea, deloc îngrijorată.
— Mă gîndesc să plec de la Drake & Sweeney.
— Nu mai spune!
Sorbi o gură de vin din pahar. Îi admiram sîngele rece. Fie că se aștepta la asta, fie că nu voia să și arate îngrijorarea.
— Da. Nu mă mai pot întoarce acolo.
— De ce?
— Sînt gata pentru o schimbare. Munca în cadrul unei corporații mi se pare, brusc, plicticoasă și lipsită de importanță și vreau să fac ceva ca să ajut oamenii.
— Drăguț din partea ta.
Se gîndea deja la bani și abia așteptam să văd cît îi va trebui să ajungă la acest subiect.
— De fapt, e admirabil din partea ta, Michael.
— Þi am povestit despre Mordecai Green. Centrul lui mi a oferit o slujbă. Încep de luni.
— Luni?
— Da.
— Așadar, ai și luat o hotărîre.
— Da.
— Fără să discuți cu mine. Nu am nimic de zis și eu în această problemă?
— Nu pot să mă mai întorc la firmă, Claire. Am vorbit cu Rudolph chiar azi.
Încă o înghițitura de vin, dinții puțin mai strînși, o străfulgerare de furie — dar reuși să se controleze. În privința asta era incredibilă.
Ne uitam la focul din cămin, hipnotizați de flăcările portocalii.
— Pot să te întreb ce efect va avea acest lucru asupra noastră, din punct de vedere financiar?
— Va schimba lucrurile.
— La cît se ridică noul tău salariu?
— La treizeci de mii de dolari pe an.
— Treizeci de mii pe an, repetă ea Rosti cifra din nou, făcînd o să pară și mai mică decît era. Asta e mai puțin decît ce cîștig eu!
Salariul ei era de treizeci și una de mii pe an, cifră ce avea să crească dramatic în anii următori; nu era departe momentul în care avea să cîștige bani serioși. Pentru a respecta scopul discuției noastre, îmi propusesem să nu mă las impresionat de nici un fel de comentarii despre bani.
— Nimeni nu se ocupă de dreptul public pentru bani, i am ripostat, încercînd să nu par pios. Din cîte îmi amintesc, tu nu te ai dus la facultatea de medicină pentru bani.
Ca orice student la medicină din țară, Claire își începuse studiile cu jurămîntul că nu banii erau cei care o atrăgeau. Dorea să ajute omenirea. Același lucru era valabil și pentru studenții de la drept. Mințeam cu toții.
Privea focul și făcea socoteli în minte. Bănuiam că se gîndește la chirie. Apartamentul era foarte frumos; la cele două mii și cinci sute pe care le plăteam lunar, ar fi trebuit să fie și mai frumos. Mobila era exact ce trebuia. Eram mîndri de locul în care trăiam — adresa potrivită, case frumoase, terasate, un cartier de lux —, dar ne petreceam prea puțin timp acolo. Și rareori primeam musafiri. Mutarea ar fi însemnat o schimbare, dar o puteam îndura.
Fuseserăm întotdeauna deschiși în privința banilor; nu ne ascundeam nimic. Ea știa că deținem circa cincizeci și una de mii de dolari în fonduri mutuale și douăsprezece mii în contul bancar curent. Mă uitam cît de puțin pusesem deoparte în șase ani de căsnicie. Cînd cariera ta la o mare firmă se afla pe drumul cel bun, ți se pare că banii nu mai au sfîrșit.
— Cred că va trebui să facem niște schimbări, nu? spuse ea, privindu mă cu răceală. Cuvîntul "schimbări" era plin de implicații.
— Cu siguranță.
— Sînt obosită, conchise Claire, terminînd vinul din pahar și îndreptîndu se spre dormitor.
Ce patetic, m am gîndit. Nici măcar nu aveam în noi destulă ranchiună pentru o ceartă serioasă.
Sigur, înțelegeam perfect noul meu statut de viață. O poveste minunată — un tînăr avocat ambițios, transformat într un apărător al săracilor, întoarce spatele unei firme de primă clasă, pentru a lucra pe nimic. Chiar dacă își imagina că îmi pierdusem mințile, Claire nu putea critica un sfînt.
Am pus un butuc pe foc, mi am mai turnat un pahar de vin și am dormit pe canapea.



13

Partenerii aveau o sala de mese privată, la etajul opt, și era considerată o onoare pentru un asociat să mănînce acolo. Rudolph era genul de fraier care credea că o porție de terci irlandez, servit la șapte dimineața în camera lor specială, mă putea ajuta să revin la gînduri mai bune. Cum puteam întoarce spatele unui viitor presărat cu mese în compania celor care dețineau puterea?
Avea vești grozave. Vorbise cu Arthur, seara tîrziu, și era în lucru o propunere de a mi se acorda un an sabatic. Firma urma să suplimenteze orice salariu oferit ce centrul legal. Era o cauză meritorie și ei trebuiau să facă mai mult pentru drepturile celor săraci. Eu urma să fiu considerat drept avocatul pro bono desemnat timp de un an întreg, pentru ca ei să se simtă mai bine. M aș fi reîntors cu bateriile încărcate, cu celelalte interese satisfăcute și cu talentele din nou orientate spre gloria firmei Drake & Sweeney.
Eram impresionat și uimit de ideea asta, așa că nu o puteam refuza, pur și simplu. I am promis să reflectez, și asta foarte repede. M a avertizat că propunerea trebuia aprobată de comitetul executiv, pentru că eu nu eram partener. Firma nu avusese niciodată în vedere o astfel de întrerupere pentru un asociat.
Rudolph dorea cu disperare să mă convingă să rămîn la ei, iar asta avea prea puțin de a face cu amiciția dintre noi. Divizia antitrust, din care făceam parte, era copleșită de treabă și avea nevoie de cel puțin încă doi asociați de bază, cu experiența mea. Momentul plecării mele era cît se poate de prost ales, dar puțin îmi păsa. Firma avea opt sute de avocați. Aveau toate șansele să găsească oamenii de care aveau nevoie.
Cu un an înainte, adusesem firmei beneficii de aproape șapte sute cincizeci de mii de dolari. De asta mîncam în salonul lor pretențios și ascultam planurile urgente făcute de ei pentru a mă păstra. Era, de asemenea, logic să mi iau salariul anual obișnuit, să l trîntesc în brațele oamenilor străzii sau să l dau pentru orice scopuri caritabile doream, pentru ca apoi, după un an, să fiu tentat să mă întorc.
După ce a terminat cu ideea anului sabatic, am trecut la revizuirea problemelor celor mai presante din activitatea mea. Tocmai alcătuiam o listă cu ce trebuia făcut, cînd Braden Chance s a așezat la o masă din apropiere. La început nu m a văzut. În sală se aflau vreo doisprezece parteneri, fiecare așezat singur, la cîte o masă, citind ziarul, cît se poate de însingurați, cît se poate de adînciți în știrile de dimineață. Am încercat să l ignor, dar, în cele din urma, m am uitat spre el și l am surprins privindu mă disprețuitor.
— Bună dimineața, Braden, am rostit cu voce tare, surprinzîndu l și făcîndu l pe Rudolph să se răsucească în scaun, ca să vadă cu cine vorbeam.
Chance răspunse cu o înclinare a capului, fără să spună nimic și, brusc, deveni mai interesat de pîinea prăjită de pe masă.
— Îl cunoști? mă întrebă Rudolph în șoaptă.
— Am avut ocazia să ne întîlnim, i am răspuns.
În timpul scurtei noastre ciocniri din biroul lui, Chance îmi ceruse să i spun cine era partenerul al cărui subaltern eram. Îi dădusem numele lui Rudolph. Era evident că Braden nu făcuse nici o plîngere.
— Un măgar, spuse Rudolph, abia auzit.
Părerea era unanimă. Rudolph întoarse o pagină, uită imediat de Chance și reveni la discuția noastră. Erau multe lucruri nefinalizate pe biroul meu.
M am trezit gîndindu mă la Chance și la dosarul evacuării. Omul era cam molatic, cu pielea palidă, trăsături delicate și îți dădea impresia de fragilitate. Nu mi l imaginam în stradă, verificînd depozite abandonate pline de locatari ilegali, murdărindu și mîinile ca să fie sigur că își face bine treaba. Cu siguranță că nici nu se întîmpla așa; avea asistenții lui. Chance stătea la birou și supraveghea completarea documentelor legale, încasînd cîteva sute de dolari pe oră de la clienți, în vreme ce nenumărații Hector Palma ai firmei se ocupau de detaliile neplăcute. Chance lua masa și juca golf cu directorii executivi de la RiverOaks; acela era rolul lui, ca partener al firmei.
Probabil nici nu cunoștea numele oamenilor evacuați din depozitul deținut de RiverOaks/TAG — și de ce le ar fi cunoscut? Erau doar niște locatari ilegali, fără nume, fără fețe, fără casă. El nu era de față cînd polițiștii i au scos cu forța din micile lor adăposturi și i au aruncat în stradă. Probabil însă că Hector Palma a văzut ce s a întîmplat.
Iar dacă Chance nu cunoștea numele lui Lontae Burton și ale copiilor ei, atunci nu putea face legătura între evacuare și moartea lor. Sau poate că știa. Poate că îi spusese cineva.
La acele întrebări trebuia să răspundă Hector Palma, și încă repede. Era miercuri. Eu plecam vineri.
Rudolph încheie micul nostru dejun la ora opt, tocmai la timp pentru a se întîlni, în biroul său, cu niște oameni foarte importanți. Eu m am îndreptat spre birou și am citit ziarul Post. Prezenta o poză cutremurătoare cu cele cinci sicrie închise din sanctuar, alături de o relatare în detaliu a serviciului funerar și a marșului ce a urmat.
Exista și un editorial, o provocare bine formulată, către noi toți, cei care aveam ce mînca și un acoperiș deasupra capului, să stăm și să ne gîndim la femeile de felul lui Lontae Burton din orașul nostru. Ele nu plecau nicăieri. Nu puteau fi măturate de pe stradă și depozitate într un loc ascuns, pentru ca noi să nu mai fim nevoiți să le vedem. Ele locuiau în mașini, se adăposteau în barăci, înghețau în corturi improvizate, dormeau pe băncile din parcuri și așteptau la rînd, pentru cîte un pat, în adăposturile aglomerate și, uneori, periculoase. Locuiam în același oraș; ele constituiau o parte a societății noastre. Dacă nu le ajutam, numărul lor avea să crească. Și ar fi continuat să moară pe străzile noastre.
Am decupat editorialul din ziar și l am pus cu grijă în portofel.
Prin rețeaua de asistenți, am luat legătura cu Hector Palma. Nu era înțelept să l abordez direct; era de așteptat ca Chance să stea la pîndă.
Ne am întîlnit în biblioteca principală, de la etajul trei, între teancuri de cărți, departe de camerele de luat vederi și ochii indiscreți. Omul era foarte nervos.
— Tu ai pus dosarul acela pe biroul meu? l am întrebat, fără nici o introducere. Nu aveam timp de jocuri.
— Ce dosar? întrebă el, căscînd ochii împrejur, de parcă eram urmăriți de oameni înarmați.
— Evacuarea RiverOaks/TAG. Tu te ai ocupat de ea, nu?
Nu știa cît de multe cunosc, sau cît de puține.
— Da, recunoscu el.
— Unde e dosarul?
Trase o carte dintr un raft, purtîndu se ca și cum am fi fost amîndoi cufundați în studiu.
— Toate dosarele sînt la Chance.
— În biroul lui?
— Da. Închise într un fișet.
Vorbeam amîndoi în șoaptă. Nu avusesem emoții cu privire la această întîlnire, dar m am trezit aruncînd priviri în jur.
Oricine ne ar fi observat întîmplător ar fi ajuns la concluzia că puneam ceva la cale.
— Ce cuprinde dosarul?
— Chestii teribile.
— Spune mi și mie.
— Am nevastă și patru copii. Nu mi convine să fiu dat afară.
— Ai cuvîntul meu.
— Tu pleci. Ce ți mai pasă.
Veștile circulau repede, dar nu eram surprins. Mă întrebam adesea cine bîrfește mai mult, avocații sau secretarele lor. Probabil că asistenții.
— De ce ai pus dosarul pe biroul meu? l am întrebat.
El întinse mîna după încă o carte, apoi se îndreptă spre capătul culoarului. L am urmat, sigur că nu se mai afla nimeni în preajma noastră. S a oprit și a luat altă carte; mai avea ceva de spus.
— Am nevoie de dosarul acela, i am spus.
— Nu e la mine.
— Atunci, cum pot să pun mîna pe el?
— Va trebui să l furi.
— În regulă. De unde iau o cheie?
Mă privi atent preț de o clipă, nesigur cît de hotărît eram.
— Eu nu am cheie, mi a răspuns.
— Cum ai făcut rost de lista celor evacuați?
— Nu știu despre ce vorbești.
— Ba știi foarte bine. Tu ai pus o pe biroul meu.
— Ești nebun de legat, s a răstit el și a plecat.
Am așteptat să se oprească, dar și a continuat drumul pe lîngă rîndurile de rafturi, pe lîngă teancurile de cărți, ieșind din bibliotecă pe ușa din față.


Nu aveam de gînd să muncesc pe rupte în ultimele trei zile de lucru la firmă, indiferent ce l făcusem pe Rudolph să creadă. Mi am acoperit biroul cu tot felul de documente antitrust, am închis ușa, m am uitat pe pereți și am zîmbit privind toate lucrurile pe care le lăsam în urmă. Cu fiecare răsuflare, presiunea creștea. Nu mai aveam de gînd să accept să lucrez tiranizat de ceas. Gata cu săptămînile de optzeci și patru de ore lucrătoare, numai pentru că alți colegi, mai ambițioși, ar putea face optzeci și cinci. Gata cu lingușirea superiorilor mei. Gata cu coșmarurile despre ușa parteneriatului, care mi s ar fi putut închide în față.
L am sunat pe Mordecai și am acceptat, oficial, oferta. Intenționam să încep de luni, dar el dorea să trec pe acolo mai devreme, orientativ. Rîdea și făcea glume despre cum avea să găsească banii necesari pentru salariul meu. Mă gîndeam la ambianța din Centrul legal de pe Strada 14 și mă întrebam care dintre birourile neocupate și pline de dosare va deveni al meu. Ce importanță avea?
Spre seară, mi am ocupat mare parte din timpul rămas acceptînd salutul sobru al prietenilor și colegilor, cît se poate de convinși că îmi pierdusem mințile.
Am suportat totul cu bine. La urma urmelor, nu mai era mult pînă să devin un adevărat sfînt.


În acest timp, soția mea consulta un avocat specializat în divorțuri, o femeie ce avea reputația unei luptătoare nemiloase.
La ora șase, cînd am ajuns acasă — destul de devreme — Claire mă aștepta. Masa din bucătărie era acoperită cu notițe și imprimante de calculator. Aparatul era gata. Claire mă primi cu răceală și bine pregătita. De data asta, eu am fost cel care a picat în cursă.
— Propun să divorțăm, pe motivul unor diferențe ireconciliabile, începu ea, amabilă. Nu ne certam. Nu ne arătam, unul pe altul, cu degetul. Acceptăm ceea ce nu am fost în stare să spunem — că aceasta căsnicie a luat sfîrșit.
S a oprit, așteptînd să spun și eu ceva. Nu puteam să fiu surprins. Se hotărîse; ce rost avea să obiectez? Trebuia să par la fel de calculat ca și ea. Sigur că da, i am răspuns, încercînd să par cît mai nonșalant. Parcă simțeam o ușurare la gîndul că eram, în sfîrșit, cinstiți. Dar mă deranja faptul că ea își dorea divorțul mai mult decît mine.
Ca să rămînă la comandă, Claire a amintit despre întîlnirea avută cu Jacqueline Hume, avocatul ei de divorț, trîntind numele acestei femei de parcă ar fi pus mortar peste cărămizi și adăugind, în beneficiul meu, părerile servite de purtătoarea ei de cuvînt.
— De ce ai angajat un avocat? am întrebat o eu.
— Vreau să fiu sigură că sunt protejată.
— Și crezi că aș profitat de pe urma ta?
— Tu ești avocat. Eu am nevoie de un avocat. Asta i tot.
— Ai fi putut economisi o mulțime de bani dacă n o angajai pe ea, i am spus, încercînd să nu mă las cu nimic mai prejos. La urma urmelor, era vorba de un divorț.
— Dar acum mă simt mult mai bine.
Mi a înmînat documentul cu numărul 1 din dosar, o dovadă a proprietăților și obligațiilor noastre. Documentul 2 era propunerea de partaj. Deloc surprinzător, Claire intenționa să obțină majoritatea. Aveam împreună douăsprezece mii dolari bani gheață și ea voia jumătate pentru plata creditului bancar al mașinii ei. Nu se menționa nimic despre cei șaisprezece mii pe care eu îi datoram pentru Lexus. Voia patruzeci de mii, din cincizeci și una de mii pe care îi dețineam în fonduri mutuale. Mie îmi rămînea fondul de la firmă.
— N aș zice că e o împărțeală egală, i am spus.
— Nici n o să fie egală, mi a răspuns ea, cu siguranța celui care se simte protejat de un cîine de pază.
— De ce nu?
— Pentru că eu sunt cea care trece printr o criză de vîrstă medie.
— Deci, e vina mea?
— Nu vorbeam de vinovăție. Împărțim ceea ce avem în comun. Pentru motive cunoscute numai de tine, ai hotărît să reduci cele nouăzeci de mii de dolari pe care îi cîștigai pe an. De ce să sufăr eu consecințele? Avocata e sigură că poate convinge un judecător că acțiunile tale ne au ruinat financiar. Ai poftă de o criză de nebunie, n ai decît. Dar să nu ți faci iluzii că mă poți lăsa să flămînzesc.
— Nici o șansă.
— N am de gînd să mă cert.
— Nici eu n aș face așa ceva, dacă aș primi totul.
Mă simțeam obligat să fac puțin scandal. Nu puteam începe să țipăm unul la altul și să aruncăm cu cîte un obiect. Doar nu era să izbucnim în plîns și nici nu ne puteam arunca acuzații murdare despre adultere sau dependență de droguri. Ce fel de divorț era ăsta?
Unul foarte steril. Claire se hotărî să mă ignore și să revină la lista ei de notițe, pregătită fără îndoială de purtătoarea ei de cuvînt.
— Apartamentul e închiriat pînă în 13 iunie și voi rămîne aici pînă atunci. Asta înseamnă zece mii de chirie.
— Cînd vrei să plec?
— Cît de repede dorești.
— În regulă.
Dacă dorea să plec, n aveam de gînd să mă rog de ea ca să rămîn. Era un exercițiu de rezistență. Care dintre noi arăta mai mult dispreț celuilalt?
Aproape că îmi venea să spun cine știe ce tîmpenie, de genul: "Vrei să aduci pe altcineva în loc?" Doream să o scutur, să o fac să renunțe la atitudinea asta ostilă.
În loc de asta, mi am păstrat sîngele rece.
— Voi pleca înainte de sfîrșitul săptămînii, i am spus.
Nu mi a răspuns, dar nici nu a reacționat în vreun fel.
— De ce crezi tu că ai dreptul la 80% din fondurile mutuale? am întrebat o.
— Nu primesc 80%. Dau zece mii pe chirie, alte trei mii pe alte servicii, două mii ca să ți achit cărțile comune de credit și mai avem cam șase mii în impozite impuse în comun. Reiese un total de douăzeci și una de mii.
Documentul 3 era o lista amănunțită a proprietăților personale, începînd cu obiectele din salon și sfîrșind cu dormitorul gol. Nici unul dintre noi nu ar fi îndrăznit să se certe pe oale și cratițe, așa că împărțirea a fost făcută la mica înțelegere. Ia ce vrei, i am spus de cîteva ori, mai ales cînd e vorba de prosoape sau așternuturi de pat. Am negociat cîteva lucruri, dar cu finețe. Poziția mea în unele cazuri era dictată mai degrabă de refuzul mișcării, decît de mîndria de proprietar.
Îmi doream televizorul și cîteva farfurii. Brusc, redeveneam un bărbat singur și nu mă vedeam mobilînd o casă nouă. Claire, pe de altă parte, își pierduse ore întregi trăind în viitor.
Dar a fost corectă. Am terminat cu monotonia documentului 3 și, de comun acord, am declarat partajul echitabil. Urma să semnăm o convenție de separare, să așteptăm șase luni, pentru ca apoi să mergem împreună la tribunal și să punem, oficial, capăt uniunii noastre.
Nici unul dintre noi nu dorea să mai stea la discuții. Mi am luat haina și am plecat într o lungă plimbare pe străzile din Georgetown, întrebîndu mă cum fusese posibil ca viața să se schimbe atît de radical.
Erodarea căsniciei noastre fusese lentă, dar sigură. Schimbarea carierei fiecăruia dintre noi avusese efecte de șoc. Lucrurile mergeau mult prea repede, dar eram incapabil să le opresc.



14

Ideea anului sabatic a fost ucisă în fașă de către comitetul executiv. Deși era de presupus că nimeni nu trebuia să afle ce se întîmplă în ședințele secrete ale acelui grup, un Rudolph foarte sumbru mi a comunicat că s ar fi creat un precedent nedorit, într o firmă atît de mare, asigurarea unui an de pauză pentru un asociat ar fi putut duce la apariția multor certuri din partea altor nemulțumiți.
Nu exista nici o soluție de rezervă. Dacă ieșeam pe ușă, puteam fi sigur că o vor trînti în urma mea.
— Ești sigur că știi ce faci? mă întrebă el, rămas în picioare în fața biroului meu. Pe podea, lîngă el, tronau două cutii mari de carton. Polly începuse deja să împacheteze mărunțișurile care îmi aparțineau.
— Sînt sigur, i am zîmbit. Nu ți face griji pentru mine.
— Eu am încercat.
— Mulțumesc, Rudolph.
A plecat, clătinînd din cap.
După ofensiva lui Claire, cu o seară înainte, nu mai reușisem să mă gîndesc la anul sabatic. Alte gînduri mai urgente mă copleșeau. Eram pe punctul de a divorța și devenisem, la rîndul meu, un om singur, fără adăpost. Brusc, am început să mi fac griji pentru un apartament nou, ca să nu mai vorbesc de slujba nouă, biroul și viitoarea carieră. Am închis ușa și am început să studiez secțiunea de afaceri imobiliare, dosarele secrete.
Puteam vinde mașina, ca să scap de rata lunară de 480 de dolari. Mi aș fi cumpărat o mașină la mîna a doua, pe care să o asigur pentru o sumă grasă și să aștept să dispară în întunecimea noului meu cartier. Dacă doream un apartament decent în capitală, era limpede că, în cea mai mare parte, noul meu salariu avea să se ducă pe chirie.
Mi am luat pauza de prînz mai devreme și am pierdut două ore alergînd prin centrul orașului după un apartament. Cel mai ieftin era o fundătură, cu o chirie de o mie o sută de dolari pe lună, mult prea mult pentru un avocat al străzii.


Încă un dosar mă aștepta, la întoarcere; simplu, maroniu, tipic avocățesc, fără nimic scris pe copertă. Așezat pe birou, în același loc ca și primul. În interior, două chei fixate cu bandă adezivă pe partea stingă și o notă bătută la mașină, prinsă cu o agrafa în dreapta. Nota cuprindea următoarele:
"Cheia de deasupra este de la ușa biroului lui Chance. Cheia de dedesubt este de la sertarul de sus al fișierului de sub fereastră. Copiază și pune totul la loc. Atenție, Chance e foarte suspicios. Aruncă cheile."
Polly își făcu apariția pe neașteptate, așa cum se întîmpla adesea; nici o bătaie în ușă, nici un sunet, doar o prezență fantomatică în cameră. Era bosumflată și nu îmi dădea atenție. Lucram împreună de patru ani și se pretindea răvășită de plecarea mea. Nu eram chiar așa de apropiați. Putea să și găsească un alt șef în numai cîteva zile. Era o persoană foarte drăguță, dar numai la ea nu mi stătea gîndul.
Am închis repede dosarul, neștiind dacă îl văzuse. Am așteptat o clipă, în timp ce ea își făcea de lucru cu cutiile mele. N a făcut nici un comentariu — dovadă clară a faptului că nu l observase. Dar, cum putea vedea din hol tot ce se întîmpla în biroul meu, nu mi puteam imagina cum ar fi putut Hector, sau oricine altcineva, să intre și să iasă fără să fie văzut.
Barry Nuzzo, ostatic alături de mine și prieten, trecu pe la birou pentru o discuție serioasă cu mine. Închise ușa și ocoli cutiile. Eu nu doream să discut despre plecarea mea, așa că i am vorbit despre Claire. Soția lui și Claire erau, amîndouă, din Providence, fapt care părea, în mod ciudat, de o importanță aparte la Washington. Ne întîlniserăm cu ei de cîteva ori în ultimii ani, dar prietenia de grup avusese aceeași evoluție ca și căsnicia mea.
Se arătă surprins, apoi trist, dar reuși să păstreze aparențele.
— Ai o luna proastă, îmi spuse. Îmi pare rău.
— Căderea asta durează de multă vreme, i am răspuns.
Am vorbit despre zilele bune de altădată, despre cei care veniseră și plecaseră. Nu catadicsiserăm să discutăm despre întîlnirea cu "Domnul" la o bere, ceea ce, dintr o dată, mi se părea ciudat. Doi prieteni se confruntă împreună cu moartea, scapă cu bine și sînt prea ocupați ca să se ajute să treacă peste șocul ulterior.
Pînă la urmă, am ajuns și la subiectul cel mai important; cutiile din mijlocul podelei făceau imposibilă evitarea lui. Am înțeles că incidentul fusese motivul acestei conversații.
— Îmi pare rău că te am dezamăgit, spuse el.
— Ei, nu ți face griji, Barry.
— Nu, vorbesc serios. Ar fi trebuit să fiu aproape de tine.
— De ce?
— Pentru că e clar că ți ai pierdut mințile, spuse el, rîzînd. Încercam să savurez umorul lui.
— Da, sînt cam nebun în clipa asta, presupun, dar o să mi treacă.
— Nu, zău așa, am auzit că ai probleme. Am încercat să te caut săptămîna trecută, dar plecaseși. Am fost îngrijorat în privința ta, dar trec printr o perioadă cumplită, știi tu, ca ntotdeauna.
— Știu.
— Îmi pare sincer rău că nu am fost aici, Mike. Îmi pare rău.
— Fii serios. Încetează.
— Toți ne am speriat cumplit, dar tu ai fi putut fi lovit.
— Ne ar fi putut omori pe toți, Barry. Daca dinamita era adevărată și nu l nimereau, bum! Să nu ne mai gîndim.
— Ultimul lucru de care îmi aduc aminte este că, în timp ce noi ne chinuiam să ieșim afară, tu erai plin de sînge și țipai așa că am crezut că ai fost lovit. Noi am ieșit afară, rînd pe rînd, alții ne luau în brațe, țipau și am așteptat explozia. M am gîndit: Michael e tot acolo și e rănit. Ne am oprit lîngă lifturi. Cineva ne a tăiat legăturile de la mini și m am întors, la timp ca să te văd cînd te au luat polițiștii. Þin minte sîngele. Era foarte mult sînge, fir ar să fie.
Nu i am răspuns. Avea nevoie să se confeseze. Într o oarecare măsură, își ușura conștiința. Îi putea raporta, lui Rudolph și altora, că măcar încercase să mă convingă să renunț.
— Tot drumul, pînă jos, m am întrebat fără încetare: Oare Mike a fost lovit? Oare Mike a fost lovit? Nimeni nu știa. A trecut o oră întreagă pînă ce ni s a spus că ești bine. Aveam de gînd să te sun cînd ajung acasă, dar copiii nu m au lăsat în pace nici o clipă. Trebuia să o fac.
— Nu ți face probleme.
— Îmi pare rău, Mike.
— Te rog, nu mai spune asta. S a terminat, gata. Puteam vorbi zile întregi și nu s ar fi schimbat nimic.
— Cînd te ai hotărît să pleci?
A trebuit să reflectez o clipa pentru a i răspunde. Răspunsul sincer era: duminică, în momentul în care Bill a tras cearșafurile și l am văzut pe micuțul meu Ontario, care își găsise, în sfîrșit, liniștea. Atunci și acolo, în morga orașului, am devenit alt om.
— În weekend, i am răspuns, fără alte explicații. Nici nu avea nevoie de așa ceva.
A clătinat din cap, de parcă cutiile de carton ar fi fost acolo mai ales din vina lui. Am hotărît să l ajut.
— Nu m ai fi putut opri, Barry. Nimeni nu ar fi putut să o facă.
Atunci a început să dea din cap, în semn de aprobare, pentru că, într un fel, înțelesese. Cînd vezi un pistol în față, timpul se oprește și apar prioritățile — Dumnezeu, familia, prietenii. Banii rămîn pe ultimul loc. Firma și cariera par tot mai îndepărtate cînd auzi ticăitul ceasului și te gîndești că ar putea fi ultima zi din viața ta.
— Dar tu? l am întrebat. Tu ce mai faci?
Firma și cariera rămîn departe doar pentru cîteva ore scurte.
— Joi am început un proces. De fapt, tocmai îl pregăteam, cînd ne a întrerupt "Domnul". Nu i puteam cere judecătorului o amînare, deoarece clientul aștepta de patru ani să se stabilească data procesului. Așa că am intrat în priză, am început procesul și nu ne am mai oprit motoarele. Procesul ne a salvat.
Sigur că așa s a întîmplat. Munca te vindecă, te salvează chiar și la Drake & Sweeney. Îmi venea să mă prăpădesc de ris, pentru că în urmă cu două săptămîni și eu aș fi gîndit la fel.
— Bravo, am zis. Ce frumos. Prin urmare totul e în regulă?
— Normal.
Era avocat de litigii, un mascul feroce, cu pielea de Teflon. Însă avea trei copii, așa că nu și putea permite luxul unei devieri la treizeci și nu știu cîți de ani.
Timpul lui era prețios. Ne am strîns mîinile, ne am îmbrățișat și ne am făcut obișnuitele promisiuni de a păstra legătura.


Am ținut ușa închisă ca să pot să mă uit în dosar și să decid ce era de făcut. Curind am început să fac presupuneri. În primul rind, cheile trebuiau să se potrivească. În al doilea rînd, nu putea fi o cursă; nu știam să am dușmani și, oricum, mă pregăteam să plec. Trei, dosarul se afla, într adevăr, în birou, în sertarul fișetu lui de sub fereastră. Patru, era posibil să l iau fără să fiu prins. Cinci, putea fi copiat în timp scurt. Șase, putea fi retumat după aceea, ca și cum nu s ar fi întîmplat nimic. Șapte, și asta era cel mai important, conținea într adevăr dovada aceea nenorocită.
Mi am scris toate astea pe un blocnotes. Scoaterea unui dosar reprezenta un motiv pentru concedierea imediata, dar nu mi păsa de asta. Același lucru era valabil și în privința prinderii mele în biroul lui Chance, nu aveam dreptul să cotrobăi acolo.
Copierea dosarului reprezenta o provocare. Cum nici un dosar al firmei nu avea mai puțin de cîțiva centimetri grosime, exista posibilitatea să am nevoie de o sută de foi xerox, în cazul în care ăș fi copiat totul. Trebuia să stau în fața aparatului cîteva minute, expus. Asta ar fi fost prea periculos. Secretarele și funcționarii se ocupau cu copiatul, nu avocații. Mașinile erau concepute după înalte tehnologii, complicate, și, fără îndoială, riscam să se blocheze la prima apăsare de buton. În plus, erau codificate — trebuia să apeși niște butoane, pentru ca fiecare copie să încarce nota de plată a unui client. Iar aparatele se aflau în spații deschise. Nu mi aminteam să fi văzut măcar unul singur într un colț. Poate că aș fi găsit unul, într o altă secție a firmei, dar prezența mea acolo ar fi trezit suspiciuni.
Trebuia să ies din clădire cu dosarul asupra mea, adică să fiu la un pas de un delict. N aș fi furat dosarul, ci doar l aș fi împrumutat
La ora patru, am trecut prin secția de imobiliare cu mînecile suflecate, ținînd în brațe un teanc de dosare, ca și cum aș fi avut treburi serioase pe acolo. Hector nu era la locul lui. Braden Chance era la birou, cu ușa întredeschisă, țipînd strident la telefon. O secretară mi a zîmbit cînd am trecut pe lîngă ea. N am văzut nici o cameră video de securitate pe sus. La unele etaje erau destule; la altele, nu. Cine să fure secrete din domeniul imobiliar?
Am plecat la ora cinci. Mi am cumpărat sandvișuri de la un fast food și m am îndreptat spre noul meu serviciu.


Partenerii mei erau încă acolo, așteptîndu mă. Sofia îmi adresă chiar un zîmbet cînd îmi dădu mîna, dar numai pentru o clipa.
— Bine ai venit la bord, spuse Abraham cu gravitate, de parcă n aș fi urcat pe un vas ce se pregătea să se scufunde.
Mordecai îmi făcu semn cu brațele spre o camera micuță de lîngă biroul lui.
— Ce zici de asta? mă întrebă el. Apartamentul E.
— Frumos, i am spus, pășind în noul meu birou. Avea cam jumătate din mărimea celui din care tocmai plecasem. Masa de lucru de la firmă nu ar fi avut loc acolo. Patru fișete, fiecare de altă culoare, erau sprijinite de un perete. Camera era luminată de un simplu bec care atîrna din tavan. Nu se vedea nici un telefon.
— Îmi place, am spus, și nu mințeam.
— Mîine îți punem și telefon, spuse el, trăgînd jaluzeaua peste fereastra simplă. Ultimul care a lucrat aici a fost un avocat tînăr, pe nume Banebridge.
— Ce s a întîmplat cu el?
— N a rezistat din cauza banilor.
Se înnopta și Sofia părea nerăbdătoare să plece. Abraham se retrase în biroul lui. Împreună cu Mordecai, am mîncat la biroul lui sandvișurile pe care le adusesem eu și cafeaua proaspătă făcută de el.
Copiatorul era unul masiv, fabricat în anii '80, fără panouri codificate și ceilalți clopoței și semnale preferate la fosta mea firmă. Copiatorul era amplasat într un colț, lîngă una dintre cele patru mese de lucru pe care erau puse dosarele vechi.
— La ce oră pleci diseară? l am întrebat pe Mordecai, printre înghițituri.
— Nu știu. Cam într o oră, așa cred. De ce?
— De curiozitate. Mă întorc la Drake & Sweeney vreo două ore, pentru treburi de ultimă oră pe care vor să le termin. Pe urmă, aș vrea să aduc o parte din mărunțișurile mele de la firmă aici, diseară. Se poate?
Mordecai mesteca o îmbucătură. Deschise un sertar, trase de acolo un lanț pe care se aflau trei chei și îl aruncă spre mine.
— Poți să vii și să pleci cînd dorești, îmi spuse.
— Sînt în siguranță?
— Nu. Așa că fii atent Parchează în față, cît mai aproape de ușa de la intrare. Mergi repede. Încuie te înăuntru.
Probabil că observase groaza oglindită în ochii mei, căci adăugă:
— Obișnuiește te cu asta. Fii deștept.
M am îndreptat rapid, ca un tip deștept ce eram, spre mașină, la șase și jumătate. Trotuarul era pustiu; nici huligani, nici focuri de armă, nici măcar o zgîrietură pe mașină. Mă simțeam mîndru de mine cînd am deschis portiera și am plecat. Poate că eram în stare să supraviețuiesc pe străzi.


Drumul cu mașina înapoi pînă la Drake & Sweeney mi a luat unsprezece minute. Dacă aveam nevoie de o jumătate de oră ca să copiez dosarul lui Chance, însemna că l aș fi ținut cam o oră. Cu condiția ca totul să meargă bine. Iar el nu avea să afle niciodată. Am așteptat pînă la opt, apoi am pornit, cu un aer firesc, spre secția imobiliară, suflecîndu mi din nou mînecile, ca și cum munceam din greu.
Holurile erau pustii. Am bătut la ușa lui Chance, fără să primesc răspuns. Ușa era încuiată. Am verificat toate birourile, pe rind, bătînd mai întîi încet, apoi mai tare, pentru ca în final să rotesc minerul. Cam jumătate dintre ele erau încuiate. În dreptul fiecărui colț al holului, verificam dacă există camere video. M am uitat prin sălile de ședințe și secretariate. Nu era nici țipenie. Cheia de la ușa lui era exact ca a mea, de aceeași culoare și mărime. Mergea perfect și m am trezit, dintr o dată, într un birou întunecat, întrebîndu mă dacă să aprind sau nu lumina. Cineva aflat în trecere n ar fi putut spune cu exactitate unde se aprinsese lumina și mă îndoiam că din hol se vede vreo rază de lumină pe sub ușă. In plus, era foarte întuneric și nu aveam lanternă. Am încuiat ușa, am aprins lumina și m am îndreptat spre fișierul de sub fereastră, pe care l am descuiat cu a doua cheie. În genunchi, am tras sertarul.
Erau zeci de dosare, toate legate de RiveiOaks, toate frumos aranjate, după cine știe ce metodă. Chance și secretara lui erau bine organizați — trăsătură foarte apreciată la firma noastră. Un dosar gros etichetat RiverOaks/TAG, Inc. L am scos cu grijă și am început să l răsfoiesc. Doream să fiu sigur că era dosarul de care aveam nevoie.
Pe hol, o voce masculină strigă "Hei!", speriindu mă de moarte.
O altă voce îi răspunse, cu cîteva uși mai sus, și cei doi începură o conversație, undeva, în imediata apropiere a ușii lui Chance. Vorbeau despre baschet. Despre "Bullets" și "Knicks".
Cu genunchii moi, m am îndreptat spre ușă. Am stins lumina și i am ascultat. Apoi, m am așezat, preț de zece minute, pe frumoasa canapea de piele a lui Braden. Dacă mă vedea cineva ieșind de acolo cu mîinile goale, nu se întîmpla nimic. Oricum, mai aveam de petrecut încă o zi la firmă. Normal, n aș fi pus mîna nici pe dosar.
Dar dacă mă vedea cineva cu dosarul? Dacă urma o confruntare, o încurcam.
Furios, am reflectat la ambele posibilități, constatînd că puteam fi prins în orice caz. Ai răbdare, îmi spuneam. Vor pleca. Baschetul a fost urmat de fete; nici unul dintre cei doi nu părea să fie căsătorit, erau probabil funcționari de la Facultatea de Drept din Georgetown, care lucrau aici noaptea. Curînd, vocile, s au îndepărtat.
Pe întuneric, am încuiat fișierul și am luat dosarul. Cinci minute, șase, șapte, opt. Am deschis încet ușa, am scos capul afară și m am uitat în ambele direcții. Pe hol, nu era nimeni. M am furișat afară, am trecut de biroul lui Hector și m am îndreptat spre recepție cu pași grăbiți, încercînd să par cît mai natural.
"Hei!" strigă cineva din spate. Am dat un colț și am privit înapoi suficient de rapid pentru a vedea un tip care venea după mine. Ușa cea mai apropiată dădea spre o mică bibliotecă. M am strecurat înăuntru; spre norocul meu, era cufundată în întuneric. Am mers printre șirurile de cărți, pînă cînd am găsit o altă ușă, la celălalt capăt. Am deschis o și, dincolo de un hol micuț, am văzut semnul de ieșire deasupra unei uși. Am ieșit în fugă. Gîndindu mă că aș fi ajuns mai repede jos decît sus, am coborît în goană, cu toate că biroul meu se afla cu două etaje mai sus. Dacă din întîmplare omul acela mă recunoscuse, s ar fi putut duce acolo după mine.
Am ieșit în holul de la parter cu răsuflarea tăiată, fără haină, nedorind să fiu văzut de nimeni, mai ales de paznicii postați lîngă lifturi, pentru a nu lăsa să treacă și alți oameni ai străzii. M am îndreptat spre o ieșire laterală, aceeași pe care, împreună cu Polly, o folosisem pentru a i evita pe reporteri, în seara în care "Domnul" fusese împușcat. Afară era foarte frig și ploua ușor peste mine cînd am alergat spre mașină.


Gîndurile unui hoț începător, care nu și a făcut bine treaba. Fusese o prostie. M au prins? Nimeni nu m a văzut ieșind din biroul lui Chance. Nimeni nu știa că port cu mine un dosar care nu mi aparține.
Nu trebuia să fug. Cînd bărbatul acela a strigat după mine, trebuia să mă opresc, să vorbesc cu el, să mă port ca și cum toate erau la locul lor și, dacă dorea să vadă dosarul, să l reped și să l trimit la plimbare. Probabil că era unul dintre funcționarii insignifianți pe care îi auzisem mai devreme.
Dar de ce țipase așa? Dacă nu mă cunoștea, de ce încerca să mă oprească, de la celălalt capăt al holului? Am intrat pe bulevardul Massachusetts, grăbit să fac copiile și să înapoiez, cumva, dosarul. Mai lucrasem și altădată toată noaptea și, dacă trebuia să aștept pînă la trei dimineața ca să mă strecor din nou în biroul lui Chance, așa aveam de gînd să fac.
M am relaxat puțin. Caloriferul din mașină mergea la maximum.
N aveam de unde sa știu ca urmărirea unor traficanți de droguri fusese ratata, că un polițist fusese ucis și că Jaguarul unui traficant venea în cea mai mare viteza dinspre Strada 18. Aveam verde pe Strada New Hampshire, dar băieții care îl împușcaseră pe polițist nu și făceau probleme cu regulile de circulație. Ca prin vis, am zărit Jaguarul în stînga mea, apoi sacul pneumatic mi a explodat în față.
Cînd mi am revenit, portiera din dreptul șoferului îmi împungea umărul sting. Fețe tuciurii se holbau la mine prin geamul spart Am auzit sirene și am leșinat din nou.
Unul dintre asistenții medicali mi a desfăcut centura de siguranță și, împreună cu altcineva, m a tras afară, peste consolă, pe portiera din dreptul scaunului pentru pasager. Nu se vede sînge, comenta cineva.
— Puteți merge? m a întrebat asistentul.
Mă dureau coastele și umărul. Am încercat să mă ridic, dar nu mă țineau picioarele.
— Sînt bine, am răspuns, așezîndu mă pe marginea tărgii. În spatele meu se întîmpla ceva, dar n am putut să mă întorc. M au legat de targa și, urcînd în ambulanță, am zărit Jaguarul răsturnat și înconjurat de polițiști și medici.
Bolboroseam întruna că sînt bine, sînt bine, iar ei îmi verificau tensiunea. Am pornit la drum; sirena nu se mai auzea.
M au dus la camera de urgențe a Spitalului universitar George Washington. Radiografiile nu au relevat nici o fractură, de nici un fel. Eram plin de vînătăi și mă durea tot trupul. M au îndopat cu calmante și m au trimis într o rezervă.
M am trezit cîndva, în cursul nopții. Claire dormea într un scaun, lîngă patul meu.



15

Claire a plecat înainte de ivirea zorilor. Un bilet drăgălaș, lăsat pe noptieră, îmi spunea că trebuie să și facă rondul și că se va întoarce către ora zece. Vorbise cu doctorii și aveam toate șansele să nu mor.
Păream cît se poate de normali și fericiți, un cuplu unit prin devoțiune reciprocă. Am adormit din nou, întrebîndu mă de ce oare ne aflam în plin proces de divorț.
O soră medicală m a trezit la ora șapte și mi a dat biletul. L am recitit, pe cînd femeia spunea ceva despre vreme — lapoviță și zăpadă — și îmi lua tensiunea. I am cerut un ziar. Mi l a adus, o jumătate de oră mai tîrziu, împreună cu fulgii de cereale. Întîmplarea era menționată pe prima pagină a secțiunii Metro. Polițistul de la secția Narcotice fusese împușcat de cîteva ori, în cursul schimbului de focuri; starea sănătății lui era gravă. Ucisese un traficant. Al doilea era șoferul Jaguarului, care murise în accident, în circumstanțe ce urmau să fie cercetate. Despre mine nu se spunea nimic, ceea ce era foarte bine.
Dacă n aș fost implicat în accident, întîmplarea ar fi rămas un schimb obișnuit de focuri între poliție și traficanții de droguri, ignorat și necitit de mine. Bun venit în lumea atrăzii. Am încercat să mă conving că același lucru i s ar fi putut întîmpla oricărui angajat din capitală, dar nu păcăleam pe nimeni. Faptul că mă aflam în acea parte a orașului, după lăsarea întunericului, era un mod de a intra singur în bucluc.
Brațul stîng îmi era umflat și începuse să se învinețească — umărul stîng și omoplatul erau înțepenite și dureroase la atingere. Coastele mă dureau atît de tare, încît abia puteam să mă mișc și să respir. Am reușit cu greu să ajung pînă la toaletă; mi am desfăcut bandajul și mi am văzut fața. Sacul pneumatic este ca o mică bombă. Impactul afectează fața și pieptul. Dar efectele erau minime: nasul și ochii puțin umflați, buza de sus cu forma ușor modificată. Nimic care să nu se rezolve în cursul acelui weekend.
Sora se întoarse cu alte medicamente. I am cerut să mi explice ce era fiecare, apoi am refuzat întreaga colecție. Medicamentele erau pentru calmare și imobilizare, iar eu aveam nevoie de un cap limpede. Doctorul și a făcut apariția la șapte și jumătate, pentru un control rapid. Cum nu aveam răni sau fracturi, orele mele ca pacient erau numărate. Mi a propus să mai fac un rînd de radiografii, pentru siguranța. Am încercat să refuz, dar discutase deja această problemă cu soția mea.
Așa că am mai șchiopătat o eternitate prin cameră, verificîndu mi părțile afectate ale trupului, ascultînd știrile dimineții și sperînd să nu apară nimeni care să mă vadă în halatul galben decolorat.


Găsirea unei mașini avariate în District e un chin, mai ales dacă pornești căutările atît de repede după un accident. Am început cu cartea de telefoane, singura mea sursă, și jumătate din numerele pe care le am format au rămas fără răspuns. La cealaltă jumătate mi s a răspuns cu mare indiferență. Era devreme și timp unt. Era vineri, de ce să se complice?
Majoritatea mașinilor avariate ajung într o parcare de pe Strada Rasco, în nord estul orașului. Am aflat asta de la o secretară a Secției Centrale de poliție. Lucra la controlul animalelor; eu formam la întîmplare numerele poliției. Uneori, se întîmpla ca mașinile să fie duse în altă parcări, și era foarte posibil ca a mea să fie încă în camionul de transport. Camioanele aparțineau unor firme private, mi a explicat femeia, și din cauza asta apăreau mereu probleme. Lucrase și ea, cu cîtva timp în urmă, la circulație, dar ura mediul acela.
M am gîndit la Mordecai, noua mea sursă de informații legate de stradă. Am așteptat pînă la ora noua ca să l sun. I am povestit ce se întîmplase, l am asigurat că sînt în formă foarte bună, deși mă aflam la spital, și l am întrebat cum se poate găsi o mașină avariată. Avea cîteva idei.
Am sunat o pe Polly cu aceeași poveste.
— Nu vii la birou? mă întrebă ea, cu vocea tremurînd.
— Sînt la spital, Polly. Mă asculți?
Am simțit o ezitare din partea ei, care îmi confirma temerile, îmi imaginam tortul și castronul de punci alăturat, probabil într o sală de ședințe, pe masă, cu cincizeci de oameni adunați împrejur, propunînd toasturi și prezentînd mici discursuri despre cît de minunat eram. Groaznic. Eram decis să evit ceremonia propriei mele plecări.
— Cînd ieși de acolo? mă întrebă ea.
— Nu știu. Poate că mîine.
Era o minciună; ieșeam înainte de prînz, cu sau fără acordul echipei de medici.
Altă ezitare. Tortul, punciul, discursurile importante din partea unor oameni ocupați, poate chiar vreo două cadouri. Cum să se descurce ea?
— Îmi pare rău, îmi spuse.
— Și mie. M a căutat cineva?
— Nu. Încă nu.
— Bine. Te rog, spune i lui Rudolph de accident; am să l sun eu, mai tîrziu. Trebuie să închid. Mai am de făcut niște controale.


Așa a luat sfîrșit cariera mea, odată promițătoare, la firma Drake & Sweeney. Am lipsit la petrecerea organizată în onoarea retragerii mele. Eram eliberat de lanțurile servilismului corporativ și de banii lui. Fusesem lăsat să mi urmez conștiința. M aș fi simțit grozav, dacă n ar fi fost cuțitul care parca îmi străpungea coastele la fiecare mișcare.
Claire a apărut după unsprezece. A stat de vorbă cu doctorul în hol. Îi auzeam, vorbind în jargonul lor. Au intrat amîndoi în rezervă, mi au anunțat împreună externarea și eu m am îmbrăcat cu hainele curate pe care Claire mi le adusese de acasă. M a dus cu mașina pînă acolo, într o scurtă călătorie în care nu ne am vorbit. Nu exista nici o șansă de împăcare. De ce ar fi schimbat un accident lucrurile? Ea era acolo ca prietenă și doctor, nu ca soție.
Mi a făcut supă de roșii și m a ajutat să mă culc pe canapea. Mi a așezat medicamentele pe tejgheaua din bucătărie, mi a dat indicațiile necesare și a plecat.
Am rămas pe loc timp de zece minute, destul ca să manînc jumătate din porția de supă și niște săratele, apoi m am așezat la telefon. Mordecai nu aflase nimic.
Trecînd în rețeaua neoficială, am început să sun agenții imobiliari și servicii cu oferte de locuințe. Am închiriat o limuzină. Am făcut un duș lung, fierbinte, care să mi mai aline trupul lovit.
Șoferul limuzinei se numea Leon. M am așezat pe scaunul din față, lîngă el, făcînd eforturi să nu gem și să nu mă strîmb la fiecare denivelare de drum.
Nu mi puteam permite un apartament frumos, dar măcar îmi doream să fiu singur. Leon avea cîteva idei. Ne am oprit în dreptul unui stand de ziare și am luat două broșuri gratuite cu oferte de locuințe în District.
După părerea lui Leon, în momentul acela — lucru care se putea schimba în șase luni — o zonă bună de locuit era Adams Morgan, de la Dupont Circle spre nord. Era un cartier foarte cunoscut, prin care trecusem de multe ori, fără să mi doresc vreodată să mă opresc și să l cercetez mai îndeaproape. De o parte și de alta a străzilor se aliniau case terasate, în stilul începutului de secol, încă nelocuite, ceea ce, în Districtul Columbia, însemna o vecinătate nemaipomenită. După spusele lui Leon, barurile și cluburile de acolo erau foarte căutate și tot acolo se găseau și cele mai bune restaurante noi. Zonele mai dubioase își făceau apariția chiar după colț și, bineînțeles, trebuia să fii foarte atent. Dar, dacă oamenii importanți, senatorii, de exemplu, erau atacați chiar pe dealul Capitoliului, nu te puteai considera în siguranță nicăieri.
Îndreptîndu se spre Adams Morgan, Leon se trezi, brusc, în fața unei spărturi în asfalt mai mari decît toată mașina lui. Am trecut peste ea, sărind în sus cîteva secunde și aterizînd din nou, dur, pe scaune. Nu mi am putut opri un țipăt căci, în cădere, toată partea stîngă a pieptului mi a fost străfulgerată de durere.
Leon s a speriat. A trebuit să i spun adevărul, adică unde îmi petrecusem noaptea. A încetinit considerabil și a devenit agentul meu imobiliar. M a ajutat să urc scările primului bloc la care ne am oprit — un apartament jalnic, din al cărui covor răzbătea, inconfundabil, miros de urină de pisică. Fără ocolișuri, Leon i a spus proprietarului că ar trebui să i fie rușine să prezinte apartamentul în asemenea condiții.
A doua oprire a fost în fața unui bloc de cinci etaje și am reușit cu greu să ajung pînă sus. Nu exista lift. Nici căldura nu excela. Leon i a mulțumit, politicos, proprietarului.
Următorul se afla la al patrulea etaj, însă într un bloc cu un lift frumos, curat. Clădirea se afla pe Wyoming, o stradă plăcută, umbrită de pomi, la doi pași de Connecticut. Chiria era de cinci sute cincizeci de dolari pe lună și am fost de acord încă înainte de a vedea apartamentul. Îmi era din ce în ce mai rău și nu puteam să nu mă, gîndesc la calmantele pe care le lăsasem pe tejgheaua din bucătărie, așa că eram gata să închiriez orice.
Trei camere micuțe, într o mansarda cu tavane unghiulare, o baie cu o instalație sanitară ce părea să meargă bine, podele curate și, parțial, vedere la stradă.
— Îl închiriem, îi spuse Leon proprietarului.
Eu mă sprijineam de canatul ușii, gata să cad. Am coborît la subsol, într un mic oficiu, am semnat grăbit actele de închiriere și am scris un cec de depozit pentru chiria primei luni.
Îi spusesem lui Claire că voi pleca înainte de sfirșitul săptamînii. Eram hotărit să mă țin de cuvînt.
Dacă cumva Leon se mira cum de mă mut din elegantul Georgetown într o hrubă de pe Adams Morgan, nu m a întrebat totuși nimic. Era prea profesionist. M a adus înapoi acasă și m a așteptat în mașină pînă ce mi am înghițit medicamentele și am tras un pui de somn.


Telefonul suna undeva în somnul meu îngreunat de medicamente. M am tîrît, greoi, pînă la el și am reușit să răspund.
— Credeam că ești la spital, se auzi vocea lui Rudolph.
I am auzit glasul, l am recunoscut, dar mintea îmi era în continuare încețoșată.
— Am fost, i am răspuns, cu limba împleticită. Acum, nu mai sînt. Ce dorești?
— Þi am simțit lipsa, în această după amiază.
Ah, da. Spectacolul cu punci și tort.
— N am plănuit să sufăr un accident de mașină, Rudolph. Te rog să mă ierți.
— Multă lume a dorit să și ia rămas bun de la tine.
— Pot să mă sune la telefon. Spune le să mi trimită un fax.
— Te simți groaznic, nu?
— Da, Rudolph. Mă simt ca unul care tocmai a fost lovit de o mașină.
— Iei medicamente?
— Ce ți pasă?
— Iartă mă. Uite despre ce e vorba. Braden Chance a trecut pe la mine, la birou, acum o oră. Vrea neapărat să vorbească cu tine. Ciudat, nu ti se pare? Ceața de pe creier se risipi imediat; dintr o dată, gîndeam mult mai limpede.
— Ce să vorbească cu mine?
— N a vrut să mi spună. Dar te caută.
— Spune i că am plecat.
— Așa am și făcut. Scuză mă pentru deranj. Treci pe aici, dacă ai o clipă liberă. Mai ai încă destui prieteni pe aici.
— Mulțumesc, Rudolph.
Mi am îndesat medicamentele în buzunare. Leon moțăia în mașină. Am pornit în viteză și l am sunat pe Mordecai. Găsise raportul accidentului; transportul mașinii fusese făcut de firma Hundley Towing. La majoritatea telefoanelor lor, răspundea robotul. Străzile erau acoperite de mîzgă, aveau loc multe accidente, așa că firmele de descongestionare erau foarte solicitate, în sfîrșit, pe la trei, mi a răspuns un mecanic, dar s a dovedit că nu îmi putea fi de nici un folos.
Leon a găsit firma Hundley pe Rhode Island, în apropiere de Strada 7. În vremuri mai bune, fusese și stație de benzină cu service complet, acum însă era un simplu garaj, cu serviciu de remorcare, parcare de mașini uzate și un trailer de închiriat. Bare negre, metalice, tronau la fiecare fereastră. Leon opri cît putu de aproape de intrare. „Fii cu ochii în patru", i am spus coborînd din mașină și repezindu mă în garaj. Ușa batantă mă lovi din spate, rănindu mă la brațul stîng. M am chircit de durere. Un mecanic îmbrăcat într o salopetă plină de grăsime a apărut de după zid, privindu mă încruntat
I am explicat de ce mă aflam acolo. Omul găsi un registru și începu să studieze niște documente. În spate, se auzeau glasuri și înjurături — cu siguranță că dădeau cu zarurile, beau whisky și, probabil, vindeau droguri.
— E la poliție, îmi spuse omul, fără să și ridice ochii de pe documente.
— Ai idee de ce?
— Nu prea. A avut loc vreun delict, ceva?
— Da, dar mașina mea nu a fost implicată.
Mă privi indiferent. Îi ajungeau problemele lui.
— Ai idee unde ar putea fi? l am întrebat, încercînd să fiu amabil.
— Cînd le sechestrează, le duc de obicei într o parcare de pe Georgia, la nord de Howard.
— Cîte parcări are orașul ăsta?
— Mai multe, răspunse el, ridicînd din umeri. Se întoarse și dispăru din nou.
Am deschis ușa de la intrare cu grijă și m am repezit la mașina lui Leon.
Se lăsase întunericul cînd am găsit parcarea — o parcelă mare, împrejmuită cu gard de sîrmă ghimpată. Înăuntru, sute de mașini avariate, puse la întîmplare, unele așezate chiar peste altele.
Leon rămase lîngă mine, pe trotuar, privind prin gard. "Acolo", i am arătat. Lexus ul era parcat în apropierea unei gherete, cu fața spre noi. Aripa stingă din față fusese distrusă de impact. Bara dispăruse; motorul era expus și strivit
— Sînteți foarte norocos, îmi spuse Leon.
Lîngă Lexus era Jaguarul, cu tavanul aplatisat și toate geamurile sparte.
În gheretă era amenajat un fel de birou, dar era închis, cu lumina stinsă. Poarta era închisă cu lanțuri grele. Sîrma ghimpată lucea de ploaie. Niște tipi periculoși își făceau de lucru prin apropiere, lîngă colț.
— Să plecăm de aici, am spus.
Leon m a dus pînă la Aeroportul Național, singurul loc de unde știam precis că pot închiria o mașină.


Masa era pusă; mîncarea chinezească adusă la comandă se încălzea pe plita electrică. Claire mă aștepta, oarecum îngrijorată, deși era imposibil să mi dau seama cît de mult. I am spus că a trebuit să mi închiriez o mașină, conform instrucțiunilor primite de la compania mea de asigurări. M a examinat ca un doctor adevărat și m a pus să iau o pastilă.
— Am crezut că ai să te odihnești, mi a spus.
— Am încercat. N am reușit. Sînt mort de foame.
Era ultima noastră masă împreună, ca soț și soție, și încheiam așa cum începusem, cu o gustare rapidă, preparată în altă parte.
— Cunoști pe cineva cu numele de Hector Palma? m a întrebat Claire, pe la jumătatea mesei.
Am înghițit cu greu.
— Da.
— A sunat acum o oră. A spus că e important să vorbească cu tine. Cine e?
— Un asistent de la firmă. Trebuia să mi petrec dimineața cu el, să studiem un caz. E în încurcătură.
— Sînt convinsă. Vrea să vă întîlniți diseară la nouă, la "Nathan's" pe Strada M.
— De ce într un bar? am murmurat eu.
— Nu mi a spus. Părea suspicios.
Mi a pierit pofta de mîncare, dar am continuat să mănînc, ca și cum nimic nu s ar fi întîmplat. Nici nu era nevoie. Lui Claire nici nu i păsa.


Am plecat pe jos spre Strada M, pe ploaia ușoară care se transforma în lapoviță și simțînd durerea la fiecare pas. Ar fi fost imposibil să găsesc un loc de parcare vineri seara. Speram să mi exersez puțin mușchii și să mi limpezesc mintea.
Întîlnirea asta nu prevestea nimic bun și, pe drum, mă pregăteam pentru ea. Mă gîndeam să mint, ca să mi acopăr urmele, apoi să recurg la alte minciuni, ca să le acopăr pe primele. Acum, după ce furasem, minciuna nu mai părea ceva grav. Hector putea fi trimis de firmă; exista posibilitatea să poarte cu el un microfon. Intenționam să l ascult cu atenție, fără să spun nimic. Barul lui Nathan era plin numai pe jumătate. Am ajuns cu zece minute mai devreme, dar Hector era acolo, așteptîndu mă într un mic separeu. Cînd m am apropiat, a sărit brusc de pe scaun și mi a întins mîna:
— Cred că tu ești Michael. Eu sînt Hector Palma, din secția imobiliară. Mă bucur să te cunosc.
Era un adevărat asalt, o explozie de personalitate care m a luat prin surprindere. I am strîns mîna, bătînd în retragere și i am spus ceva în genul: "E o plăcere să te cunosc".
Mi a făcut un semn spre separeu.
— Poftim, ia loc, a insistat, tot numai lapte și miere. M am aplecat ușor și m am strecurat pe banchetă.
— Ce ai pățit la față? m a întrebat el.
— Am pupat un sac pneumatic.
— Mda, am auzit despre accident, a spus el repede. Foarte repede. Te simți bine? a continuat. Ceva oase rupte?
— Nu, i am spus încet, încercînd să înțeleg unde bate.
— Am auzit că tipul celălalt a murit, a continuat el, abia lăsîndu mă să mi termin vorba.
El conducea conversația. Eu trebuia să mă adaptez.
— Da, era un traficant de droguri.
— Ce oraș! comentă el, la apariția chelnerului. Ce dorești să bei? mă întrebă Hector.
— O cafea neagră.
În acel moment, în timp ce încerca să se hotărască ce să comande, Hector îmi făcu semn pe sub masă.
— Ce bere aveți? îl întrebă pe chelner; era genul de întrebare care îi enerva cel mai mult. Omul își aținti privirea înainte și începu să turuie numele mai multor mărci.
Cînd îmi făcuse semne, îmi atrăsese atenția să l privesc în ochi. Protejat de silueta chelnerului și ținînd mîinile pe masă, îndoi ușor degetul arătător de la mîna dreaptă și arătă spre piept.
— Molson, anunță brusc și chelnerul plecă.
Avea un microfon ascuns și ceilalți stăteau la pîndă. Oriunde s ar fi aflat ei, nu puteau vedea prin chelner. Instinctiv, doream să mă răsucesc și să cercetez lumea din bar. Dar am rezistat tentației, în mare măsură grație gîtului meu înțepenit.
Asta era explicația salutului entuziast cu care mă întîmpinase, ca și cum nu ne am fi întîlnit niciodată pînă atunci. Hector fusese ținut pe jar toată ziua și nega totul.
— Eu sînt asistent în secția imobiliară, îmi explică el. L ai cunoscut pe Braden Chance, unul dintre partenerii firmei.
— Da.
Cum vorbele mele erau înregistrate, nu aveam de gînd să le ofer prea multe.
— În principal, lucrez pentru el. Cred că tu și cu mine am schimbat două cuvinte zilele trecute, cînd ai fost în vizită la biroul lui.
— Tot ce se poate. Nu mi amintesc să te fi văzut.
Am observat un zîmbet discret pe figura lui, o relaxare în jurul ochilor, nimic însă din ceea ce ar fi putut fi surprins de o cameră video. Pe sub masă, i am făcut și eu semn cu piciorul. Speram să ne armonizăm bine rolurile.
— Uite care e problema; motivul pentru care te am chemat este că lipsește un dosar din fișierul lui Braden.
— Eu sînt cel acuzat?
— Ei, nu, dar ești un posibil suspect. Era dosarul pe care l ai cerut cînd ai dat buzna în biroul lui, săptămîna trecută.
— Asta înseamnă că sînt într adevăr acuzat, am sărit eu, furios.
— Încă nu. Stai liniștit. Firma a întreprins o investigație amănunțită a problemei și nu facem decît să stăm de vorbă cu toți cei care ne vin în minte. Cum eu te am auzit cerîndu i lui Braden dosarul, firma mi a cerut să vorbesc cu tine. Nimic mai mult.
— Nu știu la ce te referi. Nimic mai mult.
— Nu știi nimic despre dosar?
— Sigur că nu. Ce rost ar avea să iau un dosar din biroul unui partener al firmei?
— Ai fi de acord să fii verificat cu un poligraf?
— Categoric, am răspuns, sigur pe mine și aproape indignat.
Nici mort nu aveam însă să accept un test la poligraf.
— Bine. Ni se cere tuturor să facem testul. Tuturor celor care au o legătură, cît de vagă, cu dosarul.
Sosirea berii și a cafelei ne a oferit o pauză pentru evaluare și reorganizare. Hector tocmai îmi spusese că e în mare bucluc. Un test la poligraf l ar fi nenorocit. Te ai întîlnit cu Michael Brock înainte de plecarea lui de la firmă? Ați discutat despre dosarul lipsă? I ai dat copii ale vreunui document luat din dosar? L ai ajutat să obțină dosarul lipsă? Da sau nu? întrebări dificile, cu răspunsuri simple. N ar fi reușit să supraviețuiască testului.
— Ne iau și amprentele, mai spuse el.
Rosti cuvintele încet, nu pentru a înșela vigilența microfonului, ci, mai degrabă, pentru a amortiza lovitura.
Nu avea efect. Gîndul că aș fi lăsat amprente nu mă preocupase cîtuși de puțin, nici înainte, nici după furt și nici de atunci încolo.
— Bine făc! am spus.
— De fapt, au luat amprente toată după amiaza. De pe ușă, de pe comutator și fișet. Au ieșit o mulțime.
— Sper că vor găsi vinovatul.
— Teribilă coincidența, să știi. Braden avea o sută de dosare în lucru la birou și singurul care lipsește e cel pe care tu doreai așa de mult să l vezi.
— Ce vrei să insinuezi?
— Spun și eu, așa. Ce coincidență!
Totul în beneficiul celor care ne ascultau. M am gîndit că n ar strica să intru și eu în joc.
— Nu mi place cum ai spus o, aproape că i am strigat. Dacă vrei să mă acuzi de ceva, n ai decît să te duci la poliție, să faci rost de un mandat și să mă percheziționezi. Altfel, ai face mai bine să ți păstrezi părerile tîmpite pentru tine.
— Poliția este deja implicată, spuse el foarte calm, tăindu mi tot elanul. Doar e vorba de un furt.
— Normal că e un furt. Du te și prinde hoțul și nu ți mai pierde timpul cu mine.
Sorbi pe ndelete din paharul de bere.
— Þi a dat cineva un set de chei de la biroul lui Braden?
— Bineînțeles că nu!
— Ei bine, au găsit un dosar gol pe biroul tău, cu un bilet despre cele două chei. Una de la ușă, cealaltă de la fișet.
— Habar n am de așa ceva, i am spus cît am putut de arogant și încercînd, între timp, să mi amintesc ultimul loc unde pusesem dosarul gol. Urmele mele erau din ce în ce mai clare. Fusesem învățat să gîndesc ca un avocat, nu ca un delincvent.
Hector sorbi din nou din pahar, fără să se grăbească; eu am mai luat o gură de cafea.
Se spusese destul. Mesajele fuseseră transmise, unul de către firmă, celălalt de către Hector însuși. Firma dorea dosarul înapoi, cu conținutul neatins. Hector dorea să știu că implicarea lui îl putea costa slujba.
Depindea de mine să l salvez. Puteam să aduc înapoi dosarul, să mărturisesc, să promit că nu va dispărea nimic, iar firma, probabil, m ar fi iertat. Fără consecințe neplăcute. Protejarea funcției lui Hector putea fi o condiție pentru retur narea dosarului.
— Mai e ceva? l am întrebat, decis dintr o dată să plec.
— Nimic. Cînd poți face testul cu poligraful?
— Te sun eu, ca să ți spun.
Mi am luat haina și am plecat.



16

Pentru motive pe care aveam să le înțeleg curind, Mordecai nu putea să i sufere pe polițiștii din District, cu toate că majoritatea erau negri. După părerea lui, erau duri cu cei fără adăpost și acela era etalonul pe care îl folosea, invariabil, pentru a măsura binele și răul.
Dar cunoștea cîțiva. Unul dintre ei era sergentul Peeler, despre care Mordecai spunea că "provine din stradă". Peeler lucra cu copiii handicapați, într un Centru comunitar din apropiere de Centrul legal și frecventau amîndoi aceeași biserică. Peeler avea multe cunoștințe și putea trage destule sfori pentru a mă ajuta în privința mașinii.
Sosi la Centru sîmbătă dimineața, puțin după nouă. Mordecai și cu mine ne beam cafeaua și încercam să ne încălzim cum puteam. Peeler nu lucra sîmbăta. Îmi dădea impresia că ar fi preferat să stea în pat.
Cu Mordecai la volan și vorbind întruna, în timp ce eu cu Peeler stăteam pe bancheta din spate, am străbătut străzile alunecoase pînă în nord est. Zăpada anunțată de dovedise doar o ploaie rece. Erau puține mașini pe străzi. Încă o dimineață rece de februarie; numai cei curajoși se aventurau pe trotuare.
Am parcat la colțul străzii, în apropiere de porțile închise cu lacătul ale parcării municipale din spatele arterei Georgia Avenue.
Peeler ne a rugat să l așteptăm în mașină. De unde ne aflam, vedeam ceea ce mai rămăsese din Lexus ul meu.
Peeler se îndreptă spre poartă, apăsă un buton și ușa gheretei se deschise. Un polițai mic, slab, cu umbrelă veni pînă în dreptul lui și schimbară cîteva cuvinte.
Peeler se întoarse la mașină, trînti portiera și își scutură picăturile de apă de pe umeri."
— Te așteaptă, îmi spuse el.
Am ieșit în ploaie, mi am deschis umbrela și m am îndreptat grăbit spre poartă, unde ofițerul Winkle mă aștepta fără cea mai mică umbră de umor sau bunăvoință. Scoase un teanc de chei, reuși, în sfîrșit, să le găsească pe cele trei care se potriveau la zăvor și spunîndu mi: "Pe aici", îmi deschise poarta. L am urmat pe drumul acoperit cu pietriș, evitînd, pe cît posibil, băltoacele de apă maronie, plină de noroi. Trupul mă durea la fiecare mișcare, așa că nu puteam să sar peste ele sau să le ocolesc cu gesturi prea bruște. Winkle se îndrepta direct spre mașina mea.
M am dus glonț la scaunul din față. Nici urmă de dosar. După o clipă de panică, l am găsit în spatele scaunului șoferului, intact, pe podea. L am apucat, gata de plecare. Nu aveam nici un chef să reflectez la pericolul prin care trecusem. Supraviețuisem și eram întreg, asta era tot ce conta. Aveam timp să mă cert cu compania de asigurări în săptămîna următoare.
— Ãsta e? mă întrebă Winkle.
— Da, i am răspuns, pregătindu mă s o iau din loc.
— Veniți cu mine.
Am intrat în gheretă unde, într un colț, un radiator cu butan huruia de zor, întîmpinîndu ne cu o pală de aer cald. Winkle alese unul dintre cele zece formulare prinse pe perete și începu să studieze din priviri dosarul pe care îl țineam în mînă.
— Dosar maroniu de carton, rosti el, și începu să scrie. Cam de cinci centimetri grosime.
Eu îl strîngeam la piept, de parcă ar fi fost de aur.
— Are nume?
Nu mi puteam permite să protestez. O singură remarcă nepotrivită și o încurcam.
— De ce vă trebuie? l am întrebat.
— Puneți l pe masă, a fost răspunsul lui.
Așa am făcut.
— RiverOaks/ TAG, Inc., rosti el continuînd să scrie. Dosar cu numărul TBC 96 3381.
Urmele faptei mele se îngroșau și mai mult.
— Vă aparține? mă întrebă omul arătînd spre dosar, destul de suspicios.
— Da.
— În regulă. Acum puteți pleca.
I am mulțumit și nu am primit nici un răspuns. Îmi venea s o iau la goană, dar mersul era și așa destul de dificil. Omul a închis poarta în urma mea.
În mașină, Mordecai și Peeler se întoarseră spre mine, uitîndu se mirați la dosar. Nu înțelegeau nimic. Lui Mordecai nu i spusesem decît că dosarul era foarte important. Aveam nevoie să l recuperez, înainte de a fi distrus.
Atîta efort pentru un dosar de carton?
Am fost tentat să l răsfoiesc pe drumul de întoarcere spre Centrul legal. Dar n am făcut o.
I am mulțumit lui Peeler, mi am luat rămas bun de la Mordecai și, la volanul mașinii, am pornit cu grijă spre noua mea locuință.


Sursa de bani era guvernul federal, lucru deloc surprinzător în Washington D.C. Serviciul poștal național plănuia construirea unei centrale de mesagerie în valoare de douăzeci de milioane de dolari în oraș, iar RiverOaks era una din companiile imobiliare agresive care sperau să obțină comanda de construcție, închiriere și administrare a acelei centrale. Fuseseră studiate mai multe variante de amplasament, toate în zone dificile, decăzute, ale orașului. În decembrie trecut fusese anunțată o listă redusă la trei variante. RiverOaks începuse să scoată la rampă, foarte repede, toate proprietățile imobiliare ieftine de care putea să aibă nevoie.
TAG era o corporație înregistrată după toate regulile și al cărei acționar unic era Tillman Gantry, descris într un raport drept un fost proxenet, afacerist de mîna a doua, condamnat de două ori. Unul dintre multele personaje de acest fel din oraș. După ispășirea pedepselor, Gantry descoperise că se pot scoate bani din mașini uzate și proprietăți imobiliare. Cumpăra clădiri abandonate, uneori le renova de mîntuială și le revindea sau le închiria. Paisprezece proprietăți TAG erau prezente pe o listă. Interesele firmelor RiverOaks și TAG s au întîlnit atunci cînd Serviciul poștal național a decis că are nevoie de mai mult spațiu.
Pe 6 ianuarie, Serviciul poștal a informat RiverOaks, prin curier oficial, că această companie fusese aleasă ca antreprenor / proprietar / deținător al noii centrale de mesagerie. Un memorandum de înțelegere prevedea plăți anuale de închiriere în valoare de un milion și jumătate dolari, pentru o perioadă garantată de douăzeci de ani. În scrisoare se mai spunea, cu o grabă nefirească pentru un organism guvernamental, că un contract final între RiverOaks și Serviciul poștal trebuia semnat cel tîrziu la 1 martie, în caz contrar înțelegerea fiind anulată în fapt. După șapte ani de reflecții și planuri, administrația dorea realizarea construcției peste noapte.
RiverOaks, cu avocați și agenți imobiliari la un loc, a trecut la treabă. În ianuarie, compania a cumpărat patru proprietăți pe Florida Avenue, în apropiere de depozitul unde avusese loc evacuarea. În dosar existau două hărți ale zonei, pe care loturile cumpărate și cele în negociere erau prezentate hașurat, în culori.
Mai erau doar șapte zile pînă la 1 martie. Nu era de mirare că lui Chance îi trebuise atît de puțin timp ca să constate dispariția dosarului.
Pe podeaua de lemn gol a ceea ce urma să devină salonul apartamentului meu, am scos cu grijă din dosar fiecare filă, am cercetat o și apoi am notat toate detaliile pe un blocnotes, astfel încît să le pot pune la loc în perfectă ordine. Dosarul conținea colecția obișnuită de documente pe care mă așteptam să le găsesc în orice dosar imobiliar: plata impozitelor în anii trecuți, un titlu de proprietate, contracte anterioare, un contract de cumpărare/vînzare a proprietății, corespondență cu agentul imobiliar, documente de închiriere. Plata se făcea în bani gheață, astfel că nu eră implicată nici o bancă.
În partea stîngă a copertei interioare se găsea formularul situației la zi, cel în care se menționau toate măsurile luate, cu data respectiva și o scurtă descriere pentru fiecare caz. Capacitatea organizatorică a firmei Drake & Sweeney putea fi judecată după minuțiozitatea detaliilor incluse într un astfel de formular. Fiecare bucată de hîrtie, hartă, fotografie sau diagramă — absolut tot ceea ce era inclus în dosar trebuia menționat în formular. Fuseserăm dăscăliți ca la carte în această privință, în perioada de stagiatură. Majoritatea dintre noi am fost siliți să învățăm prin metode dure — nimic nu e mai cumplit decît să răsfoiești un dosar gros, în căutarea unui document care nu a fost menționat cu suficiente detalii. Dacă nu reușești să l găsești în treizeci de secunde, zice o axiomă, atunci nu mai are nici un rost să l cauți.
Dosarul lui Chance era meticulos pus la punct; secretara lui era o femeie grijulie cu detaliile. Dar fuseseră făcute modificări.
Pe 22 ianuarie, Hector Palma fusese la depozit, singur, pentru un control de rutină, anterior inspecției. Intrînd pe ușa indicată, fusese atacat de doi vagabonzi care îl loviseră în cap cu un băț oarecare și îi luaseră portofelul și banii sub amenințarea unui cuțit. Rămăsese acasă pe 23 ianuarie și pregătise un raport în care descria atacul. Ultima propoziție suna așa: "Mă voi întoarce pe 27 ianuarie, însoțit de oamenii legii, pentru inspecție". Raportul era înregistrat cum se cuvine în dosar.
Dar nu mai apărea nici un raport al celei de a doua vizite, pe data de 27 cînd, împreună cu poliția, inspectase locul, găsise fără îndoială locatari ilegali și întocmise un raport care, judecînd după celelalte documente sub semnătura lui, era de așteptat sa fie complet.
Raportul fusese scos din dosar. Sigur, nu era un delict, chiar și eu luasem adesea cîte ceva din dosare, fără să notez acest lucru în formular. Dar le puneam înapoi. Dacă un document era menționat în formular, trebuia să se afle în dosar.
Închiderea depozitului s a produs pe data de 31 ianuarie, într o vineri. În marțea următoare, Hector s a întors la depozit pentru a i scoate pe locatarii ilegali de acolo. A fost ajutat de agenți ai unei firme private de securitate, un polițist districtual și patru tipi zdraveni de la o companie de evacuări. Le au trebuit trei ore, conform raportului, care acoperea două pagini. Deși încerca să și mascheze emoția, Hector nu era destul de dur pentru așa ceva.
Deci, Ontario o văzuse pe mama lui luptîndu se cu autoritățile.
Exista și o listă a celor evacuați, șaptesprezece cu totul, plus copiii — aceeași listă pe care cineva o pusese pe biroul meu luni dimineață, alături de o copie a articolului apărut în Post.
La finalul dosarului, separate și fără a fi menționate în formular, erau preavizele de evacuare pentru cei șaptesrezece. Nu fuseseră folosite. Locatarii ilegali nu au nici un drept, nici măcar dreptul de a primi un preaviz. Documentele fuseseră pregătite, parcă, după ce acțiunea în sine avusese loc, într un efort de a acoperi faptele. Probabil că fuseseră introduse în dosar după episodul cu "Domnul", deci de către Chance însuși, pentru cazul în care ar fi avut nevoie de ele.
Falsul era evident și prostesc. Dar Chance era partener al firmei. Nu se mai auzise ca un partener să cedeze de bunăvoie un dosar.
Nu fusese cedat; fusese furat. O hoție, un delict pentru care în acel moment se stringeau probe. Hoțul era un idiot.
Printre alte ritualuri dinaintea angajării mele, cu șapte ani înainte, figurase și acesta: mi se luaseră amprentele de către investigatori privați. Era foarte simplu să le confrunte cu acelea prelevate de pe fișetul lui Chance. Eram sigur că făcuseră deja acest lucru. Nu lua prea mult timp. Oare aveau deja un mandat de arestare pe numele meu? Era inevitabil.
Cînd am terminat de studiat dosarul, după trei ore, podeaua era aproape complet acoperita cu documente. Am reasamblat dosarul cu grijă și am plecat spre Centrul legal, pentru a l copia.


Era la cumpărături, scria în biletul pe care mi l lăsase Claire. Aveam valize frumoase — uitaserăm să le menționăm la partaj, în viitorul apropiat, ea avea toate șansele să călătorească mai mult decît mine, așa că le am luat pe cele mai ieftine — saci de pînză și genți de gimnastică. Nu doream să fiu prins, așa că am pus pe pat strictul necesar — șosete, lenjerie de corp, maieuri, obiecte de toaletă, pantofi, dar numai pe cele pe care le purtasem în ultimul an. Pe celelalte putea să le arunce. Mi am golit repede sertarele și partea mea de rafturi de toaletă. Rănit și copleșit de dureri, fizice și de altă natură, am cărat bagajele de la etajul al doilea pînă jos, la mașina închiriată, apoi m am întors pentru un teanc de costume și haine elegante. Mi am găsit vechiul sac de dormit, nefolosit de cel puțin cinci ani, și l am cărat pînă jos, împreună cu o pătură și o pernă. Aveam dreptul la ceasul meu deșteptător, un radio, un CD player portabil cu cîteva CD uri, televizorul color cu diagonala de 33 de centimetri de la bucătărie, o cafetieră, fcehnul și setul de prosoape albastre.
După ce am umplut mașina, i am lăsat un bilet în care îi spuneam că am plecat. L am așezat lîngă cel scris de ea, la care nici n am vrut să mă uit. Eram copleșit de emoții și abia mă țineam să nu izbucnesc, dar nu eram pregătit pentru așa ceva. Nu mă mai mutasem niciodată; nu eram sigur cum se face.
Am încuiat ușa și am coborît scările. Știam că mă voi întoarce peste cîteva zile după restul lucrurilor, dar mă simțeam de parcă ar fi fost o plecare definitivă.
Pe drum, în mașină, n am simțit nici un fel de eliberare. Nu era grozav să fiu iarăși singur. Nici Claire, nici eu nu cîștigaserăm nimic.



17

M am încuiat în birou. La Centrul legal era mai rece duminică decît fusese cu o zi înainte. Eram îmbrăcat cu un pulover gros, pantaloni de catifea reiată și șosete flaușate și citeam ziarul la masa de lucru, cu două căni de cafea fierbinte așezate în fața mea. Clădirea avea sistem de încălzire, dar nu aveam de gînd să încerc să l pornesc.
Îmi era dor de scaunul meu rotativ din piele, scaun de director executiv, care se legăna, se înclina și rula pe parchet la comandă. Cel în care stăm abia dacă era cu ceva mai bun decît un scaun pliant pe care îl închiriezi pentru o nuntă. În zilele bune, promitea să fie incomod; pentru starea mea fizică din acel moment, era o adevărata tortură.
Masa de lucru era un pupitru mobil, probabil provenind din vreo școală abandonată; pătrat, semanînd cu o cutie, cu trei sertare pe fiecare parte — toate funcționau, spre mirarea mea, dar nu fără efort. Cele doua scaune pentru clienți, așezate de cealaltă parte, erau chiar pliante — unul negru, celălalt de un verzui pe care nu l mai întîlnisem pînă atunci.
Pereții acoperiți cu tencuială nu mai fuseseră zugrăviți cine știe de cînd; culoarea inițială se decolorase într un gălbui deschis. Tencuiala era crăpată; păianjenii puseseră stăpînire pe colțurile tavanului. Singurul element decorativ era o pancartă înrămată, care anunța un marș pentru dreptate în cartierul comercial, în iulie 1988.
Podeaua era din lemn vechi de stejar, cu scînduri rotunjite la capete, dovadă că fuseseră mult folosite în anii trecuți. Fusese măturată de curind și mătura rămăsese într un colț, cu făraș cu tot, ca un mod delicat de a mi sugera că, dacă doream curățenie, trebuia să mi fac singur.
Ce tragică e decăderea celor mari! Dacă dragul meu frate Warner m ar fi putut vedea stînd aici duminica, tremurînd la biroul meu micuț, holbîndu mă la crăpăturile din pereți, încuiat pe dinăuntru, pentru ca potențialii mei clienți să nu mă atace, ar fi răcnit la mine și mi ar fi adresat injurii atît de tari și de colorate, încît aș fi fost obligat să iau notițe.
Nu înțelegeam reacția părinților mei. Acum, eram obligat să le dau cît mai curînd un telefon, ca să le servesc șocul dublu al schimbărilor mele de adresă.
O bătaie puternică în ușă mă sperie de moarte. Am sărit în sus, nesigur pe cele ce aveam de făcut. Oare pungașii străzii se pregăteau să mă atace? Mă îndreptam spre ușa de la intrare cînd s a auzit încă o bătaie și am zărit o siluetă care se chinuia să privească printre barele de metal și geamul gros al ușii.
Era Barry Nuzzo, înfrigurat și doritor să ajungă mai repede înăuntru, în siguranță. Am descuiat și i am făcut loc să intre.
— Ce fundătură! începu el amabil, privind în jur în vreme ce eu încuiam ușa din nou.
— Cam ciudat, nu? i am spus, mirat de prezența lui și încercînd să înțeleg ce căuta acolo.
— Ce mizerie!
Era amuzat. Se plimbă pe lîngă biroul Sofiei, scoțîndu și mănușile încet, temîndu se să atingă ceva, ca să nu producă o adevărată avalanșă de dosare.
— Facem investigații mici, ca să luăm toți banii acasă, i am spus. Era o gluma veche la Drake & Sweeney. Partenerii făceau mereu scandal din cauza cheltuielilor suplimentare dar, în același timp, erau tot timpul preocupați de redecorarea birourilor lor.
— Deci, ai venit aici pentru bani? mă întreba el, la fel de amuzat.
— Bineînțeles.
— Þi ai pierdut mințile.
— Mi am descoperit vocația.
— Mda, auzi voci în somn.
— De asta ai venit? Ca să mi spui că sînt nebun?
— Am sunat o pe Claire.
— Și ce ți a spus?
— Că te ai mutat.
— E adevărat. Divorțam.
— Ce ai pățit la față?
— M a lovit sacul pneumatic.
— Ah, da. Am uitat. Am auzit că doar ți a îndoit bara din fața.
— Chiar așa. Mi a îndoit fața.
Își lăsă haina pe un scaun, apoi o puse repede la loc.
— La cheltuieli intră și neplata căldurii?
— Din cînd în cînd, sărim cîte o lună.
Începu din nou să umble de colo colo, aruncînd cîte o privire în birourile mici de alături.
— Cine plătește activitatea de aici? mă întrebă el.
— O fundație.
— O fundație în declin?
— Da, într un declin rapid.
— Cum ai găsit o?
— "Domnul" își făcea veacul pe aici. Aceștia erau avocații lui.
— Tot "Domnul", dragul de el, comentă Barry și, oprindu se o clipă, fixă un perete cu privirea. Crezi că ne ar fi împușcat?
— Nu. Nu l asculta nimeni. Era doar un om fără adăpost, ca mulți alții. Dorea să fie ascultat.
— Te ai gîndit măcar o clipă, atunci, să sari asupra lui?
— Nu, dar m am gîndit să i iau arma și să l împușc pe Rafter.
— Păcat că n ai făcut o.
— Poate data viitoare.
— Ai cafea?
— Sigur. Ia loc.
Nu doream ca Barry să vină după mine în bucătărie, pentru că lăsa mult de dorit. Am găsit un pahar, l am spălat repede și l am umplut cu cafea. L am invitat în biroul meu.
— Drăguț, spuse el, uitîndu se înjur.
— Aici e cel mai greu, i am spus, cu mîndrie.
Ne am așezat de ambele părți ale biroului, pe scaunele care scîrțîiau, la un pas de colaps.
— Asta visai la facultate? mă întrebă el.
— Nu mi aduc aminte de facultate. De atunci încoace am luat prea multe onorarii.
În sfîrșit, mă privi drept în ochi, fără ironie sau zîmbet, și lăsă glumele la o parte. Oricît de grav ar fi părut, nu puteam alunga gîndul că Barry ar putea purta un microfon sub cămașă; mi l trimiseseră pe Hector înarmat cu un microfon; puteau face la fel și cu Barry. Nu s ar fi oferit el însuși, dar puteau face presiuni asupra lui. Eu reprezentam dușmanul.
— Deci, ai venit aici după "Domnul"? mă întrebă el.
— Așa cred.
— Ce ai găsit?
— Faci pe prostul, Barry? Ce se întîmplă la firmă? Vă înconjurați inamicul, ca pe vremea indienilor? Ați pus ochii pe mine?
El cîntări cu grijă vorbele mele, sorbind încet din pahar.
— Cafeaua asta e îngrozitoare, zise el, gata să scuipe.
— Măcar e fierbinte.
— Îmi pare rău pentru ce s a întîmplat cu Claire.
— Mulțumesc, dar prefer să nu vorbesc despre asta.
— Lipsește un dosar, Michael. Toată lumea te arată cu degetul.
— Cine mai știe că ești aici?
— Soția mea.
— Te au trimis cei de la firmă?
— Categoric, nu.
Îl credeam. Eram prieteni de șapte ani, uneori chiar apropiați. De cele mai multe ori, însă, se dovedise că eram prea ocupați pentru prietenie.
— De ce mă arată cu degetul?
— Dosarul avea o legătură cu "Domnul". Te ai dus la Braden Chance și ai cerut să l vezi. Te aflai în apropierea biroului lui în seara în care a dispărut dosarul. Există dovezi că ți s au dat niște chei pe care, poate, nu trebuia să pui mîna.
— Asta i tot?
— Asta plus amprentele.
— Amprentele? l am întrebat, încercînd să par surprins.
— Sînt peste tot. Pe ușă, pe întrerupător, chiar pe fișier. Ai fost acolo, Michael. Ai luat dosarul. Ce ai de gînd să faci cu el acum?
— Cît de mult știi tu despre dosar?
— "Domnul" a fost evacuat de unul dintre clienții noștri, o firmă imobiliară. Locuia acolo ilegal. A înnebunit, ne a speriat de moarte și pe noi, iar tu ai fost la un pas de a fi lovit de un glonț. Te au lăsat nervii.
— Asta i tot?
— Asta i tot ce ni s a spus.
— De către cine?
— De către boși. Am primit rapoarte vineri seară — întreaga firmă, avocați, secretare, asistenți, toată lumea — prin care eram informați că fusese luat un dosar, că suspectul ești tu și că nici un membru al firmei nu trebuia să aibă de a face cu tine. De fapt, îmi este interzis să mă aflu aici, acum.
— Mulțumesc.
Dacă Braden Chance făcuse legătura între evacuare și Lontae Burton, nu era omul care să recunoască asta în fața nimănui. Nici măcar față de ceilalți parteneri. Barry era sincer. Probabil își imagina că singurul meu interes în dosar era DeVon Hardy.
— Atunci, de ce ești aici?
— Sînt prietenul tău. E o adevărată nebunie. Dumnezeule! Vineri a venit poliția la firmă, poți să crezi așa ceva? Săptămîna trecută cei de la trupele speciale, iar noi eram ostatici. Acum, tu ai sărit peste cal. Ca să nu mai spun de situația cu Claire. Ce ar fi să ne luăm o pauza? Să mergem undeva, două săptămîni. Cu soțiile.
— Unde?
— Nu știu. Cui îi pasă? Undeva, în insule.
— Ce am rezolva cu asta?
— Am lăsa neînțelegerile la o parte, în primul rînd. Am juca tenis. Am dormi. Ca să ne reîncărcăm bateriile.
— Pe banii firmei?
— Pe banii mei.
— Las o pe Claire la o parte. S a terminat, Barry. Ne a luat mult, dar s a terminat.
— Bine. Mergem noi doi.
— Dar tu nu trebuie să ai nimic de a face cu mine.
— Am o idee. Cred că mă pot duce la Arthur, să stau pe ndelete de vorbă cu el. Putem lămuri lucrurile. Tu aduci dosarul înapoi, uiți tot ce e acolo, firma te iartă și te uită și ea, noi doi plecăm două săptămîni în Maui, să jucăm tenis și, cînd ne întoarcem, tu revii la biroul tău de pluș, acolo unde îți este locul.
— Ei te au trimis, nu?
— Nu. Îți jur.
— N o să meargă, Barry.
— Dă mi un motiv valabil. Te rog.
— Avocatura înseamnă mai mult decît onorarii plătite de clienți și dorința de a face bani. Ce ne face să acceptăm să devenim bătaia de joc a corporațiilor? Am obosit, Barry. Vreau ca tot ce fac să lase o urmă în lume.
— Parcă ai fi student în primul an.
— Exact. Am ales profesia asta pentru că ne gîndeam că avocatura este o vocație înaltă. Că putem lupta cu nedreptatea și răul social, că putem face lucruri minunate, pentru că sîntem avocați, într o vreme eram idealiști. De ce nu mai putem fi la fel și acum?
— Din cauza ipotecilor.
— Nu încerc să te atrag de partea mea. Tu ai trei copii; ce noroc că eu și Claire nu am avut nici unul. Îmi pot permite să înnebunesc puțin.
Într un colț al camerei, un radiator pe care nu l observasem începu să hîrîie și să fișîie. Ne am răsucit amîndoi capetele spre el, așteptînd cu nerăbdare puțină căldură. Un minut. Două.
— Vor veni după tine, Michael, spuse Barry, rămas cu privirea ațintită la radiator, fără să l vadă.
— "Vor" veni? Poate vrei să zici "vom" veni?
— Ai dreptate. Firma noastră. Nu poți fura un dosar. Gîndește te la client. Clientul are dreptul la confidențialitate. Dacă dispare un dosar, firma nu are de ales, trebuie să l caute.
— Vorbești de acuzații penale?
— Probabil. Sînt furioși foc, Michael. Nu i poți judeca pentru asta. Se mai vorbește și de o acțiune disciplinară în cadrul baroului. E posibilă o suspendare. Rafter se ocupă deja de asta.
— De ce oare "Domnul" nu a țintit puțin mai jos?
— Sînt puși pe fapte mari.
— Firma are mai mult de pierdut decît mine.
Mă privi atent. Nu știa ce conține dosarul.
— E vorba și de altceva, decît de "Domnul"? mă întrebă el.
— Mult mai mult. Firma riscă să fie dată în vileag. Dacă mă acuză pe mine, eu îi acuz pe ei.
— Nu poți folosi un dosar furat. Nici un tribunal din țară nu l acceptă ca probă. Nu știi nimic despre litigii.
— Învăț acum. Spune le să renunțe. Nu uita, eu sînt cel care are dosarul, dar în dosar sînt murdăriile lor.
— Vorbim de niște locatari ilegali, nimic mai mult Michael.
— E mult mai complicat decît atît. Cineva trebuie să stea de vorbă cu Braden Chance și să scoată de la el adevărul. Spune i lui Rafter să se pregătească foarte bine, înainte de a face o nebunie. Crede mă, Barry, e un material de pagina întîi! O să vă fie frică să mai ieșiți din casă.
— Deci ne propui un armistițiu? Tu ții dosarul, noi te lăsăm în pace.
— Pentru moment, cel puțin. Nu știu ce va fi săptămîna viitoare sau în cealaltă.
— De ce nu vrei să vorbești cu Arthur? Fac eu pe mediatorul. Intrăm toți trei într o cameră, încuiem ușa și rezolvăm problema.
Ce zici?
— E prea tîrziu. Au murit oameni.
— "Domnul" și a făcut o cu mîna lui.
— Mai sînt și alții.
Cu asta, am considerat că spusesem destul. Deși era prietenul meu, știam că va repeta cea mai mare parte a conversației noastre în fața șefilor lui.
— Vrei să mi explici? mă întrebă el.
— Nu pot. E confidențial.
— Sună ciudat, de la un avocat care fură dosare.
Radiatorul gîlgîia și susura și era mai ușor, măcar pentru o vreme, să l privești, decît să vorbești. Nici unul dintre noi nu dorea să spună vorbe pe care le ar fi regretat mai tîrziu.
M a întrebat despre ceilalți angajați de la Centrul legal. I am povestit, pe scurt.
— Incredibil, murmură el, de cîteva ori.
— Þinem legătura? mă întrebă, ajuns la ușă.
— Bineînțeles.



18

Orientarea mea a durat cam treizeci de minute, adică timpul necesar pentru a ajunge cu mașina, de la Centru pînă la Samaritan House, în Petworth, în cartierul de nord est. Mordecai era la volan și făcea conversație; eu tăceam, cu servieta în brațe, nervos ca un începător aflat pe punctul de a intra în cușca leului. Eram îmbrăcat în blugi, cămașă albă și cravată, plus un blazer vechi, bleumarin, și niște pantofi de tenis uzați, marca Nike, cu șosete albe. Renunțasem să mă mai rad. Eram un avocat al străzii, așa că puteam să mă îmbrac cum doream.
Bineînțeles, Mordecai observase imediat schimbarea de stil, atunci cînd intrasem în biroul lui și îl anunțasem că sînt gata de lucru. Nu mi a spus nimic, dar a rămas cu privirea ațintită de perechea de Nike. Mai văzusem așa ceva — tipi de la firmele mari, care coborau din zgîrie nori pentru a și petrece cîteva ore cu cei săraci. Dintr un motiv sau altul, toți se simțeau obligați să și lase perciuni și să poarte blugi.
— Clientela ta va fi un amestec de treimi, îmi spunea el, conducînd prost cu o singură mînă și ținînd cana de cafea în cealaltă, total indiferent la celelalte vehicule înghesuite în jurul nostru. Cam o treime sînt șomeri, o treime sînt familii cu copii, o treime sînt bolnavi mintal, o treime sînt veterani. Și cam o treime din cei care au dreptul la locuințe, pentru că au venituri mici, reușesc să le și obțină. În ultimii cincisprezece ani, două milioane și jumătate de locuințe ieftine au fost eliminate, iar programele federale și au redus fondurile cu 70%. Nu e de mirare că oamenii dorm în stradă. Guvernele țin în echilibru bugetul pe spinarea săracilor.
Și continua cu statisticile la nesfîrșit, fără nici un efort. Asta era viața și profesia lui. Ca avocat obișnuit să ia notițe meticuloase, mă luptam cu impulsul de a mi deschide brusc servieta și de a mă apuca de notat. În loc de asta, îl ascultam.
— Oamenii ăștia au salarii minime, așa că nici nu se poate vorbi de locuințe proprietate personală. Nici măcar nu visează la așa ceva. Iar ceea ce cîștigă nu e destul, cînd chiriile cresc vertiginos. Așa că rămîn tot mai mult în urmă și, în același timp, programele de asistență suferă reduceri tot mai drastice. Fii atent: numai 14% din invalizii fără locuințe primesc ajutoare de invaliditate. Paisprezece la sută! Vei vedea destule cazuri de acest fel.
Am oprit, cu un scrîșnet de frîne, la semaforul care arăta lumina roșie. Din jurul nostru, s au auzit claxoane. Mașina lui bloca parțial intersecția; m am lăsat mai jos în scaun, așteptîn du mă la o nouă coliziune. Mordecai nici nu avea habar că mașina lui încurca traficul de la ora de vîrf. Privea fix înainte, căzut pe gînduri, pierdut într o altă lume.
— Partea cea mai înspăimîntătoare a condiției de vagabond este ceea ce nu se vede pe stradă. Jumătate din cei săraci cheltuiesc șaptezeci la sută din ceea ce cîștigă pentru a și păstra locuințele pe care le au. Departamentul de Locuințe și Dezvoltare Urbană (HUD) afirmă că ar fi trebuit să plătească o treime. Sînt zeci de mii de oameni în acest oraș, care țin cu dinții de acoperișul pe, care îl au deasupra capului; o singură plată neachitată a chiriei, sau o spitalizare neașteptată, sau o urgență neprevăzută și își pierd locuința.
— Unde se duc?
— Rareori merg direct la adăposturi. La început se duc la familie, apoi pe la prieteni. Tensiunea este teribilă, pentru că familiile și prietenii lor au, la rîndul lor, locuințe de stat și contractul de închiriere limitează numărul de persoane care pot locui într un singur apartament. Sînt forțați să încalce contractul, ceea ce poate reprezenta un motiv de evacuare.
Merg dintr un loc în altul, uneori își lasă cîte un copil la surori, la prieteni. Lucrurile merg din ce în ce mai rău. Mulți dintre ei se tem de adăposturi și le evită cu disperare.
Făcu o pauză, atît cît să și bea cafeaua.
— De ce? l am întrebat.
— Nu toate adăposturile sînt bune. S au mai întîmplat atacuri, furturi, chiar violuri.
Acesta era, deci, locul unde se aștepta de la mine să mi petrec restul carierei de avocat.
— Mi am uitat arma, l am anunțat.
— N o să ți se întîmple nimic. Sînt sute de voluntari pro bono în acest oraș. N am auzit de nici unul care să pățească ceva.
— Mă bucur să aud asta.
Porniserăm din nou, de data asta cu mai multă grijă.
— Cam jumătate din oamenii străzii au probleme din cauza consumului abuziv al unor substanțe chimice, ca și prietenul tău, DeVon Hardy. E un lucru obișnuit.
— Ce se poate face pentru ei?
— Mă tem că nu prea mult. Au mai rămas cîteva programe de ajutorare, dar e greu de găsit un pat. Noi am reușit să l plasăm pe Hardy într un centru de recuperare pentru veterani, dar a plecat de acolo. Drogatul decide singur cînd vrea să renunțe.
— Care este drogul preferat?
— Alcoolul. E cel mai la ndemînă. Chiar și crack, în cantitate destul de mare, pentru că și acela e ieftin. Găsești de toate, dar drogurile rafinate sînt prea scumpe.
— Care vor fi primele mele cinci cazuri?
— Ești nerăbdător?
— Da, și nu știu ce se va întîmpla.
— Liniștește te. Munca nu e complicată; e nevoie de răbdare. Vei vedea pe cineva care nu primește ajutor material, probabil cartele de hrană. Un divorț. Cineva cu o plîngere împotriva unui proprietar. O dispută de șomaj. Îți garantez că vei avea și un caz penal.
— Ce fel de caz penal?
— Minor. În America urbană e la moda condamnarea vagabondajului. În marile orașe s au dat tot felul de legi, menite să i persecute pe cei care trăiesc în stradă. Nu au voie să cerșească, nu au voie să doarmă sub poduri, să adune obiecte personale în parcuri publice, să se așeze pe trotuare, să mănînce în public. Multe dintre aceste legi au fost abrogate de tribunale. Abraham a făcut o treabă grozavă, reușind să i convingă pe judecătorii federali că aceste legi nefaste încalcă drepturile înscrise în Primul Amendament. Așa că, selectiv, marile orașe pun în aplicare legi generale — cu privire la vagabondaj, lipsa unui loc de muncă, beție în public. Oamenii străzii sînt țintele lor. Dacă un tip bine îmbrăcat se îmbată într un bar și face pipi pe o alee, nu i mare lucru. Dacă un vagabond face la fel, e arestat pentru că urinează în public. Curățeniile sînt ceva obișnuit.
— Adică?
— Se alege o zonă a orașului, sînt adunați oamenii străzii și sînt duși în alta parte. Atlanta a făcut așa înainte de Olimpiadă — doar nu era să i lase pe sărăntoci să cerșească și să doarmă pe băncile din parcuri, cînd toată lumea era cu ochii pe ei — așa că au adus trupele speciale și au eliminat problema. Pe urmă, edilii orașului s au lăudat cît de frumos e acolo.
— Unde i au dus?
— La naiba, normal că nu în adăposturi, pentru că nici nu au așa ceva. Pur și simplu i au mutat de colo colo; i au aruncat în alte părți ale orașului, ca pe bălegar, comentă el, luînd încă o gură de cafea și ajustînd radiatorul — în care timp își luă complet mîinile de pe volan timp de vreo cinci secunde. Nu uita, Michael, continuă el, fiecare om trebuie să aibă un loc al lui. Oamenii aceștia nu au alternativă. Dacă le e foame, cerșesc. Dacă sînt obosiți, dorm oriunde își găsesc un loc. Dacă nu au casă, trebuie să trăiască undeva.
— Îi arestează?
— Zilnic, dar politica asta publică e prostească. Gîndește te, un om trăiește în stradă, ajunge, din cînd în cînd, în adăposturi, lucrează pe undeva, pe un salariu minim și încearcă tot ce se poate să se ridice pe scara socială și să cîștige suficient pentru o viață decentă. Într o zi, e arestat pentru că doarme sub un pod. El nu vrea să doarmă acolo, dar orice om trebuie să doarmă undeva. E vinovat, pentru că, în înțelepciunea lui, Consiliul orășenesc a făcut din lipsa de locuințe un delict. Trebuie să plătească treizeci de dolari, numai ca să iasă din închisoare, plus alți șaizeci pentru amendă. Șaizeci de dolari, dintr un buzunar și așa gol. Așa că omul mai alunecă puțin în jos. E arestat, umilit, amendat, pedepsit și pus să și recunoască greșeala și să și caute locuință. Cară te de pe străzile alea nenorocite! Asta se întîmplă în majoritatea orașelor noastre.
— Nu i ar fi mai bine la închisoare?
— Ai fost de curînd într o închisoare?
— Nu.
— Nici să nu te duci. Polițiștii nu sînt învățați să lucreze cu vagabonzii, mai ales cu cei bolnavi mintal sau drogați. Închisorile sînt pline peste măsură. Sistemul penal este, oricum, un coșmar, iar persecutarea vagabonzilor îi face și mai mult rău. Tîmpenia cea mai mare este că e cu 25% mai scump să ții un om în închisoare, decît să i asiguri adăpost, mîncare, transport și servicii de consultanță. Toate astea, bineînțeles, ar avea efecte benefice pe termen lung. Douăzeci și cinci la sută! Și asta nu include costul arestării și actele necesare. Oricum, cele mai multe orașe au bugetul la pămînt, mai ales Washington D.C. — ține minte, de asta se închid adăposturile — și totuși irosesc bani făcînd din oamenii străzii niște delincvenți.
— Pare o bază numai bună pentru un litigiu, i am spus, deși nu avea nevoie de încurajări.
— Le intentăm procese în neștire. Susținătorii din toată țara atacă aceste legi. Nenorocitele astea de orașe cheltuiesc mai mult pentru onorarii decît pentru a construi adăposturi pentru cei care au nevoie. Trebuie să iubești această țară. New York, orașul cel mai bogat din lume, nu își poate adăposti toți locuitorii, așa că aceștia dorm pe străzi și cerșesc pe Fifth Avenue, ceea ce îi nemulțumește pe cei slabi de înger, așa că îl aleg pe Rudy Cum l o fi chemînd, care le promite să curețe străzile, și iată l că determină consiliul mai marilor orașului să scoată vagabondajul în afara legii, pur și simplu — nu e voie să cerșești, nu e voie să stai pe trotuar, nu e voie să fii vagabond — și bugetul se reduce dramatic, se închid adăposturile și se taie fondurile pentru asistență, dar, în același timp, se cheltuiesc o avere pentru plata avocaților din New York, care trebuie să i apere pentru că încearcă să i elimine pe săraci.
— Cît de rău e la Washington?
— Nu atît de rău ca la New York, dar nici mult mai bine, din păcate. Acum două săptămîni, ne aflam într o zonă a orașului în care n aș intra singur nici în plină zi, cu o mașină blindată. Vitrinele magazinelor erau protejate cu bare metalice; blocurile de locuințe erau niște structuri înalte, fără viață, cu rufe întinse la geamuri. Toate din cărămida gri, toate purtînd marca arhitecturii insipide provenite din sume federale derizorii.
— Washingtonul este un oraș al negrilor, continuă el, cu un număr mare de locuitori care se bazează pe ajutorul social. Atrage mulți oameni care doresc o schimbare, mulți activiști și radicali. Oameni ca tine.
— Cu greu se poate spune despre mine că aș fi activist sau radical.
— E luni dimineață. Gîndește te unde te ai aflat în fiecare luni dimineață în ultimii șapte ani.
— Lă mine la birou.
— Un birou foarte frumos.
— Da.
— Într o încăpere elegantă, pregătită pentru tine.
— Da.
Îmi adresă un zîmbet larg și îmi spuse:
— Acum ești radical.
Cu aceste cuvinte, puse capăt oricărei lămuriri.


În fața noastră, pe strada dreaptă, am zărit un grup de oameni înfofoliți cu tot felul de zdrențe, adunați la colțul străzii lîngă un încălzitor portabil cu butan. Am întors mașina într acolo și am parcat după colț. Clădirea spre care ne îndreptam fusese pe vremuri, magazin universal. Un panou scris de mină anunța: "Casa Samariteanului".
— E un adăpost privat, spuse Mordecai. Nouăzeci de paturi, mîncare decentă; a fost fondat de un grup de biserici din Arlington. Venim aici de șase ani.
Camioneta de la depozitul de hrană era parcată în fața ușii; cîțiva voluntari descărcau cutii cu legume și fructe. Mordecai se adresă unui om mai în vîrstă, care stătea de pază la ușă, și omul ne permise să intrăm în clădire.
— Să facem un tur rapid pe aici, spuse Mordecai.
Nu m am dezlipit de el cît am străbătut parterul. Era un adevărat labirint de holuri, fiecare împărțit în cămăruțe mici, pătrate, din prefabricat netencuit, cu uși închise cu zăvor. Una era deschisă. Mordecai aruncă o privire înăuntru și salută.
— Bună dimineața!
Un bărbat micuț, cu ochii holbați, stătea pe marginea unui pat de fier, privindu ne fără să spună nimic.
— E o cameră bună, îmi spuse Mordecai. Are intimitate, un pat cumsecade, spațiu pentru lucruri și electricitate.
Apăsă întrerupătorul de lingă ușă și becul de la lampa micuță se stinse. Pentru o clipă, camera se cufundă în întuneric, apoi Mordecai aprinse din nou lumina. Ochii holbați nu păreau să fi clipit.
Camera nu avea tavan; se vedeau doar panourile vechiului magazin, la un metru mai sus.
— Dar baia? am întrebat.
— În spate. Puține adăposturi au băi individuale. Vă urez o zi bună, se adresă el locatarului, care încuviință din cap.
Se auzeau cîteva aparate de radio, unele cu muzică, altele cu știri. Tot felul de oameni umblau încolo și încoace. Era luni dimineață: aveau de lucru sau aveau alte treburi.
— E greu să obții o cameră aici? am întrebat, știind sigur care va fi răspunsul lui.
— Aproape imposibil. Lista de așteptare se întinde pe un kilometru, iar cei de aici pot decide cine primește un loc și cine nu.
— Cît se stă aici?
— Depinde. În medie, cam trei luni. Acesta e unul dintre adăposturile mai bune, așa că aici sînt în siguranță. Imediat ce starea lor se stabilizează, conducerea centrului încearcă să i mute în locuințe pe care și le pot permite.
M a prezentat unei femei încălțate în cizme negre, de luptă ea conducea Centrul. "Noul nostru avocat", a fost descrierea pe care mi a făcut o. Femeia mi a urat bun venit în adăpost Au stat de vorbă despre un client care dispăruse, iar eu am rătăcit, fără țintă, de pe un hol pe altul, pînă cînd am dat de secția unde erau cazate familiile. Am auzit plînsetul unui copilaș și m am îndreptat spre o ușă deschisă. Camera era puțin mai mare și împărțită în secțiuni mai mici. O femeie solidă, de cel puțin douăzeci și cinci de ani, stătea pe un scaun, dezbrăcată de la brîu în sus și hrănea un bebeluș la sîn, complet indiferentă la prezența mea iscoditoare, la cîțiva pași distanță. Doi copii mici săreau peste pat. La radio se auzea muzică rap.
Cu mîna dreaptă, femeia își prinse sînul liber și mi l oferi. Am luat o la fugă în josul holului și l am găsit pe Mordecai.
Clienții ne așteptau. Biroul nostru se afla într un colț al sălii de mese, în apropiere de bucătărie. Trebuia să lucTăm pe o masă pliantă, împrumutată de la bucătăreasă. Mordecai a descuiat un fișier dintr un colț al camerei și, cu asta, am pornit la treabă. Șase persoane ocupau rîndul de scaune de lîngă perete.
— Cine e primul? întrebă el, și o femeie se apropie de noi, cu scaun cu tot. Se așeză în fața avocaților ei — unul, veteran al legilor străzii, uns cu toate alifiile, celălalt începător, amîndoi însă cu pixul și blocnotesul la îndemînă.
Numele ei era Waylene, avea douăzeci și șapte de ani, necăsătorită, cu doi copii.
— Jumătate dintre ei sînt din adăpost, îmi spuse Mordecai în timp ce ne luam notițe. Cealaltă jumătate vin din stradă.
— Acceptam pe cineva?
— Pe toți cei fără adăpost.
Problema lui Waylene nu era complicată. Lucrase într un restaurant fast food, înainte de a și da demisia, pentru un motiv oarecare, considerat irelevant de către Mordecai, și nu i se mai plătiseră ultimele două salarii la care avea dreptul. Cum nu avea o adresa permanentă, patronul trimisese cecurile la o adresă greșită. Cecurile dispăruseră; patronul nu era deloc impresionat de acest lucru.
— Unde veți locui acum? o întrebă Mordecai.
Femeia nu era sigură. Poate aici, poate în altă parte. Își căuta o slujbă și, dacă găsea, se puteau întîmpla și alte lucruri și se putea muta cu X și Y. Sau, își putea găsi o locuință în care să stea singură.
— Vă vom recupera banii, iar eu voi aranja ca acele cecuri să fie trimise la biroul meu, îi spuse Mordecai, dîndu i o carte de vizită. Sunați mă la numărul acesta, peste o săptămînă.
Femeia luă cartea de vizită, ne mulțumi și plecă în grabă.
— Sună la restaurant, prezintă te drept avocat al ei, fii amabil la început, dar fă scandal dacă nu cooperează. Dacă e nevoie, du te pe acolo și ia tu însuți cecurile.
Am notat aceste instrucțiuni, ca și cum ar fi fost foarte complicate. Waylene avea dreptul la două sute zece dolari. Ultimul caz la care lucrasem pentru Drake & Sweeney fusese o dispută între trusturi, la care erau în joc nouă sute de milioane de dolari.
Al doilea client nu reuși să explice limpede ce problemă juridică avea. Nu dorea decît să stea de vorbă cu cineva. Era beat sau bolnav mintal, probabil și una și alta, iar Mordecai îl duse la bucătărie și îi turnă o ceașcă de cafea.
— Sărmanii de ei, unii nu rezistă tentației de a sta la coadă, spuse el.
Numărul trei era o locatară a Centrului, stătea acolo de două luni, așa că partea cu adresa era mai simplă. Femeia avea cincizeci și opt de ani, era îngrijită și curata — văduva unui veteran de război. Conform teancului de hîrtii pe care l am răsfoit în timp ce colegul meu discuta cu ea, avea dreptul la un ajutor social de veteran. Dar cecurile erau transmise într un cont bancar din Maryland, la care ea nu avea acces. I a explicat lui Mordecai toate astea. Actele dovedeau același lucru.
— Administrația veteranilor e o instituție serioasă, i a răspuns Mordecai. Vom aranja ca acele cecuri să fie trimise acolo.
Coada creștea, pe măsură ce noi rezolvam, tot mai eficient, problemele clienților. Mordecai ghicise totul dinainte: cartele de masă, anulate din cauza lipsei unei adrese permanente; refuzul unui proprietar de a restitui fondul de rulment; o pensie alimentară neplătită; un mandat de arest pentru cecuri false; o cerere pentru ajutor social de handicapat. După două ore și zece clienți, m am mutat la celălalt capăt al mesei și am început eu însumi să discut cu ei. In prima mea zi plină de avocat al săracilor, eram pe picioarele mele, luam notițe și eram la fel de important ca și colegul meu.
Marvis a fost primul meu client unic. Avea nevoie de un divorț. La fel și eu. După ce i am ascultat povestea tristă, îmi venea să alerg acasă, la Claire, să i sărut picioarele. Nevasta lui Marvis era prostituată, o femeie care fusese serioasă, pînă cînd descoperise drogurile. Acestea au împins o mai întîi în brațele unui intermediar, apoi în ale unui proxenet, apoi către viața în stradă. Printre picături, furase și vînduse tot ce aveau și adunase datorii care căzuseră pe capul lui. Făcuse cerere de faliment. Femeia luase amîndoi copiii și se mutase cu proxenetul ei.
Omul avea unele întrebări de ordin general, despre ceea ce înseamnă un divorț și, cum eu cunoșteam doar datele de bază, l am lămurit cît de bine am putut. Luam notițe și, dintr o dată, mi am imaginat o pe Claire în superbul birou al avocatei ei, unde, chiar în acel moment, finalizau împreună planul de destrămare ă legăturii noastre.
— Cît va dura? m a întrebat el, risipindu mi reveria.
— Șase luni, i am răspuns. Credeți că ea va face recurs?
— Cum adică?
— Va fi de acord cu divorțul?
— N am discutat despre asta.
Femeia plecase de acasă cu un an mai înainte și, după mine, era un caz bun de abandonare de domiciliu. Dacă mai aduceam și acuzația de adulter, era floare la ureche.
Marvis locuia în acel Centru de o săptamînă. Era curat, capul limpede și își căuta serviciu. Jumătatea de oră petrecută cu el mi a făcut plăcere și am jurat să i obțin divorțul.
Dimineața a trecut repede; nervozitatea mea s a evaporat. Încercam să ajut oameni reali, cu probleme reale, oameni fără importanță, care nu aveau alt loc unde să se ducă pentru a și găsi un avocat. Erau intimidați, nu numai de mine, ci și de lumea vastă a legilor, regulamentelor, tribunalelor și birocrației. Am învățat să zîmbesc și să i fac să se simtă bineveniți. Unii își cereau scuze pentru că nu puteau să mă plătească. Banii nu aveau importanță, le răspundeam eu. Banii nu aveau importanță.
La douăsprezece, am eliberat masa, pentru ca prînzul să poată fi servit. Sala de mese era plină ochi; supa era gata.
Cum ne aflam în apropiere, ne am oprit să mîncăm ceva bun la rotiseria de la Florida Avenue. Eu eram singura față albă din restaurant, dar începusem să mă obișnuiesc cu situația asta. Nimeni nu încercase să mă ucidă. Nimănui nu părea să i pese.
Sofia a găsit un telefon care părea să meargă. Se afla sub un teanc de dosare așezate foarte aproape de ușă. I am mulțumit și m am retras în intimitatea biroului meu. Am numărat opt oameni care stăteau liniștiți, așteptînd ca Sofia, care nu era avocat, să le ofere sfaturi. Mordecai îmi sugerase să mi petrec după amiaza lucrînd la cazurile pe care le acceptasem în aceeași dimineață, la Samaritean. În total, erau nouăsprezece. În plus, ideea era să muncesc cît mai bine, pentru ca apoi să o ajut pe Sofia cu ceilalți sosiți.
Dacă îmi imaginam că lucrul în lumea străzii avea să fie mai simplu, mă înșelam. Dintr o dată, eram ocupat pînă peste cap cu problemele altora. Din fericire, eram cunoscut drept un maniac al muncii, așa că sarcina mi se potrivea.
Totuși, primul telefon pe care l am dat s a îndreptat spre Drake & Sweeney. Am cerut cu Hector Palma, de la secția imobiliară, și mi s a spus să aștept. Am închis după cinci minute și am sunat din nou. Glasul hîrșîit a lui Braden Chance mi a răspuns, brusc, în urechi:
— Cu ce vă pot ajuta?
Am înghițit cu greu și am răspuns:
— Da, așteptam să vorbesc cu Hector Palma.
Am încercat să mi subțiez vocea și să vorbesc mai repede.
— Cine întreabă? se răsti el.
— Rick Hamilton, un vechi prieten din școală.
— Nu mai lucrează aici. Îmi pare rău.
A închis, lăsîndu mă să mă holbez la telefon. M am gîndit să o sun pe Polly, să o rog să verifice și să descopere ce s a întîmplat cu Hector. Nu i ar fi luat mult timp. Sau poate pe Rudolph, sau Barry Nuzzo, sau pe asistentul meu preferat. Apoi mi am dat seama că ei nu mai erau prietenii mei. Depășisem limita. Eram dușmanul lor. Eram terminat. Îi băgasem în bucluc, iar forțele superioare le interziseseră să vorbească cu mine.
În cartea de telefon erau trei persoane cu numele de Hector Palma. Mă pregăteam să i sun, dar liniile telefonice erau ocupate. Centrul avea două linii și eram patru avocați.



19

Nu mă grăbeam să plec de la Centru, la sfîrșitul primei mele zile de lucru. Casa mea era o mansardă pustie, nu cu mult mai mare decît trei dintre despărțiturile de la Casa Samariteanului. Casa mea era un dormitor fără pat, un salon cu televizor, dar fără cablu, o bucătărie cu o masă de cărti și fără frigider. Aveam planuri neclare, îndepărtate, de a o mobila și decora.
Sofia a plecat exact la ora cinci, ora ei standard. Cartierul în care locuia era dubios și prefera să se știe acasă, cu ușile încuiate, înainte de lăsarea întunericului. Mordecai a plecat pe la șase, după ce și a petrecut treizeci de minute discutînd cu mine despre ce se întîmplase în acea zi. Nu sta prea mult, m a avertizat el, și încearcă să nu pleci singur. Vorbise deja cu Abraham, care plănuia să lucreze pînă la nouă și mi a sugerat să plec cu acesta. Parchează în apropiere. Mergi repede. Fii cu ochii în patru.
— Deci, ce părere ai? m a întrebat oprindu se lîngă ușă, înainte de plecare.
— Cred că e o muncă fascinantă. Contactul cu oamenii mă inspiră.
— Vor fi și momente cînd te va face să suferi.
— S a întîmplat deja.
— Asta e bine. Dacă ajungi în punctul în care nu mai doare, e timpul să renunți.
— Tocmai am început.
— Știu, și mă bucur că ești alături de noi. Avem nevoie de un anglo saxon alb și protestant pe aici.
— Atunci, sînt bucuros să reprezint un simbol.
După plecarea lui Mordecai, am închis din nou ușa. Observasem o politică tacită a ușilor deschise; Sofia lucra fără ascunzișuri și, o întreagă după amiază, mă amuzasem ascultînd o luînd la rost un birocrat după altul, la telefon, în auzul întregului Centru. Mordecai era un animal la telefon, vocea lui groasă, vibrantă, umplea atmosfera cu tot felul de pretenții și amenințări cumplite. Abraham era mult mai liniștit, dar ușa biroului lui era întotdeauna deschisă.
Cum însă eu nu știam la ce să mă aștept, am preferat să o păstrez închisă. Eram sigur că se vor dovedi răbdători.
I am sunat pe cei trei Hector Palma din cartea de telefon. Primul nu era cel pe care îl căutam. La al doilea număr nu răspundea nimeni. A treia voce era robotul pentru Hector Palma cel adevărat; mesajul era brusc: Nu sîntem acasă. Lăsați un mesaj. Vă vom suna noi.
Era vocea lui.
Cu resursele ei infinite, firma avea multe căi și locuri în care să l ascundă pe Hector Palma. Opt sute de avocați, o sută șaptezeci de asistenți, birouri la Washington, New York, Chicago, Los Angeles, Portland, Palm Beach, Londra și Hong Kong. Erau prea deștepți ca să l dea afară, pentru că știa prea multe. Așa că îi puteau dubla salariul, îl puteau avansa și muta într un alt birou, într un alt oraș, într o locuință mai mare.
Mi am notat adresa lui din cartea de telefon. Dacă robotul mai funcționa, poate că încă nu se mutase. Cu cunoștințele mele practice proaspăt dobîndite, eram sigur că îl voi putea găsi.
S a auzit o ușoară bătaie în ușă și eă s a deschis singură, fără efort. Minerul și zăvorul erau uzate și slăbite, așa că ușa se închidea, dar nu se putea bloca. Era Abraham.
— Pot să te deranjez un minut? m a întrebat, luînd loc.
Era o vizită de curtoazie, salutul lui. Era un tip liniștit, distant, cu aura intensă ă unui om deștept, care m ar fi putut intimida, numai că eu îmi petrecusem ultimii șapte ani într o clădire cu opt sute de avocați de toate sortimentele. Întîlnisem și cunoscusem zeci de Abrahami, tipi rezervați și sinceri, cu prea puțin respect pentru talentele sociale.
— Doream să ți urez bun venit, mi a spus, lansîndu se imediat într o apărare pasionată a avocatului public. Venea dintr o familie de clasă mijlocie din Brooklyn, făcuse Dreptul la Universitatea Columbia, apoi trei ani îngrozitori la o firmă de pe Wall Street, patru ani în Atlanta, cu o grupare care milita împotriva pedepsei cu moartea, doi ani plini de frustrări pe dealul Capitoliului și, în final, un anunț în revista de avocatură prin care se căuta un avocat pentru Centrul din Strada 14 i ă atras atenția.
— Slujirea legii este o misiune sfîntă, a continuat el. Înseamnă mai mult decît să faci avere... A urmat un alt discurs, o tiradă împotriva marilor firme și a avocaților care scot milioane pe an, acționînd în justiție companiile care efectuau implanturi, de la un capăt la celălalt al țării... Trei milioane pe an! striga el. Cu suma asta s ar putea hrăni și caza toți vagabonzii din District!
În orice caz, era mulțumit că văzusem și eu adevărata lumină și regreta episodul cu "Domnul".
— Și cu ce anume te ocupi? l am întrebat. Conversația noastră îmi făcea plăcere. Era încrîncenat și inteligent, cu un vocabular impresionant, care mă punea în inferioritate.
— Cu două lucruri. Politică legislativă. Lucrez împreună cu alți avocați la formularea legilor. Pe lîngă asta, coordonez litigii, de obicei legate de acțiuni sociale. Am intentat proces Departamentului Comercial pentru ca oamenii fără adăpost nu au fost reprezentați așa cum trebuie la recensamîntul din '90. Am dat în judecată sistemul școlar districtual, pentru că refuză admiterea în școli a copiilor celor fără locuință. I am acuzat în calitate de clasă socială, deoarece a fost o eroare din partea autorităților districtuale să anuleze cîteva mii de credite pentru locuințe, fără respectarea procedurilor legale. Am atacat multe dintre statutele menite să incrimineze oamenii străzii. Îi vom da în judecată ori de cîte ori aceștia sînt păcăliți.
— Litigiile astea sînt complicate.
— Da, numai că, din fericire, aici în capitală avem mulți avocați foarte buni, gata să ne acorde din timpul lor. Eu îi pregătesc, realizez planul de joc, adun echipa și apoi stabilesc regulile.
— Nu consulți clienții?
— Cîteodată. Dar lucrez cel mai bine atunci cînd mă aflu în camera mea mică de acolo, de unul singur. De asta sînt bucuros că ești aici. Avem nevoie de cineva care să ne mai ușureze munca.
A sărit în picioare, semn că discuția luase sfîrșit. Ne am înțeles să plecăm la nouă fix și a ieșit In cursul unuia dintre discursurile sale, observasem că nu poartă verighetă.
Legea era viața lui. Vechiul dicton, conform căruia legea este o amantă geloasă, fusese ridicat la un nivel nou de oameni ca Abraham sau de mine însumi.
Legea era tot ce aveam.


Poliția districtuală a așteptat pînă aproape de unu noaptea și, în acel moment, a pornit la atac, asemenea unui comando. Au sunat la ușă, apoi, imediat după aceea, au început să bată cu pumnii. Pînă cînd Claire s a dezmeticit, a coborît din pat și și a pus ceva peste pijama, dădeau deja cu picioarele în ușă, gata s o spargă. Poliția! au strigat, ca răspuns la întrebarea ei înspăimîntată. Claire le a deschis încet ușa, apoi s a dat îngrozită înapoi, în timp ce patru bărbați — doi în uniformă și doi în civil — au dat buzna înăuntru, ca și cum ar fi avut de salvat viața cuiva.
— La o parte! s a răstit unul dintre ei.
Claire rămăsese fără grai.
— La o parte! urlă el din nou.
Au trîntit ușa în urma lor. Conducătorul grupului, locotenentul Gasko, îmbrăcat într un costum ieftin și prea strimt, a făcut un pas înainte și a scos din buzunar niște hîrtii împăturite.
— Claire Brock? a întrebat o el, într o jalnică imitație după Columbo.
Ea a încuviințat cu un gest al capului, rămînînd cu gura căscată.
— Sînt locotenentul Gasko. Unde este Michael Brock?
— Nu mai locuiește aici, a reușit ea să articuleze. Ceilalți trei polițiști, rămași pe aproape, pîndeau un moment potrivit pentru atac.
Gasko nu avea de gînd să creadă așa ceva. Dar nu deținea mandat de arestare, nu avea decît unul care îl autoriza să facă percheziție casei.
— Am un mandat de percheziție a acestei locuințe, semnat de judecătorul Kisner la ora cinci, după amiază, a anunțat el, despăturind hîrtiile și întinzîndu le spre Claire, ca să le vadă, de parcă acele cuvinte tipărite puteau fi citite și apreciate în acel moment.
— Vă rog să vă dați la o parte, i a mai spus el.
Claire s a dat și mai mult înapoi.
— Ce căutați? l a întrebat ea.
— Scrie în documente, i a răspuns Gasko, trîntindu le pe tejgheaua din bucătărie, după care cei patru s au risipit prin casă.
Þineam celularul lîngă cap, pe perna așezată direct pe podea, la marginea sacului de dormit. Era a treia noapte cînd dormeam pe podea, parte a efortului meu de a mă identifica cu noii mei clienți. Mîncam puțin, dormeam și mai puțin și mă străduiam să încep să apreciez calitatea băncilor din parcuri și a trotuarelor. Partea stingă a trupului meu era înroșită pînă la genunchi, iritată și dureroasă, așa că dormeam pe partea dreaptă.
Nu era un efort prea mare. Eu aveam un acoperiș deasupra capului, aveam siguranța hranei de a doua zi, aveam un viitor.
Am auzit telefonul celular sunînd și am răspuns.
— Michael! șoptea vocea lui Claire. Poliția percheziționează locuința.
— Cee?
— Sînt aici în clipa asta. Patru polițiști, cu un mandat de percheziție.
— Ce vor?
— Caută un dosar.
— Vin în zece minute.
— Te rog, grăbește te.


M am năpustit în apartament de parcă eram posedat de diavol. Întîmplător, Gasko a fost primul polițist care mi a ieșit în cale.
— Sînt Michael Brock. Cine naiba ești dumneata?
— Locotenentul Gasko, mi a răspuns, ricanînd.
— Să văd legitimația, i am cerut și m am întors spre Claire care, sprijinită de frigider, ținea în mînă o ceașcă de cafea. Dă mi o foaie de hîrtie, am rugat o.
Gasko și a scos insigna din buzunarul hainei și a ridicat o ca să o pot vedea.
— Larry Gasko, am spus eu. Vei fi primul pe care îl dau în judecată, la nouă dimineața. Acum, cine mai e cu dumneata?
— Mai sînt încă trei, mi a spus Claire, dîndu mi o foaie de hîrtie. Cred că sînt prin dormitoare.
M am îndreptat spre spatele apartamentului, urmat de Gasko și, la o oarecare distanță, de Claire. În camera de oaspeți, un polițist în civil stătea în patru labe și se uita pe sub pat.
— Să ți văd legitimația, i am urlat. Tipul a sărit în picioare, gata de bătaie. Am făcut un pas spre el, am scrîșnit din dinți și am insistat.
— Să ți văd legitimația, i am urlat.
— Cine ești dumneata? m a întrebat, făcînd un pas înapoi și aruncînd o privire spre Gasko.
— Michael Brock. Dar dumneata, cine ești?
Tipul scoase repede insigna.
— Darrell Clark, am rostit eu cu voce tare, notîndu i numele. Pîritul numărul doi.
— Nu mă poți da în judecată, îngăimă el.
— Stai numai să vezi, băiete. Peste opt ore, la tribunalul federal, am să vă dau în judecata pe toți pentru percheziție ilegală și am să cer daune de un milion de dolari. Și am să cîștig, am să obțin verdictul și am să mă țin de fundul vostru pînă cînd veți ajunge la faliment!
Ceilalți doi polițiști și au făcut apariția din dormitorul meu de odinioară și m am trezit înconjurat.
— Claire, i am spus. Adu camera video, te rog. Vreau să înregistrez toate astea.
Claire dispăru în salon.
— Avem un mandat semnat de un judecător, sări Gasko, oarecum defensiv. Ceilalți trei făcură un pas înainte, încercînd să închidă cercul.
— Percheziția e ilegală, le am trîntit o eu. Căci cei care au semnat mandatul vor fi dați în judecată. O să fiți suspendați, probabil fără plată, și veți avea de înfruntat un proces civil.
— Avem imunitate, spuse Gasko, aruncînd o privire spre tovarășii săi.
— Pe naiba!
Claire se întoarse cu camera video.
— Le ai spus că nu locuiesc aici? am întrebat o.
— Le am spus, a confirmat ea și a ridicat camera la ochi.
— Și totuși, voi, băieți, ați continuat percheziția. În acel moment a devenit ilegală. Trebuia să știți cînd să vă opriți, dar n ar mai fi fost amuzant, nu? E mult mai distractiv să scormonești prin lucrurile intime ale altora. Ați avut o șansă, băieți, și ați ratat o. Acum, va trebui să suportați consecințele.
— Ești nebun, spuse Gasko.
Încercau să nu și trădeze frica — dar știau că sînt avocat. Nu mă găsiseră în locuință, așa că poate știam despre ce vorbesc. Nu era chiar așa. Dar în acel moment suna bine.
Juridic vorbind, gheața pe care pășeam era foarte subțire.
Am ignorat comentariul lui Gasko.
— Numele voastre, vă rog, le am spus celor doi polițiști în uniformă, care și au scos insignele. Ralph Lilly și Robert Blower. Mulțumesc, am adăugat, făcînd pe nebunul. Veți fi pîriții numerele trei și patru. Acum, ce ar fi să plecați?
— Unde e dosarul? mă întrebă Gasko.
— Dosarul nu e aici pentru că eu nu locuiesc aici. De asta vă voi da în judecata, ofițer Gasko.
— Ni se întîmplă mereu, ce contează?
— Grozav. Cine este procurorul vostru?
Nu reuși să și amintească numele în fracțiunea de secundă crucială care a urmat. M am îndreptat spre camera de zi și, deloc entuziaști, m au urmat și ei.
— Plecați, le am spus. Dosarul nu e aici.
Claire îi înghesuia cu camera video și asta nu le permitea să se răstească. Blower murmură ceva despre avocați și cu toții se îndreptară, cu pași grei, spre ușă.
Am citit mandatul după plecarea lor. Claire mă privea, sorbind din cafea la masa din bucătărie. Șocul percheziției trecuse; era din nou liniștita, chiar rece ca gheața. N ar fi recunoscut că se speriase, n ar fi îndrăznit să arate chiar și cea mai mică urmă de vulnerabilitate și, în vreun fel sau altul, că avusese nevoie de mine.
— Ce e în dosar? m a întrebat.
De fapt, nici nu dorea să știe. Dorea numai să se asigure, cît de cît, că nu se va mai întîmplă.
— E o poveste lunga, i am răspuns.
Cu alte cuvinte, nu mă întreba. A înțeles.
— Chiar ai de gînd să i dai în judecată?
— Nu. Nu am nici o bază pentru un proces. Am vrut doar să scap de ei.
— A mers. E posibil să revină?
— Nu.
— Mă bucur să aud asta.
Am împăturit mandatul de percheziție și l am vîrît într un buzunar. Se referea la un singur obiect — dosarul RiverOaks/TAG, care în acel moment era bine ascuns în peretele noii mele locuințe, alături de o copie.
— Le ai spus unde stau? am întrebat o.
— Dar eu nu știu unde stai, mi a răspuns ea.
Au urmat cîteva momente de tăcere, în care ar fi putut să mă întrebe, totuși, unde locuiesc. N a făcut o.
— Îmi pare rău că s a întîmplat așa, Claire.
— Nu i nimic. Promite mi doar că nu se va mai întîmpla.
— Îți garantez.
Am plecat fără îmbrățișări, sărutări sau vreo atingere de orice fel. Doar i am spus noapte buna și am ieșit pe ușă. Era exact ce dorea ea.



20

Marțea era zi de primiri la Comunitatea pentru nonviolență creativă, sau CCNV — de departe cel mai mare adăpost din District. Din nou, Mordecai s a aflat la volan. Planul lui era să mă însoțească la fel ca în prima săptămînă, pentru ca apoi să mi dea drumul în lume.
Amenințările și avertismentele transmise de mine lui Barry Nuzzo fuseseră ignorate. Firma Drake & Sweeney juca tare și asta nu mă surprindea. Raidul dinainte de răsăritul soarelui în fosta mea locuință, era un avertisment mitocănesc cu privire la ceea ce avea să urmeze. Trebuia să i spun lui Mordecai adevărul despre ceea ce făcusem.
În mașină, îndată ce am pornit la drum, am început să vorbesc.
— Soția mea și cu mine ne am despărțit. M am mutat de acolo.
Bietul om nu era pregătit pentru vești atît de negre la opt dimineața.
— Îmi pare rău, mi a spus, privindu mă și fiind pe punctul de a lovi un pieton mai neatent.
— N ai de ce. Azi, în zorii zilei, polițiștii au făcut un raid în casa unde locuiam înainte, căutîndu mă pe mine și, mai ales un dosar, pe care l am luat cînd am plecat de la firmă.
— Ce fel de dosar?
— Dosarul lui DeVon Hardy și Lontae Burton.
— Te ascult.
— După cum știm, DeVon Hardy a luat ostatici și a fost ucis pentru că firma Drake & Sweeney a efectuat evacuarea de unde stătea. Împreună cu el, au mai fost evacuați alți șaisprezece, împreună cu cîțiva copii. Lontae Burton și mica ei familie făceau parte din grup.
Mordecai reflectă puțin asupra celor auzite, apoi îmi zise:
— Ce mică e lumea!
— Depozitul abandonat s a întîmplat să se afle în zona pe care RiverOaks intenționa să o folosească pentru construcția unui oficiu poștal. E un proiect de douăzeci de milioane de dolari.
— Cunosc clădirea. Acolo au stat întotdeauna locatari ilegali.
— Numai că nu erau ilegali sau așa bănuiesc eu.
— Bănuiești? Sau știi precis?
— Pentru moment, bănuiesc. Dosarul a fost măsluit; s au scos documente, s au pus altele în loc. Un asistent legal pe nume Hector Palma a făcut treburile murdare, vizitele la depozit și s a ocupat de evacuarea propriu zisă; el este asul meu din mînecă. Mi a trimis un bilet anonim prin care mă informa că evacuările au fost ilegale. Mi a dat un set de chei ca să iau dosarul. Începînd de ieri, nu mai lucrează la birou] lor de aici, din District.
— Unde este acum?
— Aș fi încîntat să știu.
— Þi a dat chei?
— Nu direct. Le a lăsat pe biroul meu, cu instrucțiuni.
— Și le ai folosit?
— Da.
— Ca să furi un dosar?
— Nu mi pusesem în gînd să l fur. Mă îndreptam spre biroul tău, ca să l copiez, cînd un nebun a trecut cu mașina pe roșu și m a trimis la spital.
— E vorba de dosarul pe care l am recuperat din mașina ta?
— Da. Voiam să l copiez, să l duc la locul lui, înapoi la Drake & Sweeney, și nimeni n ar fi știut nimic.
— Mă îndoiesc de înțelepciunea planului tău.
Îi venea să mă facă tîmpit, dar relația dintre noi nu era încă suficient de strînsă.
— Ce lipsește din el?
I am făcut un sumar al poveștii firmei RiverOaks și i am spus de graba cu care încercau să construiască oficiul poștal.
— Se grăbeau să pună mina repede pe teren. Palma s a dus la depozit prima dată și a fost atacat. Raportul e în dosar. S a dus din nou, de data asta cu pază, și raportul lipsește. A fost îndosariat așa cum se cuvine, apoi scos, probabil de către Braden Chance.
— Și ce scrie în raport?
— Nu știu. Dar am o bănuială, cum că Hector a inspectat depozitul, i a găsit pe locatarii ilegali în locuințele lor improvizate, a vorbit cu ei și a aflat că, de fapt, îi plăteau chirie lui Tillman Gantry. Nu erau ilegali, ci chiriași, cu drept de a fi protejați în baza legii relațiilor dintre proprietari și chiriași. În acel moment, buldozerul era pregătit de atac, depozitul trebuia închis, Gantry era pe punctul de a scoate o avere din afacere, așa că raportul a fost ignorat și evacuarea a avut loc.
— Erau acolo șaptesprezece oameni.
— Da, plus cîțiva copii.
— Știi numele celorlalți?
— Da. Cineva, bănuiesc că Palma, mi a dat o listă. A pus o pe biroul meu. Dacă îi putem găsi pe acei oameni, atunci avem niște martori.
— Poate. Cred, mai degrabă, că Gantry i a speriat de moarte. E un tip important, poartă armă, face pe "Nașul". Cînd spune oamenilor să și țină gura, ei știu că ori fac ce li se spune, ori ajung pe fundul apei.
— Dar ție nu ți este frică de el, nu i așa, Mordecai? Hai să l găsim și să scoatem puțin untul din el; o să se moaie și o să ne spună tot.
— Ce să zic, știi totul despre lumea străzii, nu? Am angajat un idiot!
— O s o ia la fugă cînd ne vede.
Umorul nu avea nici un efect la ora aceea. Nici încălzitorul din mașină, deși era dat la maximum. Înghețam de frig.
— Cît a luat Gantry pentru clădire? m a întrebat Mordecai.
— Două sute de mii. O cumpărase cu două luni mai înainte; nu există în dosar acte din care să reiasă cît a plătit pentru ea.
— De la cine a cumpărat clădirea?
— De la stat. Era abandonată.
— Probabil că a plătit cinci mii. Cel mult zece.
— Nu i rău profitul.
— Deloc. E un pas înainte pentru Gantry. La început, era un găinar de mîna a doua — închiria duplexuri, spăla mașini și ținea niște băcănii micuțe, afaceri mici, adică.
— Ce rost avea să cumpere depozitul și să închirieze spații cu chirii mici?
— Primea bani gheață. Să zicem că a dat cinci mii de dolari pe clădire, a mai cheltuit zece mii, ridicînd niște ziduri și montînd cîteva toalete. Pune și lumină și gata afacerea! Vorba umblă din om în om și apar chiriașii; el le cere o sută de dolari pe lună, numai bani gheață. Clienților lui nu le păsa, oricum, de cecuri. Clădirea rămîne aparent neîngrijită, pentru ca, dacă apar autoritățile, să poată spune că acolo nu se află decît locatari ilegali. Promite să i dea afară, dar nici prin minte nu i trece. Chestiile astea se întîmplă mereu. Lipsa unor regulamente stricte cu privire la locuințe.
Am fost pe punctul de a l întreba de ce nu intervin autoritățile pentru aplicarea legii dar, din fericire, m am abținut. Răspunsul stătea în gropile din asfalt, prea numeroase pentru a le mai număra sau evita; în parcul de mașini ale poliției, dintre care o treime constituiau un risc pentru șofer; în școlile cu acoperișuri șubrede; în spitalele cu pacienții înghesuiți în debarale; în cele cinci sute de mame cu copii, lipsite de adăpost și incapabile să găsească unde să stea. Pur și simplu autoritatea nu funcționa.
Iar un proprietar renegat, unul care, de fapt, aduna oamenii de pe străzi, nu părea o prioritate.
— Cum ai să l găsești pe Hector Palma? m a întrebat.
— Presupun că firma a fost suficient de înțeleaptă ca să nu l dea afară. Mai au alte șapte filiale, așa că îmi imaginez că l au ascuns pe undeva. Am să l găsesc.
Ne aflam în centru. Mordecai mi a arătat ceva cu brațul și mi a spus:
— Vezi rulotele acelea, puse unele peste altele? Acolo e Piața Mount Vernon.
Era un spațiu de mărimea unui bloc de locuințe, înconjurat de un gard foarte înalt, ca să nu se vadă din afară. Erau adunate acolo rulote de toate formele și dimensiunile, unele jalnice, toate foarte prăpădite.
— E adăpostul cel mai mizerabil din oraș. Acelea sînt niște rulote poștale vechi, date Districtului de către guvern; autoritățile locale, la rîndul lor, au avut ideea strălucită să le umple cu oamenii străzii. Sînt înghesuiți acolo ca sardelele în cutie.
La intersecția cu Strada 2 și Strada D, mi a arătat o clădire lungă, cu trei etaje — casă pentru o mie trei sute de persoane.


Comunitatea CCNV fusese fondată la începutul anilor '70, de către un grup de protestatari împotriva războiului, care se adunaseră la Washington, devenind un coșmar pentru guvern. Locuiau împreună, într o casă din cartierul de nord vest. În cursul protestelor din preajma Capitoliului, au întîlnit veterani ai războiului din Vietnam, rămași fără casă, și au încercat să i convingă să treacă de partea lor. S au mutat în sedii mai încăpătoare, în diferite zone din oraș și numărul lor a crescut.
După război, și au concentrat atenția asupra condiției oamenilor străzii din District. La începutul anilor '80, un activist pe nume Mitch Snyder a început să se afirme și, curînd, a devenit un glas pasionat și puternic în sprijinul celor fără adăpost.
CCNV a găsit clădirea unui colegiu abandonat, construit cu bani de la stat și aflat, în continuare, în proprietate federală, pe care l a ocupat cu șase sute de locatari ilegali. Acel loc a devenit cartierul lor general și casa lor. S au făcut destule eforturi pentru a i scoate de acolo, toate zadarnice. În 1984, Snyder a suportat cincizeci și una de zile de greva foamei, pentru a atrage atenția asupra oamenilor fără adăpost. Cum pînă la realegerea sa mai era doar o lună, președintele Reagan a anunțat, îndrăzneț, planul său de a transforma clădirea într un adăpost model pentru oamenii străzii. Snyder și a încheiat greva. Toată lumea a fost fericită. După alegeri, Reagan și a încălcat promisiunea și au urmat tot felul de litigii neplăcute.
În 1989, autoritățiile orașului au construit un adăpost în zona de sud est, departe de centru, și au început un proiect de scoatere a oamenilor străzii din CCNV. Dar au constatat că aceștia sînt iuți la mînie. Nici pe departe nu aveau de gînd să plece. Snyder a anunțat că vor închide ferestrele cu scînduri și se vor pregăti de atac. Umblau tot felul de zvonuri — că acolo se află opt sute de persoane; că au un stoc de arme; că va urma un război.
Autoritățile au dat înapoi și au reușit să facă pace. CCNV a crescut la o mie trei sute de paturi. Mitch Snyder s a sinucis în 1990 și o stradă a primit numele lui.
Se făcuse aproape opt și jumătate cînd am ajuns; era ora de plecare a locatarilor obișnuiți. Mulți aveau de lucru, majoritatea doreau să plece de acolo în cursul zilei. Cam o sută de persoane zăboveau în fața ușii de la intrare, fumînd o țigară și discutînd veseli în frigul de afară, după o noapte de odihnă la căldură.
Înăuntru, la parter, Mordecai s a adresat unui supraveghetor în dialect; și a notat numele într un registru și apoi am străbătut împreună holul, prin furnicarul de oameni care se grăbeau să plece. Încercam cu greu să ignor albeața pielii mele, dar era imposibil. Eram îmbrăcat rezonabil, cu jachetă și cravată. Fusesem bogat toată viața mea și mă simțeam pierdut în acea mare de negri — tineri duri, crescuți în stradă, din care majoritatea aveau cazier, dar numai puțini aveau bani în buzunare. Evitam să i privesc în ochi și țineam capul în jos, încruntîndu mă la podea. Ajunși la camera de primiri, am așteptat.
— Cei care dețin arme și droguri sînt automat excluși pe viață de aici, mi a spus Mordecai, uitîndu se, ca și mine, după șirurile de bărbați care se îndreptau spre scări. M am simțit ceva mai în siguranță.
— Þi se întîmplă să simți o stare de nervozitate cînd te afli aici? l am întrebat.
— Te obișnuiești.
Lui îi era ușor să vorbească. Vorbea pe limba lor.
Pe un panou aflat chiar lîngă ușă se afla o foaie cu solicitări pentru Centrul legal. Mordecai a luat o de acolo și, împreună, am cercetat numele clienților noștri. Ceva mai puțini decît de obicei, a comentat el. Cit am așteptat să ni se aducă cheia, mi a dat lămuririle necesare.
— Acolo se află biroul poștal. Una dintre nemulțumirile muncii noastre este că nu putem ține pasul cu clienții noștri. Adresele sînt vagi. Adăposturile bune le permit locatarilor lor să trimită și să primească scrisori. Acolo e vestiarul, a continuat el, arătînd spre o altă ușă din apropiere. Se primesc între treizeci și patruzeci de persoane săptămînal. Primul pas este un examen medical; tuberculoza constituie spaima cea mai mare. Al doilea pas e o vizită la vestiar, pentru trei seturi de haine — lenjerie intimă, șosete, tot ce au nevoie. O dată pe lună, fiecare client poate reveni pentru un alt costum, așa că, la sfîrșitul anului, se aleg cu o garderobă decentă. Nu sînt zdrențe. Centrul primește mai multe donații în haine decît ar putea folosi vreodată.
— Un an, ai zis?
— Exact. După un an sînt dați afară, ceea ce ar putea să ți se pară dur. Dar nu e așa. Scopul este de a le crea o bază de siguranța. Cînd un client sosește aici, are la dispoziție douăsprezece luni pentru a deveni curat, a scăpa de patima beției, poate să dobîndească niște deprinderi practice și să și găsească o slujbă. Majoritatea pleacă în mai puțin de un an. Cîte unii ar dori să rămînă aici o veșnicie.
Un tip pe nume Ernie și a făcut apariția cu un set impresionant de chei. A deschis ușa camerei de primire și s a făcut nevăzut. Ne am pregătit cele necesare și am așteptat, gata pentru a ne oferi serviciile. Mordecai s a îndreptat spre ușă, cu lista în mînă, și a strigat primul nume.
— Luther Williams.
Luther abia dacă încăpea pe ușă și scaunul pe care s a așezat aproape că s a rupt sub greutatea lui. Era îmbrăcat cu o salopetă verde, de lucru, șosete albe și papuci de baie, din cauciuc portocaliu. Lucra de noapte, într o centrală termică de sub Pentagon. Prietena lui, cu care locuia împreună, plecase și luase tot, lăsîndu l plin de datorii. Își pierduse locuința și era jenat că trebuie să stea în adăpost.
— Am nevoie doar de o pauză, ne a spus, și mi a fost milă de el. Avea multe datorii. Credite neachitate la timp. Pentru
moment, se ascundea de creditori la CCNV.
— Să facem o cerere de faliment, mi a spus Mordecai.
Eu nu aveam habar cum să fac o cerere de faliment. Am încuviințat, încruntat. Luther părea mulțumit. Timp de douăzeci de minute am completat formulare, iar el a plecat fericit.
Următorul client era Tommy, care s a strecurat grațios în încăpere și ne a întins o mînă cu unghiile lăcuite în roșu aprins. Eu am reușit să mi iau privirea de la ele, Mordecai nu. Tommy era clientul permanent al clinicilor de dezintoxicare — pentru heroină și crack — și rămăsese dator cu plata impozitelor. Nu le mai achitase de trei ani, iar Fiscul descoperise, în sfîrșit, unde se afla. În plus, avea vreo două mii de dolari restanță pentru pensia alimentară. M am mai liniștit aflînd că, în ciuda aparențelor, era tată. Cura de dezintoxicare fusese severă — șapte zile pe săptămînă — și îl împiedica să și găsească un serviciu permanent.
— Nu se poate solicita faliment nici pentru pensia alimentară, nici pentru impozite, a spus Mordecai.
— Păi, nu pot lucra din cauza curei și, daca ies de acolo, mă apuc iar de droguri. Așa că, dacă nu pot lucra și nu pot cere faliment, ce să fac?
— Nimic. Nu ți face griji pînă cînd nu termini cura și îți găsești o slujbă. Apoi, caută l pe Michael Brock, pe care îl vezi aici.
Tommy a zîmbit și mi a făcut cu ochiul, apoi a părăsit încăperea.
— Cred că i ai plăcut, mi a zis Mordecai.
Ernie ne a mai adus o foaie de înscriere, cu unsprezece nume pe ea. La ușă se făcuse coadă. Am decis să lucrăm separat; eu m am dus la celălalt capăt al încăperii, Mordecai a rămas unde se afla și am început să intervievăm cîte doi clienți în același timp.
Primul care mi a venit mie era un tînăr acuzat de consum de droguri. Mi am notat toate informațiile, pentru a l pune pe Mordecai la curent, odată ajunși la Centru.
Următorul oferea o priveliște șocantă: un bărbat alb, de vreo patruzeci de ani, fără tatuaje, cicatrice faciale, dinți sparți, cercei în ureche, ochi injectați sau nasul roșu. Avea barba crescută de o săptamînă și se răsese pe cap cam cu o lună înainte. Cînd am dat mîna, am observat că mîna lui era moale și umeda. Paul Pelham era numele lui și stătea în adăpost de trei luni. Fusese doctor.
Droguri, divorț, faliment și anularea dreptului de a și practica meseria — trecuse prin toate astea, nu de mult, dar amintirea lor începea să se estompeze. Nu dorea decît să stea de vorbă cu cineva, de preferință un alb. Din cînd în cînd, arunca și cîte o privire temătoare spre masa la care era așezat Mordecai.
Pelham fusese un ginecolog de marca în Scranton, statul Pennsylvania — casă mare, Mercedes, soție drăguță, doi copii. Mai întîi exagerase cu consumul de valium, apoi devenise dependent de medicamente mai puternice. A început să guste și deliciile cocainei și ale cărnii unor asistente din clinică. În paralel, era un talentat agent de vînzări imobiliare, implicat în dezvoltarea urbană și finanțe. Într o zi, în timpul unei nașteri, a scăpat copilul din mîini. Pruncul a murit. Tatăl, un pastor foarte respectat, a fost martor la accident. Umilința unui proces a fost urmată de mai multe droguri, mai multe asistente și, în final, totul s a prăbușit. A contractat un herpes de la o pacientă, a molipsit o și pe soția lui, iar ea și a luat tot ce avea și a plecat în Florida.
Eram ca hipnotizat, ascultîndu l. În cazul fiecărui client pe care, în scurta mea carieră de avocat al străzii, îl întîlnisem pînă în acel moment, dorisem să aflu detaliile dureroase ale felului în care ajunsese în stradă. Doream să fiu sigur că nu mi se va întîmpla și mie același lucru; că oamenii aparținînd clasei mele sociale nu aveau de ce să și facă griji din pricina unor asemenea necazuri.
Pelham era fascinant pentru că, pentru prima dată, priveam un client și îmi spuneam, da, aș putea fi eu în locul lui. Viața ar putea conspira pentru a dărîma aproape pe oricine. Iar omul acela dorea să vorbească despre asta.
A făcut aluzie la faptul că, poate, nu i s a șters urma. Îl ascultasem suficient de mult și mă pregăteam să l întreb, mai precis, de ce are nevoie de avocat, cînd mi a spus:
— Am ascuns niște lucruri în cererea de faliment.
Mordecai își rezolva clienții pe bandă, în vreme ce noi, doi băieți albi, stăteam la taclale, așa că am reînceput să iau notițe.
— Ce fel de lucruri?
Avocatul care se ocupase de cazul lui de faliment era necinstit, mi a spus omul, pentru ca apoi să se lanseze într o poveste cam neclară despre cum băncile îi blocaseră creditele prea devreme și îl ruinaseră. Vorbea moale, pe un ton scăzut și, de fiecare dată cînd Mordecai ne arunca o privire, se oprea.
— Mai e ceva, mi a spus omul.
— Ce anume? l am întrebat.
— E o discuție confidențială, nu? Adică, am avut mulți avocați, dar i am plătit de fiecare dată. Numai Dumnezeu știe cum i am plătit.
— E extrem de confidențial, i am răspuns, sincer. Chiar dacă lucrăm fără onorariu, plata sau neplata serviciilor nu afecta relația privilegiata dintre client și avocat.
— Nu ai voie să sufli o vorbă nimănui.
— Nici o vorbuliță.
Brusc, mi a trecut prin minte că un adăpost pentru o mie trei sute de suflete, în centrul orașului Washington, era o ascunzătoare minunată.
Răspunsul meu părea să l fi mulțumit.
— Cînd mă scăldam în bani, mi a spus, încă și mai încet decît pînă atunci, am descoperit că soția mea avea o legătură cu un alt bărbat. Una dintre pacientele mele mi a spus. Cînd faci un examen medical unor femei goale, ele sînt gata să ți spună orice. Am fost distrus. Am angajat un detectiv privat și, bineînțeles, era adevărat.
Ei bine, să spunem că, într o bună zi, celălalt bărbat a dispărut.
S a oprit, așteptînd răspunsul meu.
— A dispărut?
— Da. Nu l a mai văzut nimeni de atunci.
— E mort? l am întrebat, uluit.
A înclinat ușor capul, în semn de răspuns.
— Știi unde se află?
Altă înclinare a capului.
— Cînd s a întîmplat asta?
— Acum patru ani.
Încercam, cu mîna tremurîndă, să notez totul. Omul s a aplecat înainte și mi a șoptit:
— Era agent FBI. Un fost iubit din vremea colegiului — din statul Pennsylvania.
— Ei, nu mai spune! am murmurat, total nesigur daca spunea sau nu adevărul.
— Sînt urmărit.
— De cine?
— De FBI. Mă pîndesc de patru ani.
— Ce vrei să fac eu?
— Nu știu. Poate că vor să cădem la învoială. Am obosit să mă știu mereu urmărit.
Am reflectat o clipă asupra situației; Mordecai terminase de discutat cu un client și chema un altul. Pelham îi urmărea fiecare mișcare.
— Aș avea nevoie de niște informații, i am spus omului. Știi numele agentului?
— Da. Știu unde și cînd s a născut.
— Și unde și cînd a murit.
— Da.
Nu adusese cu el notițe sau documente.
— Ce ar fi să vii la biroul meu? Adu și informațiile. Putem vorbi acolo.
— Trebuie să reflectez mai întîi, mi a răspuns el, uitîndu se la ceasul de la mînă. Mi ă explicat că făcea jumătate de normă ca administrator al unei biserici și că întîrzie la serviciu. Ne am strîns mîinile și a plecat.
Învățam foarte repede că una dintre provocările muncii de avocat al străzii era capacitatea de a i asculta pe oameni. Mulți dintre clienții mei nu doreau decît să stea de vorba cu cineva. Reușiseră, cumva, să treacă de primul șoc și cum consultația juridică era gratuită, de ce să nu și descarce sufletul în fața unui avocat? Mordecai era un maestru în scurtarea poveștilor și se pricepea să stabilească dacă exista o bază pentru acțiune. Eu eram încă îngrozit de constatarea că oamenii puteau fi atît de săraci.
Mai învățam și faptul că un caz ideal era acela rezolvat pe loc, fără continuări. Aveam un carnet plin cu cereri pentru cupoane de alimente, ajutoare pentru locuință, asistență medicală, cărți de asigurări sociale, chiar și carnete de conducere. Cînd aveam dubii, completam un formular.
Douăzeci și șase de clienți au venit și au plecat înainte de prînz. La sfîrșit, eram amîndoi epuizați.
— Hai să facem o plimbare, mi a propus Mordecai cînd am ieșit din clădire.
Era o zi senină, cu aer rece și o boare de vînt proaspăt, numai bun după trei ore petrecute într o cameră cu aer închis, fără ferestre. Peste drum se afla Administrația Financiară, o clădire frumoasă, modernă. De fapt, CCNV era înconjurat de construcții mult mai frumoase și mai noi. Ne am oprit la intersecția dintre Strada 2 și Strada D și, de acolo, am privit Centrul.
— Contractul de închiriere expiră peste patru ani, mi a spus Mordecai. Vulturii de la agențiile imobiliare au început, deja, să roiască. Se proiectează construirea unui nou Centru al convenției, cu două rînduri de blocuri mai încolo.
— Va fi o luptă crincenă.
— Va fi un adevărat război.
Am traversat strada și ne am îndreptat spre dealul Capitoliului.
— Tipul acela alb — ce ți a povestit? m a întrebat Mordecai. Pelham fusese singurul tip alb.
— A fost uimitor, i am răspuns, neștiind de unde să încep. A fost pe vremuri doctor, în Pennsylvania.
— Cine îl urmărește acum?
— Poftim?
— Cine îl urmărește acum?
— FBI ul.
— Ce drăguț! Data trecută era CIA.
Am încremenit; Mordecai își păstra calmul.
— L ai mai văzut?
—Da, din cînd în cînd își face rondul. Peter și nu mai știu cum.
— Paul Pelham.
— Și numele se schimbă, mi a spus, peste umăr. Îi merge gura grozav, nu?
Îmi pierise graiul. Am rămas acolo, pe loc, privindu l pe Mordecai cum se îndepărtează, cu mîinile înfundate în buzunarele trenciului și umerii scuturîndu se de atîta rîs.



21

Cînd am adunat destul curaj pentru a i spune lui Mordecai că am nevoie de o după amiază liberă, m a informat brutal ca situația mea era egală cu a celorlalți, că nimeni nu stătea să numere cîte ore lucrez și că, dacă aveam nevoie de o pauză, la naiba, puteam să mi o iau singur. Am părăsit centrul grăbit și numai Sofia păru să observe.
Am pierdut o oră completînd formularele de asigurare. Lexus ul era distrus; compania îmi oferea 21 480 de dolari, cu descărcarea de orice alte responsabilități, pentru ca apoi să poată acționa împotriva celor care închiriaseră asigurarea Jaguarului. Datoram băncii 16 000 de dolari, așa că am plecat cu un cec de 5 000 de dolari și ceva mărunțiș, suficienți, cu siguranță, pentru a mi cumpăra o mașină potrivită, corespunzătoare noii mele poziții de avocat al celor săraci, și care să nu i tenteze pe hoții de mașini.
Mi am pierdut altă oră în anticamera doctorului meu curant. Ca un avocat ocupat, cu telefon celular și mulți clienți ce mă aflam, am stat ca pe ghimpi printre reviste, ascultînd ceasul cum ticăie.
O asistenta m a pus să mă dezbrac pînă la chiloți și, timp de douăzeci de minute, am stat întins pe o masă rece. Vînătăile căpătaseră o nuanță maronie închis. Doctorul m a palpat, reușind să mai înrăutățească situația, dar a încheiat prin a mă pronunța bun pentru următoarele săptămîni.
Am ajuns la biroul avocatei lui Claire exact la patru și am fost întîmpinat de o recepționeră acră, îmbrăcată ca un bărbat. Din orice colțișor răzbătea un aer de răutate. Orice sunet te făcea să te gîndești la ura față de bărbați: vocea brutală, răgușită, a fetei care răspundea la telefon; glasul vreunei vedete country, croncănind la difuzoare; tonul răstit ce se auzea, din timp în timp, de la capătul holului. Camerele erau decorate în nuanțe pastel: mov, roz și bej. Revistele de pe măsuța pentru cafea erau puse acolo pentru a sublinia un lucru: nu cuprindeau decît articole despre femei care munceau pentru cariera lor — nici urmă de bîrfe sau amănunte spectaculoase. Vizitatorii erau chemați să le admire, nu să le citească.
Jacqueline Hume adunase o avere scoțînd untul din doctorii necinstiți, pentru ca apoi să și creeze o reputație implacabilă, după ce distrusese vreo doi senatori care umblau după fuste. Numele ei înfricoșa orice bărbat nefericit în căsnicie din D.C., mai ales dacă avea venituri frumușele. Eram nerăbdător să semnez documentele și să plec.
În loc de asta, am fost lăsat să aștept treizeci de minute și mă pregăteam să fac un scandal cumplit cînd o asociată a venit după mine și m a dus spre un birou aflat la capătul holului. Femeia mi a înmînat înțelegerea de divorț și, pentru prima dată, am văzut realitatea în fața. Titlul eră: Claire Addison Brock împotriva lui Michael Brock.
Legea cerea să locuim separat timp de șase luni, înainte de a putea divorța. Am citit textul înțelegerii cu atenție, l am semnat și am plecat. La începutul lui noiembrie puteam fi, din nou, liber.
A patra oprire din acea după amiază s a petrecut în lotul de parcare al firmei Drake & Sweeney, unde m am întîlnit cu Polly exact la ora cinci; îmi aducea două cutii de carton, cu amintirile rămase la birou. Era politicoasă și eficientă, ca de obicei, dar abia vorbea și, bineînțeles, se grăbea. Probabil că purta microfon.


Mi am continuat drumul de a lungul altor rînduri de blocuri și m am oprit în dreptul unei intersecții aglomerate. Sprijinit de zidul unei clădiri, am format numărul de telefon al lui Barry Nuzzo. Era în ședință, ca de obicei. Mi am spus numele, am lăsat să se înțeleagă că e o urgență și, după treizeci de secunde, Barry era la aparat
— Putem vorbi? l am întrebat. Îmi imaginam că sîntem ascultați.
— Bineînțeles.
— Sînt chiar la capătul străzii, la intersecția dintre Strada K și Connecticut. Hai să bem o cafea.
— Aș putea fi acolo într o oră.
— Nu. Acum sau deloc.
Nu doream ca băieții să aibă timp să facă planuri și aranjamente.
— Bine, stai să văd. Mda, în regulă. Se poate face.
— Sînt la cafeneaua Bingler.
— Știu unde este.
— Te aștept. Și vino singur.
— Te uiți la prea multe filme, Mike.
Zece minute mai tîrziu, stăteam amîndoi lîngă vitrină unei cafenele micuțe, pline de lume, cu cîte o cafea fierbinte în față și privind trecerea pietonilor pe Strada Connecticut.
— De ce a fost nevoie de mandat de percheziție? l am întrebat
— E dosarul nostru. E la tine, noi îl vrem înapoi. Foarte simplu.
— N o să l găsiți, ai înțeles? Așa că terminați cu căutarea asta.
— Unde locuiești acum?
Am pufnit în rîs, făcînd pe deșteptul.
— După mandatul de percheziție urmează, de obicei, un mandat de arest, i am spus. Așa o să se întîmple?
— Nu sînt în măsură să spun.
— Mulțumesc, amice.
— Uite, Michael, să pornim de la premisa că tu greșești. Ai luat ceva ce nu ți aparține. Asta înseamnă furt pur și simplu. Prin acest act, ai devenit un dușman al firmei. Eu, prietenul tău, continuu să lucrez la firmă. Doar nu ți imaginezi că te voi ajuta, cînd acțiunile tale pot periclita firma. Tu ai creat această încurcătură, nu eu.
— Braden Chance nu v a spus totul. Tipul e uri vierme, un nesimțit arogant care a făcut niște potlogării și acum încearcă să și păzească fundul. Vrea ca voi să credeți că e vorba doar despre un dosar furat și să mă urmăriți pe mine. Dar dosarul poate umili firma.
— Deci, unde bați?
— Renunțați. Nu mai faceți vreo prostie.
— Cum ar fi, să cerem arestarea ta?
— Mda, pentru început. Mă uit toată ziua peste umăr și asta nu mă amuză deloc.
— N ar fi trebuit să furi.
— Nu aveam de gînd să fur, înțelegi? Am împrumutat dosarul. Doream să l copiez și să l aduc înapoi, dar n am mai reușit.
— Deci, în sfîrșit recunoști că e la tine.
— Da, dar pot să și neg.
— Te joci Michael, iar ăsta nu e joc. Ai să suporți loviturile.
— Nu și dacă voi renunțați la acțiunile voastre. Doar pentru moment. Hai să facem un armistițiu de o săptămînă. Gata cu mandatele de percheziție. Nici o arestare.
— În regulă, dar tu ce oferi?
— N o să pun firma într o situație neplăcută din cauza dosarului.
Barry clătină din cap și înghiți o gură mare de cafea fierbinte.
— Nu sînt în măsură să fac aranjamente. Sînt doar un asociat minor.
— Arthur e cel care decide ce trebuie făcut?
— Bineînțeles.
— Atunci spune i lui Arthur că nu discut decît cu tine.
— Ești prea sigur de unele lucruri, Michael. Presupui că firma vrea să vorbească cu tine. Ca să fiu sincer, nu e așa. Cei de acolo sînt prea furioși din cauză că dosarul a fost furat și că tu refuzi să l dai înapoi. Nu i poți judeca pentru asta.
— Fă i să te asculte, Barry. Dosarul ăsta e o știre de pagina întîi; cu titlu gros, de o șchioapă și un roi de jurnaliști gălăgioși care să descopere, în continuare, altă duzină de subiecte tari. Dacă sînt arestat, ajung drept la ziarul Post.
— Þi ai pierdut mințile.
— Probabil. Chance avea un asistent pe nume Hector Palma. Ai auzit de el?
— Nu.
— Ești complet în afara subiectului.
— Nici n am pretins că aș fi informat.
— Palma știe prea multe despre dosar. Cu începere de ieri, el nu mai lucrează acolo unde lucra săptămîna trecută. Nu știu unde se află, dar ar fi interesant de aflat. Întreabă l pe Arthur.
— Nu trebuie decît să dai