CAPITOLUL ÎNTÂI

Dacă mă uit în urmă, din afară, la viața mea, ea nu pare deosebit de fericită. Și totuși, cu atât mai mult nu mi este îngăduit s o numesc nefericită, cu toate greșelile ei. La urma urmelor, este chiar o mare nechibzuință să ți pese prea mult de fericire sau nefericire, pentru că îmi închipui că aș renunța mai greu la cele mai nefericite zile din viață decât la toate cele fericite. Dacă, într o viață de om, are vreun rost să accepți inevitabilul în mod conștient, să savurezi cum se cuvine binele și răul și să ți cucerești, pe lângă destinul exterior, unul lăuntric, mai adevărat, neîntâmplător, atunci înseamnă că viața mea nu a fost săracă și nici rea. Dacă destinul exterior a trecut peste mine, ca peste toți ceilalți, inevitabil și de zei rânduit, soarta mea lăuntrică a fost chiar opera mea, a cărei dulceață sau amărăciune mi se cuvin și pentru care gândesc să mi iau toată răspunderea.
Uneori, în anii tinereții, mi am dorit să fiu poet. Dacă aș fi, n aș rezista tentației să mi urmăresc viața până în umbrele delicate ale copilăriei și până la izvoarele dragi, păzite cu tandrețe, ale primelor mele amintiri. Dar așa, această avere îmi este mult prea dragă și sfântă ca să doresc s o risipesc, cumva, eu însumi. Despre copilăria mea se poate spune doar că a fost frumoasă și senină; mi s a dat libertatea să mi descopăr singur înclinațiile și talentele, să mi stârnesc eu însumi cele mai intime bucurii și dureri și să privesc viitorul, nu ca pe o putere străină, venită de sus, ci ca pe o speranță și un câștig al propriilor mele forțe. Așa am trecut neatins prin școli, fiind socotit un elev nu foarte iubit și puțin înzestrat, dar totuși la locul lui, care a fost lăsat în cele din urmă în voia sa, deoarece nu părea să suporte influențele puternice.
Cam de pe la șase sau șapte ani am înțeles că, dintre toate forțele invizibile, muzica era cea menită să pună stăpânire pe mine și să mă conducă. Din acel moment am avut propria mea lume, refugiul meu și cerul meu, pe care nimeni nu mi l putea lua sau îngusta și pe care nu doream să l împart cu nimeni. Eram muzician, deși n am învățat să cânt la vreun instrument înainte de doisprezece ani și nici nu m am gândit că aș vrea mai târziu să mi câștig pâinea, făcând muzică.
Așa a rămas de atunci, fără vreo schimbare importanta și, de aceea, când privesc în urmă, viața mea nu mi se pare plină de culoare și de forme, ci, de la bun început, în armonie cu o notă fundamentală și orientată după o singură stea. Oricât de bine sau de rău îmi mergea altfel, viața mea lăuntrică a rămas neschimbată. Puteam să plutesc vreme îndelungată pe ape străine mie, să nu ating vreo partitură sau un instrument și totuși, în orice clipă, purtam o melodie în sânge și pe buze, o cadență și un ritm în respirație și în viață. Oricât de lacom aș fi căutat pe alte căi mântuirea, uitarea și eliberarea, oricât aș fi tânjit după Dumnezeu, după recunoaștere și liniște, numai în muzică le am găsit mereu pe toate. Nu era nevoie să fie Beethoven sau Bach: faptul că există muzică pe lume, că un om poate fi. uneori tulburat până în adâncul inimii sale de cadențe și străbătut de armonii a însemnat pentru mine, iarăși și iar, o profundă consolare și un temei al întregii existențe. O, muzica! îți vine în minte o melodie, o cânți fără glas, doar în sinea ta, îți scalzi toată ființa în ea, ea pune stăpânire pe toate forțele și mișcările tale – și, în acele clipe în care trăiește în tine, stinge tot ce este întâmplător, rău, brutal, trist în ființa ta, face ca lumea să răsune o dată cu tine, ușurează povara și dă aripi încremenirii! Toate acestea le poate face melodia unui cântec popular! Dar armonia! Până și simpla îmbinare armonioasă de sunete pure într un acord, cum ar fi dangătul clopotelor, umple sufletul de grație și încântare și se întețește cu fiecare sunet care i se alătură și uneori poate să aprindă inima și s o facă să tremure de plăcere, cum nici o altă voluptate nu poate.
Dintre toate imaginile fericirii pure, pe care și le au închipuit popoarele și poeții, cea mai aleasă și mai profundă mi s a părut, întotdeauna, cea a ascultării armoniei sferelor. Aici rătăceau visele mele cele mai tainice și mai prețioase – ca timp de o bătaie de inimă să aud întreaga alcătuire a universului și a vieții răsunând în armonia lor secretă, înnăscută. Ah, și de ce poate fi viața atât de încâlcită, de plină de dezacorduri și de mincinoasă, cum de pot exista neadevărul, răutatea, invidia și ura între oameni, când și cel mai mărunt cântec și cea mai neînsemnată muzică predică atât de limpede că puritatea, armonia și jocul frățesc al sunetelor clar armonizate deschid porțile cerului! Și cum pot eu să dojenesc pe cineva și să mă mânii, când eu însumi, cu toată bunăvoința, n am reușit să fac din viața mea un cântec, o muzică pură! în străfundul sufletului simt îndemnul ferm, setea nepotolită de întrupare și stingere a sunetelor, pure, plăcute, purtătoare de fericire; dar zilele mele sunt stăpânite de hazard și disarmonie, și încotro mă îndrept și oriunde bat, de nicăieri răspunsul nu vine limpede și puternic.
Destul, vreau acum să povestesc. Dacă mă gândesc pentru cine scriu aceste pagini, cine are, de fapt, atâta putere asupra mea încât să mi poată cere să mă destăinui și să mi sfărâme însingurarea, atunci trebuie să rostesc un nume drag de femeie, care nu numai că are cuprinsă în sine o mare parte din viața și din destinul meu, dar poate sta, de asemenea, ca un astru și ca un simbol ales deasupra tuturor.



CAPITOLUL AL DOILEA

Abia în ultimii ani de școala, când toți colegii mei începură să vorbească despre viitoarele lor meserii, am căutat și eu să mă gândesc la asta. Ideea de a mi face o meserie și un câștig din muzică era, de fapt, departe de mine; și totuși nu mă puteam gândi la o altă îndeletnicire, care să mă bucure. Negustoria sau alte meșteșuguri pe care mi le propunea tata nu mă dezgustau, ele îmi erau doar indiferente. Dar cum colegii mei se mândreau într atât cu meseriile alese de ei – poate c a fost și un glas lăuntric care a încercat să mă convingă –, mi s a părut totuși nimerit și drept să mi fac o meserie din ceea ce oricum îmi umplea gândurile și era singurul lucru care mă bucura cu adevărat. Mi a fost de folos faptul că de la doisprezece ani începusem să cânt la vioară și că, sub îndrumarea unui profesor bun, învățasem ceva așa cum trebuie. Oricât de mult s a împotrivit tata și oricâtă teamă i a fost să și vadă unicul fiu luând o pe drumul nesigur al vieții de artist, tocmai împotrivirea sa a fost cea care mi a întețit voința, iar profesorul, care mă îndrăgea, mi a susținut dorința pe măsura puterilor sale. În cele din urma tata a cedat — mi a cerut doar, pentru a mi pune la încercare stăruința și cu speranța că mi voi schimba ideile, să fac încă un an de școala, pe care l am ispășit până la capăt cu destulă răbdare și în timpul căruia am devenit și mai sigur de dorința mea.
În acest ultim an de școală m am îndrăgostit, pentru prima oară, de o tânără și drăguță domnișoară, din cercul nostru de cunoștințe. Fără a o vedea prea des și chiar fără a dori prea mult acest lucru, am savurat și am îndurat, ca într un vis, dulcile tresăriri ale primei iubiri. Și, în acea vreme, fiindcă mă gândeam toată ziua, la fel de mult, la muzica și la dragostea mea, iar noaptea nu puteam dormi de atâta minunată tulburare, am reținut, fiind pentru prima oară conștient de asta, melodii care mi au venit în minte, două cântecele pe care am încercat să le notez. Asta m a umplut de o sfioasă dar intensă încântare, dincolo de care aproape că am uitat cu totul de copilăroasele mele suferințe amoroase. Între timp am auzit că iubita mea lua ore de canto și am fost foarte dornic s o ascult o dată cântând. După luni de zile dorința mi a fost împlinită, în casa părinților mei, la o serată. Drăgălașa domnișoară a fost invitată să cânte, s a împotrivit cu strășnicie, dar până la urmă a trebuit totuși s o facă, iar eu am așteptat momentul cu o imensă încordare. Un domn acompania la micuțul nostru pian; a cântat câteva măsuri și ea a început. Ah, cânta prost, întristător de prost și, încă în timp ce cânta, uluirea și chinul mi s au preschimbat în milă și apoi în veselie și, de atunci încolo, am scăpat de acest amor.
Am fost un elev răbdător și nu tocmai lipsit de râvnă, dar nu unul bun, iar în ultimul an nu mi am mai dat chiar deloc silința. Vina nu o purta indolența și nici faptul că eram îndrăgostit, ci o stare de visare și nepăsare juvenilă, o amorțeală a simțurilor și a minții, care, numai din când în când, era întreruptă brusc și cu violență atunci când unul dintre minunatele ceasuri de plăcere creatoare timpurie mă învăluia ca o boare amețitoare. Atunci mă simțeam înconjurat de un aer nespus de clar, cum e cristalul, în care visarea și lâncezeala nu erau posibile, în care toate simțurile, ascuțite și atente, se așezau la pândă. Ceea ce s a născut în acele ore a fost puțin, poate zece melodii și începutul câtorva forme armonice; însă aerul acelor ceasuri nu l am mai uitat niciodată, aerul acela nespus de clar, aproape rece, și acea concentrare încordată a gândurilor, pentru a da unei melodii adevărata, unica mișcare și dezlegare, care nu mai era întâmplătoare. Mulțumit nu eram de aceste mici realizări și nu le am socotit niciodată valoroase și reușite, însă am înțeles că în viața mea nimic nu va fi la fel de prețios și de important ca revenirea unor asemenea ceasuri de puritate și de creație.
Pe lângă acestea am cunoscut și zile de exaltare, când improvizam la vioară și mă bucuram de beția fanteziilor trecătoare și a dispozițiilor sufletești pline de culoare. Am știut însă curând că asta nu era creație, ci o joacă și o desfătare de care trebuia să mă păzesc. Am observat că una este să ți urmezi visele și să savurezi ore îmbătătoare și cu totul altceva să înfrunți în luptă, neînduplecat și senin, ca pe un dușman, tainele formei. Și am observat, încă de pe atunci, că o creație adevărată însingurează și cere de la noi ceva ce trebuie scăzut din plăcerile vieții.
În sfârșit am fost liber, școala o lăsasem în urmă, îmi luasem rămas bun de la părinți și începusem o nouă viață ca student al conservatorului din capitală. Așteptările mele erau mari și eram convins că voi fi un bun elev al școlii de muzică. Spre marele meu regret, lucrurile au stat însă altfel. Mi era greu să urmăresc toate cursurile, orele de pian, pe care trebuia să le iau acum, s au dovedit a fi doar un mare chin și, în curând, tot acest studiu mi a apărut în față ca un munte de neurcat. Firește că nu mă gândeam să renunț, dar eram dezamăgit și intimidat. Îmi dădeam seama acum că, în ciuda modestiei mele, mă considerasem totuși un fel de geniu și subapreciasem, în chip îngrijorător, eforturile și greutățile drumului către artă. În plus, îmi pieri cu totul cheful de a mai compune, fiindcă acum vedeam, la cea mai măruntă temă, doar munți de dificultăți și de reguli; am învățat astfel să nu mai am deloc încredere în ceea ce simțeam și n am mai știut dacă în mine mai era măcar o scânteie de forță proprie. Prin urmare m am resemnat, am devenit mic și trist, îmi făceam treaba nu cu mult altfel decât mi aș fi făcut o înt un birou sau într o altă școală, silitor și fără bucurie. Să mă plâng n aveam voie – cu atât mai puțin în scrisorile către cei de acasă – și atunci mi am continuat calea începută într o tăcută dezamăgire și mi am propus să devin măcar un violonist așa cum trebuie. Am exersat și am exersat, am înghițit grosolăniile și batjocura profesorilor, i am văzut pe alții, pe care nu i aș fi crezut în stare, progresând cu ușurință și culegând laude și mi am coborât și mai mult ținta. Fiindcă nici cu cântatul la vioară lucrurile nu stăteau chiar atât de bine, încât să fi putut fi mândru de mine și să mi fie îngăduit să mă gândesc cumva la virtuozitate. Totul arăta că, din mine, ar fi putut să iasă, la nevoie, după multă strădanie, un meșteșugar folositor, care cântă la umila sa vioară fără să se facă de râs, dar nici întru cinstirea sa, într o mică orchestră oarecare și care astfel își câștigă pâinea.
Așa a fost acea perioadă, pe care mi o dorisem cu atâta înfocare și de la care așteptasem totul, singura din viața mea în care am fost părăsit de spiritul muzicii, mergând pe căi lipsite de bucurie și ducându mi zilele fără sunet și fără ritm. Acolo unde căutasem plăcere, înălțare sufletească, strălucire și frumusețe am găsit doar pretenții, reguli, îndatoriri, greutăți și primejdii. Dacă mi venea în minte ceva muzical, era fie banal și arhicunoscut, fie contrazicea vădit toate legile artei și nu putea, prin urmare, sa aibă vreo valoare. Atunci am dat la o parte toate gândurile mărețe și toate speranțele. Eram unul dintre miile de oameni care se apropie de artă cu multă îndrăzneală tinerească, dar care nu mai face față, când totul devine serios.
Această stare a durat aproape trei ani. Aveam peste douăzeci de ani, greșisem în mod evident în alegerea meseriei și mi continuam drumul început numai de rușine și dintr un sentiment al datoriei. Nu mai știam nimic despre muzică, ci doar despre exerciții de digitație, teme grele, contradicții în știința armoniei, lecții împovărătoare de pian la un profesor zeflemitor, care vedea în toate strădaniile mele doar o pierdere de vreme.
Dacă vechiul ideal n ar fi rămas ascuns, dar încă viu în mine, m aș fi putut simți de a dreptul bine în anii aceia. Eram liber și aveam prieteni, eram un tânăr arătos și înfloritor, fiul unor părinți înstăriți. Au fost clipe când mă bucuram de toate acestea, au fost zile vesele, iubiri trecătoare, chefuri, călătorii de vacanță. Dar n am fost în stare să mă mângâi cu asta, să dau repede deoparte îndatoririle și să mă bucur, înainte de toate, de tinerețea mea. Fără să știu, în ceasurile de neatenție, dorul meu se îndrepta cu nerăbdare tot spre steaua artei și nu mi a fost cu putință să mi uit și să mi adorm dezamăgirea. O singură dată mi a reușit pe de a ntregul.
A fost cea mai nesăbuită zi din nesăbuita mea tinerețe. Pe vremea aceea mă țineam după o elevă a vestitului profesor de canto H. Se pare că și ei îi mergea ca și mie: venise cu mari speranțe, dăduse peste profesori severi, nu era obișnuită cu munca și, până la urmă, a crezut chiar că și pierde și vocea. A trecut ușor peste asta, flirta cu noi, colegii, și știa cum să ne scoată din minți, lucru care nu era, firește, prea greu. Avea acea frumusețe plină de temperament și de culori vii, care se ofilește repede.
Această frumoasă Liddy mă recucerea mereu cu cochetăria ei naivă, ori de câte ori o vedeam. N am fost niciodată îndrăgostit multă vreme de ea, adesea o uitam cu totul, dar când eram lângă ea, dragostea mă năpădea din nou. Se juca cu mine, cum o făcea și cu alții, ne provoca, își gusta din plin puterea ce o avea asupra noastră și și punea în joc ea însăși doar senzualitatea iscoditoare a tinereții sale. Era foarte frumoasă, dar numai când vorbea și se mișca, sau când râdea cu glasul ei cald și profund, când dansa sau când se desfăta cu gelozia admiratorilor săi. Ori de câte ori mă întorceam de la o petrecere, la care o văzusem, râdeam singur de mine și mi dovedeam că unui om de felul meu îi era imposibil s o iubească cu adevărat pe această îmbietoare maestră într ale bucuriilor vieții. Uneori însă reușea din nou să mă tulbure, peste măsură, cu un gest, cu un cuvânt șoptit, încât jumătate de noapte stăteam înfierbântat și fără astâmpăr în preajma locuinței ei.
Am avut atunci o scurtă perioadă de zburdălnicie și de exuberanță, pe jumătate silită. După zile întregi de deprimare și de liniște apăsătoare, tinerețea mea cerea cu patimă agitație și încântare și atunci umblam cu câțiva colegi de aceeași vârsta după petreceri și farse. Treceam drept niște scandalagii veseli, nebunatici, ba chiar periculoși, ceea ce nu era cazul meu, și ne bucuram față de Liddy și micul ei cerc de o îndoielnică, dar totuși dulce glorie. Cât, din purtarea asta, era pornire tinerească adevărată și cât insensibilizare voită, nu mai pot spune astăzi, deoarece am lăsat cu totul în urmă, de multă vreme, acele stări și orice fel de apucături tinerești. Dacă totuși am întrecut, cumva, măsura, atunci am plătit pentru asta. Într o zi de iarnă, când nu erau cursuri, am ieșit în afara orașului împreună, opt sau zece tineri, printre care și Liddy cu trei prietene. Aveam sănii, a căror folosire trecea pe atunci încă drept o distracție pentru copii, și am căutat pârtii bune de săniuș pe drumurile și povârnișurile fânețelor din împrejurimile deluroase ale orașului. Îmi amintesc exact ziua aceea, era potrivit de rece, din când în când apărea soarele, câte un sfert de oră, aerul tare mirosea minunat a zăpadă. Fetele arătau minunat, cu hainele și baticurile lor colorate pe fundalul alb, aerul aspru era amețitor, iar mișcarea vioaie, în atmosfera proaspătă, o plăcere. Micul nostru grup era în cea mai veselă dispoziție, se auzeau din când în când nume hazlii și tachinării, li se răspundea cu bulgări de zăpadă și se iscau mici războaie, până când, înfierbântați și plini de zăpadă, ne opream și trebuia să ne tragem sufletul o vreme înainte de a reîncepe. A fost construită, asediată și cucerită o mare cetate de zăpadă și, între timp, am mai făcut și câte un drum cu sania, în josul vreunei pajiști povârnite.
La prânz, când ni se făcuse o foame îngrozitoare de atâta alergătură, am căutat și am găsit un sat și un han bun, am cerut supe și fripturi, ne am făcut stăpâni pe pian, am cântat, am strigat, am comandat vin și grog. Mâncarea a venit și a fost întâmpinată sărbătorește, vinul bun a curs din belșug, apoi fetele au dorit cafea, în vreme ce noi gustam lichiorurile. Erau niște țipete și un zgomot de petrecere în mica încăpere de ne fumegau capetele, la toți. Eu am stat tot timpul aproape de Liddy care, fiind mărinimoasă în acea zi, mi a acordat favoruri deosebite. Înflorea plină de splendoare în acea atmosferă de desfătare și amețeală, ochii ei frumoși străluceau și fata îngăduia alintări pe jumătate îndrăznețe, pe jumătate temătoare. A început un joc cu gajuri, în care cei pedepsiți trebuiau să plătească imitându l la pian pe câte unul dintre profesorii noștri, unii însă și cu săruturi al căror număr și calitate erau îndeaproape observate.
Când am părăsit hanul, aprinși și zgomotoși, și am luat o pe drumul spre casă, era încă după amiază, devreme, dar începuse să se întunece puțin. Ne am zbenguit, din nou, ca niște copii dezlănțuiți prin zăpadă, întorcându ne spre oraș fără graba, prin înserarea care se lăsa încet. Am izbutit să rămân lângă Liddy, luându mi acum rolul de cavaler al ei, nu fără protestele celorlalți. Am tras o cu sania mea, din când în când, și am păzit o, cât am putut, de atacurile repetate cu bulgări de zăpadă. În cele din urmă am fost lăsați în pace, fiecare fată și a găsit perechea și numai doi domnișori, rămași singuri, au mers pe lângă noi, tachinându ne, cu vădite intenții războinice. Nu mai fusesem niciodată cu simțurile atât de tulburate și atât de nebunește îndrăgostit ca în acele ceasuri; Liddy mă luase de braț și mi îngăduia s o trag ușor spre mine, în timpul mersului. În vremea asta a fost când vorbăreață, flecărind în amurg, când tăcea lângă mine fericită și — cum mi se părea — plină de promisiuni. Ardeam și eram hotărât să profit de ocazie, cât eram eu în stare, sau cel puțin să păstrez, cât se poate de mult, această stare de intimitate afectuoasă. Și nimeni n a avut nimic împotrivă când, foarte aproape de oraș, am propus încă un ocol și am pornit pe un drum de costișă care înconjura valea, într un semicerc, generos în priveliști ample asupra râului și a orașului, care sclipea deja, din adânc, cu șiruri lucitoare de felinare și mii de lumini roșii.
Liddy era încă la brațul meu și mă lăsa să vorbesc, primea râzând exaltarea mea dogoritoare, și părea totuși să fie și ea adânc tulburată. Dar când am tras o spre mine, forțând o cu blândețe, și am vrut s o sărut, s a desprins și a sărit într o parte.
— Priviți, a strigat răsuflând ușurată, pe pajiștea asta în jos trebuie să mergem cu sania! Sau eroului îi e teamă cumva?
M am uitat în jos și am fost uimit fiindcă panta era atât de abruptă, încât o clipă mi a fost într adevăr groază de o cursă atât de îndrăzneață.
— Nu se poate, am spus repede, e deja mult prea întuneric.
A sărit imediat Ia mine disprețuitoare și mânioasă, m a făcut fricos și a jurat că va coborî singură povâmișul, dacă eram prea laș să vin cu ea.
— Firește că ne vom răsturna, a spus râzând, dar asta e tocmai partea cea mai distractivă din tot drumul.
Fiindcă mă provoca astfel, mi a venit o idee.
— Liddy, am spus încet, mergem. Dacă ne răsturnăm, ai voie să mă freci cu zăpadă, dacă însă ajungem cu bine jos, îmi cer și eu plata.
A râs doar și s a așezat pe sanie. Am privit o în ochi – luceau cald și vesel – m am așezat chiar în față, i am cerut să se țină strâns de mine și am pornit. Am simțit cum m a cuprins încrucișâdu și mâinile pe pieptul meu și am vrut să i mai strig ceva, dar n am mai putut. Povârnișul era atât de abrupt încât am avut senzația că mă prăvălesc în gol. Imediat am căutat pământul cu tălpile, pentru a opri sau pentru a ne răsturna totuși, fiindcă, dintr o dată, inima îmi fusese cuprinsă de o teamă cumplită pentru Liddy. Era însă prea târziu. Sania zbura la vale, de neoprit, simțeam doar pe față un torent rece, mușcător, de zăpadă răscolită, apoi am mai auzit o pe Liddy țipând înfricoșată, și după aceea nimic. O lovitură cumplită, ca de baros, mi a nimerit creștetul, undeva aveam o durere sfredelitoare. Ultima senzație pe care am avut o a fost cea de frig.
Cu această scurtă și necugetată cursă cu sania mi am plătit poftele tinerești și nechibzuința. După asta, împreună cu multe altele, mi a dispărut și dragostea pentru Liddy.
Am fost scutit de zarva și agitația îngrijorată care a urmat accidentului. Pentru ceilalți a fost un moment chinuitor. Au auzit o pe Liddy țipând, au ris și au strigat de sus, tachinându ne, spre întunericul în care ne aflam, și au dat seama, în cele din urmă, că s a întâmplat ceva rău, au coborât cu greutate și au avut nevoie de un răgaz până ce și au revenit din starea de amețeală și veselie, pentru a putea să judece. Liddy era palidă și pe jumătate leșinată, însă nevătămată, doar mănușile îi erau rupte și mâinile ei fine și albe erau zdrelite și însângerate. Pe mine m au dus de acolo crezându mă mort. Mai târziu am încercat zadarnic să regăsesc mărul sau părul de care se zdrobiseră sania și oasele mele.
S a crezut că suferisem o comoție cerebrală, dar lucrurile nu stăteau chiar atât de rău. Capul și creierul fuseseră, într adevăr, afectate și a durat foarte mult până ce mi am venit, din nou, în simțiri, la spital, însă rana se vindeca și creierul se odihnea. În schimb, piciorul stâng, fracturat în mai multe locuri, n a vrut să se refacă în totul. De atunci sunt un infirm, care nu mai poate păși și nicidecum alerga sau dansa, ci doar șchiopăta. Astfel tinereții mele i a fost arătat, pe neașteptate, un drum spre un ținut mai liniștit, pe care am pornit, nu fără rușine și fără împotrivire. Însă am apucat o totuși pe el și câteodată mi e ca și cum n aș vrea ca din viața mea să lipsească, cumva, acel săniuș pe înserate și urmările sale.
Firește că spun asta gândindu mă mai puțin la piciorul zdrobit decât la celelalte urmări ale acelui accident, care au fost cu mult mai favorabile și mai îmbucurătoare. Oricare ar fi fost cauza, nenorocirea însăși, cu spaima sa și perspectiva întunericului, sau zăcutul îndelungat, nemișcarea și meditațiile luni de a rindul – tratamentul mi a făcut bine.
Începutul acelui îndelungat răstimp de repaus, cam prima săptămână, a dispărut cu totul din amintirea mea. Am fost multă vreme inconștient și, chiar și după revenirea definitivă, slăbit și indiferent. Venise mama și a rămas să mă vegheze zi de zi cât am stat în spital. Când o priveam și schimbam cu ea câteva cuvinte părea senină și aproape veselă, deși, după cum am aflat mai târziu, se temea pentru mine, și nu atât pentru viața, cât pentru judecata mea. Uneori sporovăiam îndelung în cămăruța liniștită, luminoasă, de spital. Dar legăturile noastre nu fuseseră niciodată prea profunde; totdeauna ținusem mai mult cu tata. Acum eram amândoi îmbunați — ea de milă, eu de recunoștință – și dispuși la împăcare, dar ne obișnuiserăm de prea multă vreme cu o așteptare reciprocă și cu o pasivitate indiferentă, pentru ca acum bunăvoința abia trezită să și fi putut găsi drumul către cuvintele noastre. Ne priveam mulțumiți unul pe altul și lăsam lucrurile nerostite. Ea era din nou mama mea, fiindcă zăceam bolnav și mă putea îngriji; iar eu o priveam din nou cu sentimente de copil și uitam deocamdată de toate celelalte. Mai târziu, firește, relațiile noastre au revenit la ceea ce fuseseră înainte, iar noi ne am ferit să vorbim prea mult despre timpul petrecut în spital, fiindcă ne simțeam amândoi stânjeniți.
Treptat am început să nu mai iau în seamă starea în care mă aflam și după ce am depășit perioada de febră și am părut liniștit, medicul nu mi a mai ascuns faptul că îmi va rămâne, pentru totdeauna, o amintire de la acea cădere. Mi am văzut tinerețea, pe care nici n apucasem s o savurez în mod conștient, dureros mutilată și sărăcită și am avut tot timpul să mă obișnuiesc cu asta, fiindcă a trebuit să stau în pat încă un sfert de an.
Am căutat, așadar, cu înfrigurare, să mi cuprind cu mintea situația și să mi fac o imagine a viitorului, dar n am ajuns prea departe. Nu eram încă în stare de prea multe gânduri, oboseam repede și mă cufundam într o visare odihnitoare prin care natura mă ferea de frică și deznădejde și mi dădea liniștea de care aveam nevoie ca să mă vindec. Oricum nenorocul avut m a chinuit ceasuri în șir, fără ca să mi fi putut născoci vreo consolare vrednică de luat în seamă.
Într o noapte s a întâmplat să mă trezesc după câteva ceasuri de dormitare. Mi se părea că visasem ceva frumos și mă străduiam să mi aduc aminte ce anume, dar în zadar. Mă simțeam ciudat de bine și de liber, ca și cum aș fi învins și depășit tot ce fusese neplăcut. Și cum stăteam culcat și mă gândeam și simțeam adiind în jurul meu unde ușoare, aducătoare de sănătate și de mântuire, mi s a ivit pe buze o melodie, aproape imperceptibilă, pe care am îngânat o în continuare și nu m am mai oprit și, pe neașteptate, muzica m a privit din nou, ca o stea ieșită din întuneric, de care mă înstrăinasem atâta vreme, și inima mi a bătut în ritmul ei, și întreaga mea ființă a înflorit și a respirat un aer nou, curat. Nu mi dădeam seama, era pur și simplu acolo și mă străbătea domol, ca și cum coruri îndepărtate mi ar fi cântat încet.
Cu acest sentiment întru totul proaspăt am adormit din nou. Dimineața am fost vesel și senin cum nu mai fusesem de multă vreme. Mama a observat și m a întrebat care era motivul bucuriei mele. Am chibzuit și, după o vreme, i am spus că nu mă mai gândisem de mult la vioara mea, că acum îmi venise din nou în minte și că mă bucuram visând la ea.
— Dar nu vei mai putea cânta încă mult timp la ea, mi a spus ea, puțin îngrijorată.
— Nu face nimic, chiar dacă n aș mai putea cânta niciodată. Nu m a înțeles și nici n am putut să i explic. Dar a observat
că mi merge mai bine și că nu mă pândește nici o primejdie, din spatele acestei voioșii. După câteva zile a început din nou să vorbească despre asta, cu precauție.
— Ia spune, cum mai stai, de fapt, cu muzica? Aproape că am crezut că ți a trecut cheful de ea, și tata a vorbit cu profesorii tăi. Nu vrem să ne amestecăm, acum și mai puțin..., dar suntem de părere că dacă te ai înșelat cumva și ai vrea mai bine să renunți, s o faci și să nu rămâi aici din încăpățânare sau de rușine. Ce crezi?
Atunci mi am amintit din nou de toată perioada de înstrăinare și dezamăgire. Am încercat să i povestesc mamei cum mi a fost și a părut să înțeleagă. Acum însă, i am zis, devenisem din nou mai sigur pe motivele mele și nici într un caz nu voiam să fug așa, ci să mi închei mai întâi studiile. Așa a rămas, deocamdată. În adâncul sufletului meu, unde această femeie nu putea pătrunde cu privirea, era numai muzică. Indiferent dacă reușeam sau nu cu cântatul la vioară, eu auzeam din nou lumea sunând ca o operă frumoasă și știam că, în afara muzicii, nu exista altă salvare pentru mine. Dacă starea mea nu mi mai îngăduia să cânt vreodată la vioară, atunci trebuia să renunț, poate că trebuia să mi caut altă ocupație și să devin, poate, vânzător; dar toate astea nu erau prea importante, ca vânzător, sau orice altceva, n aș simți mai puțin muzica și aș trăi și respira în muzică. Aș compune din nou! Nu gândul la cântatul la vioară mă bucura, cum îi spusesem mamei mele, ci facerea muzicii, creația mă făcea să tremur de nerăbdare. Deja simțeam revenind vibrațiile sonore ale unor adieri limpezi, răcoarea intensă a gândurilor, ca odinioară, în ceasurile mele cele mai bune; și mai simțeam că, pe lângă asta, un picior schilod și alte necazuri au mai puțină însemnătate.
Începând de atunci am fost învingător, și ori de câte ori dorințele mele au mai trecut dincolo, pe tărâmul sănătății și plăcerilor tinerești, și ori de câte ori mi am urât și blestemat cu amărăciune și rușine plină de mânie infirmitatea, suferința aceasta n a mai ieșit nicicând biruitoare, căci exista ceva să mă consoleze și să mă însenineze.
Din când în când venea tata să ne viziteze, și într o bună zi, fiindcă mă simțeam destul de bine, de mai multă vreme, a luat o pe mama acasă. In primele zile m am simțit puțin însingurat, mi era și rușine că nu vorbisem destul de sincer cu mama și că dădusem prea puțină atenție gândurilor și grijilor sale. Totuși celălalt sentiment mă preocupa prea mult pentru ca astfel de gânduri, despre copilării bine intenționate și duioșii, să mă fi copleșit.
Apoi a venit să mă Viziteze, pe neașteptate, cineva, care nu avusese curajul să apară în prezența mamei mele. Era Liddy. Am fost foarte mirat s o văd. În primul moment nici nu mi am amintit cât de aproape îmi fusese cu puțin timp în urmă și cât de îndrăgostit fusesem de ea. A venit cu o stânjeneală prost ascunsă, îi fusese teamă de mama și chiar și de justiție, deoarece se știa vinovată de nenorocirea mea, și a înțeles doar cu ncetul că lucrurile nu stăteau chiar așa de rău și că, de fapt, n o priveau deloc. Acum respira ușurată, dar totuși nu putea trece neobservata și o ușoară dezamăgire. Toată povestea asta, nenorocită, dar și emoționantă, și înduioșătoare, o reconfortase pe fată în străfundurile inimii ei bune de femeie, în ciuda conștiinței încărcate. A folosit chiar de mai multe ori cuvântul „tragic", la care abia mi am putut stăpâni râsul. Nu se așteptase absolut deloc să mă găsească atât de vioi și cu atâta lipsă de respect fața de nenorocirea mea. Avusese de gând să mi ceară iertare, care, odată acordată, ar fi trebuit să mi ofere mie, în calitate de îndrăgostit, o imensă satisfacție, iar ei i ar fi dat ocazia să pună din nou, biruitoare, stăpânire pe inima mea.
Așadar, nu mică ar fi trebuit să fie ușurarea nechibzuitei copile să mă găsească atât de voios și pe ea să se vadă liberă de orice vină sau acuzație. Această ușurare n a bucurat o însă, ci, cu cât conștiința îi era mai liniștită și teama care o însoțise dispărea, cu atât o vedeam devenind mai tăcută și mai rece. După cele întâmplate, o jignea faptul că nu puneam prea mare preț pe rolul jucat de ea în toată această istorie – ba chiar păream să l fi uitat –, că înăbușisem din fașă emoția și rugămințile de iertare și că o lipsisem de acea scenă frumoasă. Faptul că, pe deasupra, nu mai eram îndrăgostit absolut deloc de ea, l a observat foarte bine, în ciuda deosebitei mele politeți, și asta era cel mai rău. Să mi fi pierdut brațele și picioarele, aș fi rămas totuși un adorator, pe care ea nu l ar fi iubit și nu l ar fi făcut fericit vreodată, dar în a cărui suferință ar fi găsit cu atât mai multă mulțumire, cu cât el ar fi fost mai nenorocit. Dar nimic din toate astea, după cum putea observa foarte bine și vedeam cum, pe chipul ei drăgălaș, căldura și compătimirea miloasei vizitatoare venite la căpătâiul bolnavului se stingeau și se răceau din ce în ce mai mult. În cele din urmă a plecat, după un searbăd rămas bun și n a mai revenit vreodată, deși promisese cu sfințenie s o facă.
Oricât de neplăcut mi ar fi fost și oricât de mult mi ar fi rănit mândria să mi văd fosta iubire transformată în ceva neînsemnat și caraghios, totuși vizita mi a făcut bine. M a mirat foarte mult s o văd și s o percep pentru prima oară fără patimă și în lumina ei adevărată pe frumoasa, admirata domnișoara, încât nici n am mai recunoscut o. Dacă mi ar fi fost arătată păpușa pe care o îmbrățișasem și o iubisem când aveam trei ani, înstrăinarea și modificarea sentimentului nu m ar fi putut mira mai mult decât acum, când vedeam în fața mea o fată, iubită fierbinte cu câteva săptămâni înainte, ca pe cineva cu totul străin.
Dintre colegii care au fost iarna în acea excursie de duminică, doi m au vizitat de câteva ori, dar n am prea avut ce vorbi și am observat că respiră ușurați când am început să mă simt mai bine și i am rugat să nu mai facă sacrificii pentru mine. Mai târziu nu ne am mai întâlnit. Era ciudat și mi dădea un sentiment straniu de melancolie: tot ce ținuse de viața mea din acei ani de tinerețe se desprindea de mine, îmi devenea străin și dispărea. Vedeam dintr o dată cât de greșit și de trist trăisem în tot acest timp, dacă acum dragostea, prieteniile, obișnuințele din acești ani erau ca niște haine rele, de care mă despărțeam fără durere, încât nu mi rămânea decât să mă mir cât de mult timp ne am putut suporta, eu pe ele sau ele pe mine.
M a uimit însă o altă vizită, la care nu m aș fi gândit niciodată, într o zi a venit profesorul meu de pian, domnul cel sever și batjocoritor. A rămas cu bastonul în mână și nu și a scos mănușile, mi a vorbit pe obișnuitul său ton aspru, aproape mușcător, a numit acel săniuș „birjăreală muierească" și mi s a părut, după tonul vorbelor sale, că se bucura de a binelea de ghinionul meu. Cu toate acestea era ciudat că se arătase; nu și schimbase tonul, dar s a dovedit că nu venise cu intenții rele, ci pentru a mi spune că, în ciuda indolenței mele, mă considera un elev destul de bun; colegul său, profesorul de vioară, era de aceeași părere și sperau, prin urmare, că mă voi reîntoarce curând, sănătos și că le voi aduce mulțumire. Deși acest discurs a fost rostit cu același ton aspru tăios ca și tot tratamentul de înainte, mie mi a sunat ca o declarație de dragoste. I am întins recunoscător mâna profesorului pe care nu l suferisem și, pentru a i arăta încredere, am încercat să i explic cum m am simțit în acești ani și cum vechea mea legătură de inimă cu muzica începea să renască acum.
Profesorul a clătinat din cap și a fluierat cu dispreț întrebându mă:
— Aha, vreți să deveniți compozitor?
— Pe cât se poate, i am răspuns abătut.
— Ei, atunci vă doresc noroc. M aș fi gândit ca acum veți porni, poate, să exersați cu mai multă râvnă, dar pentru a fi compozitor nu aveți nevoie de asta, firește.
— O, nu asta am vrut să spun.
— Da, atunci ce? Știți, când cineva care studiază muzica este leneș și nu i place să muncească, atunci se pune, întotdeauna, pe compus. Asta poate face fiecare și geniu este, după cum se știe, tot fiecare.
— Dar nu asta voiam. Ce aș putea să devin, pianist?
— Nu, dragă domnule, pentru asta nu aveți totuși tot ce trebuie. Dar să nvățați să cântați la vioară, ca lumea, ați putea s o mai faceți.
— Dar asta și vreau.
— Sper că vorbiți serios. Nu vreau să mai zăbovesc. Însănătoșire grabnica, domnule, și la revedere!
Și a plecat, lăsându mă pradă uluirii. Nu mă prea gândisem la reîntoarcerea la studii. Acum mă temeam totuși că lucrurile ar putea să meargă greu și șovăielnic, iar la urmă să fie totul, din nou, cum a fost înainte. Însă astfel de gânduri n au rezistat multă vreme și s a dovedit, de asemenea, că vizita morocănosului profesor fusese, într adevăr, bine intenționată și un semn de bunăvoință neprefăcută.
După însănătoșire trebuia să fac o călătorie pentru a mă reface, dar am preferat s o mai amân până la vacanța mare și să mă reapuc, mai bine, imediat de treabă. Atunci am simțit pentru prima oară ce efect uluitor poate avea o perioadă de odihnă, mai ales una neintenționată. Mi am început orele și exercițiile cu neîncredere, dar totul mergea mai bine ca înainte. Ce i drept, am văzut acum limpede că niciodată nu va ieși un virtuoz din mine; această confirmare nu m a durut totuși, în starea în care mă aflam. De altfel, mergea bine și îndeosebi hățișul înspăimântător al teoriei muzicii, al științei armoniei și compoziției se transformase, în lunga pauză, într o grădină accesibilă, luminoasă. Simțeam că ideile și încercările din ceasurile mele bune nu mai erau în afara tuturor regulilor și legilor și că, în interiorul strictei supuneri școlărești, un drum îngust, însă vizibil, ducea spre libertate. Mai erau, desigur, ore și zile și nopți când totul îmi apărea ca un gard de mărăcini, iar eu, cu creierul zdrelit, mă chinuiam cu contradicții și goluri în cunoștințe; însă disperarea nu s a reîntors, iar cărarea îngustă devenea, văzând cu ochii, tot mai clară și mai accesibilă.
Spre surprinderea mea, la sfârșitul semestrului, profesorul de teorie mi a spus, când ne am luat rămas bun, înainte de vacanță:
— Anul acesta sunteți singurul elev care pare, într adevăr, să se priceapă la muzică. Dacă ați compus vreodată ceva, m aș uita și eu cu plăcere.
Cu aceste cuvinte de îmbărbătare sunându mi în urechi, am plecat în vacanță. Nu mai fusesem de multă vreme acasă și acum, în timpul călătoriei, locurile natale se înfățișau din nou inimii mele, îmi cereau dragostea și deșteptau șuvoiul amintirilor, pe jumătate pierdute, din vremea copilăriei și din primii ani ai tinereții. În gara orașului natal m a întâmpinat tata și am plecat acasă cu o birjă. Dar chiar în dimineața următoare am simțit dorința să fac o plimbare pe vechile străzi. Atunci m a cuprins pentru întâia oară durerea pentru tinerețea mea neschilodită, pe care o pierdusem. A fost un chin pentru mine să merg șchiopătând, cu piciorul meu strâmb, țeapăn, sprijinindu mă în baston, pe străduțele unde fiecare colț îmi amintea de jocuri copilărești și de bucurii dispărute. M am întors acasă abătut și, indiferent pe cine vedeam, ce glas auzeam sau la ce mă gândeam, totul îmi aducea dureros aminte de ce a fost înainte și de infirmitatea mea. În plus sufeream și pentru că era limpede că mama încuviința, mai puțin ca oricând, alegerea meseriei mele, deși n o spunea deschis. Un muzician cu picioare zvelte, care putea să se arate în chip de virtuoz sau ca dirijor plin de vigoare i s ar fi părut cât de cât acceptabil, dar nu putea pricepe cum voia s ajungă mai departe ca violonist un om pe jumătate olog, cu note modeste și sfios din fire. În aceste păreri a fost susținută de o veche prietenă și rudă îndepărtată, căreia tata îi interzisese, cândva, să mai intre în casă, lucru pe care ea i l a plătit îndărăt, cu o ură îndârjită, fără să se țină departe, firește, deoarece venea adesea la mama în timpul orelor când tata era la birou. Pe mine, cu care nu mai schimbase un cuvânt din anii copilăriei mele, nu mă putea suferi, și vedea în alegerea profesiei mele un regretabil semn de degenerare, iar în nenorocirea care mă lovise, o pedeapsă de netăgăduit și un avertisment al providenței.
Pentru a mi face o bucurie, tata aranjase să fiu solicitat ca solist într un concert al societății muzicale orășenești. Dar n am putut, am refuzat și m am retras zile în șir în cămăruța mea, în care stătusem și în copilărie. Cel mai mult mă chinuiau necontenitele întrebări care mi se puneau și explicațiile pe care trebuia să le dau, încât n am mai ieșit deloc din casă. M am surprins totodată urmărind de la fereastră, cu nefericită invidie, viața străzii, copiii de școală și mai ales tinerele fete.
Cum să mi îngădui, oare, să sper, am gândit, să pot arăta vreodată iarăși iubire vreunei fete! Ar trebui să stau mereu pe dinafară, ca la dans, și să privesc, și să trec în fața fetelor drept un beteag, și dacă vreodată una ar fi prietenoasă cu mine, ar face o de milă! Ah, eram sătul de milă până la dezgust.
În aceste condiții nu puteam rămâne acasă. Și părinții sufereau, nu puțin, din cauza tristeții mele pline de iritare și nu s au împotrivit când le am cerut permisiunea să mi încep imediat călătoria plănuită de multă vreme, pe care tata mi o promisese. Infirmitatea mi a dat de lucru și mai târziu și mi a distrus dorințe și speranțe, în care mi am pus toată inima; dar niciodată nu mi am mai simțit atât de mistuitor și de torturant neputința și sluțirea, ca atunci când, la vederea oricărui bărbat tânăr și sănătos și a oricărei femei drăguțe, eram umilit și rănit. Așa cum mă obișnuisem, încetul cu ncetul, cu bastonul și cu șchiopătatul, până ce aproape nu m a mai deranjat, tot așa a trebuit să mă obișnuiesc, pe parcursul anilor, să rămân conștient de infirmitatea mea, fără încrâncenare, și să mi o port cu resemnare și umor.
Spre norocul meu puteam calatori singur și nu mai aveam nevoie de vreo îngrijire specială; orice însoțitor mi ar fi fost neplăcut și ar fi stingherit vindecarea mea sufletească. Mi a fost deja mai ușor, când m am aflat în tren și nimeni nu m a mai privit cu prea mult interes și cu milă. Am călătorit fără întrerupere zi și noapte, cu un adevărat sentiment de evadare, și am respirat profund ușurat când, seara următoare, am zărit, prin geamurile încețoșate, munți înalți, ascuțiți. O dată cu lăsarea întunericului am ajuns la ultima stație, am mers ostenit și bucuros pe străduțele întunecoase ale unui orășel din Graubiinden, până la primul han și, după un pahar cu vin roșu-închis, am dormit zece ore, scăpând de oboseala călătoriei și de bună parte din mâhnirea care mă însoțise.
Dimineața m am urcat în micul tren de munte, care m a dus spre interiorul zonei muntoase, prin văi înguste și pe lângă pâraie învolburate, și apoi, într o gărișoară singuratică, m am suit într o trăsură, iar la prânz am fost sus, într unui din satele așezate în partea cea mai înaltă a ținutului.
Am locuit în singurul mic han din satul liniștit si sărac – un timp ca unic oaspete – până după începerea toamnei. Avusesem intenția să mă odihnesc aici o vreme și apoi să călătoresc, mai departe, prin Elveția, să văd o bucată de lume și de țară străină. Însă pe acea înălțime bătea un vânt și adia o boare plină de o aspra claritate și de o măreție pe care nu voiam să le mai părăsesc. Un versant al văii muntoase era acoperit cu o pădure de brazi, cealaltă pantă era stâncoasă și golașă. Aici mi am petrecut zilele, pe piatra arămită de soare sau lângă unul dintre pâraiele viguroase și năvalnice al căror cânt se auzea noaptea în întregul sat. In primele zile am savurat singurătatea ca pe o licoare tămăduitoare, răcoroasă; nimeni nu se uita după mine, nu stârneam curiozitatea și nici mila nimănui, eram liber și singur ca o pasăre în înalturi și curând mi am uitat durerea și sentimentul bolnăvicios de invidie. Câteodată îmi părea rău că nu puteam merge departe, în munți, pentru a vedea văi necunoscute și Alpii, că nu puteam urca pe drumuri primejdioase. De fapt mă simțeam minunat de bine, după experiențele și emoțiile din lunile care trecuseră; calmul singurătății m a înconjurat ca o cetate sigură, mi am regăsit pacea sufletească ce mi fusese tulburată și am învățat să mă obișnuiesc cu neputința mea trupească, dacă nu chiar cu voioșie, atunci măcar cu resemnare.
Săptămânile petrecute acolo sus au fost aproape cele mai frumoase din viața mea. Respiram aerul curat, luminos, beam apa înghețată a pâraielor, pe coastele abrupte vedeam păscând turme de capre păzite de păstori cu părul negru, visători și tăcuți, am auzit uneori furtuni bântuind prin vale, am privit în față, de la o apropiere neobișnuită mie, cețuri și nori. In crăpăturile dintre pietre observam lumea măruntă, gingașă, în culori vii, a florilor și mușchiul bogat, minunat, și, în zilele limpezi, îmi plăcea să urc, un ceas, către munte până când puteam zări, peste culmea de pe partea cealaltă, vârfurile îndepărtate, clar conturate ale munților înalți, cu umbre albastre și câmpii de zăpada argintii, strălucind vesel. Într un loc de pe poteca unde, scurgându se dintr un izvor mic și sărac, un foișor de apă umezea pământul, găseam, în fiecare zi senină, un roi de sute de fluturi mici, albaștri, veniți să bea, care nu se fereau de pașii mei și care, atunci când îi speriam, mă înconjurau, zburând legănat, cu un murmur de aripi, abia auzit, mătăsos. De când îi știam, mergeam pe acel drum numai în zilele însorite și, de fiecare dată, roiul des, albastru era acolo – și de fiecare dată era o sărbătoare.
Daca mă gândesc mai bine, timpul acela n a fost, desigur, chiar atât de perfect albastru, însorit și sărbătoresc cum îl am eu în minte. Nu numai c au fost și zile cețoase și cu ploaie, ba chiar și cu zăpadă și frig, dar au fost și în mine furtuni și zile rele.
Nu eram obișnuit cu singurătatea și, după ce au trecut primele zile de odihnă și desfătare, suferința de care fugisem a început să mă privească uneori din nou, pe neașteptate, de la o înspăimântătoare apropiere. În unele seri reci ședeam în minuscula mea cameră, cu pătura de călătorie pe genunchi, obosit, neputincios, căzut pradă gândurilor nebunești.Tot ce râvnește și speră un sânge tânăr, serbări și veselie dănțuitoare, iubiri de femeie și aventură, triumful forței și al dragostei, totul se afla pe celălalt mal, rupt de mine pentru totdeauna și pururea de neatins. Chiar și acea perioadă de zburdălnicie sfidătoare, de veselie pe jumătate forțată, sfârșită prin căderea mea la săniuș, îmi apărea atunci, în amintire, frumoasă și în culori paradisiace, ca un tărâm pierdut al bucuriei, al cărei ecou îl deslușeam doar din depărtare, cu acorduri tot mai pierdute de învârtejire bahică. Și când, uneori, noptea bântuiau furtuni, când zgomotul rece, neîntrerupt, al apelor prăvălindu se, era acoperit de zbuciumul pătimaș, tângui tor al pădurii de brazi sau când în lemnăria de la acoperișul casei șubrede începeau să se audă miile de zgomote nedeslușite ale nopților de insomnie, atunci zăceam cuprins de vise fără speranță, fierbinți, despre viață și despre furtunile dragostei, plin de furie și hulindu l pe Dumnezeu, părându mi mie însumi un biet poet și visător a cărui prea frumoasă plăsmuire era doar irizația diafană a unui balon de săpun, în vreme ce alții, cu miile, din întreaga lume, bucurându se de forțele lor tinerești, întindeau mâini triumfătoare către toate cununile vieții.
Dar așa cum simțeam sfânta frumusețe a munților și tot ceea ce simțurile mele au gustat în fiecare zi, ajungând la mine doar printr un văl și vorbindu mi doar de la o stranie depărtare, tot așa au apărut între mine și acea suferință, care adesea izbucnea atât de sălbatic, un văl și o blândă înstrăinare și, în curând, am ajuns până acolo încât percepeam atât strălucirea zilei cât și geamătul nopții ca pe niște glasuri venind din afară, pe care le puteam asculta fără ca inima să mi fie rănită. Mă simțeam și îmi păream asemenea unui cer pe care trec norii, unei câmpii plină cu stoluri în luptă și fie că era dorință și desfătare fie suferință și tristețe, ele sunau mai clar și mai pe înțeles, se desprindeau din sufletul meu și se apropiau de mine din afară, în armonii și înșiruiri de sunete pe care le percepeam ca prin somn și care, fără voia mea, au pus stăpânire pe mine.
A fost în liniștea unei seri, pe drumul de întoarcere de la stânci, când am simțit toate acestea clar pentru prima oară, și în vreme ce chibzuiam și mi eram mie însumi o taină, mi am dat seama, pe neașteptate, ce însemna totul, și că asta era revenirea acelor ceasuri străine, dispărute, pe care le gustasem ca pe o presimțire, cu ani în urmă. Și o dată cu amintirea a revenit și acea minunata limpezime, luminozitatea și transparența aproape de sticla a sentimentelor, dintre care nici unul nu purta mască și nici unul nu se mai numea durere sau fericire, ci însemnau doar forță și sunet și torent. Forfota, sclipirile și lupta simțirilor mele întețite deveniseră muzică.
Acum, în zilele mele luminoase, vedeam soarele și pădurea, stâncile maronii și munții îndepărtați, argintii, având un îndoit sentiment de fericire, frumusețe și fertilitate, iar în orele mele mohorâte, îmi simțeam inima bolnavă crescând și răzvrătindu se cu îndoită ardoare, și nu mai deosebeam voluptatea de durere, amândouă erau la fel, și amândouă dureau și amândouă erau minunate. Și în vreme ce în suflet îmi era bine sau rău, forța mea stătea totuși calmă deasupra, privea și știa că lumina și întunericul sunt într o frățească armonie, că suferința și pacea sunt ritmuri și energii și părți ale aceleiași mari muzici.
N am putut pune pe hârtie această muzică, îmi era și mie străină încă, iar hotarele ei îmi erau necunoscute. Dar puteam s o aud, puteam simți în mine lumea ca perfecțiune. Și am putut păstra ceva și eu, o frântură, micșorată și tălmăcită, un ecou. M am tot gândit la ea și am sorbit o zile în șir și am descoperit că putea fi exprimată de două viori și am început, cu toată nevinovăția, ca o pasăre tânără care se încumetă să zboare, să scriu prima mea sonată.
Când am cântat la vioară prima frază, într o dimineață, în camera mea, am simțit, bineînțeles, imperfecțiunea, netemeinicia și nesiguranța, însă fiecare măsură îmi trecea ca un fior prin inimă. Nu știam dacă această muzică era bună; știam însă că era muzica mea, trăită și născută în mine, care n a fost auzită niciodată mai înainte.
Jos, în camera de primire, ședea mereu, nemișcat și alb ca un sloi de gheață, tatăl hangiului, un om care avea mai mult de optzeci de ani, care nu spunea niciodată un cuvânt și care privea doar atent în jur cu ochii săi calmi. Era o taină pentru mine dacă omul acela, care tăcea solemn, era înzestrat cu o înțelepciune și cu o pace sufletească supraomenească sau dacă avea mintea rătăcită. În dimineața cu pricina am coborât la bătrân, cu vioara sub braț, fiindcă observasem că asculta întotdeauna atent cântecul meu sau orice altă muzică. Găsindu l singur, m am așezat în fața lui, mi am acordat vioara și i am cântat prima frază. Bătrânul și a ținut ochii senini, al căror alb era gălbui și ale căror pleoape aveau margini roșii, ațintiți asupra mea și a ascultat; și ori de câte ori mă gândesc la muzica aceea îl revăd și pe bătrân și chipul lui împietrit, de pe care mă priveau ochii săi liniștiți. Când am terminat, mi am înclinat capul spre el, a clipit șiret și a părut să înțeleagă totul, ochii săi gălbui au răspuns privirii mele, apoi și a întors fața, și a aplecat puțin capul și s a cufundat în vechea sa încremenire.
Toamna a început devreme pe acele înălțimi și când am plecat, într o dimineața, era o ceață groasă și cădea o ploaie rece cu stropi mărunți, ca firele de praf. Am luat însă cu mine soarele zilelor bune și, în afara unei amintiri însoțite de recunoștință, o cutezanță plină de voioșie pentru drumurile ce aveam să le urmez.



CAPITOLUL AL TREILEA

În timpul ultimului meu semestru la conservator, l am cunoscut pe cântărețul Muoth, care se bucura în oraș de un oarecare prestigiu. Își terminase studiile de patru ani și fusese angajat imediat la opera curții unde, ce i drept, apărea deocamdată în roluri mijlocii și nu ajungea să strălucească alături de colegii mai vârstnici, îndrăgiți de public, deși pentru mulți el era viitoarea stea, pe care următorul pas trebuia s o ducă la celebritate. Eu îl știam de pe scenă, din câteva roluri, și mi a făcut întotdeauna o impresie puternică, chiar dacă nu una clară.
Ne am cunoscut în felul următor. După reîntoarcerea la școală, îi adusesem acelui profesor, care îmi arătase atâta interes plin de bunăvoință, sonata pentru vioară și două lieduri compuse de mine. El a promis să mi parcurgă lucrările și să mi spună părerea despre ele. A durat mult până ce a făcut o și am putut observa la el o anume stânjeneală ori de câte ori ne îtitâlneam. În cele din urmă m a chemat și mi a înapoiat partiturile.
— Aici sunt lucrările dumneavoastră, a spus el puțin încurcat. Sper că nu v ați făcut speranțe prea mari! E ceva în ele, fără îndoială, și poate ieși ceva din dumneavoastră. Dar, vorbind deschis, vă crezusem deja mai matur și mai stăpânit, nu bănuisem atâta pasiune în firea dumneavoastră. Mă așteptasem la ceva mai potolit și mai plăcut, la ceva mai sigur din punct de vedere tehnic și care ar permite o apreciere corespunzătoare. Insă lucrarea dumneavoastră este nereușita tehnic, prin urmare nu pot spune prea multe, dar este, în schimb, o încercare îndrăzneață, pe care n o pot evalua, dar pe care, ca profesor, n aș vrea s o laud. Ați dat mai puțin, și n același timp mai mult decât m am așteptat și m ați pus în încurcătură. Sunt mult prea mult profesor pentru a putea trece cu vederea greșelile de stil și nu vreau nicidecum să hotărăsc dacă ele sunt echilibrate prin originalitate. Voi aștepta, deci, până ce mai văd și altceva și vă doresc noroc. De continuat veți continua să compuneți, de atâta mi am dat seama.
Cu asta plecasem și nu știusem ce să fac cu răspunsul lui, care de fapt nici nu era așa ceva. Avusesem impresia că într o lucrare se observă numaidecât dacă a fost făcută din joacă sau pentru a ți trece timpul sau dacă s a născut din nevoie și din inimă. Am pus deoparte partiturile și mi am propus să uit totul, deocamdată, pentru a fi cât se poate de sârguincios în acele ultime luni de școală.
Atunci am fost inivitat într o casă unde se făcea multă muzică și unde, fiind vorba de cunoștințe ale părinților mei, obișnuiam să fac una sau două vizite pe an. Era o serată ca oricare alta, doar că veniseră și câteva celebrități de la operă, pe care le cunoșteam din vedere. Și cântarețul Muoth, care mă interesa cel mai mult, era acolo și l am văzut pentru prima oară atât de aproape. Era înalt și frumos, un bărbat brunet impunător, cu un fel de a se purta plin de siguranță și poate deja puțin răsfățat, se vedea pe el că plăcea femeilor. Cu toate acestea, lăsând la o parte gesturile, nu arăta nici trufaș și nici vesel ci, dimpotrivă, privirile și înfățișarea sa trădau o intensă căutare și nemulțumire. Când i am fost prezentat, a salutat înclinându se scurt și țeapăn, fără să mi vorbească. După un timp a venit dintr o dată la mine și a spus:
— Vă numiți cumva Kuhn? Atunci vă cunosc puțin. Profesorul S. mi a arătat lucrările dumneavoastră. Nu trebuie să i o luați în nume de rău, n a fost indiscret. Dar s a întâmplat să fiu acolo și fiindcă era și un lied, m am uitat și eu cu încuviințarea lui.
Eram uimit și încurcat.
— De ce vorbiți despre asta? l am întrebat. Profesorului nu i a plăcut, cred eu.
— Și asta vă doare? Ei bine, mie liedul mi a plăcut foarte mult; l aș putea cânta, dacă aș avea acompaniamentul. Aș vrea să vă rog să mi l dați.
— V a plăcut? Adică, poate fi cântat?
— Da, se poate, nu în orice concert, firește. Mi ar plăcea însă să l am pentru mine, pentru cei ai casei.
— Am să vi l transcriu. Dar de ce vreți să l aveți?
— Fiindcă mă interesează. Liedul acesta este într adevăr muzică, o știți doar și dumneavoastră!
S a uitat la mine și m a tulburat felul său de a privi oamenii. Mă privea drept în față, studiindu mă netulburat, și ochii săi erau plini de curiozitate.
— Sunteți mai tânăr decât aș fi crezut. Probabil că ați avut parte de multă suferință.
— Da, i am răspuns, însă nu pot vorbi despre asta.
— Nici să n o faceți, în nici un caz nu vă supun unui interogatoriu.
Privirea lui mă deruta, în plus el mai era și un fel de celebritate, iar eu încă student, astfel încât nu mă puteam apăra decât fără vlagă și cu timiditate – deși felul său de a întreba nu mi plăcea deloc. Nu era arogant, însă într un fel îmi rănea pudoarea, și nu puteam reacționa decât stins, fiindcă în fond simțeam o aversiune reală. Aveam sentimentul că este nefericit și că are, fără să vrea, un fel brutal de a aborda oamenii, ca și cum ar vrea să smulgă de la ei ceva ce l ar putea consola. Privirea sa întunecat scrutătoare era pe cât de îndrăzneață pe atât de tristă, iar chipul părea mult mai în vârstă decât putea fi el.
La scurt timp după aceea, în vreme ce vorbele sale îmi mai stăpâneau gândurile, l am văzut stând de vorbă, politicos și vesel, cu una din fiicele gazdelor, care l asculta încântată și l privea ca pe o minune.
Trăisem, de la nenorocirea mea, atât de izolat, încât această întâlnire m a urmărit și m a zgândărit multe zile după aceea. Nu eram destul pe sigur pe mine, pentru a nu mă teme de un om superior mie, și totuși eram prea singur și îmi lipseau prea multe, pentru a nu fi măgulit de atenția pe care mi o arătase. În cele din urma m am gândit c a uitat și de capriciul din seara aceea și de mine. Atunci, descumpănindu mă cu totul, a apărut în locuința mea.
Era într o seara de decembrie, după lăsarea întunericului. Cântărețul a bătut la ușă și a intrat ca și cum n ar fi fost nimic ciudat în vizita lui, trecând direct la subiect, fără orice introducere sau politețuri. A trebuit să i dau liedul și, fiindcă a văzut în cameră pianul pe care l închiriasem, a vrut să cânte imediat. A trebuit să m așez și să l acompaniez și astfel mi am auzit, pentru prima oară, liedul cântat cum trebuie. Era trist și m a copleșit, împotriva voinței mele, fiindcă nu l a cântat așa cum obișnuiesc cântăreții, ci încet, ca pentru sine. Textul, pe care l citisem și l copiasem cu un an înainte dintr o revistă, suna așa:

Că de a vântului suflare
Munți rostogolesc lavine
Vuind, de moarte vestitoare,
A vrut o Dumnezeu sau cine?
Că trebuie pribeag să fiu
Prin omeneasca lume,
Străin și alinare să nu știu,
Tot Dumnezeu o spune?
Mă vede el în chinul greu
Și n doruri cum plutesc?
Ah, mort e acuma Dumnezeu!
— Și eu să mai trăiesc?

După felul în care l am auzit cântând am înțeles că liedul îi plăcuse.
Am rămas tăcuți un moment și apoi l am întrebat dacă nu mi poate spune ce greșeli sunt și dacă mi poate recomanda corecturi.
Muoth m a privit cu ochii săi întunecați, imobili, și a clătinat din cap.
—Nu e nimic de corectat, a spus. Nu știu dacă această compoziție e bună, nu mă pricep la așa ceva. Este trăire și inimă în liedul ăsta și fiindcă nu scriu și nu compun eu însumi, ma bucur atunci când găsesc ceva, ceva ce mi se pare că mi aparține și mi place să cânt pentru mine.
— Dar textul nu este al meu, am intervenit.
— Nu? Ei bine, e totuna, textul nici n are importanță. L ați trăit, cu siguranță, altfel n ați fi compus așa ceva.
I am oferit o copie pe care o făcusem deja de mai multe zile. A luat foile, le a făcut sul și le a îndesat în buzunarul de la palton.
— Veniți o dată la mine, dacă vă face plăcere, a spus și mi a dat mâna. Trăiți în singurătate și nu vreau să vă tulbur. Dar din când în când tot e plăcut să vezi la față un om cumsecade.
Când a plecat, ultimele sale cuvinte și zâmbetul au rămas cu mine și s au unit cu liedul pe care l cântase și cu ceea ce știam până acum despre acest om. Și cu cât aceste gânduri m au însoțit mai multă vreme și le am cântărit, cu atât mai limpede a devenit totul, și în cele din urmă l am înțeles pe acel om. Am înțeles de ce venise la mine, de ce i a plăcut liedul, de ce a intrat în sufletul meu, aproape cu necuviință, părându mi pe jumătate sfios, pe jumătate obraznic. Suferea, purta în el o durere adâncă, și era înfometat de singurătate ca un lup. Acest om suferind încercase să reziste prin mândrie și izolare și nu suportase, era mereu în căutare de oameni, pândind o privire prietenoasă, o adiere de înțelegere și era gata, în schimbul lor, să renunțe la sine. Așa am crezut atunci.
Sentimentul meu împotriva lui Heinrich Muoth nu era clar. Simțeam prea bine ce dorea și de ce avea nevoie, și cu toate astea mi era teamă de el, ca de un om superior și crud, care s ar putea folosi de mine, parăsindu mă apoi. Eram prea tânăr și avusesem prea puține experiențe omenești pentru a înțelege și a încuviința felul în care el se oferea aproape despuiat, părând să nu cunoască rușinea durerii. Vedeam însă și că un om strălucitor și profund suferea și era părăsit. Mi am adus aminte, fără să vreau, de zvonurile pe care le auzisem despre Muoth – o vorbărie de școlari, încâlcită și înspăimântată, a cărei culoare și sunet îmi rămăseseră totuși în memorie. Se povesteau despre el istorii grozave, cu femei și aventuri și, fără să fi ținut minte vreuna, am crezut că știu totuși o poveste sângeroasă, cum că ar fi fost amestecat în istoria unui omor sau a unei sinucideri.
Când, la scurt timp după aceea, mi am înfrânt sfiala și am întrebat un coleg, întâmplarea s a dovedit mai nevinovată decât mi se păruse mie. Muoth avusese, după cum se zicea, o legătură sentimentală cu o tânără de familie bună și aceasta își luase viața, cu doi ani în urma, dar fără ca nimeni să fi putut îndrăzni să vorbească de vreun amestec al cântărețului în această poveste, decât cel mult prin aluzii precaute. Probabil că imaginația mea, stârnită de întâlnirea cu acel om neobișnuit și oarecum neliniștitor pentru mine, îl înzestrase cu un aer dătător de groază. Oricum el trebuie să fi avut parte de mult rău cu acea poveste de iubire.
Nu aveam curajul să mă duc la el. Ce i drept, nu puteam da la o parte gândul că Heinrich Muoth era un om suferind și poate deznădăjduit, care întinde mâinile către mine și mă cere, și uneori mi se părea că ar trebui să răspund chemărilor și că aș fi un ticălos daca n aș face o. Cu toate acestea n am mers la el, un alt sentiment m a împiedicat. Ceea ce Muoth căuta la mine nu i puteam da, eram cu totul altfel decât el și chiar dacă, în unele privințe, eram singur și neînțeles printre oameni, chiar dacă eram poate altfel decât ceilalți, despărțit de cei mai mulți prin destin și prin înclinații, nu voiam să fac caz de asta. Cântărețul putea să fie o ființă demonică, eu nu eram, și o necesitate interioară mă oprea de la tot ce era izbitor sau ieșit din comun. Îmi erau nesuferite și mă dezgustau gesturile nestăpânite ale lui Muoth, era un om al scenei și al aventurii, cel puțin așa mi se părea, și poate era menit să aibă un destin tragic și în văzul tuturor. Eu, dimpotrivă, doream să rămân în liniște, mie nu mi se potriveau gesturile și vorbele îndrăznețe, eu eram sortit resemnării. Așa îmi tot frământam mintea având nevoie să mă liniștesc. La ușa mea bătuse un om, de care mi părea rău și pe care, pe bună dreptate, ar fi trebuit să l așez undeva deasupra mea, dar voiam să am liniște și să nu l las să intre. M am aruncat cu zel asupra lucrului dar nu am scăpat de ideea chinuitoare că în spatele meu stă cineva care întinde mâinile să m apuce.
Fiindcă nu m am dus la el, Muoth a fost cel care a luat din nou inițiativa. Am primit o misivă de la el, cu un scris mare, semeț, care avea următorul conținut:

Dragă domnule! La unsprezece ianuarie obișnuiesc să mi serbez ziua de naștere împreună cu câțiva prieteni. Îmi dați voie să vă invit? Frumos ar fi dacă la această ocazie am putea asculta sonata dumneavoastră pentru vioară. Care este părerea dumneavoastră? A veți vreun coleg cu care puteți cânta sau să vă trimit eu pe cineva? Stefan Kranzl ar fi de acord. Ar fi o bucurie pentru al dumneavoastră Heinrich Muoth.

La așa ceva nu mă așteptasem. Să mi cânt muzica, despre care nu știa încă nimeni, în fața unor cunoscători și să cânt la vioară împreună cu Kranzl! Plin de rușine și recunoștință am acceptat, și deja după două zile Kranzl mi a cerut să i trimit notele. Și după încă vreo câteva zile acesta m a invitat la el. Îndrăgitul violonist era încă tânar — tipul virtuozului, foarte subțire, zvelt și palid.
— Aha, a exclamat, chiar când am intrat, dumneavoastră sunteți deci prietenul lui Muoth. Da, atunci să ncepem imediat. Dacă suntem atenți, după două trei repetiții, deja va fi bine.
Spunând aceasta mi a dat un scaun, mi a pus în față partitura cu vocea a doua, a bătut măsura și a și început cu arcușul său ușor și sensibil încât eu, alături, m am prăbușit cu totul.
— Nu mai fiți atât de speriat! mi a strigat, fără să se întrerupă și am cântat amândoi piesa până la capăt.
— Așa, uite că merge! a spus. Păcat că nu aveți o vioară mai bună. Dar nu i nimic. Partea de allegro o luăm atunci puțintel mai repede ca să nu se creadă că e marș funebru. Hai!
Și uite așa mi am cântat alături de virtuoz notele, încrezător, vioara mea simplă suna împreună cu cea scumpă, a lui, ca și cum așa trebuia să fie și eram uimit să găsesc în acel domn cu înfățișare deosebită un om atât de firesc, da, naiv chiar. După ce m am încălzit și am prins oarecum curaj, i am cerut șovăind părerea despre compoziția mea.
— Trebuie să ntrebați pe altcineva, dragă domnule, eu nu mă pricep prea mult. Este puțin ciudată, dar oamenii vor asta. Dacă i place lui Muoth, puteți să trageți nădejde, ăsta nu nghite orice.
Mi a dat câteva sfaturi privind interpretarea și mi a arătat câteva locuri care aveau nevoie de schimbări. Apoi am stabilit o altă repetiție, pentru a doua zi, și am plecat.
A fost o mângâiere pentru mine să descopăr în acest violonist o ființă atât de simplă și de cumsecade. Dacă el făcea parte dintre prietenii lui Muoth, puteam și eu rezista acolo, la nevoie. Bineânțeles că el era un artist desăvârșit, iar eu un începător fără mari perspective. Îmi părea însă rău că nimeni nu voia să și spună părerea despre lucrarea mea. Chiar și cea mai aspră judecată ar fi fost mai bună decât toate aceste vorbe binevoitoare care nu spuneau nimic.
A fost amarnic de frig în zilele acelea, abia de te puteai încălzi. Colegii mei patinau cu zel, se împlinea anul de la excursia cu Liddy. Pentru mine nu era o vreme prielnică și mă bucuram cu gândul la seara de la Muoth – fără să mi promit prea multe de la ea — numai pentru că nu mai văzusem, de atâta timp, nici prieteni și nici voie bună. În noaptea de dinaintea lui unsprezece ianuarie m am trezit din cauza unui zgomot neobișnuit și a unei călduri care aproape te înspăimânta. M am ridicat din pat și am mers la fereastră, mirat că nu mai era deloc frig. Venise dintr o dată vântul din sud, sufla încărcat de umezeală și căldură, în înal turi furtuna împingea pe cer șiruri mari, greoaie, de nori, prin crăpăturile lor înguste se vedea câte o stea neobișnuit de mare strălucind orbitor. Acoperișurile aveau deja pete întunecate, și dimineața, când am ieșit, toată zăpada se topise. Străzile și chipurile arătau ciudat de schimbate și peste toate plutea o boare de primăvară timpurie.
În ziua aceea am umblat încoace și ncolo, cuprins de o ușoară amețeală febrilă datorată, în parte, vântului din sud și aerului mocnit, în parte, marii tulburări și așteptării serii. De mai multe ori mi am pus sonata în față și am cântat părți din ea și am dat o iarăși la o parte. Mi se părea când cu adevărat frumoasă, și mă năpădea o bucurie plină de mândrie, când neînsemnată, destrămată și încâlcită. N aș fi putut suporta această emoție și teamă multă vreme. Până la urmă n am mai știut dacă mă bucuram sau mi era frică de seara care urma.
Ea a venit totuși, mi am îmbrăcat redingota, mi am luat cutia cu vioara și am pornit în căutarea locuinței lui Muoth. Departe, la marginea orașului, pe o stradă necunoscută și necirculată, am găsit cu greutate, prin întuneric, casa izolată într o grădină mare, ce părea sălbăticită și neîngrijită; din spatele porții neîncuiate s a repezit la mine un câine, care a fost fluierat de la o fereastră să se întoarcă și care m a însoțit mârâind până la intrare. Aici m a întâmpinat o bătrână măruntă, cu ochi temători, mi a luat paltonul și m a condus înăuntru printr un coridor bine luminat.
Violonistul Kranzl avea o locuință foarte nobilă și mă așteptasem să găsesc și la Muoth, care trecea drept bogat, ceva destul de fastuos. Vedeam acum încăperi într adevăr mari, spațioase, mult prea mari pentru un celibatar, care stă puțin acasă, în rest însă totul era foarte simplu – sau de fapt nu simplu, ci îhtâmplă tor și dezordonat. O parte din mobilă era veche și părea că aparține casei, din loc în loc erau lucruri noi, cumpărate la întâmplare și așezate neglijent. Minunată era doar iluminația. Nu erau lămpi cu gaz, în locul lor ardea o mulțime de luminări albe, în sfeșnice simple, frumoase, de cositor, în salon era și un fel de candelabru, un inel de cupru, fără ornamente, în care erau înfipte multe luminări. Aici se afla, ca mobilier principal, un foarte frumos pian cu coadă.
În camera în care am fost condus erau câțiva domni care discutau. Mi am lăsat cutia viorii și am salutat, unii au dat din cap întorcându se apoi din nou la ale lor, eu am rămas stingher. Atunci a venit la mine Kranzl, care fusese cu ei și care nu mă observase, mi a întins mâna, m a prezentat cunoștințelor sale și a spus:
— Acesta este noul nostru violonist. V ați adus și vioara? Apoi a strigat spre camera de alături: Hei, Muoth, a venit cel cu sonata.
Atunci a intrat Heinrich Muoth, m a salutat cu foarte mare prietenie și m a luat cu el în încăperea unde era pianul, unde totul arăta sărbătorește și cald și o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb, mi a turnat un pahar cu sherry. Era o actriță de la teatru; de altfel, spre uimirea mea, n am mai văzut nici un alt coleg de al stăpânului casei, și ea era și singura femeie.
După ce mi am golit păhărelul repede, cât din stânjeneală, cât dintr o nestăpânită nevoie de căldură după umezeala drumului prin noapte, mi a mai turnat unul și nu mi a luat în seamă împotrivirea:
— Beți l, nu poate să strice. Abia după muzică primim ceva de mâncare. Ați adus vioara și sonata, nu i așa?
I am răspuns cu răceală și eram încurcat, nici nu știam în ce relații se află cu Muoth. Părea s o facă pe stăpâna casei și era, de altfel, o desfătare pentru ochi; am văzut apoi și mai târziu că noul meu prieten obișnuiește să fie însoțit mereu doar de femei exemplar de frumoase.
Între timp se strânseseră cu toții în camera de muzică, Muoth a instalat stativul pentru note, lumea s a așezat și, curând, mă aflam cu Kranzl în mijlocul muzicii. Am cântat fără să simt c o fac, mi se părea mizerabil, și numai din când în când, îmi dădeam seama pentru câteva secunde, ca într o străfulgerare, că sunt acolo împreună cu Kranzl și cânt, și că aceasta era marea seară, așteptată cu teamă, și că de față era o mică societate de cunoscători și de muzicieni cu gusturi alese, cărora le cântam sonata mea. Abia în timpul rondo ului am început să aud cât de minunat cânta Kranzl și totuși eram atât de intimidat și de în afara muzicii, încât mă gândeam tot timpul la altceva și, deodată, mi a venit în minte că nu l felicitasem încă pe Muoth pentru ziua sa.
Sonata fusese cântată până la capăt, frumoasa doamnă s a ridicat, ne a dat mâna, mie și lui Kranzl, și a deschis ușa către o
Încăpere mai mică unde ne aștepta o masă așternută, cu flori și cu sticle de vin.
— În sfârșit! a exclamat unul dintre domni. Sunt aproape mort de foame.
— Sunteți totuși un monstru. Ce o să creadă compozitorul? a zis doamna.
— Care compozitor, e cumva aici?
Ea arătă spre mine.
— Priviți l.
Domnul m a privit și a râs.
— Ați fi putut să mi spuneți asta dinainte. De altfel, muzica a fost de a dreptul frumoasa. Dar, când ești flămând...
Am început să mâncăm, și de ndată ce a fost luată supa și s a turnat vinul alb, Kranzl a toastat pentru stăpânul casei și aniversarea sa. Muoth s a ridicat imediat după ce au fost ciocnite paharele:
— Dragă Kranzl, dacă ți ai închipuit că acum voi ține o cuvântare în cinstea ta, te ai înșelat. Nu vom mai ține nici un fel de cuvântare, asta e rugămintea mea. Singura care este, poate, necesară, o voi ține eu. Îi mulțumesc tânărului meu prieten pentru sonata sa, pe care o găsesc excelentă. Kranzl va fi cândva fericit, poate, sa primească de la el lucrări să i le interpreteze, ceea ce o să și facă, fiindcă a priceput într adevăr sonata. Beau pentru compozitor și pentru o bună prietenie cu el.
Au fost ciocnite paharele, s a râs, s a glumit puțin pe socoteala mea și, în scurt timp, s a iscat o bună dispoziție – sporită și de vinul bun – în seama căreia m am lăsat, izbăvit. Nu mă mai simțisem de multă vreme bine dispus și ușurat în felul acesta, de fapt de un an. Acum râsetele și vinul, zgomotul paharelor, vocile amestecate și vederea unei femei frumoase, vesele, îmi deschideau porți zăvorite către bucurie, și eu am lunecat ușor dincolo, unde era voioșia nestăvilită a discuțiilor simple, pline de viață și a chipurilor râzătoare.
Ne am ridicat devreme de la masă și ne am întors în camera de muzică unde petrecerea s a răspândit, cu vin și cu țigări, în toate colțurile. Un domn tăcut, care vorbise foarte puțin și al cărui nume nu l știam, a venit la mine și mi a spus cuvinte binevoitoare despre sonată, pe care o uitasem cu totul. Apoi actrița m a atras în conversație și Muoth ni s a alăturat. Am băut din nou pentru prietenie și deodată a spus, ochii strălucindu i de o veselie sumbră:
— Acum vă știu povestea. Apoi adresându i se frumoasei: Și a rupt oasele la săniuș, de dragul unei fete atrăgătoare. Și din nou către mine: Asta i frumos. În clipa în care dragostea este cea mai frumoasă și încă fără pată – cu capul înainte, în josul muntelui. Asta chiar face cât un picior sănătos. Râzând și a golit paharul și imediat a redevenit întunecat și gânditor când m a întrebat:
— Cum ați ajuns să compuneți?
Am povestit, începând din copilărie, ce însemnase muzica pentru mine și am povestit despre vara care trecuse, despre fuga mea în munți și despre lied și sonată.
— Da, a spus el fără grabă. Dar de ce vă bucură asta acum? Doar nu poți nota o durere pe hârtie și cu asta să scapi de ea.
— Nici nu vreau așa ceva, am răspuns. N aș vrea să renunț și să scap de nimic altceva decât de slăbiciune și de lipsa de libertate. Aș dori să simt că durerea și bucuria țâșnesc din același izvor și că sunt mișcări ale aceleiași forțe și măsuri ale aceleiași muzici, fiecare din ele frumoasă și necesară.
— Stați așa, izbucni el supărat. Ați pierdut totuși un picior! Puteți uita asta cu ajutorul muzicii?
— Nu, pentru ce? Oricum nu mai pot schimba nimic.
— Și asta nu vă face să fiți deznădăjduit?
— Nu mă bucură, puteți să mă credeți, însă sper că nu mă va mai aduce niciodată la deznădejde.
— Atunci sunteți un om fericit. Eu n aș da, ce i drept, un picior pe o astfel de fericire. Deci așa stau lucrurile cu muzica
dumneavoastră? Vezi, Marion, ăsta e farmecul artei despre care se vorbește atâta în cărți.
— Nu vorbiți așa! i am strigat mânios. Nici dumneavoastră nu cântați doar de dragul banilor, ci găsiți în asta o bucurie și o mângâiere. De ce vă bateți joc de mine și de dumneavoastră înșivă? Mi se pare o necuviință.
— Liniștiți vă, liniștiți vă, făcu Marion, altfel se nfurie.
Muoth mă privi.
— Nu mă nfurii. Are întru totul dreptate. Însă povestea cu piciorul nu poate fi chiar atât de gravă, altfel nu v ați putea consola făcând doar muzică. Sunteți un om mulțumit – și vi se poate întâmpla orice, tot mulțumit rămâneți. Dar eu nu cred așa ceva –se ridică mânios de a binelea – și nici nu este adevărat! Doar ați compus liedul lavinelor — ăsta nu e nici mângâiere și nici mulțumire, ci deznădejde. Ia ascultați!
Pe neașteptate se așeză la pian, în încăpere se făcu mai liniște, începu să cânte la pian, se încurcă, renunță la preludiu și cântă liedul. Cânta acum altfel decât atunci, la mine, și mi am dat seama c o mai făcuse între timp. De data asta cânta cu o voce plină, de bariton, pe care o cunoșteam de pe scenă și a cărei forță și revărsare de patimă te făceau să uiți inexplicabila asprime a cântului său.
— Acest om a scris asta, după cum spune el, numai așa, de plăcere, el nici nu știe ce i disperarea și este nemăsurat de mulțumit cu soarta sa! strigă și arătă spre mine, și eu aveam lacrimi de rușine și de furie în ochi, vedeam totul clătinându se, ca prin ceață, și m am ridicat să pun capăt la toate și să plec.
Atunci o mână fină, dar puternică totuși mă opri și mă împinse înapoi în fotoliu și mă mângâie ușor și tandru pe păr, încât valuri ușoare și fierbinți mă străbătură, limpezindu mă, și am închis ochii și mi am înghițit lacrimile. Ridicând privirea l am văzut atunci pe Muoth stând în fața mea, ceilalți păreau să nu mi fi luat în seamă tulburarea și scena care avusese loc, ei beau și râdeau de a valma.
— Sunteți un copil! spuse Mouth încet. După ce ai scris astfel de cântece, așa ceva nu te mai poate atinge. Dar îmi pare rău. Îndrăgești un om și nici n apuci bine să fii împreună cu el că și începi să te cerți.
— E bine, am răspuns stânjenit. Aș dori însă să merg acum acasă, partea cea mai frumoasă a trecut deja.
— Bine, nu vreau să vă silesc. Noi ceilalți ne punem pe băutură, cred. Atunci fiți atât de bun și luați o și pe Marion cu dumneavoastră, da? Locuiește undeva în Graben, nu este un ocol pentru dumneavoastră.
Frumoasa femeie îl privi o clipă cu atenție.
— Da, vreți? m a întrebat ea apoi și eu m am ridicat. Ne am luat rămas bun de la Muoth. În hol un servitor ne a ajutat să ne punem paltoanele, apoi a apărut, adormită, și bătrâna măruntă și ne a luminat cu un felinar drumul prin grădină, până la poartă. Vântul încă mai bătea moale și călduț, împingând șiruri lungi de nori negri și răscolind coroanele desfrunzite ale copacilor.
N am îndrăznit să i ofer lui Marion brațul, ea însă și l a strecurat pe sub al meu, fără să i o cer, a sorbit aerul nopții cu capul dat pe spate și m a privit de sus întrebător și cu înțelegere. Mi era ca și cum încă i aș fi simțit mâna ușoară pe par, mergea încet și părea că vrea să mă conducă.
— Acolo sunt birjele, am spus, fiindcă mi era neplăcut că trebuia să și potrivească pasul după al meu, de olog, și mă durea să tot șchiopătez alături de femeia caldă, zveltă, puternica.
— Nu, a zis, mai mergem o stradă. Și s a străduit să meargă încet de tot și dacă ar fi fost numai după dorința mea, aș fi tras o și mai aproape de mine. Așa însă eram sfâșiat de chin și furie, i am desprins brațul dintr al meu, și când m a privit uimită, am spus:
— Nu i bine așa, trebuie să merg singur, iertați mă. Și ea continuă să meargă cu atenție și plină de milă alături de mine, iar mie nu mi lipsea nimic altceva decât un umblet drept și conștiința siguranței trupești, numai așa aș fi făcut și spus exact invers decât tot ce făceam și spuneam. Am devenit tăcut și dezagreabil, n aveam ce face, altfel mi ar fi venit din nou lacrimile în ochi, și mi era dor să i simt din nou mâna pe cap. Cel mai mult aș fi vrut să dispar pe prima stradă laterală care mi ieșea în cale. Nu voiam să meargă încet, să mă cruțe, să i fie milă de mine.
— Sunteți supărat pe el? începu ea în cele din urmă.
— Nu. A fost o prostie din partea mea. Nici nu l cunoșteam bine.
— Mi e milă de el când e așa. Are zile când ți e pur și simplu teamă de el.
— Și dumneavoastră?
— Mie cel mai mult. Și atunci cel mai mult rău și l face sieși. Uneori se urăște.
— Ah, vrea să pară interesant!
— Ce spuneți? strigă ea speriată.
— Că este un comediant. Pentru ce trebuie să și bată joc de sine și de alții? Ce nevoie are să scoată la iveală trăirile și secretele unui străin și să le batjocorească, defăimătorul!
Mânia mea de mai înainte îmi revenea în timp ce vorbeam, eram decis să l insult și să l înjosesc pe omul care mă rănise și pe care, din păcate, îl invidiam. Respectul față de doamnă scăzuse și el, fiindcă îi lua apărarea și se declara, pe față, de partea lui. Nu era și așa destul de rău că primise să fie singura femeie la această petrecere de burlaci, unde vinul era la mare cinste? în asemenea chestiuni nu eram obișnuit cu prea multă libertate și fiindcă mi era rușine că totuși o doream pe această femeie frumoasă, încins cum eram, am preferat să ncep să mă cert decât să mai simt mila ei. N avea decât să mă creadă necioplit și să plece, era mai bine decât să rămână cu mine și să fie prietenoasă.
Ea îmi puse însă mâna pe braț.
— Ajunge, strigă ea cu căldură, în așa fel încât, în ciuda celor întâmplate, glasul ei îmi pătrunse în inimă. Nu mai spuneți nimic! Ce vreți să faceți? Muoth v a rănit cu două cuvinte fiindcă n ați fost destul de priceput sau de curajos să vă apărați, și acum, după ce ați plecat, îl ponegriți în fața mea cu vorbe respingătoare. Ar trebui să plec și să vă las singur.
— Mă rog. Am spus doar ce cred.
— Mințiți! Ați primit invitația lui, ați cântat la el, ați văzut cât de mult iubește muzica dumneavoastră, asta v a bucurat și v a îmbărbătat, și acum, când sunteți supărat și nu puteți suporta o vorbă de a lui, începeți să l insultați. Așa ceva n aveți voie și prefer s o pun pe seama vinului.
Mi se păru că dintr o dată a realizat ce se ntâmpla de fapt cu mine și că nu vinul era cel care nu mi dădea pace; își schimbă tonul, fără ca eu să fi făcut cea mai mică încercare de a mă dezvinovăți. Eram fără apărare.
— Încă nu l cunoașteți pe Muoth, continuă ea. Nu l ați auzit cântând? Așa e el, brutal și crud, dar în special cu el însuși. Este un biet om impulsiv, plin de forță, dar fără țeluri. În fiecare clipă ar vrea să soarbă lumea în întregime, dar ceea ce primește și ceea ce face este întotdeauna doar o picătură. El bea și nu este niciodată beat, are femei și nu este niciodată fericit, el cântă atât de minunat și totuși nu vrea sa fie un artist. Pe cel pe care l iubește îl rănește, se poartă ca și cum i ar disprețui pe toți cei care sunt mulțumiți, însă asta este doar ură îndreptată împotriva sa, fiindcă el nu poate fi mulțumit. Așa e el. Și dumneavoastră v a arătat prietenie, atât cât poate.
Tăceam cu încăpățânare.
— Poate că nu aveți nevoie de el, reîncepu ea, aveți alți prieteni. Însă atunci când vedem că un om suferă și că este un răzvrătit în suferința sa, noi trebuie să l cruțăm și să ținem seama de faptele lui.
Da, am gândit, așa ar trebui, și treptat, în vreme ce mersul prin noapte mă răcorea, rana mea rămăsese, ce i drept, deschisă și striga după ajutor, însă eram nevoit să mă gândesc din ce în ce mai mult la vorbele lui Marion și la prostiile mele din seara aceea, să recunosc că eram un câine jalnic și să cer iertare, în sinea mea. Fiindcă mă părăsise curajul dat de vin, mă cuprinse o tulburare neplăcută, cu care luptam din răsputeri, fără să mai spun mare lucru frumoasei femei, care acum, tulburată și ea, și cu inima cuprinsă de îndoială, mergea alături de mine pe străzile slab luminate, unde, din loc în loc, de pe întinderea lipsită de viață, neagră, ne privea dintr o dată, imaginea unui felinar, răsfrântă de pământul ud. M am gândit că mi lăsasem vioara la Muoth; și atunci iarăși m am trezit uimit și speriat de cele întâmplate. Atât de multe se schimbaseră în seara aceea. Heinrich Muoth și violonistul Kranzl și de asemenea minunata Marion, regina tuturor pieselor, toți coborâseră de pe soclurile lor. La mesele lor olimpiene nu ședeau zei și sfinți, ci bieți oameni, unul mic și ciudat, altul trist și înfumurat; Muoth nefericit și febril, chinuindu se nebunește pe sine; măreața femeie, iubita neînsemnată și sărmană a unui om dedat plăcerilor, lipsit de veselie, în continuare calmă și binevoitoare și cunoscătoare într ale suferinței. Eu însumi îmi păream schimbat, nu mai eram un om simplu, ci eram înrudit cu toți, văzusem la fiecare trăsături care ne nfrățeau și altele care ne făceau dușmani, nu le puteam îndrăgi pe unele și nici disprețui pe celelalte, dimpotrivă mi era rușine de cât de puțin înțelegeam și, pentru prima oară în tinerețea mea necomplicată, am simțit foarte limpede că nu poți trece chiar atât de ușor prin viață și printre oameni, când cu ură când cu iubire, aici cu venerație, dincolo disprețuind, ci că toate sunt amestecate și strâns legate între ele, abia putând fi despărțite, iar în unele clipe aproape de nedeosebit. M am uitat la femeia care mergea alături de mine și care devenise și ea foarte tăcută, ca și cum ar fi descoperit în inimă și unele lucruri alcătuite totuși altfel decât crezuse sau spusese ea.
În cele din urmă, am ajuns în fața casei sale, mi a întins mâna, pe care am luat o încetișor și i am sărutat o.
— Somn ușor, îmi spuse prietenos, dar fără să zâmbească.
Asta am și făcut; am ajuns acasă și în pat, nici eu nu știu cum, și am adormit imediat, și am dormit și neobișnuit de mult în dimineața următoare. Apoi am țâșnit din pat ca omulețul din cutie, mi am făcut exercițiul de gimnastică, m am spălat și am dat să mi iau hainele; abia când mi am văzut redingota atârnând pe scaun și am observat că lipsea cutia viorii, mi am adus aminte de ziua care trecuse. Dormisem între timp și aveam alte păreri decât în timpul nopții și nu puteam face nici o legătura cu gândurile din noaptea trecută; îmi rămăseseră doar amintirea unor întâmplări ciudat de mărunte, care se făceau simțite doar în suflet, și uimirea că eram totuși neschimbat și același dintotdeauna.
Am vrut să lucrez, dar n aveam vioara. Astfel că am ieșit îndreptându mă, la început încă nesigur, apoi cu hotărâre, în direcția în care fusesem cu o zi înainte și am ajuns la locuința lui Muoth. Încă de la poartă, l am auzit cântând, câinele a sărit la mine și a fost dus înapoi, cu greu, de bătrâna care ieșise în grabă. M a lăsat să intru, i am spus că doream să mi iau vioara, fără să l deranjez pe stăpânul casei. Pe hol se afla cutia și înăuntru era vioara, și partiturile erau puse tot acolo. Probabil că Muoth făcuse asta, se gândise la mine. Cânta alături tare, îl auzeam din când în când umblând ușor, ca și cum ar fi avut tălpi de pâslă, dând tonul câteodată la pian. Vocea sa suna proaspăt și luminos, mai stăpânită decât o auzisem deseori pe scenă, cânta un rol pe care nu l știam, o lua mereu de la capăt și mergea repede încoace și ncolo prin cameră.
Îmi luasem lucrurile și am dat să plec. Eram liniștit și mă simțeam ca și cum amintirea zilei trecute abia m ar fi atins. Totuși eram curios să l văd, să văd dacă și el se schimbase, așa că m am apropiat și, fără să vreau, am pus deodată mâna pe clanță, am apăsat și am rămas în ușa deschisă.
Muoth s a întors în timp ce cânta. Era în cămașă, într o cămașă foarte lungă, albă, frumoasă și arăta proaspăt ca și cum tocmai ar fi făcut baie. Acum eram speriat, prea târziu, că l luasem așa pe neașteptate. Cu toate acestea el n a părut nici mirat de faptul că intrasem fără să bat și nici nu părea să și dea seama că nu era îmbrăcat. Ca și cum totul era în ordine, îmi întinse mâna și întrebă:
— Ați luat deja micul dejun? Apoi, fiindcă i am spus că da, se așeză la pian.
— Cum să cânt rolul ăsta! Ascultați ce mai arie! E un zarzavat! Se cântă la opera curții regale cu Biittner și Duelli! Dar asta nu vă interesează — și nici pe mine, de fapt. Cum vă mai simțiți? V ați odihnit? Păreați sfârșit aseară, când ați plecat. Și mai erați și supărat pe mine. Ei, da. Să nu începem acum iarăși cu prostiile.
Și imediat, fără ca eu să fi avut timp să spun ceva, continuă:
— Știți, Kranzl e un nesuferit. Nu vrea să cânte sonata.
— A cântat o doar, ieri!
— Într un concert, vreau să spun. Am încercat să l conving să accepte, dar nu vrea. Ar fi fost bine dacă ar fi intrat într un matineu, iarna viitoare. Știți, Kranzl nu e chiar prost, însă e leneș. Cântă tot mereu muzică leșească de insky și owsky, ceva nou nu învață cu plăcere.
— Nu cred, am început eu, că sonata se potrivește pentru un concert, nici nu mi am închipuit așa ceva. Încă nu este curată din punct de vedere tehnic.
— Și ce dacă! Voi cu conștiința voastră de artiști! Doar nu suntem profesori de școală, și apoi se cântă lucruri și mai rele, chiar de către Kranzl. Dar știu eu altceva. Liedul trebuie să mi l dați și mai faceți și altele, cât mai curând! La primăvara plec de aici, mi am înaintat demisia și am să mi iau o vacanță lungă. În timpul ăsta aș vrea să dau câteva concerte, dar ceva nou, nu Schubert și Wolf și Lowe și tot ce se poate auzi în fiecare seara, ci lucruri noi și necunoscute, câteva cel puțin, cum e liedul lavinelor. Ce părere aveți?
Pentru mine perspectiva de a mi vedea liedurile cântate de Muoth, în public, era o poartă spre viitor, prin deschizătura căreia zăream numai lucruri divine. Tocmai de aceea am vrut să fiu prudent, nici să nesocotesc bunăvoința lui Muoth, dar nici să mă ndatorez prea mult față de el. Mi se părea că prea vrea să mă oblige să mă apropii de el, să mă orbească, și poate într un anume fel să mă siluiască. De aceea abia am acceptat.
— Voi vedea, am spus. Sunteți foarte bun cu mine, văd asta, dar nu pot promite nimic. Sunt la sfârșitul studiilor și acum trebuie să mă gândesc să am rezultate bune. Nu i sigur că mă voi putea da drept compozitor vreodată, pentru moment sunt violonist și trebuie să văd cum ajung să obțin un post la timp.
— A, da, toate astea le puteți face. Și totuși se poate să vă mai vină vreodată în minte un lied, pe care să mi l dați apoi, nu i așa?
— Da, asta da. Nu știu, desigur, de ce mi purtați atâta grijă.
— Vă e teamă de mine? Pur și simplu îmi place muzica dumneavoastră, aș vrea să cânt lucrări compuse de dumneavoastră și îmi pun mari speranțe în ele; este chiar în interesul meu.
— Bine, atunci de ce vorbiți așa cu mine, vreau să spun, ca ieri?
— Ah, încă mai sunteți jignit? Ce am spus, de fapt? Chiar nu mai știu. În orice caz n am vrut să mă port urât cu dumneavoastră, așa cum se pare că am făcut o. De ce nu vă apărați? Fiecare vorbește și este așa cum este și trebuie să fie, și cu asta trebuie să ne mulțumim.
— Sunt de aceeași părere, însă dumneavoastră faceți invers, mă provocați și nu treceți nimic cu vederea din ceea ce spun eu. Scoateți la lumină lucruri la care eu însumi nu mă gândesc cu plăcere și care sunt secretul meu și mi le zvârliți în față ca pe un reproș. Vă bateți joc până și de piciorul meu beteag.
— Da, da, rosti rar Heinrich Muoth. Oamenii sunt, într adevăr, foarte diferiți. Unul își iese din fire când i se spun adevăruri, iar celălalt nu poate suporta vorbele goale. Pe dumneavoastră v a supărat că nu vă tratez ca pe un intendent, și pe mine m a supărat că vă ascundeți de mine și că vreți să mă faceți să cred în pildele despre consolarea prin artă.
— Am spus ceea ce gândeam; numai că nu sunt obișnuit să vorbesc despre astfel de lucruri. Cât despre celelalte, chiar nu vreau să vorbesc. Ce am în suflet și dacă sunt trist sau disperat, cum mi se pare piciorul meu, și faptul că sunt infirm – astea sunt lucruri pe care vreau să le țin pentru mine și nu dau voie nimănui să mi le smulgă cu de a sila și să le batjocorească.
Se ridică în picioare.
— Abia acum observ că nu sunt îmbrăcat, o voi face de ndată. Sunteți un om de treabă, eu nu, din păcate. Să nu mai vorbim atât despre asta. Chiar n ați observat defel că țin la dumneavoastră? Așteptați puțin, așezați vă la pian, până ce mă îmbrac. Nu cântați? Nu? Bine, durează numai șase minute.
Într adevăr, se întoarse foarte repede, îmbrăcat, din camera alăturată.
— Acum mergem în oraș și mâncăm împreună, spuse senin.
N a întrebat dacă mi convine și mie; a zis „mergem" și am mers. Fiindcă oricât de mult mă supăra felul lui de a fi, îmi impunea totuși respect, dintre noi el era cel mai puternic. Pe lângă asta, dovedea în discuții și în purtarea sa o naivitate capricioasă, care adesea era încântătoare și care te împăca cu el.
Începând de atunci l am văzut pe Muoth adesea, îmi trimitea mereu bilete la operă, uneori mă ruga să cânt la vioară la el acasă, și dacă mie nu mi plăcea totul la el și el a suportat multe din partea mea. S a născut o prietenie, pe atunci singura pentru mine, și am început aproape să mă tem de vremea când n avea să mai fie aici. Demisionase într adevăr și nu s a lăsat oprit, cu toate insistențele și concesiile. Uneori dădea a nțelege că în toamnă va fi poate chemat să cânte pe o mare scenă, problema a rămas însă nediscutată. Intre timp venise primăvara.
Într o bună zi m am dus la ultima petrecere între bărbați de la Muoth, am ciocnit pentru revedere și viitor, de data aceasta nu era nici o femeie de față. În zori Muoth ne a condus până la poarta grădinii, ne a făcut semn cu mâna și s a întors tremurând puțin, prin ceața dimineții, în locuința sa pe jumătate golită, însoțit de câinele care sărea și lătra. Mie însă mi s a părut încheiată o bucată de viață și de experiență; credeam că l cunosc îndeajuns pe Muoth pentru a fi sigur că ne va uita curând pe toți, și abia atunci am simțit foarte limpede și fără urmă de îndoială că îmi era într adevăr drag acel bărbat întunecat, cu toane, dominator.
Apoi a venit și pentru mine vremea să mi iau rămas bun. Mi am făcut ultimele drumuri în locuri și la oameni cărora intenționam să le păstrez o bună amintire; am urcat încă o dată pe drumul de costișă și am privit în jos pe povârnișul pe care oricum nu l aș fi uitat.
Și am plecat acasă, cu perspectiva unui viitor necunoscut și probabil plictisitor. O slujbă nu aveam, concerte nu puteam da de unul singur, acasă mă așteptau, spre groaza mea, doar câțiva elevi, cărora trebuia să le dau lecții de vioară. E drept că mă așteptau și părinții, iar ei erau destul de înstăriți, ca să nu fiu nevoit să mi fac griji, și destul de delicați și de cumsecade, ca să nu mă sâcâie și să mă întrebe ce o să se aleagă de mine. Am știut însă, de la început, că n aș rezista multă vreme acolo.
Despre cele zece luni în care am stat acasă, am dat lecții la trei elevi și, în ciuda tuturor, n am fost deloc nefericit, nu știu ce să povestesc. Trăiau și aici oameni, și aici se întâmpla zilnic câte ceva, însă legătura mea cu toți și cu toate consta doar într o indiferență prietenos politicoasă. Nu mi a intrat în suflet și nu m a atins nimic. În schimb am trăit, în liniște, ceasuri fermecătoare, unice, de muzică, în care întreaga mea viață părea încremenită și străină mie și rămânea doar o foame de muzică, ce adesea mă chinuia insuportabil în timpul orelor de vioară și care, cu siguranță, făcea din mine un profesor rău. După aceea însă, după ce mi făceam datoria sau când, prin vicleșug și minciună, scăpăm de ore, mă cufundam adânc în vise minunat de ireale, construiam ca un somnambul îndrăznețe clădiri de sunete, înălțăm semețe turnuri spre tării, arcuiam cupole umbroase și îngăduiam înfloriturilor jucăușe să se ridice lin și plăcut, ca baloanele de săpun.
În vreme ce umblam încoace și ncolo într un fel de toropeală și indiferență, care puneau pe fugă fostele cunoștințe și mi îngrijorau părinții, în mine a izbucnit, mult mai puternic și mai bogat decât cu un an în urmă, când eram la munte, izvorul îngropat; roadele anilor, care păruseră irosiți în visare și muncă, coapte pe nesimțite, cădeau fără zgomot, încet, unele după altele și aveau mireasmă și strălucire și mă înconjurau cu un belșug aproape dureros pe care l am primit ezitând și cu neîncredere. A început cu un lied, căruia i a urmat o fantezie pentru vioară, după care a fost un cvartet pentru coarde și când, în doar câteva luni, li s au mai adăugat câteva lieduri și niște schițe pentru piese simfonice, am avut doar sentimentul unui început și al unei încercări, și în adâncul inimii mă gândeam la o mare simfonie, iar în ceasurile cele mai îndrăznețe, chiar la o operă! între timp scriam, din când în când, scrisori smerite unor capelmaiștri și unor teatre, puneam alături recomandările profesorilor mei și le ceream, cu modestie, să și amintească de mine când se va ivi primul post de violonist. Au sosit apoi răspunsuri scurte, politicoase, care începeau cu „Mult stimate domn" uneori n a venit nici unul, dar o angajare n am primit. Atunci mă făceam mic și, pentru o zi sau două îmi făceam conștiincios orele și scriam alte scrisori smerite. Imediat după aceea mi aduceam din nou aminte că am capul plin de muzică, ce trebuia scrisă, și nici nu ncepeam bine, că scrisorile și teatrele și orchestrele, și capelmaistru și toți acei „mult stimați domni" se cufundau în neființă și mă regăseam singur, foarte ocupat și mulțumit.
Ei, acestea sunt amintiri care nu pot fi povestite ca altele. Ceea ce este și ceea ce trăiește un om pentru sine, cum devine om și cum crește, cum suferă și moare – toate astea nu pot fi povestite. Viața oamenilor care muncesc este plictisitoare, interesante sunt existențele și destinele netrebnicilor. Oricât de bogată mi a rămas perioada aceea în amintire, nu pot spune nimic despre ea, fiindcă m am aflat în afara existenței omenești și a societății. Doar o singură data m am apropiat din nou, pentru câteva clipe, de un om, pe care n am voie să l uit. Acesta a fost preceptorul Lohe.
Mergeam o dată, era deja toamnă târzie, la plimbare. Apăruse în partea de sud a orașului un modest cartier de vile unde, în căsuțe ieftine, cu grădini simple, nu locuiau bogați, ci oameni cu economii modeste și pensionari. Un tânăr și priceput arhitect construise aici multe lucruri drăguțe, pe care voiam să le văd și eu odată și odată.
Era o după amiază caldă, ici și colo erau scuturați nuci târzii, grădinile și casele mici și noi stăteau vesele la soare. Clădirile drăguțe, simple, mi au plăcut, le am privit în tihnă cu acel interes superficial, pe care îl au tinerii pentru așa ceva, atunci când gândul la casă, cămin și familie, odihnă și timpul de după terminarea lucrului e încă departe. Pașnica stradă dintre grădini părea plăcută și tihnită, m am plimbat încet într acolo și în timp ce mergeam mi a venit ideea să citesc numele proprietarilor pe plăcuțele lucioase de alamă de pe porțile grădinilor.
Pe una dintre aceste plăcuțe era scris „Konrad Lohe", și în timp ce citeam, numele mi se păru cunoscut. Am rămas locului să mă gândesc și mi am adus atunci aminte că unul dintre profesorii mei de la clasa de latină se numise astfel. Și pentru câteva secunde, timpurile acelea au revenit, m au privit cu uimire și au rostogolit înspre mine, pe unde fugare, un roi de chipuri, ale profesorilor și ale colegilor, porecle și întâmplări. Și în vreme ce stăteam privind plăcuța de alamă și zâmbeam, din spatele primei tufe de coacăze, unde lucrase aplecat, se ridică un bărbat, veni chiar lângă mine și mă privi în față.
— Pe mine mă căutați? întrebă el, și era Lohe, preceptorul Lohe, pe care noi îl porecliserăm Lohengrin.
— Nu chiar, am spus și mi am scos pălăria. Nu știam că locuiți aici. Am fost cândva elevul dumneavoastră.
Se uită mai atent, își cobori privirea până la baston, se gândi bine și rosti apoi numele meu. Nu mă recunoscuse după față, ci după piciorul țeapăn, deoarece știa, firește, de accidentul meu. Mă pofti să intru. Era doar în cămașă și și legase pe dinainte un sorț verde de grădinărie, nu părea să fi îmbătrânit și arăta înfloritor. Ne am plimbat încoace și ncolo prin grădina mică și curată, apoi m a condus la o verandă descoperită, unde ne am așezat.
— Ei da, nu v aș mai fi recunoscut, a spus el sincer. Sper că mi purtați o bună amintire.
— Nu întru totul, am răspuns zâmbind. O dată m ați pedepsit pentru ceva ce nu făcusem și ați luat afirmațiile mele drept minciuni. S a întâmplat în clasa a patra.
Își ridică privirea întristat.
— Să nu mai fiți supărat pe mine pentru asta, chiar îmi pare rău. Dascălilor li se întâmplă mereu, chiar și când au cele mai bune intenții, să greșească, și îndată s a făcut nedreptatea. Cunosc și cazuri mai grave. Și acesta a fost un motiv pentru care am plecat.
— Deci nu mai lucrați?
— De multă vreme. M am îmbolnăvit, și când am fost iarăși sănătos, părerile mele se schimbaseră atât de mult încât m am retras. Mă străduisem să fiu un profesor bun, dar n am fost; trebuie să fii născut pentru asta. Așa că am renunțat și de atunci mă simt bine.
Asta se putea vedea pe el. I am pus și alte întrebări, dar el voia să asculte povestea mea, a cărei istorisire n a durat mult. Faptul că ajunsesem muzician nu i a prea plăcut, în schimb față de ghinionul meu a arătat o compătimire prietenoasă și delicată, care nu m a durut. Cu precauție a încercat să afle cum mă descurc, să mă consoleze, și n a fost mulțumit de răspunsurile mele cam vagi. Cu gesturi misterioase m a înștiințat, vorbind pe ocolite, cu sfială, șovăind și totuși nerăbdător, că știa o consolare, o filozofie desăvârșită, care era deschisă aceluia care era într adevăr în căutare.
— Știu deja care, i am spus, vă gândiți la Biblie.
Domul Lohe zâmbi șiret.
— Biblia e bună, e o cale spre cunoaștere. Dar nu este cunoașterea însăși.
— Și unde se află cunoașterea însăși?
— O veți găsi ușor, dacă vreți. Vă dau ceva să citiți, asta vă va da elementele. Ați auzit vreodată de învățătura despre karma?
— Despre karma? Nu, ce i asta?
— Veți vedea, așteptați! A dispărut în fugă și a lipsit o vreme, timp în care eu am stat, uimit și ntr o așteptare plină de nesiguranță, măsurând din ochi grădina în care se aflau pomi fructiferi pitici în șiruri perfecte. Curând Lohe reveni tot în fugă. Mă privi încântat și mi întinse o broșură care, în mijlocul unui desen format din linii misterioase, purta titlul: „Catehism teosofic pentru începători".
— Luați asta cu dumneavoastră! mă rugă el. Puteți s o păstrați, și dacă vreți să învățați și mai multe, vă mai pot împrumuta și altele. Asta e numai pentru inițiere. Datorez totul acestei învățături. Prin ea mi am însănătoșit trupul și sufletul și nădăjduiesc că și cu dumneavoastră se va întâmpla la fel.
Am luat cărticica și am băgat o în buzunar. Bărbatul m a însoțit prin grădină până jos la stradă, și a luat prietenos rămas bun, și m a rugat să revin curând. I am privit chipul, pe care se citea bunătatea și bucuria și m am gândit că nu poate să mi strice să încerc o dată calea spre o astfel de fericire. Așa că m am dus acasă cu cărticica în buzunar, curios să aflu cum aveau să fie primii pași pe poteca spre fericire.
Totuși am pășit pe ea abia după câteva zile. La întoarcerea acasă, notele au pus din nou stăpânire pe mine, m am aruncat asupra lor și am înotat în muzică, am scris și am cântat până ce mi a trecut furtuna și de data aceasta și m am întors treaz în viața de zi cu zi. Atunci am simțit numaidecât nevoia de a studia noua învățătură și m am așezat în fața cărții, pe care credeam c o pot termina repede.
Dar n a mers așa ușor. Cărticica creștea în mâinile mele și, în cele din urmă, s a dovedit de nebiruit. Începea cu o introducere plăcută și atrăgătoare despre nenumăratele căi spre cunoaștere, fiecare cu însemnătatea ei, și despre fraternitatea teosofică a acelora care vor să aspire liberi la cunoaștere și desăvârșire sufletească, cei pentru care orice credință este sfântă și orice cărare către lumină, bine venită. Urma apoi o cosmogonie, pe care n am înțeles o, o împărțire a lumii în „straturi" diferite, și a istoriei în epoci ciudate, necunoscute mie, în care juca un rol și continentul scufundat, Atlantida. Am lăsat toate astea, deocamdată, așa cum erau și am trecut la un alt capitol, unde era descrisă teoria reîncarnării, pe care am înțeles o mai bine. Totuși nu mi era chiar limpede dacă toate astea se doreau a fi o mitologie și o povestire poetică sau chiar adevărul întocmai. A doua variantă părea să fie cea bună, lucru cu care nu puteam fi de acord. Apoi venea învățătura despre karma. Mi s a înfățișat ca o glorificare religioasă a legii cauzalității, care nu mi a displăcut. Și o ținea tot așa înainte. Mi am dat seama curând că toată doctrina asta putea fi o consolare și o comoară doar pentru cel care o acceptă într adevăr, cuvânt cu cuvânt, și care crede întru totul în ea. Pentru cel care, ca și pentru mine, ea era o alegorie, pe de o parte frumoasă, pe de alta cam încâlcită, o încercare de a da o explicație mitologică lumii, putea într adevăr să învețe din ea și să o respecte, dar nu putea primi de la ea viață și forță. Puteai fi, poate, un teosof cu spirit și demnitate, însă acea consolare definitivă făcea semn doar acelora care nu aveau prea mult spirit în credința lor naivă. Deocamdată așa ceva nu era pentru mine.
Dar m am dus totuși, de mai multe ori, la preceptorul meu, care cu doisprezece ani în urmă mă chinuise și cu greaca, și care acum se străduia pe alte cai, dar tot fără șanse de izbândă, să fie dascălul și îndrumătorul meu. N am devenit prieteni, dar mergeam cu plăcere la el; a fost o vreme singurul om cu care vorbeam despre probleme importante ale vieții mele. Mi am dat seama, ce i drept, că nici vorbitul ăsta nu are vreo valoare și că, în cel mai bun caz, duce la vorbe înțelepte; totuși acest om credincios, pe care biserica și știința îl lăsaseră indiferent și care acum, în cea de a doua jumătate a vieții sale, aflase pacea și splendoarea religiei prin credința naivă într o dogmă ciudat plăsmuita, mi se părea înduioșător și aproape vrednic de cinstire. Mie, în ciuda tuturor străduințelor, calea aceasta mi a rămas până astăzi inaccesibilă și am față de oamenii evlavioși, întăriți și mulțumiți de vreo credință oarecare, un sentiment plin de admirație, pe care ei nu l pot avea pentru mine.



CAPITOLUL AL PATRULEA

În scurtul răstimp al vizitelor mele la credinciosul teosof și pomicultor am primit, într o zi, un mandat cu o mică sumă de bani a cărei proveniență mi era neclară. Era trimisă de un cunoscut impresar din nordul Germaniei, cu care eu nu avusesem niciodată de a face. La întrebarea mea, mi s a răspuns că suma era trimisă la cererea domnului Heinrich Muoth și că reprezenta onorariul meu pentru faptul că acesta cântase la șase concerte unul din liedurile compuse de mine.
Atunci i am scris lui Muoth, i am mulțumit și l am rugat să mi povestească și mie. Aș fi vrut să știu, înainte de toate, cum fusese primit liedul meu în concerte. Despre turneul lui Muoth auzisem deja și citisem o dată sau de două ori anunțuri în ziare, însă despre liedul meu nu fusese vorbă acolo. În scrisoare i am descris amănunțit, așa cum fac oamenii singuri, existența și munca mea și i am trimis și unul din noile mele lieduri. Apoi am așteptat răspunsul două, trei, patru săptămâni și pentru că nu a venit, am uitat din nou toată povestea. Continuam să scriu, aproape în fiecare zi, la muzica mea care izvora în mine ca într un vis. În pauze însă, eram fără vlagă și nemulțumit, orele pe care le dădeam erau o corvoadă și simțeam că nu voi mai suporta multă vreme.
De aceea a fost ca o izbăvire de blestem când, în cele din urmă, a sosit totuși o scrisoare de la Muoth. Acesta scria:

Dragă domnule Kuhn! Nu sunt dintre cei care scriu des, de aceea am lăsat deoparte scrisoarea dumneavoastră, la care nici nu știam bine ce să răspund. Acum însă pot veni cu propuneri adevărate. Sunt angajat acum la opera din R. și ar fi frumos dacă ați veni și dumneavoastră. La început ați putea intra ca vioara a doua, capelmaistrul este un om cu judecată și deschis, chiar dacă e necioplit. Poate se ivește și prilejul de a cânta aici vreo piesă a dumneavoastră, avem muzică de cameră bună. Și în ceea ce privește liedurile ar fi câte ceva de spus; printre altele se află aici un editor care vrea să le vadă. Sensul este însă atât de plicticos, mai bine veniți dumneavoastră! Dar repede și telegrafiați pentru post, e grabă mare.
Al dumneavoastră Muoth

Eram dintr o dată smuls din sihăstria și inutilitatea în care trăiam și eram purtat din nou de valurile vieții, aveam speranțe și griji, mi era teamă și mă bucuram. Nu era nimic care să mă rețină, iar părinții mei au fost bucuroși să mă vadă apucând pe o cale și făcând un prim pas hotărât în viață. Am telegrafiat fără întârziere și, trei zile mai târziu, eram deja în R. și la Muoth.
Trăsesem la un hotel, dorisem să i fac o vizită și nu l găsisem. Atunci a venit el la mine, apărând pe neașteptate la hotel. Mi a dat mâna, nu m a întrebat nimic, n a povestit nimic și n a împărtășit întru nimic emoția mea. Era obișnuit să se lase dus de curent și să ia în serios și să guste doar clipa prezentă. Abia mi a lăsat timp să mi schimb hainele și m a dus la capelmeistrul Rossler.
— Acesta este domnul Kuhn, spuse el.
Rossler dădu scurt din cap.
— Încântat. Ce doriți?
— Ei, exclamă Muoth, el e violonistul.
Capelmaistrul mă privi uimit, se întoarse din nou către cântăreț și i spuse cu grosolănie:
— Nu mi ați spus nimic despre faptul că domnul este olog. Am nevoie de oameni cu picioare întregi.
Mi s a ridicat sângele în obraji, dar Muoth rămase calm. Se mulțumi să râdă.
— Are, cumva, de dansat, Rossler? Credeam că trebuie să
cânte la vioară. Dacă nu poate s o facă, atunci trebuie să l trimitem înapoi. Numai că mai întâi vom face o încercare.
— Bine, treacă de la mine. Domnule Kuhn, veniți mâine dimineață la mine, așa, după nouă! Aici, la locuința mea. Sunteți supărat din cauza piciorului? Da, Muoth ar fi putut să mi o spună mai dinainte. Ei bine, vom vedea. La revedere.
În timp ce plecam i am făcut lui Muoth reproșuri din cauza asta. A ridicat din umeri spunând că dacă i ar fi vorbit de la început despre infirmitatea mea, capelmaistrul n ar fi acceptat decât cu mare greutate; acum însă, eram aici și dacă Rossler era cât de cât mulțumit de mine, aveam să i cunosc cât de curând și părțile bune.
— Dar cum ați putut să mă recomandați? am întrebat. Nici măcar nu știți dacă sunt în stare de ceva.
— Ei bine, asta i treaba dumneavoastră. Mi am închipuit că va merge, și așa o să și fie. Sunteți o vietate atât de modestă încât n ați reuși nimic dacă nu vi s ar mai da, din când în când, câte un brânci. Ãsta a fost unul, așa că luați o înainte! Nu trebuie să vă fie teamă. Predecesorul dumneavoastră n a fost cine știe ce.
Am petrecut seara în locuința sa. Și aici închiriase câteva camere în afara orașului, cu grădini și multă liniște, iar câinele său mare i a ieșit sărind în întâmpinare, și nici nu ne am așezat bine și ne am încălzit că s a și auzit clopotul de la ușă și o doamnă foarte frumoasă, înaltă, a sosit și ne a ținut companie. Era aceeași atmosferă ca și mai demult, și iubita sa avea iarăși o înfățișare princiară, fără cusur. Părea că femeile frumoase erau ceva cu totul firesc pentru el, iar eu am privit o pe ultima dintre ele cu interes și cu sfiala simțită mereu în preajma femeilor capabile de iubire, privire care nu era cu totul lipsită de invidie, de vreme ce eu încă mai rătăceam de colo colo cu piciorul meu șchiop, fără speranță și neiubit de nimeni.
Ca și înainte, la Muoth s a băut bine și mult; și de data asta, el ne a tiranizat cu voioșia sa brutală, vag înăbușitoare și totuși ne a fermecat. A cântat minunat – a cântat și un lied de al meu –și toți trei ne am împrietenit, ne am bine dispus și ne am apropiat, ne am privit în ochi fără să ne ascundem și am rămas împreună cât timp entuziasmul a ars în noi. Femeia înaltă, pe nume Lotte, mă încânta cu o blinda bunăvoința. Nu mai era pentru prima oară când o femeie frumoasă și îndrăgostită îmi ieșea în întâmpinare cu milă și cu o ciudată încredere și asta mi a făcut, și acum, și bine și rău, dar cunoșteam deja puțin acest joc și nu l am mai luat prea în serios. Mi s a mai întâmplat ca o femeie îndrăgostită să mă socotească demn de o deosebită prietenie. Toate mă considerau incapabil atât de iubire cât și de gelozie, la asta adăugându se și o milă insuportabilă, încât încrederea lor în mine era un fel de prietenie pe jumătate maternă.
Din nefericire nu aveam prea multă experiență în astfel de relații și nu puteam fi martorul fericirii amorului fără să mă gândesc puțin și la mine și fără să mi doresc să fi avut și eu parte, măcar o dată, de așa ceva. Asta îmi știrbea întrucâtva bucuria, dar a fost totuși o seară plăcută alături de femeia frumoasă și devotată și de bărbatul aspru, puternic, mocnind întunecat, căruia îi eram drag și avea grijă de mine și care totuși nu și putea arăta altfel iubirea decât așa cum o arăta femeilor, într un mod brutal și cu toane.
Când am ciocnit ultimul pahar înainte de despărțire, el își înclină capul spre mine și spuse:
— De fapt ar trebui să vă propun să bem pentru înfrățire, nu i așa? Aș și face o cu plăcere. Dar mai bine s o lăsăm, e bine și așa. Știți, înainte i am spus pe nume fiecărui om care îmi plăcea, dar nu i bine, mai ales între colegi. Cu toți m am certat.
De data asta n am mai avut parte de fericirea dulce amăruie de a avea voie s o conduc acasă pe iubita prietenului meu; ea a rămas acolo, și a fost mai bine așa. Călătoria, vizita la capelmaistru, încordarea cu care așteptam ziua următoare, noua relație cu Muoth, toate îmi făcuseră bine. Vedeam abia acum cât de dat uitării fusesem, cum mă prostisem și cum mă înstrăinasem de oameni în timpul acelui lung an de așteptare însingurată, și mă simțeam în sfârșit, cu plăcere și cu o binefăcătoare înfrigurare, iarăși însuflețit și activ între oameni, aparținând din nou lumii.
În dimineața următoare m am prezentat devreme la capel maistrul Rossler. L am găsit în halat și nepieptănat, mi a urat însă bun venit și m a poftit să cânt, cu mai multă prietenie decât cu o zi înainte, punându mi în față o partitură scrisă și așezându se la pian. Am cântat cu tot curajul de care eram în stare, însă cititul notelor scrise neglijent mi a dat oarecare bătaie de cap. Când am terminat, fără sa spună un cuvânt, mi a pus în față altă foaie, după care a trebuit să cânt fără acompaniament, și apoi o a treia.
— E bine, a spus. Trebuie să vă mai obișnuiți cu cititul notelor, ele nu sunt întotdeauna clare ca o gravură. Veniți în seara asta la teatru, vă fac loc, ca să cântați alături de celălalt, care ține deocamdată locul, de nevoie. O să fie puțin cam strimt. Uitați vă dinainte bine la note, azi nu e nici o repetiție. Vă dau un bilet, mergeți cu el, după unsprezece, la teatru și luați vă partitura.
Încă nu știam cum stăteam, dar am văzut că acestui om nu i plăceau întrebările și am plecat. La teatru, nimeni nu știa unde sunt partiturile, nici nu mă băgau în seamă, agitația de acolo mă descumpănea și mi am pierdut cumpătul. Apoi am trimis un curier la Muoth, acesta a venit, și îndată totul a mers struna. Și seara am cântat pentru prima oară la teatru, unde am simțit că sunt observat cu atenție de capelmaistru. A doua zi, am primit angajarea.
Într atât de ciudat este omul, încât eu, în mijlocul noii mele vieți și după ce mi văzusem dorințele împlinite, eram copleșit uneori cu totul inexplicabil de un dor trecător, stins și nedeslușit, de singurătate, da, de plictis și de zile goale. Apoi, timpul petrecut în orașul natal, de a cărui tristă lipsă de evenimente fugisem atât de mulțumit, mi a apărut ca un lucru demn de dorit, dar mai cu seamă m am gândit, cuprins de un dor adevărat, la săptămânile petrecute la munte cu doi ani înainte. Credeam că simt că nu sunt făcut pentru prosperitate și fericire, ci pentru neputință și înfrângere în viață, și că fără această umbră și jertfă izvorul creației ar curge mai sărac și mai tulbure. Într adevăr, la început nici n a putut fi vorba de ceasuri liniștite și de muncă creatoare. Și în vreme ce îmi mergea bine și duceam o viață bogată, mi se părea că aud în adânc izvorul îngropat vuind și tânguindu se.
Cântatul la vioară în orchestră îmi făcea plăcere, zăboveam mult deasupra partiturilor și mi dibuiam cu râvnă drumul în această lume. Încet am învățat – lucruri pe care le știusem doar teoretic și de la distanță – să înțeleg de la mic la mare felul, culoarea și însemnătatea fiecărui instrument, am observat și studiat, pe lângă asta, muzica pentru scenă și mă gândeam tot mai plin de speranțe la vremea când mi aș putea îngădui să îndrăznesc să scriu și eu o operă.
Relațiile strânse cu Muoth, care ocupa unul din primele și cele mai respectabile locuri la operă, mi au adus totul mai aproape, fiindu mi de mare folos. Însă în privința legăturilor cu cei ca mine, cu colegii din orchestră, mai degrabă mi au dăunat, căci nu s a înfiripat acea prietenie deschisă pe care o doream. Numai cel care era vioara întâi, unul din Steiermark, pe nume Teiser, m a primit bine și a devenit prietenul meu. Era cu zece ani mai mare decât mine, un om modest, deschis, cu o față fină, delicată, care roșea ușor și era extrem de muzical, având, mai cu seamă, un auz incredibil de fin și de pătrunzător. Era unul dintre cei care găsesc mulțumire în arta lor, fără a dori să joace ei înșiși un rol. Nu era un virtuoz și nici nu compusese vreodată, cânta mulțumit la vioară și era bucuria inimii lui să și cunoască temeinic meseria. Știa în amănunt fiecare uvertură, mai bine ca un dirijor, și atunci când urma un pasaj de mare finețe sau un punct culminant, unde intrarea unui instrument era pusă în lumină frumos și original, radia și se bucura ca nimeni altul în tot teatrul. Cânta la aproape toate instrumentele, astfel încât puteam învăța de la el și l puteam întreba zilnic.
Luni în șir n am schimbat nici un cuvânt în afara celor legate de meserie, dar îmi era drag, și el a văzut că vreau într adevăr să învăț ceva și așa a luat naștere o înțelegere tacită, căreia nu i mai lipsea mult să ajungă prietenie. Atunci i am povestit, în cele din urmă, despre sonata mea pentru vioară și l am rugat s o cânte o dată cu mine. S a învoit cu plăcere și a venit în ziua stabilită la mine acasă. Făcusem rost, pentru a i face o bucurie, de un vin de pe meleagurile sale, din care am băut câte un pahar, apoi am pus partiturile și am început. Cânta excelent de pe note, însă deodată s a oprit și a lăsat arcușul.
— Ei, Kuhn, a spus, asta i o muzică a naibii de frumoasă. N o pot cânta așa mecanic, ea trebuie mai întâi studiată. O iau acasă cu mine. E voie?
Firește c a fost, și când a revenit am cântat sonata de doua ori până la capăt, iar când am terminat, m a bătut pe umăr și a exclamat:
— Prefăcut ce sunteți! O faceți mereu pe băiețandrul și pe ascuns compuneți astfel de lucruri! Nu vreau să spun prea multe, nu sunt profesor, dar e al naibii de frumos!
Era pentru prima oară când cineva, în care aveam într adevăr încredere, îmi lăuda munca. I am arătat totul; și liedurile care erau tocmai la tipar și care au apărut la scurt timp după aceea, însă n am îndrăznit să i spun că eram atât de nesăbuit încât să mă gândesc la o opera.
În această perioadă prielnică m a speriat o mică întâmplare, pe care n am mai putut o uita. La Muoth, la care mergeam adeseori, n o mai întâlnisem de o bucată de vreme pe frumoasa Lotte, dar nu mi făcusem nici un fel de gânduri, fiindcă nu doream să mă amestec în istoriile lui amoroase, ba chiar preferam să nu le cunosc. De aceea nu întrebasem niciodată de ea, iar el, și așa, nu vorbea niciodată cu mine despre asemenea lucruri.
Într o după amiază ședeam în camera mea și studiam o partitura. La fereastra dormea pisica mea neagră, era liniște în toată casa. Atunci s a auzit ușa de afară, cineva a intrat, a fost salutat și oprit de proprietăreasă, a scăpat de ea și s a îndreptat spre ușa mea, la care a și bătut imediat. M am dus și am deschis și atunci a intrat o femeie înaltă, elegantă, cu fața acoperită cu un văl și a închis ușa în urma ei. A înaintat câțiva pași în cameră, a respirat adânc și și a scos în cele din urmă vălul. Am recunoscut o pe Lotte. Părea tulburată și am bănuit imediat de ce venise. La rugămintea mea s a așezat; îmi dăduse mâna, dar nu rostise încă nici un cuvânt. Observându mi uimirea, a părut ușurată, ca și cum i ar fi fost teamă că i aș fi putut spune să plece imediat.
— E din cauza lui Heinrich Muoth? am întrebat în cele din urmă.
Încuviință.
— Știați?
— Nu știu nimic, am bănuit numai.
Mă privi în față, cum îl privește bolnavul pe medic, rămase tăcută și își scoase încet mănușile. Dintr o dată se ridica, îmi puse mâinile pe umeri și mă privi fix, cu ochi mari.
— Ce să fac? Nu e niciodată acasă, nu mi mai scrie niciodată, nici nu mai deschide măcar scrisorile de la mine. De trei săptămâni n am mai putut vorbi cu el. Ieri am fost acolo, știu că era acasă, dar nu mi a deschis. Nici măcar nu și a fluierat câinele, care mi a sfâșiat rochia; nici el nu vrea să mai știe de mine.
— V ați certat cu el? am întrebat pentru a spune și eu ceva.
— Certat? zise ea râzând. Ah, de ceartă am avut parte destul, de la început! Cu asta mă obișnuisem deja. Nu, în ultima vreme devenise chiar politicos, lucru care nu mi a plăcut deloc. O dată n a fost acolo, când m a chemat; altă dată s a anunțat și n a venit, în cele din urmă mi a zis, deodată, „dumneavoastră"! Ah, mai bine m ar fi lovit din nou!
— Lovit...? am zis foarte speriat. Râse din nou.
— Nu știați? O, m a lovit de multe ori, dar acum n o mai face de o bucată de vreme. A devenit politicos, mi a spus „dumneavoastră", și acum nu mă mai cunoaște. Cred că are pe altcineva. De aceea am venit. Spuneți mi dacă i așa, vă rog! Are pe altcineva? Dumneavoastră știți! Dumneavoastră trebuie să știți!
Înainte de a mă putea împotrivi, îmi și luase mâinile. Eram ca împietrit și oricât de mult aș fi vrut s o resping și să scurtez scena, eram totuși aproape bucuros că nu mă lăsa să vorbesc, fiindcă n aș fi știut ce să i spun.
Ea, în speranța și jalea ei, era mulțumită că o ascultam și se ruga și povestea și se plângea cu o patimă nestăvilita. Eu i am privit însă tot timpul chipul frumos, matur, scăldat în lacrimi și nu puteam gândi nimic altceva decât: „A lovit o!" Mi se părea că i văd pumnul și mi era groază de el și de ea care, după lovituri și dispreț și respingere, nu părea să aibă alt gând și alta dorință decât să afle calea înapoi la el și la vechile umilințe.
În cele din urma șuvoiul se opri. Lotte vorbea mai rar, păru să realizeze situația și amuți, stânjenită. În același timp dădu drumul mâinilor mele.
— Nu are pe altcineva, spusei eu încet, cel puțin nu știu nimic despre așa ceva și nici nu cred.
Mă privi cu recunoștință.
— Dar nu vă pot ajuta, am continuat. Nu vorbesc niciodată cu el despre asemenea lucruri.
O vreme tăcurăm amândoi. A trebuit să mă gândesc la Marion, la frumoasa Marion și la seara aceea, când am mers cu ea prin aerul cu adieri calde, la brațul ei, și cum s a declarat cu atâta curaj de partea iubitului ei. O lovise și pe ea? Mai alerga și ea după el?
— De ce ați venit la mine? am întrebat.
— Nu știu, trebuia să fac ceva. Nu credeți că se mai gândește la mine? Sunteți un om bun, dumneavoastră mă ajutați! Puteți doar să încercați, să l întrebați o dată, să i vorbiți, o dată, de mine...
— Nu, asta nu pot. Dacă vă mai iubește, va veni el singur la dumneavoastră. Și dacă nu, atunci...
— Atunci, ce?
— Atunci ar trebui să l lăsați să plece, nu merită să vă umiliți într atât.
Deodată a zâmbit.
— Ah, dumneavoastră! Ce știți dumneavoastră despre dragoste!
Are dreptate, am gândit, dar m a durut totuși. Dacă iubirea nu voia să vină la mine, dacă și așa eram pe dinafară, atunci de ce să fi fost confident și sprijin pentru alții? Mi era milă de femeie, însă o disprețuiam și mai mult. Dacă asta înseamnă dragoste – cruzime pe de o parte și umilință pe de alta – atunci se poate trăi mai bine fără ea.
— Nu vreau să vă contrazic, i am spus cu răceală. Felul ăsta de dragoste nu l înțeleg.
Lotte își legă din nou vălul.
— Da, e timpul să plec.
Acum îmi părea din nou rău pentru ea, însă nu doream să ia de la capăt scena aceea nesăbuită; de aceea am tăcut și i am deschis ușa spre care s a îndreptat. Am condus o, trecând pe lângă proprietăreasa curioasă, până la scară. Acolo m am înclinat și ea a plecat fără să mai spună ceva sau să mi mai arunce vreo privire.
M am uitat cu tristețe în urma ei și n am scăpat multă vreme de imaginea aceea. Eram eu, într adevăr, un cu totul alt fel de om decât toți ăștia, decât Marion, decât Lotte, decât Muoth? Asta însemna într adevăr dragostea? îi vedeam pe toți, pe acești oameni ai pasiunii, clătinându se, ca și cum ar fi fost minați de furtună, fluturând în incertiutdine: bărbatul, astăzi supus dorinței, mâine torturat de plictis, iubind mohorât și rupând brutal legăturile, nesigur de ceea ce l atrage și nicidecum bucuros de vreo iubire – și femeile vrăjite, suportând insulte și lovituri, și n cele din urmă respinse și totuși tânjind după el, înjosite prin gelozie și dragoste neîmpărtășită, credincioase ca niște câini. În ziua aceea mi s a întâmplat, pentru prima oară după multă vreme, să plâng. Am vărsat lacrimi de revoltă, de mânie pentru acești oameni, pentru prietenul meu Muoth, pentru viață și iubire, și lacrimi mai potolite, tainice, pentru mine însumi, care trăiam între toate astea, ca pe o planetă străină, ca unul care nu înțelegea viața, care tânjea după dragoste, dar trebuia totuși să se teamă de ea.
La Heinrich Muoth nu m am mai dus mult timp. În această vreme el și a sărbătorit triumful ca interpret în operele lui Wagner și a început să treacă drept o „stea". Tot pe atunci am început și eu, cu modestie, să devin cunoscut publicului. Mi au apărut liedurile tipărite și au fost primite cu bunăvoință, iar două dintre piesele mele pentru muzică de cameră au fost cântate în concert. Aceasta era încă acea recunoaștere pașnică, încurajatoare, între prieteni, critica s a abținut, în așteptare, sau m a cruțat ca pe un începător.
Petreceam mult timp cu violonistul Teiser; el ținea la mine, îmi lăuda lucrările cu bucurie camaraderească, îmi prezicea succese mari și era întotdeauna gata să cânte împreună cu mine. Totuși ceva îmi lipsea. Mi era dor de Muoth, pe care încă îl mai evitam. De Lotte nu mai auzisem nimic. De ce nu eram mulțumit? Mă mustram singur că nu mi găseam mulțumirea alături de fidelul, minunatul Teiser. Însă și lângă el îmi lipsea ceva. Era prea vesel, prea senin, mult prea mulțumit pentru mine, părea că nu știe ce sunt abisurile. Despre Muoth nu puteai vorbi cu el. Câteodată, la teatru, când Muoth cânta, mă privea și mi șoptea:
— Ia uite cum le dă iar peste cap! Mare răsfățat! Mozart nu cântă, știe el de ce. Eram nevoit să i dau dreptate și totuși nu o făceam din inimă, țineam lă Muoth, dar tot nu mi venea să i iau apărarea. Muoth avea ceva ce Teiser n avea și nici nu cunoștea, ceva care ne lega, și anume veșnica dorință, dorul și nemulțumirea. Ele mă îndemnau la studiu și la lucru, ele mă făceau să întind mâna după oameni, care îmi alunecau din strânsoare, ca și lui Muoth, pe care aceeași insatisfacție îl șfichiuia și l tortura. Muzică voi face mereu, știam asta, dar doream să creez o dată și din prea multă fericire și de preaplin și de bucurie nefrântă și nu numai de dor și de sărăcie a inimii. Ah, de ce nu puteam deveni fericit prin ceea ce mi aparținea, prin muzica mea? Și de ce nu reușea Muoth să fie prin ceea ce stăpânea, prin sălbatica sa forță de viață și prin femeile sale?
Teiser era fericit, pe el nu l chinuia vreun dor de ceea ce nu putea fi atins. El își găsea gingașa, generoasa sa bucurie în artă, de la care nu cerea mai mult decât îi dădea ea, iar în afara artei era chiar și mai modest, avea nevoie de câțiva oameni prietenoși, din când în când de un pahar de vin bun și, în zilele libere, de o excursie în mijlocul naturii, fiindcă era un drumeț și un prieten al aerului. Dacă era vreun adevăr în doctrina teosofilor, atunci acest om trebuia să fie aproape desăvârșit, într atât de bună era firea sa și atât de puțin îngăduia patimii și nemulțumirii să i intre în inimă. Cu toate acestea, nu voiam să fiu ca el, chiar dacă, poate, încercam să mă conving singur de asta. Nu voiam să fiu altul, voiam să rămân în pielea mea, care totuși deseori îmi era prea strimtă. De când lucrările mele ajunseseră să facă oarecare impresie, începusem să simt forța în mine și eram deja pe cale să devin mândru. Trebuia să găsesc vreo punte către oameni, trebuia să pot trăi cumva cu ei, fără a fi încontinuu cel înfrânt. Dacă nu exista altă cale, atunci poate că muzica mea ducea totuși într acolo. Dacă nu voiau să mă iubească, atunci vor trebui să mi iubească opera.
Nu scăpăm de astfel de gânduri nebunești. Și totuși eram gata să mă dăruiesc și să mă jertfesc, numai să mă fi vrut cineva, numai să mă fi înțeles cineva. Nu era oare muzica legea secretă a lumii, nu se nvârteau planetele și stelele armonios într o horă? Și eu să rămân singur și să nu i găsesc pe acei oameni a căror ființă să fie într un acord pur și frumos cu a mea?
Petrecusem deja un an în orașul străin. În afară de Muoth, Teiser și de Rossler, capelmaistrul nostru, avusesem foarte puține relații. În ultima vreme însă intrasem într un cerc mai mare care nu mi era nici drag, nici nesuferit. Datorită interpretării pieselor mele de muzică de cameră în concerte, făcusem cunoștință și cu instrumentiștii din oraș, și cu cei din afara teatrului; purtam acum povara ușoară, plăcută a unei reputații care sporea încet într un cerc restrâns, observam că lumea mă cunoștea și mă urmărea. Din tot ceea ce înseamnă faimă asta este cea mai dulce, cea care încă nu țintește la mari victorii, care încă nu poate trezi invidii, care încă nu izolează. Umbli din loc în loc cu sentimentul că ici și colo ești privit, ți se rostește numele, ești lăudat, întâlnești chipuri prietenoase, vezi oameni cu reputație dând din cap cu bunăvoință și pe alții mai tineri salutând cu respect, și porți mereu în tine sentimentul că ceea ce e mai bun abia urmează, așa cum face tot tineretul, până ce vede că ce a fost mai bun se află deja în urmă. Starea mea de bine era însă știrbită de senzația că în această recunoaștere a mea se amesteca întotdeauna și puțină milă. Adesea mi se părea că eram cruțat și că mi se arăta atâta bunăvoință tocmai fiindcă eram un amărât și un olog căruia i se cuvine oarece mângâiere.
După un concert, în care cântasem un duel pentru vioară, am făcut cunoștință cu bogatul fabricant Imthor, care trecea drept un neostenit prieten al muzicii și protector al tinerelor talente. Era un bărbat destul de mic de statură, liniștit, cu un păr care încărunțea, un om a cărui înfățișare nu trăda nici bogăția și nici profunda sa legătură cu arta. Din cele ce mi a spus am putut observa însă cât se pricepea la muzică: nu s a întrecut cu laudele, ci și a arătat prețuirea cu vorbe potolite, bine cumpănite, care aveau mai multă valoare. Mi a povestit, ceea ce știam de la alții, că în unele seri se făcea muzică, veche și nouă, la el acasă. M a invitat și mi a spus în încheiere:
— Avem și liedurile dumneavoastră, ne plac foarte mult. Și fiica mea ar fi foarte bucuroasă.
Încă înainte de a apuca să i fac o vizită, am primit o invitație. Domnul Imthor își cerea permisiunea de a prezenta la el acasă trio ul meu în mi bemol major. Un violonist și un violoncelist, doi amatori înzestrați, stăteau la dispoziție, iar vioara întâi îmi era rezervată, în cazul în care aș fi dorit să cânt. Știam că Imthor îi plătea întotdeauna bine pe muzicanții de profesie, care cântau la el. Asta nu m ar fi încântat, dar nu știam care erau intențiile invitației. În cele din urmă am acceptat totuși, cei doi instrumentiști s au prezentat la mine, și au luat partiturile și am făcut câteva repetiții. Între timp mi am făcut și vizita la Imthor, dar nu am întâlnit pe nimeni. Astfel a sosit și seara hotărâtă.
Imthor era văduv, locuia într una din vechile și impunătoarele case burgheze, una dintre puținele care, aflată în mijlocul orașului, mai avea împrejur, nemicșorate, vechile sale grădini. Seara, când am ajuns, am văzut puțin din grădină, numai o alee scurtă de platani, ale căror trunchiuri își arătau petele albicioase în lumina felinarelor, și printre ei câteva vechi statui întunecate de piatră. În spatele copacilor înalți se ivea clădirea veche, lată, joasă, în care, pornind de la ușă, pe coridoare, scări și în toate încăperile, pereții erau ticsiți cu picturi vechi, o mulțime de portrete de familie și peisaje înnegrite, priveliști demodate și tablouri cu animale. Am sosit o dată cu alți oaspeți; am fost întâmpinați și conduși înăuntru de o subretă.
Societatea nu era numeroasă, totuși a fost puțină înghesuială în încăperile de dimensiuni mijlocii, până ce s au deschis ușile către camera de muzică. Aici era spațiu, totul părea nou, pianul, dulapurile pentru partituri, lămpile, scaunele, numai tablourile de pe pereți erau și aici vechi.
Ceilalți instrumentiști erau deja acolo, ne am montat stativele, am căutat luminile și am început să ne acordăm instrumentele. Atunci în spatele sălii s a deschis o ușă și prin încăperea pe jumătate luminată s a apropiat o femeie îmbrăcată în haine deschise la culoare. Cei doi domni au salutat o cu eleganță și mi am dat seama că este fiica lui Imthor. Mă privi o clipă întrebătoare, apoi îmi întinse mâna, înainte de a i fi prezentat, spunând:
— Vă cunosc deja, sunteți domnul Kuhn? Bine ați venit!
Frumoasa fată mă impresionase chiar de când intrase. Acum vocea sa suna atât de limpede și de plină de bunătate, încât am strâns cu căldură mâna întinsă și am privit o cu încântare în ochii care îmi arătau bunăvoință și prietenie.
— Mă bucur că voi asculta acest trio, a spus ea zâmbind, ca și cum s ar fi așteptat să fiu așa cum eram.
— Și eu, i am răspuns, fără să știu ce ziceam și am privit o din nou și ea a încuviințat.
Apoi și a continuat drumul, a ieșit din sală și eu am privit în urma ei. Curând s a reîntors, de mână cu tatăl ei, și în urma lor veneau ceilalți. Noi trei stăteam deja în fața pupitrelor și eram gata. Lumea a luat loc, câțiva cunoscuți mi au făcut semn cu capul, stăpânul casei mi a dat mâna, și după ce toți s au așezat, s au stins lămpile electrice și au mai rămas doar lumânările înalte, care ardeau deasupra notelor noastre.
Aproape că uitasem de muzica mea. Am căutat o cu privirile, în spatele sălii, pe domnișoara Gertrud, care ședea în penumbră, sprijinită de o etajeră pentru cărți. Părul ei blond întunecat părea aproape negru, ochii nu îi vedeam. Atunci am bătut încet măsura și am făcut un semn de încuviințare, începând cu un largo partea de andante.
Apoi, în timp ce cântam, mă simțeam bine și plin de energie, mă legănam în ritm și pluteam liber în armonia revărsării de sunete, care mi se păreau cu totul noi, ca și cum ar fi fost create în acea clipă. Gândurile mele despre muzică și gândurile mele despre Gertrud Imthor se contopeau curate și fără opreliști, mânuiam arcușul și dădeam indicații din priviri, muzica curgea frumos și neîntrerupt și mă purta cu ea, pe un drum de aur, către Gertrud, pe care n o mai puteam vedea și pe care acum nici nu
mai doream s o văd. Îi dăruiam ei muzica mea și respirația mea, gândurile mele și bătaia inimii mele, așa cum se oferă un drumeț, în zori, albastrului luminos și strălucirii limpezi a câmpiei, fără să i o ceară cineva și fără a se pierde pe sine. O dată cu sentimentul de mulțumire și cu șuvoiul mereu crescând al sunetelor, o fericire uimită mă purta și mă ridica pe deasupra, astfel încât am știut dintr o dată ce este iubirea. Nu era un sentiment nou, ci doar o limpezire și o conturare a unor bănuieli străvechi, o revenire într o veche patrie.
Prima parte se încheiase; am îngăduit numai un minut pauză. Acordarea strunelor suna domol într o blândă învălmășeală; deasupra chipurilor încordate și aprobatoare am putut zări o clipă capul blond-întunecat, fruntea delicată și luminoasă și gura roșie și gravă, apoi am bătut încet în pupitrul meu și am început partea a doua care merita cu adevărat să fie ascultată. Interpreții s au încălzit, dorul mereu crescând al cântului stârnea fâlfâiri neliniștite, se rotea urcând în zboruri neîmpăcate, căuta și se pierdea într o teamă tânguitoare. Violoncelul prelua adânc și cald melodia, o accentua puternic și pătrunzător, o purtă pierdut într o nouă tonalitate, mai întunecată, și o topi cuprins de deznădejde într un bas aproape mânios.
Această a doua parte era confesiunea mea, o recunoaștere a dorului meu și a nemulțumirii mele. Cea de a treia ar fi trebuit să fie mântuirea și împlinirea. Din seara aceea însă, am știut că nu era bună, și am cântat o liniștit până la capăt ca pe un lucru pe care îl lăsasem în urmă. Fiindcă acum credeam că știu exact cum ar fi trebuit să sune eliberarea, cum din clocotul tumultuos al vocilor ar fi trebuit să izbucnească strălucirea și pacea, iar din norii grei, lumina. Nimic din toate astea nu erau în partea a treia; era doar o dizolvare alinătoare a disonanțelor care se îndesiseră și o încercare de a limpezi și intensifica întrucâtva firul melodic principal de la început. Nici un sunet și nici o rază din ceea ce strălucea și cânta acum în mine nu era în această parte și mă miram că nimeni nu și dădea seama.
Trio ul meu se încheiase. Mi am înclinat capul către instrumentiști și mi am pus vioara deoparte. Luminile s au aprins din nou, publicul a început să se miște, unii au venit la mine cu obișnuitele amabilități, elogii și critici, pentru a dovedi că sunt cunoscători. Cusurul principal al lucrării nu mi l a reproșat nimeni.
Lumea s a răspândit în mai multe încăperi, s au servit ceai, vin și prăjituri; în camera destinată bărbaților se fuma. S a scurs o oră și încă una. Atunci, în sfârșit, când nu mă mai așteptam, Gertrud veni lângă mine și îmi dădu mâna.
— V a plăcut? am întrebat.
— Da, a fost frumos, răspunse ea, încuviințând din cap. Mi am dat seama însă că știa mai mult. De aceea am spus:
— Vorbiți de partea a doua. Cealaltă nu e bună.
Atunci mă privi, din nou, cu un licăr de curiozitate în ochi, cu o înțelepciune binevoitoare, ca o femeie matură, și spuse cu multă delicatețe:
— Știți, deci, și dumneavoastră. Prima parte este, nu i așa, muzică bună. A doua devine măreață și vastă și cere prea mult de la a treia. S a văzut și după felul cum cântați, unde erați într adevăr prins și unde nu.
Îmi făcea plăcere să aflu că ochii ei limpezi, buni, mă observaseră, fără ca eu să știu. Și m am gândit, chiar din această primă seară a cunoștinței noastre, că trebuie să fie o binefacere și o fericire să ți petreci întreaga viața sub privirea acestor ochi frumoși și sinceri, și că atunci ar fi cu neputință să mai faci sau să mai gândești vreodată ceva rău. Și, din acea seară, am știut că undeva poate fi găsită o alinare pentru dorința mea de unitate și de gingașă armonie și că pe pământ trăiește o ființă la a cărei privire și glas, orice bătaie a inimii mele și fiecare răsuflare erau un răspuns pur și profund.
Și ea a simțit în mine, de ndată, ecoul ființei sale, prietenesc, pur, și a avut, din primul ceas, încrederea netulburată de a se dezvălui și de a mi se putea arăta fără să se prefacă, fără a trebui să se teamă de vreo neînțelegere sau de nesocotirea încrederii ce mi arătase. Ne am împrietenit imediat, așa cum li se poate întâmpla, atât de repede și de natural, doar oamenilor tineri și nevinovați. Până atunci fusesem din când în când îndrăgostit, dar mereu – și mai cu seamă după desfigurarea mea – cu un sentiment de sfială, de nesaț, de nesiguranță. Acum, în locul îndrăgostirii venise iubirea și mi se părea că de pe ochi îmi căzuse un văl fin, cenușiu și că lumea mi se întindea dinainte, scăldată în lumina divină, primordială, așa cum se înfățișează ea copiilor și ochilor noștri în vise paradiziace.
Pe atunci Gertrud avea puțin peste douăzeci de ani, era subțire și sănătoasă ca un copac tânăr și zvelt, și trecuse neatinsă de mărunțișurile și fleacurile obișnuite adolescentelor, urmându și firea nobilă, ca o melodie care înaintează neabătut. Inima mea era bucuroasă să știe că într o lume imperfectă trăiește o astfel de ființă și nu mă puteam gândi s o prind în mreje și s o păstrez doar pentru mine. Eram bucuros că mi era îngăduit să fiu cât de cât părtaș la frumoasa ei tinerețe și să mă știu, de la început, printre prietenii ei buni.
În noaptea care a urmat acelei seri, n am adormit multă vreme. Dar nu mă chinuia nici o febră și nici o neliniște, ci vegheam doar și nu căutam somnul, fiindcă venise și primăvara mea și mi știam inima pe drumul cel bun, după rătăciri îndelungate și pline de dor și după vremuri de iarnă. În camera mea se prelingeau licăririle palide ale nopții; toate țelurile vieții și ale artei erau limpezi și apropiate ca niște culmi spălate de vânturi, simțeam sunetul, care adesea se pierduse cu totul, și ritmul secret al vieții mele, neîntrerupt până în anii fermecați ai copilăriei. Și când am vrut să rețin și să concentrez această limpezime de vis și bogăția densă a sentimentului și să i dau nume, acesta a fost Gertrud. Cu el am adormit abia către dimineață, și m am trezit la ziuă proaspăt și înviorat, ca după un somn lung, lung de tot.
Mi au venit atunci în minte gândurile mohorâte din ultima vreme, și cele trufașe, și mi am dat seama ce îmi lipsise. Acum nu mă mai chinuia, întrista sau supăra nimic; în urechi îmi suna din nou marea armonie și visam din nou visul meu de tinerețe despre acordul melodios al sferelor. Din nou pășeam, gândeam, respiram după o melodie tainică, viața avea din nou un sens și depărtarea era scăldată în aurul dimineții. Nimeni nu observa schimbarea, nimeni nu mi era destul de aproape. Numai naivul Teiser îmi dădu un ghiont în timpul repetiției și spuse vesel:
— Ați dormit bine noaptea asta, nu i așa?
M am gândit cum aș fi putut să i fac și lui o bucurie și l am întrebat în pauza următoare:
— Teiser, unde mergeți în vara asta?
A râs rușinat și s a înroșit ca o mireasă pe care o întrebi despre ziua nunții.
— O, Doamne, mai e mult până atunci! Dar uitați vă, am deja hărțile. Lovi cu mâna buzunarul de la piept. De data asta pornesc de la Bodensee: valea Rinului, principatul Liechtenstein, Chur, Albula, Oberengadin, Maloja, Bergell, lacul Como. Drumul de întoarcere nu l știu încă.
Își luă din nou vioara și mă privi repede încă o dată, poznaș și încântat, cu ochii săi albaștru cenușii, de copil, care păreau să nu fi văzut vreodată ceva din murdăria și suferința din lume. Și m am simțit înfrățit cu el, și așa cum el se bucura cu gândul la marea sa drumeție, de săptămâni, la libertate și la legătura lipsită de griji cu soarele, aerul și pământul, tot așa mă bucuram și eu iarăși de toate drumurile vieții mele care mi se deschideau în față, sub un soare cu totul nou și pe care aveam de gând să merg drept, cu ochi luminoși și inima curată.
Astăzi, când mă gândesc la acele vremuri, totul este deja departe, mult către soare răsare, însă puțin din lumina de atunci a rămas și acum pe drumurile mele, chiar dacă nu mai strălucește atât de tinerește și de râzător, și este și astăzi, ca și atunci, mângâierea mea, și mi face bine în ceasurile de mâhnire, și mi scutură praful de pe suflet, ori de câte ori rostesc numele Gertrud și mă gândesc la ea, așa cum mi a ieșit înainte, de mult, în sala de muzică a tatălui ei, ușoară ca o pasăre și încrezătoare ca un prieten.
Atunci m am dus iarăși la Muoth, pe care îl ocolisem cât putusem după acea confesiune neplăcută a frumoasei Lotte. Observase acest lucru și era, așa cum știam, prea mândru și, de asemenea, prea indiferent, pentru a și da osteneala cu mine. Așa că nu mai fuseserăm de luni de zile singuri împreună. Acum, fiind plin de o nouă încredere în viața și plin de bune intenții, mi s a părut necesar, înainte de toate, să mă apropii din nou de prietenul neglijat. Ocazia mi a dat o un nou lied, pe care îl pusesem pe note; m am hotărât să i l dedic. Era asemănător cu liedul lavinelor, care îi plăcea, și textul suna:

Lumânările s stinse acum;
Prin ferestre noaptea odaia mi inundă
Și ngăduind prieten și frate să i fiu
Mă mbrățișează blândă.

Aceleași doruri ne răpun;
Presimțitoare, visele ne zboară
Și tainice cuvinte ne șoptim
De vremuri de odinioară.

Am făcut o copie îngrijită și am scris deasupra: „Dedicat prietenului meu Heinrich Muoth".
M am dus cu partitura la el, într un moment când știam că e sigur acasă. Glasul său m a întâmpinat ca o confirmare, se plimba încoace și ncolo prin încăperile impunătoare ale locuinței sale și exersa. Mi a făcut o primire firească, ca și cum nimic nu s ar fi întâmplat.
— Ia uite, domnul Kuhn! începusem să cred că n o să mai veniți vreodată.
— Ba da, am spus, iată mă. Cum o mai duceți?
— Ca ntotdeauna. Frumos din partea dumneavoastră că v ați încumetat să veniți din nou la mine.
— Da, în ultima vreme v am fost necredincios...
— Și încă foarte limpede. Știu și de ce.
— Nu prea cred.
— Știu. Lotte a fost o dată la dumneavoastră, nu i așa?
— Da, nu voiam să vorbesc despre asta.
— Nici nu i nevoie. Deci, iată vă din nou.
— Am adus ceva. I am dat notele.
— O, un nou lied! E bine, începuse să mi fie teamă pentru dumneavoastră c o să vă împotmoliți în plicticoasa muzică pentru coarde. Și aici e o dedicație! Pentru mine? Serios?
M a mirat să l văd bucurându se într atât; mă așteptasem mai de-grabă să glumească pe seama dedicației.
— Firește că mă bucură, a spus sincer. Mă bucură întotdeauna când mă prețuiesc oamenii de treabă și mai ales dumneavoastră. Vă trecusem deja, în gând, pe lista celor dispăruți.
— Aveți astfel de liste?
— O, da, dacă ai atât de mulți prieteni, sau ai avut, ca mine... Ar ieși un catalog frumos. Cel mai mult i am prețuit întotdeauna pe oamenii morali și tocmai ăștia se fac nevăzuți cu toții. Printre nemernici găsești prieteni în fiecare zi, dar printre idealiști și oameni obișnuiți nu prea reușești, atunci când ai o faimă proastă. Pentru moment sunteți aproape singurul. Și așa cum se întâmplă de obicei, ceea ce poți obține cel mai greu, îți e și cel mai drag. Nu vi se întâmplă și dumneavoastră la fel? Întotdeauna m au interesat numai prietenii și în locul lor se îmbulzesc femeile.
— Dumneavoastră înșivă purtați o parte din vină, domnule Muoth.
— Pentru ce?
— Vă place să tratați toți oamenii, așa cum vă purtați cu femeile. Cu prietenii nu merge, de aceea fug de dumneavoastră. Sunteți un egoist.
— Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt. De altminteri și dumneavoastră sunteți. Când îngrozitoarea Lotte și a plâns suferința la dumneavoastră, nu i ați ajutat nicidecum. Și nici n ați folosit prilejul pentru a mă aduce pe calea cea bună, fapt pentru care vă sunt recunoscător. Ați simțit oroare fața de întreaga istorie și v ați ținut deoparte.
— Acum sunt din nou aici. Aveți dreptate, ar fi trebuit să am grijă de Lotte. Dar nu mă pricep la așa ceva. Ea însăși a râs de mine și mi a spus că n aș avea habar ce e dragostea.
— Ei, atunci fiți ascultător și țineți vă de prietenie. Și asta este ceva frumos. Și acum așezați vă aici și cântați acompaniamentul, vom studia liedul. Ah, vă mai aduceți aminte cum a fost cu primul? Încetul cu ncetul ați devenit o celebritate, mi se pare.
— Se poate, în orice caz cu dumneavoastră nu mă pot măsura.
— Prostii. Sunteți un compozitor, un creator, un mic Dumnezeu. Ce vă pasă de faimă? Unul ca mine trebuie să se zorească dacă vrea să facă într adevăr ceva. Noi cântăreții și dansatorii pe sârmă suntem ca femeile, trebuie să ne scoatem pielea la vânzare atât timp cât mai e netedă. Faimă, cât de multă se poate, și bani și femei și șampanie! Fotografii în reviste, cununi de laur! Fiindcă, vezi, dacă azi mi se face silă de toate, sau poate fi doar o mică pneumonie, mâine sunt terminat și s au dus și faima și laurii și toată agitația.
— Ei, toate la vremea lor.
— Ah, știți, de fapt sunt al naibii de curios cum e când îmbătrânești. Tinerețea e o înșelătorie, o adevărată înșelătorie de gazetă și de carte de povești. Cea mai frumoasă perioadă din viață! Nu i așa, bătrânii îmi dau întotdeauna impresia că sunt mult mai mulțumiți. Tinerețea este cea mai grea parte a vieții. De pildă sinuciderile nu se întâmplă aproape niciodată la o vârstă mai înaintată.
Am început să cânt și el și a îndreptat atenția asupra liedului, a prins repede melodia și, la o trecere nuanțată din minor în major, m a împuns admirativ cu cotul.
Seara am găsit acasă, așa cum mă temusem, un plic de la domnul Imthor, care conținea câteva cuvinte prietenoase și un onorariu mai mult decât convenabil. I am trimis banii înapoi și i am scris că sunt suficient de înstărit și că aș prefera să mi se îngăduie să intru în casa lor ca prieten. Când l am revăzut, m a invitat să vin din nou, curând, și a adăugat:
— Mi am închipuit că așa se va întâmplă. Gertrud a fost de părere că n ar trebui să vă trimit nimic, dar am vrut să încerc totuși.
De atunci încolo am fost foarte des oaspete în casa Imthor. La multe concerte de casă am fost vioara întâi, le duceam toată muzica noua, a mea și a altora, și piesele mele mai mici au fost interpretate mai întâi acolo.
Într o după amiază de primăvară, am găsit o pe Gertrud singură acasă, doar cu o prietenă. Ploua și alunecasem pe scara de la intrare, și acum nu voia să mă mai lase să plec. Am vorbit despre muzică și, aproape pe neștiute, am început să povestesc, mai cu seamă despre timpul petrecut în Graubunden, în care mi am compus primele lieduri. Apoi însă m a copleșit un simțământ de sfială și n ăm știut dacă a fost bine să mă destăinui acestei fete. Atunci Gertrud mi a mărturisit:
— Trebuie să vă spun un lucru pe care nu aveți voie să mi l luați în nume de rău. Am transcris pentru mine două dintre liedurile dumneavoastră și le am învățat.
— Da? Dumneavoastră cântați? am strigat uimit. În același timp mi am adus aminte, în mod ciudat, de întâmplarea cu prima mea iubire de tinerețe, când o auzisem cântând atât de prost.
Gertrud zâmbi încântată și încuviință din cap:
— O, da, cânt, chiar dacă o fac numai pentru mine și pentru câțiva prieteni. Vă voi cânta liedurile, dacă vreți să mă acompaniați.
Am mers la pian și ea mi a dat notele transcrise grațios de mâna ei delicată de femeie. Am început s o acompaniez în surdină, pentru a o putea auzi cât se poate de bine. Și ea a cântat liedul, și apoi pe al doilea, iar eu am stat și am ascultat și mi auzeam muzica ce mi părea vrăjită, și cu totul altfel. Cânta cu o voce înaltă, ușoară ca o pasăre, plutind în văzduhuri, și a fost cel mai frumos lucru pe care l am auzit în viața mea. Glasul ei mă străbătea însă ca o furtună a sudului într o vale ninsă și fiecare sunet smulgea câte un văl de pe inimă mea și, în vreme ce eram fericit și mi se părea că plutesc, trebuia să lupt și să mi păstrez cumpătul, fiindcă aveam lacrimi în ochi care mi ștergeau notele din față.
Crezusem, desigur, că știu ce este iubirea și asta mă făcuse să mă cred înțelept, privisem lumea încrezător, cu ochi noi, și simțisem că iau parte mai îndeaproape și mai profund la tot ce înseamnă viață. Acum era altfel, acum nu mai era limpezime, mângâiere și voioșie, ci furtună și văpaie, acum inima mea se lepăda de sine chiuind și tremurând, nu mai voia să știe nimic despre viață, ci doar să se mistuie în flacăra ei. Dacă în acea clipă m ar fi întrebat cineva ce este iubirea, aș fi crezut că știu într adevăr, și aș fi putut să i spun, și ar fi sunat întunecat și dogoritor.
Între timp vocea ușoară, fericită, a lui Gertrud se avânta, părea să mă cheme veselă și să dorească doar să mă încânte și fugea totuși de mine zburând către culmi îndepărtate, rămânând de neatins și aproape străină mie.
Ah, acum știam cum stăteau lucrurile. Putea să cânte, putea să fie prietenoasă, putea să mi dorească binele, toate astea nu erau ceea ce mi doream. Dacă nu devenea a mea, cu totul și pentru totdeauna, numai a mea, atunci viața mea era zadarnică și tot ceea ce era bun și gingaș și deosebit în mine nu avea nici un sens.
Am simțit atunci o mână pe umăr, am tresărit și m am întors și am privit o în față. Ochii luminoși erau gravi și încet, fiindcă mă uitam țintă la ea, a început să zâmbească gingaș și să roșească.
Am putut doar să i mulțumesc. Nu știa ce se întâmpla cu mine, simțea numai și înțelegea că eram tulburat și a găsit, cu bunătatea ei, o cale de întoarcere la veselia și libertatea conversației de dinainte. Nu după mult timp am plecat.
Nu m am dus acasă și nu știam dacă mai plouă. Mergeam pe străzi, sprijinindu mă în baston, dar acela nu era mers, străzile nu erau străzi; eu călătoream pe nori de furtună, prin ceruri nestatornice, vijeliose, vorbeam cu furtuna și eram eu însumi furtuna și auzeam de la o depărtare infinită un sunet amețitor, era o voce de femeie, luminoasă, înaltă, plutind ușor ca o pasăre, care părea să se fi eliberat cu totul de gânduri și de furtuni omenești și care totuși părea să cuprindă în miezul ei toată dulceața sălbatica a pasiunii.
Seara am stat fără lumină în camera mea. Când n am mai putut suporta – era deja târziu – am plecat la Muoth, am găsit însă ferestrele cufundate în întuneric și m am reîntors. Am umblat prin noapte multă vreme și am ajuns, obosit, în cele din urmă, trezindu mă din visare, în fața grădinii lui Imthor. Copacii bătrâni foșneau solemn în jurul casei ferite de văzul lumii, dinspre care nu se auzea nici un sunet și nu se vedea nici o rază de lumină, iar printre nori apăreau și dispăreau, ici și colo, stele palide.
Am așteptat câteva zile înainte de a îndrăzni să mă duc iarăși la Gertrud. In acest răstimp a sosit o scrisoare de la poetul pe ale cărui versuri îmi compusesem liedurile. De doi ani păstrasem o oarecare legătură, primeam din când în când scrisori ciudate de la el; eu îi trimiteam lucrările mele și el îmi trimitea poeziile lui. Acum scria:

Stimate domn! N ați mai primit nici o veste de la mine de mai multă vreme. Am fost harnic. De când am și înțeleg muzica dumneavoastră, am avut mereu în minte un text pentru dumneavoastră care însă nu voia să prindă viață. Acum îl am, e aproape gata, și este un text pentru o operă și dumneavoastră trebuie s o compuneți. Nu sunteți să fiți un om prea fericit, se simte în muzica pe care o scrieți. Despre mine nu vreau să vorbesc; dar aici e un text pentru dumneavoastră. Fiindcă pentru noi și așa nu înflorește nici o bucurie, să le arătăm oamenilor câteva lucruri frumoase, prin care cei cu pielea mai groasă să înțeleagă, pentru câteva clipe, că viața nu are doar suprafață. Fiindcă nici noi nu știm ce să facem cu noi înșine, ne roade dorința de a i face pe alții să simtă forța zadarnică.
Al dumneavoastră Hans H.

Scrisoarea a fost ca o scânteie aruncată în butoiul cu pulbere. I am scris cerându i textul și eram atât de nerăbdător încât ăm rupt scrisoarea și i am telegrafiat. După o săptămână a sosit manuscrisul, o mică și înfocată poveste de dragoste în versuri, având încă unele goluri, însă suficientă pentru mine deocamdată. Citeam și umblam de colo colo cu versurile în minte și le fredonam și le cântam la vioară zi și noapte și curând am alergat la Gertrud.
— Trebuie să mă ajutați, am strigat. Compun o operă. Iată trei fragmente puse pe note pentru vocea dumneavoastră. Vreți să vă uitați la ele? Și apoi să mi le cântați o dată?
Ea s a bucurat, m a pus să povestesc, a frunzărit notele și a promis să le învețe curând. A urmat o perioadă entuziastă și foarte plină; îmbătat de muzică și de iubire, umblam de colo colo, nefiind bun de nimic altceva și Gertrud era singura care îmi știa taina. I am adus notele, pe care le a învățat și mi le a cântat; o întrebam, îi cântam totul la vioară și ea era cuprinsă de încântare, împreună cu mine, studia și cânta, dădea sfaturi și ajuta și se bucura, cu o plăcere nețărmurită, de secretul nostru, de opera care se năștea, care ne aparținea amândurora. Nu exista nici o aluzie, nici o propunere pe care să n o înțeleagă și să n o preia imediat, și în cele din urmă a început ea însăși să mă ajute, cu scrisul ei delicat, la transcriere și retranscriere. De la teatru îmi luasem concediu medical.
Între Gertrud și mine nu apăruse nici o stânjeneală, eram purtați de același curent, lucram la aceeași operă, era pentru ea ca și pentru mine o înflorire a unor forțe tinerești devenite mature, o fericire și un farmec în care ardea nevăzută și patima mea. Ea nu făcea vreo deosebire între mine și opera mea, ea ne iubea și era a noastră, și pentru mine iubirea și munca, muzica și viața nu mai puteau, de asemenea, să fie despărțite. Uneori o priveam pe frumoasa fată cu uimire și admirație, și ea îmi întorcea privirea, și când veneam sau plecam, îmi strângea mâna cu mai multă căldură și cu mai multă putere decât îndrăzneam eu s o strâng pe a ei. Și când mă duceam acolo străbătând grădina, în acele zile călduțe de primăvară, și intram în casa veche, nu știam: era opera mea sau iubirea cea care mă îndemna și mă înălța?
Astfel de perioade nu durează mult. Se apropia deja sfârșitul și flacăra din mine ardea, întreagă din nou, în dorințe oarbe de iubire, și stăteam la pianul ei și ea cânta ultimul act al operei mele, al cărei rol pentru soprană era gata. Ea cânta atât de minunat, iar eu mă gândeam la acele zile înflăcărate, a căror strălucire o simțeam deja pălind, în vreme ce Gertrud mai plutea pe înălțimile ei și eu simțeam în mod fatal apropiindu se alte zile, mai reci. Atunci mi a zâmbit și s a aplecat spre mine pentru a urmări notele și a observat tristețea din ochii mei, și m a privit întrebător. Am tăcut și m am ridicat și i am luat cu grijă fața în mâini, am sărutat o pe frunte și pe gură și m am așezat din nou. A îngăduit ca totul să se petreacă în liniște, aproape solemn, fără mirare și fără să se supere, și fiindcă a văzut lacrimi în ochii mei și a trecut alinător mâna ușoară peste părul meu, peste frunte și peste umăr.
Apoi am acompaniat o în continuare și ea a cântat; iar despre sărut și acel ciudat ceas n am rostit un cuvânt, dar totul a rămas neuitat între noi, ca un ultim secret al nostru.
Fiindcă celălalt nu mai putea rămâne doar între noi; opera avea nevoie acum și de alți părtași și de alte ajutoare. Primul trebuia să fie Muoth, fiindcă la el mă gândisem pentru rolul principal, a cărui înfocare și patimă amară se potriveau întru totul felului său de a cânta și felului său de a fi. Numai că am mai șovăit un timp. Opera aceasta era o legătură între mine și Gertrud, ne aparținea, ei și mie, ne aducea griji și bucurii, era o grădină de care nu știa nimeni, sau o corabie cu care noi doi străbăteam singuri marea nemărginită.
Ea însăși a întrebat, când a simțit și a observat că nu mă mai putea ajuta în continuare:
— Cine cântă rolul principal?
— Heinrich Muoth.
A părut uimită.
— O, vorbiți serios? Mie nu mi place.
— Este prietenul meu, domnișoară Gertrud. Și rolul i se potrivește.
— Da.
Acum se strecurase deja un străin între noi.



CAPITOLUL AL CINCILEA

Nu mă gândisem însă la vacanța și la cheful de a calatori a lui Muoth. S a bucurat de proiectul meu de operă și mi a promis tot ajutorul său, dar își făcea deja planuri de drum și îmi putea promite doar că până la toamnă va parcurge rolul. I l am copiat, atât cât era gata. L a luat cu el și, după obiceiul sau, n a dat nici un semn de viață în toate acele luni.
Astfel câștigaserăm un răgaz. Între Gertrud și mine domnea acum o strânsă camaraderie. Cred că, începând cu acel ceas petrecut la pian, știa exact ce se petrecea în mine, și totuși n a spus niciodată vreun cuvânt și nu s a schimbat cu nimic față de mine. Nu mi iubea doar muzica, eu însumi îi eram drag și, asemenea mie, simțea că între noi era o armonie firească, că, afectiv, fiecare dintre noi înțelegea ființa celuilalt și o încuviința. Mergea astfel alături de mine, în armonie și bună înțelegere, fără pasiune însă. Uneori îmi ajungea atât și trăiam zile liniștite și pline de recunoștință în preajma ei. Dar apărea, mereu, patima, și atunci orice semn de prietenie din partea ei mi se părea doar o pomană și simțeam, cu durere, că furtunile iubirii și ale dorinței, care mă bântuiau, îi erau străine și nesuferite. Adesea mă amăgeam înadins și căutam să mă conving că era o fire cumpătată și senină. Simțirea mea știa însă că nu era adevărat și o cunoșteam îndeajuns pe Gertrud pentru a ști că iubirea trebuia să abată și asupra ei furtună și primejdii. De multe ori m am gândit la asta și cred că dacă atunci aș fi copleșit o și aș fi luptat cu ea și aș fi tras o spre mine cu toate forțele, m ar fi urmat și m ar fi însoțit pentru totdeauna. Așa însă n aveam încredere în veselia ei și puneam pe seama inevitabilei compătimiri ceea ce mi arata ea ca fiind gingășie și afecțiune delicată. Nu puteam scăpa de gândul că alături de un bărbat sănătos și frumos la înfățișare, la care ar fi ținut așa cum ținea la mine ea n ar fi putut rămâne în această calmă stare de prietenie pe care mi o arăta mie. Atunci nu rare erau ceasurile când aș fi dat muzica mea și tot ce trăia în mine pentru un picior teafăr și un fel de a fi dezinvolt.
Cam pe atunci Teiser s a apropiat din nou de mine. Îmi era de neînlocuit pentru lucru și astfel el a fost următorul care a aflat secretul meu și care a făcut cunoștință cu textul și cu planul operei mele. Prudent, a luat totul cu sine, pentru a studia acasă. Dar când s a întors, chipul său de copil, cu barbă blondă, era roșu de încântare și de patima pentru muzică.
— O să fie ceva, opera dumneavoastră! a exclamat tulburat. Uvertura o simt deja în vârful degetelor! Acum mergem și bem un păhărel, șmecher ce sunteți, și, dacă nu e prea lipsit de modestie, aș zice să bem să ne nfrățim. Dar să nu fie cu de a sila.
Am acceptat cu plăcere și a fost o seară veselă. Teiser m a luat pentru prima oară în locuința sa. Nu de multă vreme adusese la el pe una dintre surorile sale, care rămăsese singură după moartea mamei, și nu mai înceta cu laudele spunând cât de bine îi era acum, cu noua gospodărie, după ani lungi de burlăcie. Sora lui era o fată simplă, voioasă, nevinovată, cu aceiași ochi luminoși, copilăroși, buni și veseli, ca și ai fratelui său, și se numea Brigitte. Ne a adus prăjituri și vin austriac verzui, apoi caseta cu țigări lungi Virginia. Am băut primul pahar în sănătatea ei și pe al doilea pentru o bună înfrățire și, în vreme ce mâncam prăjituri, beam vin și fumam, bunul Teiser, pradă bucuriei sale, străbătea din când în când cămăruța, se așeza când la pian, când cu chitara în brațe pe canapea, când cu vioara pe colțul mesei, cânta ce i trecea frumos prin minte, fredona și ochii îi străluceau și toate astea erau în cinstea mea și a operei mele. S a dovedit că sora lui avea aceleași înclinații și se dădea în vânt după Mozart, la fel ca el; arii din Flautul fermecat și din Don Giovanni scăpărau prin mica locuință, întrerupte de conversați și de clinchet de pahare, acompaniate fără cusur de vioară, de pian, de chitară sau chiar numai de fluieratul fratelui.
Pentru scurta stagiune de vară mai aveam obligații ca violonist în orchestră, iar din toamnă îmi cerusem demisia, deoarece mă gândeam să mi folosesc tot timpul și dispoziția pentru lucrul meu. Capelmaistrul, pe care plecarea mea l a supărat, s a purtat în cele din urmă cu o grosolănie rară, de care Teiser m a ajutat să mă apăr cu curaj și să fac haz.
Împreună cu acest om devotat am prelucrat partea orchestrală a muzicii mele de operă și, pe cât de smerit îmi accepta gândurile, pe atât de neînduplecat îmi arăta cu degetul orice încălcare a regulilor orchestrației. Adesea se înfuria de a binelea și mă certa ca un dirijor mojic, până când ștergeam și modificam o porțiune îndoielnică, de care însă eram îndrăgostit și la care țineam morțiș. Și întotdeauna avea exemple la îndemână când mă îndoiam și eram nesigur. Când doream să impun ceva nepotrivit sau când nu aveam destulă îndrăzneală, venea într o goană cu partituri și îmi arăta cum făcuse Mozart sau Lortzing și mi dovedea că ezitarea mea era lașitate, și stăruința „neghiobie". Zbieram unul la altul, ne războiam și spumegăm, și când toate astea se întâmplau în locuința lui Teiser, Brigitte asculta cu evlavie, venea și pleca cu vin și țigări și netezea, cu milă și multă grijă, câte o foaie cu note mototolită. După iubirea pentru fratele ei stătea admirația pentru mine, eram pentru ea un maestro. În fiecare duminică trebuia să merg să mănânc la Teiser și după masă, dacă pe cer era măcar un singur petec albastru, plecam cu tramvaiul în afara orașului. Ne plimbam pe dealuri și prin păduri, stăteam la taclale și cântam, iar cei doi frați se porneau, întotdeauna, pe iodlerele lor tiroleze.
O dată am ajuns, pentru o gustare, la un han din care, prin ferestrele larg deschise se revărsa veselă o muzică de dans țărănească, și după ce am mâncat, în timp ce ședeam în grădină, la un must de mere, Brigitte se furișă spre casă și apoi înăuntru și, înainte să prindem de veste, am văzut o trecând în dans prin dreptul ferestrei, proaspătă și strălucitoare ca o dimineață de vară. Când s a reîntors, Teiser i a făcut un semn mustrător cu degetul și i a spus că ar fi putut să l cheme și pe el. Ea s a înroșit și a părut stânjenită, i a făcut un semn ca și cum s ar fi apărat și m a privit.
— Ce i? a întrebat fratele ei.
— Ei, lasă, a zis ea într o doară, însă întâmplător am văzut cum l a făcut atent, cu privirea, la mine; și Teiser a zis:
— A, da.
N am spus nimic și totuși m a mirat c o vedeam stânjenită pentru că dansase de față cu mine. Abia atunci mi a venit în minte că și plimbările lor ar fi fost mai grăbite și mai lungi fără prezența mea stingheritoare, și de atunci înainte, rareori i am mai însoțit în excursiile lor duminicale.
Gertrud observase, o dată ce terminasem de parcurs rolul de soprană, că îmi venea greu să renunț la vizitele dese și la orele petrecute împreună la pian, în intimitate, și că totuși nu mă încumetam să născocesc motive pentru continuarea lor. Atunci mă surprinse cu propunerea de a o acompania cu regularitate când cânta, astfel că acum îmi petreceam de două, trei ori pe săptămână după amiaza la ea. Bătrânul vedea cu ochi buni prietenia noastră; iar pe ea, care și pierduse mama de timpuriu și îndeplinea rolul de doamnă a casei, o lăsa oricum să hotărască de una singură în toate.
Grădina era scăldată în splendoarea începutului de vară, pretutindeni erau flori și cântau păsări, și de fiecare dată când intram de pe stradă în grădină și mă apropiam de casa împrejmuită cu verdeață, trecând pe lângă întunecatele, vechile statui de pe alee, mi se părea că pătrund într un lăcaș sfânt, până la care glasurile și toate lucrurile lumești nu puteau răzbate decât stinse și domolite, în fața ferestrelor, în tufele înflorite, zumzăiau albinele, razele soarelui și umbrele fine ale frunzișului pătrundeau în încăpere, iar eu ședeam la pian și o ascultam pe Gertrud cântând, îi urmăream glasul care se înălța ușor și se legăna într o plutire nestingherită și când, după un lied, ne priveam și ne zâmbeam, între noi era o înțelegere și o apropiere ca între frați. Uneori credeam că acum trebuia doar să întind mâna și să mi cuprind încet fericirea pentru a o păstra pentru totdeauna, și totuși nu am făcut o niciodată, fiindcă voiam să aștept, până când aș fi văzut și la ea dorință și dor. Gertrud însă părea să trăiască într o mulțumire totală și să nu și dorească nimic altceva – adesea era ca și cum m ar fi rugat chiar să nu zdruncin această înțelegere tacită și să nu tulbur primăvara noastră.
Dacă de asta eram dezamăgit, era în schimb o mângâiere pentru mine să simt cât de profund trăia muzica mea, cât de bine mă înțelegea și cât de mult se mândrea cu asta.
Totul a durat până în iunie, apoi Gertrud a plecat cu tatăl ei în munți, eu am rămas și, ori de câte ori treceam pe lângă casa ei ascunsă de platani, aceasta era pustie și poarta ferecată. Chinul a reînceput, a devenit mai intens și m a urmărit până în străfundul nopților.
Tot mai des îmi petreceam serile la cei doi Teiser, luam parte la viața lor senină și modestă, beam din vinul lor austriac și cântam Mozart cu ei. Apoi mă întorceam la mine prin noaptea blândă, vedeam în parcuri perechile de îndrăgostiți plimbându se, acasă mă întindeam obosit pe pat și totuși nu mi găseam somnul. Îmi era de neînțeles cum de putusem să mă port atât de frățește cu Gertrud, încât nu rupsesem niciodată vraja, n o trăsesem spre mine, n o copleșisem și n o cucerisem. O vedeam în rochia ei de un albastru deschis sau gri, veselă sau gravă, îi auzeam vocea și nu mai înțelegeam cum putusem s o aud vreodată fără să izbucnesc cu ardoare și stăruință. Amețit și încins mă sculam, făceam lumină și mă năpusteam asupra lucrului, puneam vocile omenești și instrumentele să stăruie, să implore și să amenințe, repetam cântul dorului în noi melodii cuprinse de febră. Adesea însă aceasta mângâiere întârzia să apară și atunci zăceam înfierbântat și sălbatic, pradă unei insomnii înverșunate, rosteam nedeslușit și fără rost numele ei, Gertrud, Gertrud, mă lepădăm de mângâiere și speranță și mă lăsam deznădăjduit în voia cruntei neputințe și a dorinței pătimașe. Îl chemam pe Dumnezeu și l întrebam de ce mă făcuse așa, de ce mă schilodise și de ce nu mi dăduse, în locul fericirii, pe care o avea chiar și cel mai sărac dintre oameni, nimic decât cumplita consolare de a răscoli printre sunete și de a zugrăvi în fața dorinței mele, tot mereu, intangibilul, în fantezii sonore închipuite.
În timpul zilei reușeam să mi stăpânesc patima cu mai multă ușurință. Strângeam din dinți, ședeam din zorii zilei la lucru, îmi obțineam cu de a sila liniștea prin plimbări lungi și mă învioram făcând băi reci, iar seara mă refugiam din fața umbrelor nopții amenințătoare în compania veselă a fraților Teiser unde, timp de câteva ore, găseam liniștea și uneori chiar tihna. Teiser a observat că sufeream și că eram bolnav, dar a pus totul pe seama lucrului și mi a recomandat să mă cruț, deși el însuși se înflăcărase și urmărea, de fapt, la fel de tulburat și de nerăbdător ca și mine, cum creștea opera mea. Uneori mergeam să l iau pentru a fi singur cu el și petreceam seara împreună, în grădina răcoroasă a vreunui han, unde perechile de îndrăgostiți și albastrul nopții, lampioanele și focurile de artificii și parfumul dorinței pe care l au întotdeauna serile de vară în orașe nu mi făceau totuși bine.
Rău de a binelea a fost când a plecat și Teiser pentru a și petrece vacanța făcând drumeții cu Brigitte prin munți. M a invitat să vin și eu – și nu glumea – oricât de mult i aș fi stricat plăcerea cu neputința mea de a mă mișca, dar n am putut accepta. Două săptămâni am rămas singur în oraș, fără somn și istovit, și lucrul nu mai înainta.
Atunci mi a trimis Gertrud o cutie mică plină cu bujori de munte dintr un sat din Wallis, și când i am văzut semnătura și am despachetat florile maronii, veștejite, mi s a părut că o privire a dragilor săi ochi se îndreaptă spre mine și mi a fost rușine de nestăpânirea și de neîncrederea mea. Mi am dat seama că ar fi mai bine să știe în ce stare mă aflam și, în dimineața următoare, i am scris o scurtă scrisoare. I am povestit, pe un ton pe jumătate glumeț, că nu mai puteam dormi și că asta se întâmpla din cauză că mi era dor de ea și că nu i mai puteam accepta prietenia fiindcă o iubeam. În timpul scrisului m a cuprins din nou tulburarea, și scrisoarea, pe care o începusem liniștit și aproape glumind, a devenit în încheiere năvalnică și clocotitoare.
Poștașul îmi aducea aproape în fiecare zi salutări și vederi de la frații Teiser, care nu puteau bănui că ilustratele și scrisorelele lor îmi provocau, de fiecare dată, o dezamăgire fiindcă așteptam misiva scrisă de o altă mână.
În cele din urmă a sosit totuși un plic cenușiu purtând scrisul ușor, luminos, al lui Gertrud, și înăuntru era o scrisoare.

Dragă prietene! Scrisoarea voastră mă descumpănește. Îmi dau seama că suferiți și că vă e greu, altminteri ar trebui să vă dojenesc că mă luați prin surprindere în felul acesta. Știți cât de mult țin la dumneavoastră; însă starea mea de acum îmi place și nu simt încă nevoia s o schimb. Dacă aș vedea vreun pericol să vă pierd, aș face orice să vă păstrez pentru mine. Însă la scrisoarea dumneavoastră plină de înflăcărare nu pot răspunde. Aveți răbdare, lăsați totul să rămână între noi așa cum a fost, până când ne revedem și putem vorbi. Atunci, totul va fi mai ușor. Cu prietenie,
A dumneavoastră Gertrud

Cu asta nu se schimbaseră prea multe, dar scrisoarea mi a făcut totuși bine. Era un salut de la ea, îmi îngăduia totul și accepta să stărui pe lângă ea, nu mă respinsese. Scrisoarea îmi adusese și ceva din ființa ei, ceva din felul ei de a fi, limpede, aproape rece, și, în locul imaginii pe care și o făcuse dorul despre ea, în fața gândurilor mele era din nou ea însăși. Privirea ei îmi cerea încredere, îi simțeam apropierea și imediat s au ridicat în mine rușinea și mândria, m au ajutat să mi înving suferința mistuitoare și să mi stăpânesc dorințele arzătoare. Fără a fi consolat, dar întremat oarecum și mai capabil de apărare, m am ținut tare. M am instalat cu munca mea cu tot într un han de țară, la distanță de două ceasuri de oraș. Acolo ședeam mult timp sub un umbrar de liliac, ale cărui flori se scuturaseră deja, și mă gândeam cu uimire la viața mea. Cum îmi urmam singur și străin calea, fără să știu încotro mă îndrept! Și nicăieri nu prinsesem rădăcini și nu mi câștigasem dreptul de a mă simți acasă.
Relațiile mele cu părinții erau doar de suprafață, cu scrisori politicoase; meseria mi o părăsisem pentru a alerga după fantezii creatoare primejdioase, care nu mă mulțumeau nici ele întru totul. Prietenii nu mă cunoșteau, Gertrud era unica ființă cu care m aș fi putut înțelege pe deplin și cu care aș fi putut împărți totul. Și munca mea, lucrul pentru care trăiam și care trebuia să dea un sens vieții mele – cât de mult semăna ea cu o vânătoare de umbre, cu înălțarea unor castele de nisip! Aveau înșiruirile de sunete și jocul zbuciumat cu plăsmuiri care, în cel mai bun caz, dădeau prilejul unui alt om să petreacă un ceas plăcut, într adevăr, un sens și puteau ele îndreptăți și împlini viața unui om?
Cu toate acestea, am lucrat din nou cu destulă sârguință, iar în acea vară am reușit să închei esența operei, chiar dacă în ansamblu îi mai lipseau multe, și doar cea mai mică parte fusese scrisă. Uneori mă cuprindea o mare bucurie și mi închipuiam cu trufie cum opera mea ar pune stăpânire pe oameni, cum cântăreți și muzicanți, capelmaiștri și coruri ar urma să se supună voinței mele și cum ea va înrâuri mii de oameni. Alteori mi se părea aproape înspăimântător și iluzoriu ca toate aceste frământări și această forță să pornească de la visele și fanteziile lipsite de vlagă ale unui biet om însingurat, pe care toți îl compătimeau. Uneori îmi pierdeam chiar și curajul și începeam să cred că ar fi imposibil ca opera mea să ajungă vreodată pe scenă, că totul este fals și exagerat. Asta se întâmpla totuși rareori; eram, de fapt, convins de viața și de forța lucrării mele. Era și sinceră și strălucitoare, ea fusese trăită și avea sânge în vine și, chiar dacă astăzi nu vreau s o mai ascult, și scriu cu totul alt fel de note, în acea operă este totuși cuprinsă întreaga mea tinerețe și, atunci când mă reîntâlnesc cu câteva măsuri din ea, mă simt ca și cum până la mine ar ajunge adierea unei furtuni calde de primăvară din văile părăsite ale tinereții și pasiunii. Și când mă gândesc că toată dogoarea ei și forța cu care a pus stăpânire pe inimi s au născut din slăbiciune, din nevoie și din dorință, nu mai știu dacă toată viața mea din acea vreme, și chiar și asta de acum, trebuie să mi fie dragă sau nesuferită.
Vara era pe sfârșite. Într o noapte întunecoasă, cu rafale de ploaie sălbatice tânguindu se pătimaș, am terminat de scris uvertura, iar dimineața ploaia devenise rece și blândă, cerul de un cenușiu neted și grădina tomnatică. Mi am împachetat lucrurile și am plecat înapoi în oraș.
Dintre toate cunoștințele mele doar Teiser și sora lui se întorseseră. Amândoi erau bronzați de soarele de munte și arătau înfloritor, li se întâmplaseră uimitor de multe în timpul drumețiilor și erau totuși plini de interes și de nerăbdare să vadă ce mai era nou cu opera mea. Am parcurs împreună uvertura și totul a devenit din cale afară de solemn când Teiser mi a pus mâna pe umăr și i a spus surorii sale:
— Brigitt, uită te la el, acesta este un mare muzician!
În ciuda dorului și a tulburării, așteptam totuși cu încredere sosirea lui Gertrud. Puteam să i arăt o bucată bună de lucru și știam că trăiește, înțelege și se bucură de tot, că și cum i ar fi aparținut. Cu cea mai mare nerăbdare îl așteptam pe Muoth de al cărui ajutor nu mă puteam lipsi și de la care nu mai aveam, de luni întregi, nici o veste.
În cele din urmă a apărut, încă înainte de întoarcerea lui Gertrud, m am trezit într o dimineață cu el în camera mea. M a privit mult timp drept în față.
— Arătați îngrozitor, spuse, clătinând din cap. Așa i când scrii astfel de lucruri!
— V ați uitat la rol?
— Dacă m am uitat? îl știu pe de rost și l voi cânta când doriți. Afurisită muzică mai e!
— Credeți?
— Veți vedea. Până acum ați avut parte de perioada cea mai frumoasă, așteptați numai! S a terminat cu viața retrasa, de îndată ce opera va fi jucată. În fine, asta i treaba dumneavoastră. Când cântăm? Câteva observații aș avea totuși de făcut. Cât de departe ați ajuns cu restul?
I am arătat ce era de arătat și m a luat imediat la el acasă. Atunci l am auzit pentru prima oară cântând acest rol, în care, când îl scrisesem, prin propria mea pasiune îl văzusem întotdeauna pe el și am simțit forța muzicii mele și a vocii sale. Abia acum am putut să văd totul, cu ochii minții, pe scenă, abia acum propria mea flacără m a izbit și m a făcut să i simt căldura; ea nu mi mai aparținea și nu mai era opera mea, ci avea o viață proprie și se abătea asupra mea ca o forță străină. Am simțit pentru prima oară acea desprindere a operei de creatorul său, în care nu crezusem cu adevărat până atunci. Opera mea începea să existe, să se miște, să prindă viață; tocmai o ținusem în mână și deja nu mai era a mea, era ca un copil care era prea mare pentru părintele său, care trăia și avea forțele sale proprii, care mă privea independent, cu ochi străini, dar purta totuși numele meu și însemnul meu pe frunte. Același sentiment contradictoriu, chiar înspăimântător uneori, l am avut, mai târziu, la spectacole.
Muoth repetase bine rolul și i am putut face pe plac acolo unde a dorit să schimb câte ceva. M a întrebat curios despre rolul de soprană, pe care îl cunoștea doar pe jumătate și a vrut să știe dacă mi a fost cântat de vreo cântăreață. A trebuit atunci să i vorbesc, pentru prima oară, de Gertrud și am reușit s o fac cu calm și fără să bată la ochi. O cunoștea, după nume, dar nu fusese niciodată în casa Imthor și a fost uimit să afle că Gertrud studiase rolul și că putea cânta.
— Înseamnă că are voce bună, foarte înaltă și ușoară, a spus admirativ. Nu vreți să mă prezentați și pe mine o dată acolo?
— Oricum aș fi cerut permisiunea. Aș vrea să vă ascult de câteva ori cântând cu domnișoara Imthor, va fi nevoie de corecturi. De îndată ce domniile lor se vor întoarce în oraș îi voi ruga.
— De fapt, sunteți un mare norocos, Kuhn. Și pentru partea orchestrală îl aveți pe Teiser ca ajutor. Veți vedea că piesa va fi un succes.
N am spus nimic, nu mi făceam încă gânduri despre ce va fi mai târziu și despre soarta operei mele, mai întâi trebuia să fie gata. Totuși, de când îl auzisem cântând, credeam și eu în forța lucrării mele.
Teiser, căruia i am povestit, a izbucnit plin de amărăciune:
— Cred și eu. Muoth are o forță teribilă. Numai de n ar face totul de mântuială. Ãstuia nu i pasă niciodată de muzică ci, totdeauna, numai de el. Nu se dă înapoi de la nimic, niciodată.
În ziua în care m am dus la familia Imthor, trecând prin grădina tomnatică, unde frunzele începuseră deja să cadă încetul cu ncetul, pentru a o vizita pe Gertrud, care se întorsese, în sfârșit, inima îmi bătea plină de neliniște. Ea însă, mai frumoasă, mai dreaptă și puțin bronzată, mi a ieșit zâmbind în întâmpinare, mi a dat mâna și m a învăluit pe loc în vechea vrajă, cu vocea ei plăcută, privirea luminoasă și felul ei de a fi, plin de noblețe, liber, încât am dat la o parte, fericit, toate grijile și dorințele nestăpânite și am fost bucuros că pot fi din nou în binefăcătoarea sa apropiere. M a lăsat în voie și fiindcă n am găsit calea cum să încep să vorbesc despre scrisoare și despre rugămintea mea, n a spus nici ea vreun cuvânt despre asta și nu mi a dat a înțelege prin nici un gest că prietenia noastră ar fi tulburată sau primejduită. Nu încerca să se ferească, era adesea iarăși singură cu mine, având încredere că voi ține seama de dorința ei și că nu mi voi relua insistențele înainte ca ea să mă fi încurajat. Am parcurs, fără întârziere, tot ce lucrasem în acele luni și i am povestit că Muoth are deja rolul și că l laudă. I am cerut permisiunea să l aduc cu mine, fiindcă îmi era indispensabil să parcurg, împreună cu ei, cele două roluri principale.
— N o fac cu foarte mare plăcere, spuse ea, știți foarte bine. Nu cânt niciodată în fața necunoscuților, iar față de domnul Muoth îmi este de două ori mai neplăcut. Nu numai pentru că este un cântăreț vestit. Are ceva de care mi e teamă, cel puțin pe scenă. Ei bine, vom vedea, o să meargă până la urmă.
N am îndrăznit să mi apăr prietenul și să l laud pentru a nu o speria și mai mult. Eram convins că, după prima încercare, va continua să cânte cu plăcere alături de el.
Câteva zile mai târziu am venit cu trăsura, însoțit de Muoth, am fost așteptați și întâmpinați, cu mare politețe și răceală, de către stăpânul casei. N avea nimic împotriva vizitelor mele dese și a prieteniei strinse dintre mine și Gertrud – ar fi râs dacă cineva i ar fi atras atenția în această privință. Însă faptul că acum venea și Muoth nu i plăcea deloc. Acesta era foarte elegant și corect, iar cei doi Imthor se văzură plăcut dezamăgiți în așteptările lor. Cântărețul, care avea reputația unui om brutal și trufaș, dovedea maniere alese și nu era nici înfumurat, iar în conversație era ferm și totuși modest.
— Vreți să cântăm? întrebă Gertrud după o vreme și ne ridicarăm pentru a merge în camera de muzică. M am așezat la pian, am schițat preludiul și scena, am dat lămuriri și am rugat o, în cele din urmă, pe Gertrud să înceapă. A făcut o fără a fi în largul ei și cu prudență, cu jumătate de glas. Muoth, dimpotrivă, când i a venit rândul a cântat fără șovăială și fără să se cruțe, cu voce plină, ne a tras după sine prinzându ne în farmecul ei, încât și Gertrud și a dat drumul, până la urmă. Muoth, care, în casele bune, obișnuia să fie foarte reținut față de doamne, a devenit abia atunci atent la ea, i a urmărit cântul cu simpatie și și a exprimat admirația cu vorbe binevoitoare, fără exagerări, colegiale.
Din acel moment dispăru orice stânjeneală, muzica ne împrietenea și ne făcea să simțim la fel. Și opera mea, care încă mai zăcea pe jumătate moartă, în fragmente prost legate între ele, se întregea devenind tot mai mare și mai profundă. Știam acum că esențialul fusese făcut, că nu mai putea fi stricat nimic important și mie mi se părea bună. Nu mi am ascuns bucuria și le am mulțumit emoționat celor doi prieteni ai mei. Într o atmosferă solemn bucuroasă am părăsit casa și Heinrich Muoth mă conduse la un ospăț improvizat la hanul unde obișnuia el să meargă. La șampanie făcu ceea ce nu voise să facă niciodată, mi a spus tu și așa a rămas și eu m am bucurat și am acceptat.
— Uite, acum suntem mulțumiți și sărbătorim, râse el, și de fapt avem dreptate c o facem dinainte, acum este cel mai frumos. După, e cu totul altfel. Tu intri acum în splendoarea teatrului și vom ciocni pentru ca ea să nu te distrugă ca pe cei mai mulți.
Gertrud își păstră sfiala față de Muoth încă o bucată de vreme și doar atunci când cânta se purta degajat și firesc cu el. El era foarte reținut și plin de atenție și, încetul cu încetul, lui Gertrud începu să i facă plăcere venirea lui și îl invita, ca și pe mine, cu o bunăvoință neprefăcută, să revină. Ceasurile în care eram toți trei împreună au început să devină rare. Rolurile fuseseră cântate și discutate, la Imthor se reluaseră întâlnirile de iama cu obișnuitele seri muzicale, la care acum venea adesea și Muoth, dar fără să cânte și el.
Uneori aveam impresia că Gertrud începe să se înstrăineze de mine, că se îndepărtează oarecum; apoi însă mă dojeneam pentru aceste gânduri și mi era rușine de neîncrederea mea. Îmi dădeam seama că Gertrud este foarte ocupată ca stăpână a unei case deschise și adesea era o bucurie pentru mine s o zăresc în mijlocul musafirilor, atât de zveltă și de princiară și în același timp plină de drăgălășenie în felul în care se purta și conducea totul.
Pentru mine săptămânile trecură repede. Zăboveam asupra lucrării mele, pe care plănuiam s o închei pe cât posibil în timpul iernii, îl întâlneam pe Teiser, petreceam serile în compania lui și a surorii sale, în plus aveam de rezolvat tot felul de scrisori și de întâmplări, deoarece liedurile mele erau cântate în diferite locuri, iar la Berlin se prezenta tot ce compusesem pentru coarde. Soseau solicitări și critici din ziare și, dintr o dată, toată lumea părea să știe că lucrez la o operă, deși eu nu spusesem nimic nimănui, în afară de Gertrud, Teiser și Muoth. Ei, acum îmi era totuna, și de fapt mă bucurau aceste semne ale succesului; se părea că, în cele din urmă și în același timp destul de timpuriu, în fața mea se deschidea un drum.
Acasă, la părinți, nu mai fusesem de un an. Am plecat acolo de Crăciun. Am găsit o pe mama afectuoasă, dar stăpânită de aceeași sfială ce stăruia între noi, care la mine era spaima de a nu fi înțeles și la ea o neîncredere în meseria mea de artist și o îndoială în ceea ce privea seriozitatea strădaniilor mele. Acum vorbea cu însuflețire despre ceea ce auzise și citise despre mine, dar mai mult pentru a mi face plăcere decât din convingere, deoarece, de fapt, nu avea încredere nici în aceste succese părelnice și nici în toată arta mea. Nu se putea spune că nu i plăcea muzica, înainte cântase și ea puțin, dar în ochii ei un muzicant era totuși cineva vrednic de milă – și nici nu putea înțelege și nici prețui muzica mea, din care auzise câte ceva.
Tata avea mai multă încredere. Ca negustor se gândea, înainte de toate, la reușitele mele în exterior și, deși mă sprijinise tot timpul cu generozitate, fără să protesteze, iar de la ieșirea mea din orchestră suportase iarăși în întregime și cheltuielile necesare întreținerii, vedea cu plăcere că începusem să câștig și că aveam perspectiva de a putea trăi cândva din propria muncă, lucru pe care îl considera, cu toată averea de care dispunea, drept baza necesară unei existențe onorabile. De altfel l am găsit stând în pat, căzuse tocmai, cu o zi înainte de sosirea mea și se rănise la picior.
L am aflat într o dispoziție pentru discuții ușor filozofice, m am apropiat de el mai mult ca oricând și m am bucurat și eu de filozofia sa practica, verificată, într ale vieții. Am putut să mă plâng de unele din suferințele mele, lucru pe care nu l făcusem niciodată înainte, de rușine. Atunci mi a venit în minte o afirmație de a lui Muoth, pe care i am repetat o tatălui meu. Muoth spusese la un moment dat, bineînțeles nu serios, că socotește tinerețea drept perioada cea mai grea din viață și că găsește că oamenii bătrâni sunt, cel mai adesea, mult mai senini și mai mulțumiți decât cei tineri. Tatăl meu a râs și a spus apoi gânditor:
— Noi bătrânii zicem, firește, că i invers. Însă prietenul tău a simțit totuși o parte din adevăr. Cred că în viață se poate trage o linie de hotar foarte precisă între tinerețe și bătrânețe. Tinerețea se încheie cu egoismul, bătrânețea începe cu a trăi pentru alții. Vreau să spun că tinerii au parte de multe plăceri și de multă suferință în viața lor, fiindcă o trăiesc numai pentru ei înșiși. Atunci orice dorință și orice idee este importantă, atunci este trăită din plin orice bucurie, dar și orice suferință, și câte unul, care nu și poate împlini dorințele, își pune capăt zilelor. E felul de a fi al tinerilor. Însă, pentru cei mai mulți dintre oameni, vine o vreme când totul se schimbă, când trăiesc mai mult pentru alții, nici într un caz din virtute, ci fiindcă așa e firesc. Pentru cei mai mulți e din cauza familiei. Te gândești mai puțin la tine însuți și la dorințele tale atunci când ai copii. Alții își mai pierd din egoism într o slujbă, în politică, în artă sau în știință. Tinerii vor să se joace, cei maturi să muncească. Nimeni nu se căsătorește pentru a avea copii, dar atunci când îi are, aceștia îl schimbă, și în cele din urmă el își dă seama că totul s a întâmplat doar pentru ei. Toate acestea au legătură cu faptul că tineretul vorbește cu plăcere despre moarte, dar nu se gândește niciodată la ea. La vârstnici este cu totul altfel. Tinerii cred că vor trăi veșnic și din cauza asta pot lua asupra lor înșile toate dorințele și gândurile. Vârstnicii au observat deja că undeva există un sfârșit și că tot ceea ce omul are sau face doar pentru sine dispare, în cele din urmă, într un mormânt, și cu asta s a risipit. De aceea omul are nevoie de un alt fel de eternitate și de încredințarea că nu muncește doar pentru viermi. De asta există soție și copii, meserie și slujbă și patrie – pentru a ști pentru cine sunt chinul și truda zilnică. Și aici are prietenul tău întru totul dreptate: ești mai mulțumit când trăiești pentru alții decât atunci când trăiești doar pentru tine. Atâta doar că vârstnicii nu trebuie să facă din asta o faptă de eroism, fiindcă nu este. Și tot așa, tinerii cei mai plini de înflăcărare devin cei mai buni o dată cu vârsta și nu cei care încă din timpul școlii se poartă ca niște bunici.
Am rămas o săptămână acasă și am stat mult lângă patul tatei care nu era un bolnav răbdător și care, în afara rănii mici de la picior, era sănătos și în deplină putere. I am mărturisit regretul că nu l am prețuit îndeajuns și că nu m am apropiat de el mai devreme, dar el a spus că și în ceea ce l privea lucrurile stăteau la fel și că aceasta va prii mai mult prieteniei noastre în viitor decât ar fi făcut o acele încercări timpurii de înțelegere reciprocă, sortite de obicei eșecului. Cu precauție și bunăvoință s a interesat cum mi a mers cu femeile. Despre Gertrud n am vrut să spun nimic, restul mărturisirii mele era foarte simplu.
— Consolează te, mi a spus tata zâmbind. Ai ceea ce îi trebuie unui soț cu adevărat bun, asta observă femeile deștepte foarte repede. Doar pe una săracă de tot n ai voie s o crezi, fiindcă s ar putea gândi numai la banii tăi. Și dacă n o găsești pe aceea, pe care ți o închipui și care ți ar plăcea, nici atunci nu e totul pierdut. Iubirea dintre tineri și cea dintr o căsnicie îndelungată nu sunt unul și același lucru. În tinerețe fiecare se gândește la sine și are grijă de sine. Dar când există un cămin, sunt alte griji. Și mie mi s a întâmplat la fel, trebuie să știi. Am fost foarte îndrăgostit de mama ta și a fost o adevărată căsătorie din dragoste. Totul a durat însă doar un an sau doi, apoi starea asta de îndrăgostire a luat sfârșit și s a consumat curând, până la ultima rămășiță, și ne am pomenit așa, fără să știm ce să facem unul cu celălalt. Dar atunci au apărut copiii, cei doi frați mai mari ai tăi, care au murit de timpuriu și a trebuit să ne îgrijim de ei. Astfel pretențiile noastre față de celălalt au devenit mai mici și înstrăinarea a încetat și ea, și, dintr o dată, iubirea s a reîntors –firește că nu cea veche, ci una cu totul altfel. Și ea a durat de atunci, fără a avea nevoie de prea multă cârpeală, mai mult de treizeci de ani. Nu merg lucrurile atât de bine în toate căsătoriile din dragoste, ba chiar în foarte puține.
Ce i drept, aceste păreri nu mi erau de prea mare folos, dar noua relație, prietenească, cu tata mi a făcut bine și m a făcut să reîndrăgesc locurile natale, care în ultimii ani îmi deveniseră aproape indiferente. Când am plecat din nou, nu am regretat vizita și m am hotărât ca în viitor să rămân într o legătură mai bună cu părinții.
Lucrul și călătoria spre locul unde avea loc spectacolul cu muzica mea pentru coarde m au împiedicat, o vreme, să mi fac vizitele la familia Imthor. Când m am reîntors, l am găsit pe Muoth, care înainte mergea doar însoțit de mine, printre oaspeții cei mai des invitați. Bătrânul Imthor era în continuare rece și oarecum distant, însă Gertrud părea să se fi împrietenit bine cu el. Mie îmi plăcea asta, n aveam nici un motiv de gelozie, și eram convins că doi oameni atât de diferiți, cum erau Muoth și Gertrud, puteau fi interesați și atrași unul de altul, dar nu se puteau mulțumi și iubi unul pe celălalt. Așa priveam lucrurile, fără neîncredere, când el cânta împreună cu ea și amândoi își amestecau glasurile lor frumoase. Arătau bine, amândoi înalți, drepți, el întunecat și grav, ea luminoasă și veselă. Ce i drept, în ultima vreme aveam din când în când impresia că îi era greu să și păstreze vechea ei voioșie înnăscută, care părea obosită și umbrită câteodată. Nu de puține ori mă privea grav și atent, cu o curiozitate și cu un interes cu care se privesc oamenii mâhniți și speriați; și când făceam un semn de încuviințare cu capul și I răspundeam cu o privire veselă, trăsăturile i se încordau atât de încet și de anevoios într un zâmbet, încât mă durea.
Dar asemenea momente erau rare. Altfel Gertrud era la fel de senină și de strălucitoare ca întotdeauna, așa că luam ceea ce văzusem drept păreri sau am pus totul pe seama unei indispoziții trecătoare. O singură dată doar m am speriat de a binelea. Ședea rezemată în semiîntuneric, în vreme ce unul dintre prietenii casei cânta o piesă de Beethoven, și probabil credea că nu o observă nimeni. Înainte, pe luminâ, printre oaspeți, în timp ce i primea, fusese senină și veselă. Acum însă, retrasă în sine și vădit neatinsă de muzică, își lăsase gândurile să alerge în voie și căpătase o înfățișare obosită, plină de teamă și de sfială, ca un copil hăituit și dezorientat. Starea aceasta a durat mai multe minute și văzând o, aproape că mi a stat inima n loc. Suferea și era mâhnită — era destul de rău și așa — dar că se prefăcea că e veselă, chiar și față de mine, și mi ascundea totul, mă făcea să mi fie teamă. De îndată ce muzica s a sfârșit, am căutat să mă apropii de ea, m am așezat alături și am început o conversație inofensivă. I am spus că pentru ea este o iarnă neliniștită, că și eu am partea mea de vină, dar am zis totul în treacăt, pe un ton glumeț. În cele din urmă i am adus aminte de vremurile din primăvară când interpretasem la pian, cântasem și discutasem împreună începuturile operei mele.
— Da, a răspuns ea, au fost vremuri frumoase.
Nimic mai mult, și totuși a fost o mărturisire, fiindcă spusese totul cu o gravitate care nu fusese intenționată. Eu însă am văzut în vorbele ei o speranță pentru mine și în inima mea i am fost recunoscător.
Aș fi dorit foarte mult să i repet întrebarea din timpul verii. Credeam, cu toată modestia, că schimbarea din felul ei de a fi, sfiala și șovăiala pe care mi le arăta uneori, pot fi luate drept semne favorabile mie. Era înduioșător să văd cum mândria ei de fată părea bolnavă, dar gata să se apere cu tărie. Totuși n am îndrăznit să spun nimic, regretam nesiguranța ei și credeam, de asemenea, că trebuie să mi respect promisiunea nerostită. N am știut niciodată cum să mă port cu femeile; greșeala mea era exact opusă celei pe care o făcea Heinrich Muoth: mă purtam ca un prieten cu ele.
Cum însă nu mai puteam lua pentru multă vreme ceea ce observasem drept închipuiri, înțelegând doar pe jumătate purtarea schimbată a lui Gertrud, m am ținut deoparte, mi am rărit vizitele și am ocolit discuțiile intime cu ea. Voiam s o cruț și să nu i sporesc sfiala și teama, deoarece încă părea să sufere și să nu fie împăcată cu sine. Și a dat seama, cred, și a privit reținerea mea nu fără mulțumire. Speram că o dată cu trecerea iernii și a agitației petrecerilor va veni, din nou, o perioadă liniștită, frumoasă, pentru noi doi – voiam să aștept până atunci. Adesea însă simțeam o amară părere de rău pentru fata aceea frumoasă și, în ciuda voinței mele, am devenit, încetul cu încetul, eu însumi neliniștit și am început să simt răul plutind în aer.
A venit februarie, doream cu patimă primăvara și sufeream din cauza încordării pricinuite de această stare. Nici Muoth nu mai apărea decât arareori pe la mine; avusese, ce i drept, o iarnă istovitoare la opera și era pe cale să aleagă între două oferte respectabile, venite de la teatre mari. Nu părea să mai aibă vreo iubită – cel puțin eu nu mai văzusem, de la ruptura cu Lotte, nici o femeie la el.
Nu de mult sărbătoriserăm ziua lui de naștere și de atunci nu l mai văzusem.
Am simțit nevoia să l văd, începeam să sufăr din cauza schimbărilor din relațiile mele cu Gertrud, din cauza istovirii și slăbiciunii pricinuite de iarnă și l am căutat pentru a mai sta și noi la taclale. Mi a pus un sherry în față și mi a povestit despre lucruri din teatru — era, de altfel, obosit și neatent și ciudat de blând. L am ascultat, am privit prin încăpere și tocmai mă pregăteam să l întreb dacă mai fusese pe la familia Imthor. Atunci, aruncând o privire indiferentă peste masă, am văzut un plic purtând scrisul lui Gertrud. Încă înainte de a putea gândi, am simțit spaima și amărăciunea urcând în mine. Putea să fie și o invitație, o simplă amabilitate, dar n am putut crede asta, oricât de mult aș fi vrut.
Am reușit să rămân calm și curând am plecat. Împotriva voinței mele, știam deja totul. Putea fi o invitație, un mărunțiș, o întâmplare, știam însă că nu era. Vedeam dintr o dată totul și înțelegeam tot ce fusese și ce se întâmplase în ultima vreme. E drept că mi am pus în minte să verific și să aștept, dar toate aceste gânduri erau numai pretexte și motivații false; de fapt, săgeata era înfipta în mine și mi otrăvea sângele, și când am ajuns acasă și am stat în camera mea, aburii amăgirii au dispărut încetul cu ncetul făcând loc unei limpeziri teribile care m a străbătut cu fiori de gheață și m a făcut să simt că viața îmi era distrusă, iar credința și speranța nimicite.
Timp de mai multe zile nici n am plâns și nici n am simțit durere. Fără să gândesc, hotărâsem să nu mai trăiesc. Mai mult decât atât, dorința mea de viață cedase și părea să fi dispărut. Priveam moartea ca pe o problemă care trebuie rezolvată fără întârziere și la care nu te mai gândești dacă este plăcută sau nu.
Printre lucrurile pe care trebuia să le fac și le am făcut dinainte era, mai ales, o vizită la Gertrud – întrucâtva de dragul ordinii – pentru a primi confirmarea, de care sentimentul meu nu avea nevoie. Aș fi putut s o obțin de la Muoth; și cu toate că el îmi părea mai puțin vinovat decât Gertrud n am fost în stare să mă duc la el. M am dus la Gertrud, n am găsit o, m am reîntors într altă zi și am stat de vorbă câteva minute cu ea și cu tatăl ei, până când acesta ne a lăsat singuri, crezând că voiam să facem muzică.
Acum stătea singură în fața mea și eu am privit o încă o dată, cu curiozitate, și era puțin schimbată, dar nu mai puțin frumoasă ca întotdeauna.
— Îmi cer iertare, domișoară Gertrud, i am spus apăsat, că trebuie să vă mai chinui o dată. V am scris în timpul verii o scrisoare – pot primi acum un răspuns la ea? Trebuie să plec, poate pentru multă vreme, altfel aș fi așteptat, până ce dumneavoastră înșivă...
Fiindcă pălise și m a privit mirată, i am venit în ajutor și am continuat:
— Trebuie să spuneți „nu", nu i așa? Mi am închipuit. Aș vrea doar să fiu sigur.
Ea încuviință cu tristețe.
— E Heinrich? am întrebat.
Și ea a încuviințat din nou și deodată s a speriat și m a prins de mână.
— Iertați mă! Și lui să nu i faceți nimic!
— N am de gând așa ceva, fiți liniștită, i am spus și mi a venit să zâmbesc, fiindcă mi au apărut în minte Marion și Lotte, care ținuseră la el cu toată ființa lor și pe care el le lovise. Poate că ar lovi o și pe Gertrud și i ar distruge minunata măreție și întreaga ei fire încrezătoare.
— Gertrud, am reînceput, mai gândiți vă! Nu din cauza mea, eu știu deja cum stau lucrurile! Dar Muoth n are să vă facă fericită. Adio, Gertrud.
Răceala și luciditatea mea rămăseseră neclintite.
— Nu plecați așa, nu merit așa ceva de la dumneavoastră!
Abia atunci, când Gertrud mi s a adresat astfel, pe acel ton pe care îl cunoșteam de la Lotte, când m a privit ca un om foarte bolnav și a rostit acele cuvinte, inima mi s a frânt și mi a fost greu să mă mai stăpânesc. I am întins mâna și i am zis:
— Nu vreau să vă rănesc. Nici lui Heinrich nu vreau să i fac vreun rău. Dar mai așteptați, nu l lăsați să pună stăpânire pe dumneavoastră! El îi distruge pe toți cei pe care îi iubește.
A scuturat din cap și a dat drumul mâinii mele.
— Adio! a șoptit. Nu e vina mea. Să aveți gânduri bune pentru mine și pentru Heinrich!
Se sfârșise. M am reîntors acasă și am continuat să mi rezolv treburile ca și cum ar fi fost ceva foarte obișnuit. E drept că durerea mă sugruma în acest timp și inima îmi sângera, însă vedeam totul ca de la depărtare și nu aveam timp să mă gândesc la asta. Era totuna dacă, în zilele sau ceasurile care îmi mai rămăseseră, mă simțeam bine sau rău. Am pus în ordine sumedenia de foi cu note, pe care se afla opera mea, pe jumătate gata, și am adăugat și o scrisoare pentru Teiser, pentru ca lucrarea mea să fie păstrată, pe cât se putea. În același timp am chibzuit cu încordare cum să mor. Aș fi dorit să mi cruț părinții, dar n am găsit nici un fel de moarte prin care așa ceva să fi fost posibil.
La urma urmei nici nu avea prea multă importanță; m am hotărât s o fac cu un revolver. Toate aceste chestiuni îmi apăreau oarecum fantomatice și ireale. Sigură era doar acceptarea faptului că nu mai aveam voie să trăiesc; fiindcă deja presimțeam, dincolo de învelișul înghețat al hotărârii mele, cât de îngrozitoare ar fi fost viața care mi ar fi rămas. Mă privea groaznic, cu ochi goi, și era nesfârșit mai hidoasă și mai cumplită decât imaginea întunecată, care îmi era destul de indiferentă, a morții.
A doua zi, după prânz, eram gata cu treburile. Am vrut să mai fac un drum prin oraș, trebuia să mai duc niște cărți la bibliotecă. Era liniștitor să știu că seara nu voi mai trăi. Mă simțeam ca unul care a suferit un accident și care zace pe jumătate anesteziat și nu simte durerea însăși, ci are presentimentul unor chinuri înfiorătoare. El speră doar că se poate cufunda în nesimțire, înainte ca durerea bănuită să izbucnească într adevăr. Așa mă simțeam. Sufeream mai puțin de o durere adevărată decât de spaima chinuitoare că s ar putea să mă trezesc din nou, să fiu nevoit să golesc atunci paharul, de care trebuia să mă scape moartea chemată de mine. De aceea am mers în grabă, mi am rezolvat treaba și am alergat direct acasă. Am făcut doar un singur mic ocol, pentru a nu trebui să trec prin fața casei lui Gertrud. Fiindcă bănuiam, fără a fi în stare să mi duc gândul până la capăt, că probabil, la vederea casei, chinul insuportabil, de care fugeam, ar fi putut să mă copleșească și să mă înfrângă.
Astfel am ajuns înapoi, la casa în care locuiam, respirând ușurat, am deschis poarta și am urcat scara, fără întârziere, cu sufletul liniștit. Dacă suferința mă mai urmărea și acum și și întindea ghearele după mine, dacă acum durerea îngrozitoare ar fi început să răscolească undeva, în mine, până la mântuire nu mai aveam decât pași și secunde.
Un bărbat în uniformă cobora treptele în întâmpinarea mea. M am ferit și m am grăbit să mă strecor pe lângă el, înspăimântat că s ar putea să fiu reținut. Atunci a dus mâna la chipiu și mi a rostit numele. L am privit clătinându mă. Faptul că mi vorbea, că eram ținut pe loc, că temerile mele se adevereau, mi a trecut ca un fior prin oase și dintr o dată m a cuprins o oboseală de moarte, de parcă aș fi simțit nevoia să mă las jos, fără nici o speranță că pot face cei câțiva pași pentru a ajunge în camera mea.
În acest timp m am uitat țintă la străin, chinuit, și fiindcă m a cuprins slăbiciunea, m am așezat pe o treaptă. M a întrebat dacă sunt bolnav și am scuturat din cap. Þinea ceva în mână, un lucru pe care mi l oferea și pe care eu nu voiam să l iau, până când mi l a pus în mână, aproape cu de a sila. Am făcut un semn de împotrivire și i am spus:
— Nu vreau.
A strigat după proprietăreasă, ea nu era acolo. Atunci m a apucat pe sub brațe ca să mă ridice și, deîndată ce am văzut că nu era chip să scap de el și că nu avea de gând să mă lase singur, am simțit că sunt din nou stăpân pe mine, m am ridicat și am intrat primul în cameră, unde m a urmat. Fiindcă, după cum mi se părea, mă privea cu neîncredere, am arătat înspre piciorul meu beteag dându i să înțeleagă că mă durea și el m a crezut. Mi am căutat portofelul și i am dat o marcă, mi a mulțumit și mi a pus definitiv în mână acel lucru pe care nu voisem să l iau și care era o telegramă.
Istovit, m am așezat la masă și am rămas pe gânduri. Iată, fusesem până la urmă oprit, vraja fusese ruptă. Ce aveam în față? O telegramă, de la cine? Mi era totuna, nu mă privea. Era o cruzime să mi se aducă acum telegrame. Făcusem tot ce trebuia și, în ultima clipă, cineva îmi mai trimite o telegramă. M am uitat împrejur, mai era și o scrisoare pe masă.
Scrisoarea am băgat o în buzunar, nu mă neliniștea. Însă telegrama mă tortura, se încuibase în gândurile mele și mi le răvășise. Stăteam în fața ei și o vedeam pe masă și mă gândeam dacă s o citesc sau nu. Bineînțeles că era o vătămare a libertății mele, nu mă îndoiam de asta. Cineva încerca să mă împiedice în planurile mele. Cineva îmi pizmuia evadarea, cineva voia să înghit toată suferința, s o gust până la capăt, să nu fiu cruțat de nici o îmbucătură, de nici o săgetare, de nici o durere.
Nu știu de ce mă preocupa telegrama atât de mult. Am stat multă vreme la masă și n am îndrăznit s o deschid, având sentimentul că ascunde forța care avea să mă tragă înapoi și să mă silească să suport insuportabilul. Când am deschis o totuși, în cele din urmă, îmi tremura în mână și am descifrat o foarte încet, ca și cum ar fi trebuit s o traduc dintr o neobișnuită limbă străină. Conținutul său era: „Tata pe moarte. Rog vino imediat. Mama." Încetul cu ncetul am înțeles ce însemna. Ieri încă mă gândisem la părinții mei și mi păruse rău că trebuie să le pricinuiesc o durere, dar fusese doar un gând de suprafață. Acum protestau, mă trăgeau înapoi, își cereau drepturile. Imediat mi au venit în minte discuțiile pe care le purtasem cu tata, de Crăciun. Tinerii, spusese el, prin egoismul și sentimentul lor de independență, pot ajunge să și ia viața, din cauza unei dorințe neîmplinite; însă pe cel care își știe viața legată de alte vieți, propriile pofte nu l mai pot împinge atât de departe. Și acum eram și eu astfel încătușat! Tata era pe moarte, mama era singură lângă el, și mă chema. Moartea lui și necazul ei nu mi ajungeau însă, pentru moment, la inimă, credeam că știu și suferințe mai mari; dar uni dădeam seama că nu se cădea să i mai încarc și cu povara mea, să nu ascult de rugămintea lor și să i părăsesc.
Seara am fost gata de călătorie la gară, am făcut tot ce trebuia fără a fi minat de voință și totuși cu conștiinciozitate, am luat biletul, am băgat la loc banii care mi au fost dați înapoi, m am dus pe peron și am urcat într un vagon. Acolo m am așezat într un colț, în așteptarea unei lungi nopți de călătorie. Un tânăr a urcat, s a uitat împrejur, a salutat și s a așezat în fața mea. M a întrebat ceva, m am uitat doar la el, negândindu mă la ceva anume, nedorind nimic altceva decât să mă lase în pace. A tușit, s a ridicat, și a luat geanta de piele galbenă și și a căutat alt loc.
Trenul străbătea noaptea orbit de un zel prostesc, la fel de indiferent și de conștiincios ca și mine, ca și cum ar mai fi fost ceva de pierdut sau ceva de salvat. După mai multe ore, când mi am băgat mâna în buzunar, am dat de scrisoare. Și asta mai e aici, am gândit, și am deschis o.
Editorul meu îmi scria despre concerte și onorarii și mă înștiința că lucrurile stăteau bine și că mergeau înainte, un mare critic din München scrisese despre mine, și el mă felicita pentru asta. Alăturat se afla, decupat dintr o revistă, un articol cu numele meu în titlu, care începea cu un lung comentariu despre starea muzicii în ziua de azi, despre Wagner și despre Brahms; era apoi o critică a muzicii mele pentru coarde și a liedurilor mele, și la urmă laude și urări de noroc din belșug; și în vreme ce citeam literele mici, negre, mi a devenit treptat limpede că toate astea erau pentru mine, că lumea și faima îmi întindeau mina. O clipă mi a venit să rid.
Însă scrisoarea și articolul îmi zdruncinară hotărărea, și pe neașteptate am privit înapoi spre lume și m am văzut, nu dispărut și cufundat în uitare, ci în mijlocul ei și aparținând ei. Trebuia să trăiesc, trebuia să accept acest lucru. Cum era posibil așa ceva? Ah, acum răbufnea totul, ceea ce se întâmplase în ultimele cinci zile și ceea ce simțisem doar înăbușit, și lucrurile de care gândisem să scap, și totul era dezgustător, amar și rușinos. Totul era o condamnare la moarte și eu nu o dusesem la îndeplinire, trebuia să o las neîndeplinită.
Auzeam trenul uruind, am deschis fereastra și am privit ținuturile întunecoase trecând tupilate, copaci triști și golași cu crengi negre și gospodării sub acoperișuri mari și dealuri îndepărtate. Toate păreau să trăiască cu neplăcere, păreau să respire suferință și împotrivire. Unora putea să li se pară frumos, însă pentru mine era doar trist. Mi a venit în minte liedul "Așa vrut a Dumnezeu?"
Oricât de mult am încercat să privesc cu atenție copacii și câmpiile și acoperișurile, să ascult cu zel ritmul roților, oricât de tare m am agățat, în gând, de tot ce era cât de cât îndepărtat și la care m aș fi putut gândi fără să deznădăjduiesc, n a fost posibil pentru multă vreme. Nici la tata nu m am prea putut gândi. El dispărea și intra în uitare o dată cu copacii și cu întinderile cufundate în noapte și, împotriva voinței și strădaniei mele, gândurile mi se întorceau acolo unde nu aveau voie să fie. Acolo se afla o grădină cu copaci bătrâni și în ea o casă cu palmieri la intrare și pe toți pereții erau tablouri vechi, întunecate, și eu intram și urcam scara trecând pe lângă toate tablourile și nimeni nu mă vedea, treceam ca o umbră. Sus era o femeie zveltă, întoarsă cu spatele la mine, un creștet cu păr blond-închis. Îi vedeam pe amândoi, pe ea și pe el, ținându se îmbrățișați, și l vedeam pe prietenul meu Heinrich Muoth zâmbind, atât de trist și de crud, cum o făcea uneori, ca și cum ar fi știut deja că va abuza și o va chinui și pe această blondă, ca și cum nu mai era nimic de făcut. Eră o nebunie și n avea nici un sens ca toate femeile frumoase să i se cuvină acestui nenorocit, acestui corupător, și toată iubirea mea și toate bunele mele intenții să rămână zadarnice. Era o nebunie și nu avea nici un sens, dar așa era.
Trezindu mă dintr un fel de somn sau de stare de inconștiență am văzut prin fereastră ivindu se zorii și lumina palidă a cerului. Mi am întins mădularele amorțite, am simțit foame și îngrijorare și am văzut așteptându mă numai lucruri tulburi și posomorâte. Acum trebuia să mă gândesc mai întâi la mama și la tata.
Lumina era încă cenușie și era foarte devreme, când am zărit apropiindu se podurile și casele orașului natal. În mijlocul miasmelor și al strigătelor din gară, m au cuprins atât de tare oboseala și dezgustul încât abia am putut coborâ. Mi am luat apoi puținul bagaj și m am suit în prima trăsură, care a pornit mai întâi peste asfaltul neted și apoi peste pământul puțin înghețat și, în cele din urmă, peste pavajul care răsuna puternic, și s a oprit în fața porții largi a casei noastre, pe care n o văzusem niciodată încuiată.
Acum însă era încuiată și când am tras clopotul, dezorientat și speriat, nu s a arătat și nu mi a răspuns nimeni. M am uitat în sus spre casă și m am simțit ca într un vis neplăcut, nebunesc, în care totul este zăvorit și ești nevoit să urci peste acoperișuri. Birjarul se uita mirat și aștepta. M am dus cu inima strânsă la cealaltă ușă, prin care intrasem doar rareori și, de ani de zile, deloc. Era descuiată, și în spatele ei se afla biroul tatălui meu; când am intrat i am văzut pe funcționari șezând, îmbrăcați în haine gri, ca întotdeauna, tăcuți și prăfuiți, și se ridicară în picioare la intrarea mea și salutară, fiindcă eu eram moștenitorul. Contabilul Klemm, care arătase la fel și cu douăzeci de ani în urmă, își făcu obișnuita plecăciune și mă privi trist și întrebător.
— De ce este închis în față? l am întrebat.
— Nu i nimeni acolo.
— Dar tata unde i?
— La spital și doamna la fel.
— Mai trăiește?
— Azi dimineață mai trăia, se așteaptă însă...
— Da. Ce are?
— Cum? Ah, da, tot piciorul. Toți credem că n a fost tratat cum trebuie. Dintr o dată au apărut durerile, domnul tipa cumplit. Atunci a fost dus la spital. Acum spun că e septicemie. Ieri, lă ora două treizeci v am telegrafiat.
— Da, mulțumesc. Spuneți să mi se aducă repede o felie de pâine cu unt și un pahar cu vin și o trăsură, vă rog.
Începură să alerge și să șușotească și se făcu din nou liniște, apoi cineva îmi întinse o farfurie și un pahar; am mâncat pâine și am băut vin, m am suit într o trăsură, unul din cai gâfâia, și curând am fost în fața porții spitalului, în care surori cu bonete albe și îngrijitori îmbrăcați în costume de in cu dungi albastre alergau pe coridoare. Am fost luat de mână și tras într o încăpere; ridicându mi privirea am văzut o pe mama cu lacrimi în ochi făcându mi semn din cap și, culcat într un pat scund, de fier, pe tata, schimbat și mărunt, cu barba sa scurtă și cenușie ridicată într o poziție neobișnuită.
Mai trăia, deschise ochii și mă recunoscu, în ciuda febrei.
— Tot mai faci muzică, spuse încet, iar glasul și privirea sa erau pe cât de pline de bunătate pe atât de zeflemitoare. Îmi mai făcu semn cu ochiul cu o înțelepciune ostenită, ironică, care nu mai are nimic de spus, și mi se păru că vede în inima mea și că știe totul.
— Tată, am rostit. Dar el zâmbea doar, s a mai uitat o dată pe jumătate zeflemitor, dar cu o privire deja pierdută, și închise ochii din nou.
— Cum arăți! îmi zise mama când m a îmbrățișat. Te a tulburat atât de mult?
N am putut răspunde nimic, imediat a venit un medic tânăr și curând după el unul bătrân, muribundului i s a dat morfină și el nu mai deschise ochii care acum puteau privi atotștiutori și cu atâta superioritate. Am stat lângă el și l am privit zăcând și l am văzut liniștindu se și schimbându și trăsăturile și i am așteptat sfârșitul. A mai trăit câteva ceasuri și a murit spre sfârșitul după amiezii. Nu simțeam nimic altceva decât o durere surdă și o profundă oboseală, ochii îmi ardeau fără lacrimi și spre seară am adormit șezând lângă patul celui mort.



CAPITOLUL AL ȘASELEA

Simțisem uneori și înainte, nelămurit, că viața este greu de trăit. Acum aveam un nou motiv de meditație. Nici până astăzi nu mi a dispărut sentimentul contradictoriu care își are rădăcinile în ceea ce am descoperit arunci. Fiindcă viața mi a fost săracă și chinuită, dar altora, și uneori chiar mie însumi, le apare bogată și minunată. Pentru mine existența omului este ca o noapte adâncă, tristă, care n ar putea fi suportată dacă nu s ar aprinde ici și colo câte un fulger, a cărui lumină bruscă este atât de consolatoare și de minunată încât secundele sale pot face să dispară anii de întuneric și să le dea un temei.
Întunericul, bezna dezolantă, acesta este circuitul cumplit al existenței zilnice. Pentru ce te trezești dimineața, mănânci, bei, te culci din nou ? Copilul, sălbaticul, tânărul sănătos, animalul, nici unul nu suferă sub povara acestui circuit de lucruri și fapte lipsite de importanță. Pe cel care nu stă mult pe gânduri îl bucură trezitul de dimineață, mâncarea, băutul, el găsește o plăcere în ele și nu vrea să fie altfel. Cel care a pierdut această naturalețe caută în timpul zilei, cu aviditate și atenție, acele clipe de viață adevărată, a căror străfulgerare îl face fericit și stinge sentimentul timpului o dată cu toate celelalte gânduri despre sensul și scopul întregii existențe. Aceste momente pot fi considerate cele creatoare, fiindcă ele dau impresia împreunării cu Creatorul, fiindcă în timpul lor simți că totul, chiar și ceea ce altminteri este întâmplător, devine intenționat. Este ceea ce misticii numesc unirea cu Dumnezeu. Poate că tocmai lumina prea strălucitoare a acestor clipe face ca restul să ni se pară atât de întunecat, poate că din cauza fermecătoarei senzații de ușurime și a deliciului plutirii din acele clipe, simțim că tot ce mai rămâne din viață este atât de greu, de cleios și de apăsător. Nu știu, n am ajuns prea departe gândind și filozofând. Un lucru știu însă: dacă există o fericire și un paradis, atunci ele trebuie să fie o dăinuire nestingherită a unor asemenea clipe; și dacă poți atinge această fericire prin suferință și durere purificatoare, atunci nici o suferință și nici o durere nu este într atât de mare încât să fugi de ea.
La câteva zile după înmormântarea tatei — încă mai eram toropit și cu spiritul lipsit de vlagă – am nimerit, în timpul unei plimbări fără țintă, pe o stradă cu grădini, de la marginea orașului. Casele mici și drăguțe au trezit în mine o amintire doar pe jumătate clară, pe ale cărei urme am mers până când am recunoscut grădina și casa bătrânului meu profesor, care cu câțiva ani în urmă voise să mă convertească la credința teosofilor. Am intrat, omul mi a ieșit în întâmpinare, m a recunoscut și m a condus bucuros în camera sa unde, în jurul cărților și a ghivecelor cu flori, plutea un parfum ușor, plăcut, de tutun.
— Cum o mai duceți? mă întrebă domnul Lohe. Ah, v ați pierdut tatăl! Arătați atât de mâhnit. V a afectat atât de mult?
— Nu, am răspuns. Moartea tatălui meu m ar fi durut mai mult dacă i aș mai fi fost străin. Însă la ultima mea vizită ne am apropiat și am scăpat de neplăcutul sentiment de vinovăție, pe care îl ai față de părinții buni, atâta timp cât iei de la ei mai multă dragoste decât le poți da.
— Asta mă bucură.
— Cum mai stați cu teosofia? Mi ar face plăcere să aflu ceva de la dumneavoastră fiindcă îmi merge rău.
— Ce anume vă lipsește?
— Totul. Nu pot nici să trăiesc și nici să mor. Găsesc că totul este neadevăr și prostie.
Chipul de grădinar mulțumit al domnului Lohe se schimonosi îndurerat. Trebuie să mărturisesc că tocmai acest chip plin de bunătate, cam rotofei, mă indispusese și nici într un caz nu așteptam vreo mângâiere de la el sau de la filozofia lui. Voiam doar să l aud vorbind, să mi dovedesc că filozofia lui nu are nici o putere și să l pedepsesc pentru faptul că era fericit și pentru credința sa optimistă. Nu eram dispus să fiu binevoitor nici cu el și nici cu altcineva.
Însă el nu era nici pe departe atât de mulțumit de sine și de îngropat în dogma sa precum gândisem eu. Mă privi cu afecțiune, cu o tristețe neprefăcută, și își scutură melancolic capul blond.
— Sunteți bolnav, dragă domnule, spuse hotărât. Poate că numai trupește și atunci se găsește imediat leacul. Atunci trebuie să plecați la țară, să munciți din greu și să nu mâncați carne. Dar cred că alta e cauza. Aveți sufletul bolnav.
— Credeți?
— Da. Aveți o boală care, din nefericire este la modă și pe care o întâlnești în fiecare zi la oamenii inteligenți. Medicii nu știu, firește, nimic despre ea. Este înrudită cu acea moral insanity și ar putea fi numită și individualism sau singurătate închipuită. Cărțile modeme sunt pline de asta. În mintea dumneavoastră s a strecurat închipuirea că ați fi însingurat, că nici un om nu vă interesează și că nici un om nu vă înțelege. Nu i așa?
— Cam așa, da, am recunoscut uluit.
— Vedeți, pentru cel care are deja boala ajung câteva dezamăgiri pentru a l face să creadă că între el și ceilalți oameni nu există nici un fel de legături, ci cel mult neînțelegeri, și că fiecare om trăiește, de fapt, într o absolută singurătate, că nu se poate face niciodată înțeles de ceilalți și că nu are nimic de împărțit și nici nimic comun cu ei. Se întâmplă, de asemenea, ca astfel de bolnavi să devină trufași și să i considere pe toți cei sănătoși, care se mai pot înțelege și iubi unul pe altul, drept animale de turmă. Dacă această boală ar deveni generală, omenirea ar trebui să piară. Dar ea poate fi întâlnită doar în Europa centrală și numai la cei mai înstăriți. Tinerii se mai pot vindeca, boala aceasta numărându se deja printre cele ce fac parte din procesul de creștere.
Tonul său doctoral, ușor ironic, m a supărat puțin. Fiindcă nu m a văzut zâmbind sau făcând vreun gest să mă apăr, îi reveni pe chip expresia de bunătate tristă.
— Iertați mă, spuse prietenos. Dumneavoastră aveți boala adevărată și nu caricatura ei. Dar se află într adevăr un leac. Este doar o închipuire că nu exista punți între Mine și Tine, că fiecare este singur și neînțeles. Dimpotrivă, ceea ce oamenii au în comun este mult mai mult și mai important decât ceea ce are fiecare pentru sine și prin care se deosebește de ceilalți.
— Se poate, i am răspuns. Dar la ce mi folosește dacă știu asta? Nu sunt un filozof și suferința mea nu constă în faptul că nu pot găsi adevărul. N aș vrea să devin un înțelept și un gânditor, ci, pur și simplu, să pot trăi puțin mai mulțumit și mai ușor.
— Ei, atunci încercați! Nu trebuie să studiați tratate și să faceți teorii. Însă într un medic trebuie să credeți, atâta timp cât sunteți bolnav. Vreți să faceți asta?
— Voi încerca, cu plăcere.
— Bine. Dacă ați fi bolnav doar trupește și medicul v ar sfătui să faceți băi sau să luați medicamente sau să mergeți la mare, poate că n ați înțelege pentru ce un mijloc sau altul ar trebui să ajute, dar ați încerca și v ați supune. Faceți la fel cu sfatul meu! Învățați o vreme să vă gândiți mai mult la alții decât la dumneavoastră înșivă! Este singura cale spre vindecare.
— Dar cum să fac asta? Doar fiecare se gândește mai întâi la sine.
— Tocmai starea asta trebuie s o învingeți. Trebuie să ajungeți la o anume indiferență față de binele dumneavoastră. Trebuie să învățați să gândiți întrebându vă: ce depinde de mine? O singură soluție vă poate ajuta. Trebuie să învățați să iubiți pe cineva în așa fel încât binele său să fie mai important decât al dumneavoastră. Nu vreau să spun însă că trebuie să vă îndrăgostiți! Asta ar fi exact invers!
— Înțeleg. Dar pe cine să fac încercarea?
— Începeți cu cei ce vă sunt mai aproape, cu prietenii, cu rudele. Mama dumneavoastră, de pilda. A pierdut mult, este singură acum și are nevoie de mângâiere. Aveți grijă de ea, sprijiniți o și încercați să însemnați ceva pentru ea!
— Nu ne înțelegem foarte bine, mama și cu mine. O să meargă greu.
— Da, dacă bunăvoința dumneavoastră nu e în stare de mai mult, firește că nu va merge! Vechea poveste despre a fi neînțeles! Nu trebuie să gândiți tot timpul că unul sau altul nu vă înțelege pe de a-ntregul, că nu vă e pe plac! Dumneavoastră înșivă trebuie să încercați odată și odată să i înțelegeți pe alții, să le aduceți altora bucurie, să fiți drept față de alții! Faceți asta și începeți cu mama dumneavoastră! Vedeți, trebuie să vă spuneți: viața nu mă bucură, oricum ar fi, de ce să nu încerc o dată și în felul acesta! V ați pierdut dragostea pentru propria viață, așa că n o cruțați, mai puneți i o povară, renunțați și la puțina tihnă care i a mai rămas!
— Am să încerc. Aveți dreptate, e tot una ce fac; pentru ce să nu fac ceea ce mă sfătuiți?
Ceea ce m a impresionat în vorbele sale și m a uluit a fost coincidența cu ceea ce îmi înfățișase tata ca filozofie a vieții, la ultima noastră întâlnire: să trăiești pentru alții, să nu te iei pe tine însuți prea în serios! Aceste învățăminte veneau în contradicție cu sentimentele mele și aveau iz de catehism și de povață pentru copiii pregătiți pentru confirmațiune, la care eu, ca orice tânăr sănătos, mă gândeam cu silă și dispreț. Dar, la urma urmei, nu era vorba de păreri și concepții despre lume, ci despre o încercare, cu totul și cu totul practică, de a face viața aceasta grea suportabilă. Aveam de gând s o fac.
L am privit mirat în ochi pe omul pe care nu l luasem niciodată cu totul în serios și pe care îl lăsam să mi fie acum sfătuitor, ba chiar medic. Însă el părea într adevăr să aibă ceva din acea iubire pe care mi o recomanda. Părea să împărtășească suferința mea și să mi dorească sincer binele. Oricum, simțirea îmi spusese că am nevoie de o cură impusă cu de a sila pentru a putea trăi și respira din nou asemenea celorlalți. Mă gândisem fie să petrec o lungă perioadă de singurătate la munte fie să lucrez nebunește, acum însă voiam mai degrabă să l ascult pe sfătuitorul meu, fiindcă experiența și înțelepciunea mea erau totuși pe sfârșite.
Când i am declarat mamei că nu aveam de gând s o las singură, ci că speram că se va muta la mine și că mi va împărtăși existența, a dat din cap cu tristețe.
— Ce ți trece prin minte! s a împotrivit ea. Nu i așa simplu. Eu am obiceiurile mele și nu mai pot s o iau de la capăt, iar tu ai nevoie de libertate și nu i îngăduit să te împovărezi cu mine.
— Dar putem încerca, am propus eu. Poate merge mai ușor decât crezi.
Deocamdată aveam destule de făcut pentru a mi mai pierde vremea cu meditații și gânduri disperate. Era o casă și o afacere mare, cu credite și datorii, erau registre și calcule, erau bani dați și luați cu împrumut, și mai era întrebarea: Ce o să se întâmple cu toate astea? Bineînțeles că am fost de la început hotărât să vând totul, dar n a mers chiar așa repede, mama ținea și ea la casa veche, iar testamentul tatei trebuia, de asemenea, dus la capăt, cu toate mărunțișurile și dificultățile sale. Contabilul și un notar mi au dat ajutor, zilele și săptămânile treceau cu discuții, cu schimburi de scrisori despre bani și datorii, cu planuri și dezamăgiri. In scurt timp nu m am mai descurcat cu toate aceste calcule și formulare oficiale; notarului i s a alăturat un avocat și i am lăsat pe ei s o scoată la capăt.
Desigur, și mama a avut de suferit nu de puține ori. Mi am dat silința să i fac mai ușoară această perioadă, i am preluat toate treburile, i am citit și am mers cu ea la plimbare. Uneori mi a venit greu să nu mi iau lumea n cap și să las totul așa cum era, dar un sentiment de rușine și o oarecare curiozitate privind felul în care vor merge lucrurile m au ținut pe loc.
Mama nu se gândea la nimic altceva decât la cel dispărut, însă durerea ei se manifesta mai mult prin mărunțișuri femeiești necunoscute mie, care mi se păreau adesea meschine. La început trebuia să stau la masă pe locul tatei, apoi a găsit că totuși nu sunt potrivit acolo și locul a rămas liber. Uneori nu se mai sătura să i povestesc despre tata, alteori devenea tăcută și mă privea îndurerată numai dacă îi rosteam numele. Cel mai mult îmi lipsea muzica. Aș fi dat orice numai să pot cântă o oră la vioară, dar asta n am avut voie decât după mai multe săptămâni, dar și atunci ofta și lua totul ca pe o ofensă. La strădaniile mele nefericite de a o apropia de ființa și de viața mea și de a i câștiga prietenia n a răspuns.
Adesea sufeream și voiam să renunț, însă reușeam mereu să mă stăpânesc și m am obișnuit cu acele zile lipsite de rezonanță. Propria mea viața zăcea zdrobită și moartă; numai rareori străbătea până la mine, stins, sunetul trecutului, atunci când auzeam în vis glasul lui Gertrud sau când, în ceasuri goale, îmi veneau în minte, fără să vreau, melodii din opera mea. Când am plecat la R. pentru a renunța la locuință și pentru a mi împacheta lucrurile, mi s a părut că mă despart ani de zile de tot ceea ce era acolo. L am vizitat doar pe Teiser care m a ajutat în toate. Despre Gertrud n am îndrăznit să întreb.
Împotriva purtării reținute și resemnate a mamei mele, care cu timpul începuse să devină prea deprimantă pentru mine, trebuia să încep, încetul cu încetul, pe ascuns, o luptă adevărată. Dacă i ceream deschis să mi spună ce dorește și ce anume o nemulțumește la mine, îmi mângâia mâna zâmbind trist și spunea:
— Lasă, copile! Sunt doar o femeie bătrână.
Am început, așadar, să fac cercetări pe cont propriu și nu m am ferit să i întreb și pe contabil și pe servitori.
Așa am aflat tot felul de lucruri. Cel mai important era acesta: mama avea în oraș o singură rudă apropiată și prietenă, o verișoară, o domnișoară bătrână, care nu avea prea multe relații, dar care întreținea o foarte strânsă prietenie cu mama. Această domnișoară Schniebel nu l avusese deloc la inimă nici pe tata, însă față de mine arătase o adevărată aversiune, astfel încât, în ultima vreme, nu ne mai intrase în casă. Mai demult mama îi promisese că o va lua la ea, dacă îi va supraviețui tatei, iar șederea mea acolo părea să i zădărnicească speranțele. După ce am reușit să aflu toate acestea, i am făcut bătrânei domnișoare o vizită și mi am dat silința să mă fac plăcut. Jocul, cu tot felul de ciudățenii și cu mici intrigi, era nou pentru mine și mi făcea aproape plăcere. Am reușit s o aduc pe domnișoară din nou în casa noastră și am observat că mama îmi era recunoscătoare. Oricum cele două și au unit forțele și au reușit să mă împiedice de la vânzarea casei. Acum domnișoara își dădea toată osteneala să ocupe locul meu în casă și să ajungă în mult visatul cuib cald, în care încă nu putea intra din cauza mea. Ar fi fost destul loc pentru ea și pentru mine, numai că nu dorea să aibă vreun stăpân al casei în preajmă și se împotrivea să se mute la noi. In schimb venea plină de zel, se făcea de neînlocuit pentru prietena ei în tot felul de fleacuri, mă trata cu diplomație, ca pe o mare și primejdioasă putere, și a pus stăpânire pe rolul de sfătuitor în gospodărie, pe care eu nu i l puteam contesta.
Biata mea mamă n a fost nici de partea ei și nici de partea mea. Era obosită și suferea profund din cauza schimbării din viața ei. Am observat abia încetul cu ncetul cât de mult îi lipsea tata. La un moment dat, trecând printr o cameră în care nu mă gândeam c ar putea fi, am găsit o îndeletnicindu se cu ceva la un dulap. A tresărit speriată de venirea mea și a plecat repede, dar mi am putut da seama că se uitase îndelung la hainele tatei și după aceea a avut ochii înroșiți de plâns.
Când a venit vara, a început o nouă luptă. Þineam morțiș să plec cu mama, aveam amândoi nevoie de odihnă, în plus speram s o mai înviorez și să câștig influență asupra ei. Nu s a arătat prea încântată de călătorie, dar nu mi s a împotrivit; cu atât mai plină de zel a fost domnișoara Schniebel, susținând că mama trebuia să rămână acolo, iar eu să plec singur. În privința asta n am vrut să cedez în nici un chip; îmi puneam multe speranțe în această călătorie. Începuse să mi fie teamă în casa aceea veche, cu biata mama, suferindă și tot mai neliniștită; speram s o ajut mai mult în afara ei și să mi pot stăpâni mai bine propriile gânduri și toane.
Astfel am izbutit să plecăm la sfârșitul lui iunie. Făceam scurte călătorii de o zi, am văzut Konstanz și Zürich și am trecut prin Brünig către zona muntoasă a Bernei. Mama era tăcută și obosită, suporta cu resemnare călătoria, și avea un aer nefericit. La Interlaken a început să se plângă că nu mai doarme, dar am convins o totuși să mă însoțească lă Grindelwald, unde speram că vom avea liniște și ea și eu. În timpul acestei nechibzuite, interminable, triste călătorii mi am dat pe deplin seama că e imposibil să scapi și să fugi de propria nefericire. În fața noastră se întindeau lacuri frumoase, verzi, în care se oglindeau orașe vechi, minunate, se înălțau munții albi și albaștri, ai căror ghețari străluceau albastru verzui în lumina soarelui. Noi însă treceam pe lângă toate tăcuți și triști, ne era rușine de toate și toate ne deprimau și ne oboseau. Ne făceam plimbările, ne uitam în sus spre munți, respiram aerul ușor și dulce și ascultam clopotele vitelor sunând pe pășunile muntoase și spuneam: „Ce frumos e!" și nu îndrăzneam să ne privim în ochi.
Am rezistat o săptămână în Grindelwald. Apoi, într o dimineață, mama a spus:
— Știi, n are nici un rost, mai bine ne întoarcem. Aș vrea foarte mult să pot dormi iarăși o noapte. Și dacă e să mă îmbolnăvesc și să mor, vreau să fiu acasă.
Atunci am făcut, fără o vorbă, bagajele, i am dat dreptate în sinea mea și am însoțit o pe drumul de întoarcere, care a fost mai scurt decât la venire. Nu aveam totuși sentimentul că mă întorc acasă, ci într o închisoare, și nici mama nu arăta decât o palidă mulțumire.
Și în seara când ne am întors acasă, i am spus:
— Ce ai zice dacă aș pleca singur? M aș întoarce din nou în R. Uite, aș rămâne cu dragă inimă la tine, dacă aș vedea vreun folos în asta. Dar suntem amândoi bolnavi și nefericiți și nu facem decât să ne molipsim unul pe altul. Adu ți prietena aici în casă, ea poate să te consoloze mai bine decât mine.
După obiceiul ei, mi a luat mâna și mi a mângâiat o ușor. A încuviințat din cap și m a privit cu un zâmbet, și zâmbetul spunea limpede: „Da, du te, du te!"
Cu toate strădaniile și bunele mele intenții, nu reușisem nimic alceva decât s o chinui și să mă chinui timp de câteva luni și să mi o înstrăinez și mai mult. În ciuda faptului că am stat împreună, fiecare își dusese povara singur și n o împărțise cu celălalt, și fiecare se cufundase și mai adânc în suferința și în boala sa. Încercările mele nu dăduseră rod și nu aveam altceva mai bun de făcut decât să plec și să las loc liber domnișoarei Schniebel.
Așa am și făcut cât de curând și fiindcă alt loc nu știam, m am întors la R. La plecare mi am dat seama că de acum înainte pentru mine ținuturile natale nu mai existau. Orașul în care mă născusem, în care îmi petrecusem copilăria și în care îl înmormântasem pe tata, mi era indiferent, nu mai avea ce să mi ceară și nici ce să mi dea decât amintiri. Nu i am spus domnului Lohe când mi am luat rămas bun, dar rețeta sa nu mă ajutase.
Întâmplător, locuința mea din R. era încă neocupată. Pentru mine a fost ca un semn că n are nici un rost să vrei s o rupi cu trecutul și să fugi din fața propriului destin. Trăiam din nou în aceeași casă și cameră, în același oraș, mi am despachetat din nou vioara și lucrările mele și am regăsit totul așa cum fusese, doar că Muoth plecase la München și Gertrud se logodise cu el.
Am luat în mâini fragmentele operei mele, ca și cum ar fi fost ruinele fostei mele vieți, din care încercam să mai fac acum ceva. Însă muzica s a clintit doar cu greu în sufletul meu încremenit și s a trezit abia când cel care mi scrisese toate textele mi a trimis un nou lied. L am primit într un moment când, serile, de cele mai multe ori mă cuprindea vechea neliniște și plecam să dau târcoale casei Imthor, împovărat de rușine și purtând mii de lumini înșelătoare în suflet. Textul spunea:

În fiece noapte se vaită vântul,
Aripa i udă filfâie grea.
Păsări s avântă prin aer cu teamă;
Nimeni acum să doarmă nu vrea,
Trezit e acum tot ținutul.
Primăvara ne cheamă.

În nopțile astea somnul alung,
În inimă tinerețea mi învie,
Dintr amintirii genune albăstrie
Urcă a mea fericire arzătoare,
De aproape mă privește ndelung,

Se sperie și napoi vrea să zboare.
Alină te, o, inima mea!
Chiar dacă patima n sânge
Zvâncnește cu trudă n strâmtoare
Purtându te iar pe știuta cărare —
Spre tinerețea ta
Nici un drum nu mai duce.

Aceste versuri mi au mers la inimă și au trezit sunetul și viața. Suferința ascunsă și purtată în mine atâta vreme, topită și dureros arzătoare, curgea în ritmuri și tonuri; pornind de la lied, am regăsit firul pierdut al operei și, după atâta pustietate, am scormonit adânc în beția febrilă a revărsării nestăvilite, găsindu mi calea până la acea culme fără opreliști a simțirii, unde durerea și desfătarea nu se mai deosebesc între ele și unde întreaga dogoare și forță a sufletului se înalță, neștirbită, într o singură flacără dreaptă.
În ziua în care am scris noul lied și i l am arătat lui Teiser, pe când mă întorceam seara acasă, pe aleea mărginită de castani fremătam de energii creatoare. Lunile care trecuseră încă mă mai priveau ca ochii unor măști, dezolant de goi. Acum inima îmi bătea repede și cu poftă și nu mai voia să înțeleagă pentru ce dorise să scape de suferința sa. Imaginea lui Gertrud se ridica din praf, limpede și minunată, și am privit o din nou, fără teamă, în ochii luminoși, și mi am deschis larg inima tuturor durerilor. Ah, era mai bine să sufăr din cauza ei și să înfig mai adânc ghimpele în rană decât să depăn vise despre vremuri fantomatice, departe de ea și de viața mea adevărată! între vârfurile întunecate, pline, ale castanilor bogați, cerul se boltea negru albăstrui și era plin de stele care pluteau grave și aurii și străluceau nepăsătoare spre depărtări. Așa erau stelele, și copacii își arătau liberi mugurii și florile și cicatricile și se dăruiau marii dorințe de viață, orice ar fi însemnat asta pentru ei – desfătare sau chin. Efemeridele roiau clătinându se în întâmpinarea morții, fiecare viață avea strălucirea ei și frumusețea ei, iar eu am privit o clipă în ea și am înțeles o și am încuviințat o și am încuviințat și viața și suferința mea.
În timpul toamnei opera a fost gata. În acea perioadă m am întâlnit cu domnul Imthor la un concert. M a salutat cu bucurie și oarecum mirat, fiindcă nu știa nimic despre prezența mea în R. Auzise doar că tata murise și că locuiam de atunci în orașul natal.
— Și ce mai face domnișoara Gertrud? am întrebat cât am putut de calm.
— O, ar trebui să veniți să vedeți dumneavoastră înșivă. La începutul lui noiembrie trebuie să aibă nunta, de altfel contăm pe dumneavoastră.
— Vă mulțumesc, domnule Imthor. Și ce știți despre Muoth?
— E bine. Știți, eu nu sunt întru totul de acord cu căsătoria. Aș fi vrut să vă întreb odată, mai demult, despre Muoth. Atât cât îl cunosc, nu mă pot plânge de el. Dar am auzit tot felul de lucruri: se zice că a avut mult de a face cu femeile. Puteți să mi spuneți ceva?
— Nu, domnule Imthor. Nici n ar avea vreun rost. Fiica dumneavoastră nu și ar schimba hotărârea, luându se după zvonuri. Domnul Muoth este prietenul meu și nu i voi pune piedici, dacă și a găsit fericirea.
— Da, da. Vă vedem curând iarăși pe la noi?
— Așa cred. La revedere, domnule Imthor.
Nu trecuse multă vreme de când aș fi făcut orice ca să împiedic legătura dintre cei doi – nu din invidie sau din speranța că Gertrud încă s ar mai fi putut apropia de mine — ci fiindcă eram convins și credeam că simt dinainte că între cei doi lucrurile nu vor merge bine, fiindcă mă gândeam la felul melancolic al lui Muoth de a se chinui pe sine, la iritabilitatea sa și la gingășia lui Gertrud și fiindcă le mai aveam atât de bine în minte pe Marion și pe Lotte.
Acum gândeam altfel. O zguduire a întregii mele vieți, o jumătate de an de singurătate sufletească și despărțirea conștientă de tinerețe mă schimbaseră. Acum eram de părere că ar fi nechibzuit și primejdios să te amesteci în destinul altor oameni și nici nu aveam vreun motiv să cred în priceperea mea și să mă pot considera un ajutor și un cunoscător al oamenilor, după ce toate încercările mele în această direcție nu mi reușiseră și mă umiliseră amarnic. Chiar și acum mă îndoiesc foarte tare de capacitatea omului de a construi și modela, cât de cât conștient, viața sa și a altora. Poți obține bani, onoruri și decorații, însă fericirea sau nefericirea nu se poate dobândi, nici pentru tine, nici pentru alții. Poți să primești doar ceea ce vine, și poți s o faci, firește, în chipuri cu totul diferite. În ceea ce mă privea, nu mai voiam să mă silesc făcând încercări de a mi trece viața, pe furiș, dincolo, pe partea însorită, ci să accept ceea ce mi era hotărât, să duc totul după putință și să văd partea bună a lucrurilor.
Chiar dacă viața nu depinde de astfel de meditații și trece peste ele depășindu le, hotărârile și gândurile în care crezi sincer lasă totuși o pace în suflet și te ajută să suporți ceea ce este imposibil de schimbat.
Cel puțin viața a fost mai blândă cu mine — așa mi se pare acum – de când m am resemnat și de când mi am dat seama cât de puțin important este cum îmi merge mie.
Faptul că ceea ce nu poți obține, oricât de mult ai dori și te ai strădui, vine câteodată, pe neașteptate, de la sine, l am aflat curând după aceea cu ajutorul mamei. Îi scriam în fiecare lună și rămăsesem, de câtva timp, fără răspuns de la ea. Dacă i ar fi mers rău aș fi aflat, de aceea nu mă gândeam mult la ea și mi scriam în continuare scrisorile — scurte relatări despre existența mea –cărora le adăugam, de fiecare dată, salutări prietenești pentru domnișoara Schniebel.
Aceste salutări nu mai fuseseră transmise în ultimul timp. Celor două femei le ieșise totul prea bine și nu putuseră face față îndeplinirii dorințelor lor. Mai ales domnișoarei i se urcaseră vremurile bune la cap. Imediat după plecarea mea se instalase triumfătoare la locul victoriei sale și își stabilise locuința în casa noastră. Acum iată că stătea la vechea ei prietenă și verișoară și considera că e o fericire binemeritată, după ani lungi de lipsuri, să i fie îngăduit și ei să se încălzească și să se umfle n pene ca stăpână într o gospodărie impunătoare. Nu că și ar fi luat obiceiuri costisitoare și s ar fi pus pe risipă – trăise prea multă vreme în condiții modeste, pe jumătate în sărăcie. Nu purta nici haine mai bune, nici nu dormea în alt fel de așternuturi; ba mai mult, abia atunci a început să trăiască cumpătat și să facă economii, fiindcă merita – și avea ce economisi. Dar la ceea ce nu voia să renunțe erau puterea și autoritatea. Cele două slujnice trebuiau să asculte de ea nu mai puțin decât de mama; și știa, de asemenea, cum să se poarte ca o stăpână față de servitori, meșteșugari, poștași. Dar cum patimile nu pot fi stinse prin împliniri, încetul cu încetul și a extins pofta de a conduce și asupra unor lucruri în privința cărora mama era mai puțin dispusă să cedeze. Voia să știe că vizitele pe care le primea mamă o priveau la fel de mult și pe ea și nu suporta să nu fie de față când cealaltă primea musafiri. Voia ca din scrisori, mai cu seamă din cele de la mine, să nu i fie aduse le cunoștință doar anumite pasaje, ci să le citească ea însăși. Și, în cele din urmă, a descoperit că în casa mamei mele unele lucruri nu erau ținute, îngrijite și conduse așa cum credea ea că se cuvine. Înainte de toate i se părea că supravegherea servitorilor nu era destul de severă. Dacă o slujnică nu era acasă seara, dacă o alta stătea prea mult de vorbă cu poștașul, dacă bucătăreasa cerea o duminică liberă, ea critica cât se poate de aspru îngăduința mamei și îi ținea lungi discursuri despre felul în care trebuie condusă o gospodărie. Apoi o durea amarnic să vadă cât de des și cât de grosolan erau încălcate regulile cumpătării. Ba erau aduși prea mulți cărbuni în casă, ba erau prea multe ouă în socotelile făcute de bucătăreasă! Cu seriozitate și zel a început să înfrunte aceste nereguli și, de aici, a pornit dezbinarea celor două prietene.
Mama trecuse cu vederea, fără împotrivire, tot ce se întâmplase până atunci, chiar dacă nu fusese de acord cu toate și era dezamăgită, în unele privințe, de prietena ei, fiindcă, probabil, își închipuise cu totul altfel relațiile cu ea. Acum însă, când vechi și respectabile obiceiuri ale casei erau puse în primejdie, când tihna sa zilnică și pacea căminului începuseră să aibă de suferit, nu și a mai putut reține obiecțiile și a devenit mai fermă, nefiind în stare, firește, să și egaleze prietena. Au fost discuții și mici certuri, ca între prietene, iar când bucătăreasa a vrut să plece și mama a reușit s o oprească doar cu trudă și cu multe promisiuni,
ba chiar cu scuze, problema deținerii puterii în casă a început să ducă la un adevărat război.
Domnișoara Schniebel, mândră de cunoștințele sale, de experiența sa, de cumpătarea și virtuțile sale gospodărești, nu putea accepta că pentru toate aceste calități nu i se arăta recunoștință; simțea în așa măsură că are dreptate încât nu s a mai putut abține să nu aducă o critică felului în care fusese condusă gospodăria până atunci – o dojană privind talentul de gospodină al mamei – și să nu și arate disprețul plin de compătimire pentru obiceiurile și rânduielile întregii case. Atunci stăpâna casei a început sa vorbească despre tata, sub a cărui conducere și după al cărui fel de a fi, ani de a rândul, toate merseseră bine. El nu suportase meschinăria și cumpătarea plină de spaime, le dăduse servitorilor libertate și drepturi, urâse gâlceava dintre slujitoare și posomorala. Însă când mama a adus vorba despre el, omul pe care și ea avusese înainte de ce să l critice uneori, dar care, după moarte, devenise un sfânt, domnișoara Schniebel n a mai putut răbda și i a adus aminte, înțepată, că ea avusese, încă de multă vreme, părerea ei despre răposat și că și o spusese deja și că acum credea că ar fi timpul să se pună capăt vechilor neglijențe și să fie lăsată să domnească rațiunea. Că ea doar din dorința de a o cruța pe prietena ei nu voise să se atingă de amintirea celui plecat întru veșnicie; dar fiindcă toate astea îl priveau pe el trebuia să spună deschis că, fără îndoială, fostul stăpân era vinovat de unele nereguli din casă, și că ea nu vedea pentru ce lucrurile ar fi trebuit să rămână și pe mai departe la fel, acum că aveau mână liberă.
Asta a fost pentru mama o palmă peste față, pe care nu i a iertat o verișoarei sale. Înainte fusese o necesitate și o plăcere pentru ea să se mai plângă, din când în când, în discuțiile cu confidenta ei și să i găsească ceva cusururi stăpânului casei; acum însă nu suporta nici cea mai mică umbră pe imaginea lui idealizată și a început să considere revoluția care se vestea în casă nu numai deranjantă ci, înainte de toate, ca un păcat față de răposat.
Așa se desfășurară lucrurile fără ca eu să aflu ceva. Când mama m a lăsat să întrezăresc într o scrisoare, pentru prima oară, discordia din colivie, chiar dacă o făcea pe ocolite și cu multă precauție, mi a venit să râd. În următoarea epistolă am omis salutările adresate fecioarei, dar n am luat în serios aluziile și m am gândit că femeile vor ajunge mai ușor la o înțelegere fără ajutorul meu. De asemenea s a mai întâmplat ceva, care m a preocupat mult mai mult.
Venise luna octombrie și gândul la apropiata căsătorie a lui Gertrud nu mi mai dădea pace. Nu mai fusesem acolo în vizită și n o mai revăzusem. Mă gândeam să reiau legătura cu tatăl ei după nuntă, după ce ar fi plecat. De asemenea speram ca între ea și mine, cu timpul, să se restabilească o relație bună, prietenească; fuseserăm mult prea apropiați pentru a putea șterge, pur și simplu, trecutul. Numai că încă îmi lipsea curajul pentru o întâlnire, pe care ea, așa cum o știam, n ar fi evitat o.
Atunci, într o zi, mi a bătut cineva la ușă, într un fel bine cunoscut. Plin de presimțiri și derutat am sărit și am deschis, și în fața mea stătea Muoth care îmi întindea mâna.
— Muoth! am exclamat și i am ținut mâna strâns, și nu l am putut privi în ochi, fără ca totul să se trezească în mine și să mă doară. Am revăzut scrisoarea pe masa sa, scrisoarea cu scrisul lui Gertrud, și m am revăzut luându mi rămas bun și alegând moartea. Acum era în fața mea și mă privea atent. Era ceva mai slab, dar frumos și mândru ca de obicei.
— Nu mă așteptasem să vii, am spus încet.
— Așa? Am aflat deja că n ai mai fost la Gertrud. În ce mă privește, fie — să nu vorbim despre asta! Sunt aici pentru a vedea ce mai faci și cum îți mai merge cu lucrul. Ce mai e cu opera?
— E gata. Dar mai întâi, ce face Gertrud?
— Bine. Nu peste mult timp avem nunta.
— Știu.
— Da. Nu i faci o vizită curând?
— Ba da, mai târziu. Vreau sa văd dacă îi merge bine cu tine.
— Hm...
— Heinrich, iartă mă, dar trebuie să mă gândesc câteodată la Lotte, cu care te ai purtat rău și pe care ai bătut o.
— Las o pe Lotte! Așa i trebuia. Nici o femeie nu este lovită, dacă nu vrea.
— Așa i. Opera, deci. Nu știu încă unde s o dau mai întâi. Ar trebui să fie o scenă bună, dar mă întreb dacă va fi acceptată.
— O să fie. Voiam să vorbesc cu tine despre asta. Adu o la München! Probabil că va fi acceptată, lumea se interesează de tine și la nevoie garantez eu pentru ea. Aș vrea foarte mult ca nimeni să nu cânte rolul înaintea mea.
Asta m a ajutat. M am învoit bucuros și am promis să mă ocup cât de curând de copii. Am discutat tot felul de amănunte și am continuat să vorbim cu stânjeneală, ca și cum ar fi fost lucruri extrem de importante, dar, de fapt, nu voiam altceva decât să treacă timpul și să închidem ochii în fața prăpastiei care se căscase între noi. Muoth a fost cel care și a luat inima n dinți.
— Mai ții minte cum m ai luat atunci la familia Imthor? A trecut un an, zise el.
— Îmi aduc aminte, am răspuns, și nu i nevoie să mi reamintești. Mai bine du te!
— Nu, prietene. Deci îți aduci aminte. Ei, dacă atunci o iubeai deja pe fata, pentru ce nu mi ai spus nici o vorbă? De ce nu mi ai spus: las o în pace, lasămi o mie! Ar fi fost destul, aș fi înțeles chiar și o aluzie.
— N aveam voie.
— N aveai voie? De ce? Cine ți a cerut să privești și să ți ții gura până ce a fost prea târziu?
— Nu puteam ști daca mă iubește. Și chiar și așa – dacă pe tine te iubește mai mult, n am ce face.
— Copilării! Poate că ar fi fost mai fericită cu tine! Doar fiecare are dreptul să cucerească pentru sine o femeie. Și daca tu mi ai fi spus, chiar de la început, vreun cuvânt, dacă mi ai fi făcut cel mai mic semn, m aș fi retras. După aceea a fost, firește, prea târziu.
Pentru mine discuția era neplăcută.
— Eu văd altfel lucrurile, i am spus, iar tu poți fi mulțumit, nu i așa? Deci lasă mă n pace! Transmite i un salut și am să vă vizitez la München.
— Nu vrei să vii la nuntă?
— Nu, Muoth, ar fi lipsit de gust Dar – vă cununați la biserică?
— Firește, la catedrală.
— Asta îmi place. Am ceva pentru această ocazie, un preludiu de orgă. Nici o grijă, e foarte scurt.
— Ești un om de treabă! La naiba, ce ghinion am cu tine!
— Cred că noroc ar trebui să spui, Muoth.
— Bine, să nu ne certam. Trebuie să plec acum, mai sunt lucruri de cumpărat și Dumnezeu mai știe ce de făcut. Opera ai s o trimiți curând, nu i așa? Trimite-mi o mie, am s o duc eu însumi bătrânului nostru. Da, și înainte de a mă însura, să mai petrecem o dată, noi doi, o seară împreună. Mâine, poate? – Bun, la revedere!
Iarăși mă vedeam prins în vechiul cerc și mi am petrecut noaptea cu gânduri care mi au trecut de sute de ori prin minte și cu suferințe simțite de sute de ori. În ziua următoare m am dus la un organist pe care l cunoșteam și l am rugat să preia preludiul compus de mine pentru nunta lui Muoth. După amiază am trecut cu Teiser, pentru ultima oară, prin toată uvertura. Și seara am fost la hotelul lui Muoth.
Am găsit o încăpere pregătită pentru noi, cu foc în cămin și lumină de lumânări, o masă așternută cu alb, cu flori și cu tacâmuri de argint și pe Muoth, care mă aștepta.
— Așa, băiete, a exclamat, acum vom sărbători, luându ne rămas bun, mai mult pentru mine decât pentru tine. Gertrud te salută, vom bea astăzi în sănătatea ei.
Ne am umplut paharele și am băut în tăcere.
— Așa, acum ne vom gândi doar la noi. Tinerețea se apropie de asfințit, dragul meu, nu simți și tu? Se zice c ar fi partea cea mai frumoasă din viață. Sper că este o născocire, ca și alte asemenea cugetări. Ce e mai bun abia trebuie să urmeze, altfel totul n ar mai merita osteneala. Când opera ta va fi jucată, vom mai vorbi despre asta.
Am mâncat în tihnă și am băut un vin greu de Rin; după aceea, ne am retras cu țigări de foi și cu șampanie în fotoliile de colț, adinei, și, timp de o oră, vremurile de altădată au revenit, și pentru el și pentru mine, cu pofta lor vorbăreață de făcut planuri și de flecăreală, ne am privit gânditori și fără griji, cu sinceritate, și am fost mulțumiți unul de celălalt. In astfel de ceasuri, Heinrich era mai binevoitor și mai delicat ca de obicei, știa cât de repede trece o astfel de dispoziție și o ocrotea cu grijă cât mai mult timp cu putință. Cu voce domoală, zâmbind, a vorbit despre München, a povestit mici istorioare din viața teatrală și a folosit vechea și deosebita sa artă de a zugrăvi oameni și situații în cuvinte scurte și clare.
După ce i a înfățișat în acest chip, în joacă și cu finețe, dar fără răutate, pe un dirijor, pe socrul său și pe alții, i am închinat un pahar și l am întrebat:
— Ei, și despre mine ce spui? Ai și pentru oameni ca mine o formulă?
— O, da, a încuviințat el liniștit și și a îndreptat ochii întunecați spre mine. Tu ești în toate privințele tipul artistului. Un artist nu este, așa cum zic filistinii, un domn vesel care, de prea multă exuberanță, trântește din când în când câte o operă, ci este, din păcate, de cele mai multe ori, un amărât pe care îl sufocă o bogăție inutilă și de aceea trebuie să dea ceva de la el. Legenda despre artistul fericit n are nici un temei, e numai o scorneală filistină. Veselul Mozart s a ținut pe picioare cu șampanie și de aceea a suferit de foame; iar motivul pentru care Beethoven nu și a luat viața încă în tinerețe și în loc de asta a scris atâtea lucruri minunate nu l știe nimeni. Un artist adevărat trebuie să fie nefericit în viață. Când îi este foame și și desface traista, înăuntru nu găsește decât perle!
— Da, atunci când dorești puțină bucurie și căldură și vrei să iei și tu parte la viață, bineînțeles că o duzină de opere și de trio uri și de altele asemenea nu ți sunt de mare folos.
— Te cred. Un astfel de ceas, petrecut la un vin, cu un prieten, dacă ai unul, și o sporovăială plăcută despre viața asta ciudată, ăsta este de fapt cel mai bun lucru pe care l poți avea. Așa trebuie să fie, și noi trebuie să ne bucurăm că totuși avem asta. Cât de mult meșterește un nenorocit la o rachetă pentru jocuri de artificii și bucuria lui durează apoi mai puțin de un minut! Așa că trebuie să aduni cu chibzuială bucurie și pace sufletească și un cuget curat pentru ca, din când în când, să ajungă pentru un ceas plăcut. Noroc, prietene!
De fapt, nu eram deloc de acord cu filozofia lui, dar ce mă privea? Îmi făcea bine să am parte de o astfel de seară cu prietenul pe care mă temusem că trebuie să l pierd și care nu mai fusese, nici el, sigur de mine și am trimis, gânditor, un salut înapoi, spre timpul care trecuse, care era încă atât de aproape și care, totuși, îmi cuprindea toată tinerețea, a cărei lipsă de griji și candoare nu se mai puteau întoarce.
Am terminat devreme și Muoth s a oferit să meargă cu mine până acasă. Eu însă i am cerut să rămână. Știam că nu merge cu plăcere cu mine pe stradă – șchiopătatul care mă împiedică la mers îl deranja și îl făcea posac. El nu putea face sacrificii, iar cele mai mici sunt adesea și cele mai grele.
Eram încântat de mica mea piesă pentru orgă. Eră un fel de preludiu și, pentru mine, o desprindere de ceea ce fusese, o mulțumire și o urare de fericire către miri și un ecou al frumoaselor vremuri de prietenie cu ea și cu el.
În ziua nunții am sosit devreme la biserică și am privit festivitatea pe ascuns, de sus de la orgă. Când organistul a cântat mica mea compoziție, Gertrud a privit în sus și a făcut un semn de încuviințare mirelui său. Nu o mai văzusem în timpul din urmă; în rochia albă părea și mai înaltă și mai zveltă și a mers, fermecător de gravă, pe cărarea îngustă, împodobită, până la altar, alături de bărbatul care pășea mândru și drept. Totul ar fi arătat mai puțin bine și mai puțin impunător dacă în locul lui, pe acest drum solemn, aș fi mers eu, infirm și strâmb.



CAPITOLUL AL ȘAPTELEA

Toate fuseseră dinainte în așa fel rânduite încât să nu mă gândesc prea mult la nunta prietenilor mei și să nu mi las gândurile și dorințele și chinurile s o apuce pe acest drum.
La mama nu mă mai gândisem în acele zile. Știam din ultima ei scrisoare că tihna și pacea din casă nu erau prea grozave, însă nu aveam nici motive și nici chef să mă amestec în cearta celor două doamne, ci, cu oarecare bucurie răutăcioasă, am lăsat lucrurile așa cum erau, rezolvarea lor neavând nevoie de judecata mea. Scrisesem de atunci, fără să fi primit vreun răspuns, și avusesem destulă treabă cu obținerea și verificarea copiilor pentru operă ca să mi mai fac probleme din pricina domnișoarei Schniebel.
Atunci a sosit o scrisoare de la mama care m a uimit chiar și prin dimensiunile sale cu totul neobișnuite. Era un amănunțit act de acuzare a celei cu care împărțea locuința, din care am aflat exact toate delictele acesteia împotriva liniștii din casă și din sufletul bunei mele mame. Îi venea greu să mi scrie toate astea și o făcea cu demnitate și cu precauție, atâta doar că era o mică recunoaștere a amăgirii în care trăise în ceea ce o privea pe prietena și verișoara ei. Mama nu numai că găsea cu totul îndreptățită aversiunea mea și a răposatului meu tată față de demoazela Schniebel, dar acum era gata chiar să vândă casa, în cazul în care aș mai fi dorit acest lucru, și să locuiască în altă parte, și toate astea numai pentru a scăpa de Schniebel.
„Ar fi bine, poate, dacă ai veni tu însuți. Mai ales că Lucie știe deja ce gândesc și ce planuri am, a simțit foarte repede; însă
Încordarea este prea mare între noi pentru a i putea spune ceea ce trebuie așa cum se cuvine. Nu vrea să înțeleagă aluziile mele că aș prefera să fiu iarăși singură în casă și că m aș putea lipsi de ea, iar o ceartă deschisă nu doresc. Știu că ar încerca să mă rănească și că s ar împotrivi din toate puterile dacă i aș cere deschis să plece. Așa că este mai bine să vii și să faci ordine. Nu vreau să fie scandal și ea nu trebuie să fie nedreptățită, dar e nevoie să i se spună limpede și fără ocol."
Aș fi fost gata să și omor balaurul dacă mama mi ar fi cerut o. M am pregătit de călătorie cu mare plăcere și am plecat cât mai iute spre casă. Acolo am observat, firește, chiar de la intrarea în vechea noastră casă, că domnea un alt spirit. Mai cu seamă salonul mare și plăcut căpătase o înfățișare posacă, neprimitoare, apăsătoare și sărăcăcioasă; totul arăta ca și cum ar fi fost păzit cu mare osteneală și pus la cruțare; pe podeaua veche, solidă, erau așternute așa zisele preșuri, lungi fâșii triste, dintr un material ieftin și urât, pentru a proteja scândurile și a nu face risipă la spălat. Vechiul pian pătrat, care stătea nefolosit de ani de zile în salon, era de asemenea înveșmântat într o astfel de învelitoare de protecție și cu toate că mama pregătise ceai și prăjituri în cinstea venirii mele și încercase să facă totul puțin mai plăcut, mirosea atât de intens a sărăcie de fată bătrână și a naftalină, încât i am zâmbit mamei chiar când m a întâmpinat și am strâmbat din nas și ea a înțeles imediat.
Nici nu m am așezat bine, că balaurul a și intrat, a luat o la trap spre mine călcând pe preșuri și a așteptat să i prezint omagiile, lucru pe care l am și făcut, fără zgârcenie. Am întrebat o cu de amănuntul despre starea sănătății sale și i am cerut scuze pentru casa aceasta veche care, poate, nu i oferea tot confortul cu care era obișnuită. Vorbind fără a ține cont de mama, și a asumat rolul de stăpână, s a ocupat de ceai, mi a întors cu mare zel politețurile și părea într adevăr măgulită, dar totuși speriată și bănuitoare din cauza bunăvoinței mele exagerate. Simțise trădarea plutind în aer, dar era nevoită să păstreze un ton agreabil și să și desfășoare întreaga rezervă de amabilități răsuflate. Ne am trecut timpul cu tot felul de dovezi de smerenie și prețuire până la sosirea serii; ne am urat, din inimă, somn dulce și ne am despărțit ca niște diplomați de școală veche. Cred totuși că arătarea a dormit foarte puțin în acea noapte, în ciuda momelii aruncate de mine, în vreme ce eu m am odihnit mulțumit, iar biata mea mamă, poate după nopți de supărare și amărăciune, a adormit în propria sa casă, pentru prima oară după multă vreme, cu sentimente neștirbite de stăpână.
În dimineața următoare, la micul dejun, a reînceput același joc plin de grație. Mama care, cu o seară înainte, ascultase doar într o tăcere încordată, lua și ea parte cu încântare la discuție și împreună ne am purtat cu Schniebel cu o amabilitate și o delicatețe care o punea în încurcătură, ba chiar o întrista, fiindcă își dădea prea bine seama că la mama asemenea vorbe nu porneau din inimă. Aproape că mi s ar fi făcut milă de fata bătrână văzând cât de temătoare devenise, cum încerca să se facă cât mai neînsemnată, cum lăuda și încuviința totul; numai că m am gândit la slujnica alungată, la bucătăreasa vizibil nemulțumită, care rămăsese numai de dragul mamei, m am gândit la pianul cusut în pânză și la mirosul trist, meschin din casa părintească, odinioară atât de veselă, și m am ținut tare.
După masă am rugat o pe mama să se întindă puțin, și am rămas singur cu verișoara ei.
— Obișnuiți cumva să dormiți după masă? am întrebat o politicos. Atunci n aș vrea să vă deranjez. Aș avea ceva de vorbit cu dumneavoastră, dar graba nu i atât de mare.
— O, vă rog, nu dorm niciodată în timpul zilei. Slavă Domnului, nu sunt încă atât de bătrână. Vă stau întru totul la dispoziție.
— Vă mulțumesc, stimată domnișoară. Voiam să vă mulțumesc pentru bunăvoința pe care ați dovedit o față de mama mea. Altfel ar fi fost totuși prea singură în casa goală. Ei, de acum totul va fi altfel.
— Cum? a strigat ea sărind în sus. Ce va fi altfel?
— Încă nu știți? Mama s a hotărât să mi îndeplinească, în sfârșit, vechea dorință și să se mute la mine. Și nu putem, firește, să lăsăm casa să stea nelocuită. Așa că, în curând, va fi pusă în vânzare.
Domnișoara mă privea țintă, buimăcită.
— Da, și mie îmi pare rău, am continuat cu regret. Ei, dar pentru dumneavoastră tot acest timp a fost totuși obositor. Ați purtat de grijă întregii case cu atâta bunăvoință și atenție, încât nici nu vă pot mulțumi îndeajuns.
— Dar eu, eu ce să...unde să...
— Ei, doar se va găsi ceva. Trebuie să vă căutați o altă locuință, bineînțeles că nu e chiar mare grabă. Și dumneavoastră o să vă bucurați când totul va fi mai liniștit.
Se ridicase în picioare. Tonul său era încă politicos, însă îngrijorător de ascuțit.
— Nu știu ce să spun, a strigat revoltată. Mama dumneavoastră, domnule, mi a promis că mă va lăsa să locuiesc aici. A fost o învoială definitivă; iar acum, după ce am avut grijă de casă și am ajutat o pe mama dumneavoastră în toate, acum sunt aruncată în stradă!
A început să plângă cu sughițuri și a dat să fugă. Am oprit o totuși, prinzând o de mână sfrijită, și am așezat o din nou în fotoliu.
— Nu e chiar atât de rău, i am spus zâmbind. Faptul că mama dorește să se mute de aici schimbă întrucâtva situația. În afară de asta, vânzarea casei a fost hotărâtă de mine și nu de ea, fiindcă eu sunt proprietarul. Mama vă cere să nu fiți prea modestă la căutarea unei locuințe și s o lăsați pe ea să aibă grijă ca totul să fie bine. Așa vă va fi mai comod ca până acum și rămâneți totuși, într o oarecare măsură, musafira ei.
Au început atunci așteptatele proteste, mândria, plânsul, îngâmfarea amestecate cu rugăminți și, în cele din urmă, nefericita și a dat seama că cel mai bine era să cedeze. S a retras în camera ei și n a apărut nici la cafea. Mama a fost de părere să i o trimitem în cameră, dar, după toate politețurile, am vrut să am și eu partea mea de răzbunare și am lăsat o pe domnișoara Schniebel s o țină tot așa cu încăpățânarea până seara, când a apărut la masă, tăcută și morocănoasă, dar fără să întârzie.
— Mâine, din păcate, sunt nevoit să plec iarăși la R, am spus în timpul cinei. Dacă ai nevoie de mine, mamă, pot să vin repede încoace, oricând.
Spunând acestea n am privit o pe mama, ci pe verișoara ei, și ea și a dat seama ce voiam să spun. Despărțirea de ea a fost scurtă și, din partea mea, aproape prietenoasă.
— Fiule, mi a zis mama după aceea, ai procedat bine și trebuie să ți mulțumesc. Nu vrei să mi cânți ceva din opera ta?
N am ajuns s o fac, însă un zid fusese străpuns și femeia vârstnică și cu mine începuserăm să ne înțelegem. Asta era partea cea mai bună a lucrurilor. Acum avea încredere în mine și mă bucuram la gândul că, în curând, vom avea împreună o mică gospodărie a noastră și că nu voi mai fi fără un cămin. Am plecat mulțumit, am lăsat vorbă să se transmită salutări bătrânei domnișoare și, după întoarcerea în R., am început să umblu ici și colo, unde erau mici locuințe drăguțe de închiriat. Teiser m a ajutat și de cele mai multe ori ne a însoțit și sora lui; amândoi se bucurau împreună cu mine și sperau că cele două mici familii vor duce un trai bun împreună.
Între timp, opera mea plecase la München. După două luni, cu puțin înainte de sosirea mamei, Muoth mi a scris că fusese acceptată, dar că nu mai putea fi pusă în lucru în acest sezon. Totuși spectacolul trebuia să aibă loc la începutul iernii următoare. Astfel aveam o veste bună pentru mama, iar Teiser, când a aflat o, a pregătit o serbare cu dansuri de bucurie.
Mama a plâns când s a mutat în drăguța noastră locuință cu grădină și a zis că nu e bine să ți schimbi locul la bătrânețe. Eu însă am fost de părere că era foarte bine, la fel și cei doi Teiser, iar Brigitte i a stat mamei la îndemână și a ajutat o, de ți era mai mare dragul. Fata avea puține cunoștințe în oraș și, în timp ce fratele ei era la teatru, stătuse de multe ori singură acasă, ceea ce, e drept, nu se vedea. Acum venea adesea la noi ajutându ne să punem totul în ordine și să ne acomodăm, dar mai ales să ne obișnuim, mama și cu mine, cu drumul anevoios spre o conviețuire calmă și plină de afecțiune. A știut să i explice femeii în vârstă când aveam nevoie de liniște și trebuia să fiu singur; apoi sărea în ajutorul meu, și mi a lămurit unele nevoi și dorințe ale mamei, pe care nu le ghicisem niciodată, iar mama nu mi le ar fi spus niciodată. Astfel, curând, au existat un cămin și o pace a căminului – altfel și mai modest decât îmi imaginasem înainte și totuși plăcut și destul de frumos pentru cineva care obținuse singur toate acestea.
Acum i am făcut mamei cunoștință cu muzica mea. Nu i plăcea totul, și de cele mai multe ori nu spunea nimic, însă vedea și era convinsă că nu este amuzament și joacă, ci muncă și lucru intens, și a descoperit, spre uimirea ei, că viața noastră de muzicanți, pe care și o închipuise în mare măsură ca o acrobație pe sârmă, nu era întru nimic mai puțin așezată și destoinică decât cea pe care o dusese răposatul tata. Acum puteam vorbi cu mai multă ușurință despre el și cu timpul am auzit mii de istorii despre el și despre ea, despre bunici și despre propria mea copilărie. Trecutul și familia au devenit apropiate și interesante, nu m am mai simțit ca unul care nu făcea parte din cerc. Mama a învățat, în schimb, să mă lase în voia mea și să aibă încredere în mine, chiar și atunci când lucram și mă izolam sau deveneam iritabil. O dusese foarte bine cu tata și cu atât mai aspru fusese examenul timpului petrecut cu domnișoara Schniebel; acum începea să aibă din nou încredere și, treptat, a încetat să mai vorbească despre bătrânețe și despre însingurare.
În această tihnă și fericire modestă, suferința și nemulțumirea în care trăisem atâta vreme au dispărut în adâncuri. Însă n au pierit cu totul, ci zăboveau încă nestinse, în străfundurile sufletului meu, mă priveau întrebător în unele nopți și și păstrau drepturile. Cu cât mai mult părea să se fi scufundat trecutul, cu atât mai limpede era imaginea iubirii și a suferinței mele, care urca spre mine, mă însoțea și era glasul tăcut al aducerii aminte.
Uneori crezusem că știu ce este iubirea. Încă în timpul adolescenței, când o adoram orbește pe drăgălașa și ușuratica Liddy, crezusem că iubirea mi e cunoscută. Apoi s a întâmplat iarăși, când am văzut o pentru prima oară pe Gertrud și am simțit că ea ar fi răspunsul la întrebările mele și mângâierea pentru întunecatele mele dorințe; apoi din nou, când a început chinul și când prietenia și seninătatea au devenit patimă și întuneric și, în cele din urmă, atunci când am pierdut o. Însă iubirea a rămas și m a însoțit tot timpul, și am știut că nu voi mai putea urma niciodată, cu patimă, o femeie și nici dori sărutul unei femei, de când Gertrud era în inima mea.
Tatăl ei, pe care îl vizitam din când în când, părea să știe acum ce mă lega de ea. M a rugat să i dau preludiul pe care îl scrisesem pentru nuntă și îmi arăta o blândă bunăvoință. Probabil că simțea cât de mult îmi plăcea să aflu noutăți despre ea și cât de greu îmi era să pun întrebări și îmi povestea multe din scrisorile ei. De multe ori, în ele, era vorba și despre mine, îndeosebi despre opera mea. Scria că pentru rolul de soprană fusese găsită o cântăreață bună și că era bucuroasă să asculte, în sfârșit, în întregime, lucrarea atât de bine cunoscută ei. Se bucura, de asemenea, că o aveam pe mama lângă mine. Ce scria despre Muoth, nu știu.
Viața mea se desfășura liniștită, torentele din străfunduri nu mai răzbăteau la suprafață. Lucram la o mesă și în cap aveam un oratoriu, la care îmi mai lipsea textul. Când eram nevoit să mă gândesc la operă, ea era ca o lume străină mie. Muzica mea pornise pe alte căi, devenise mai simplă și mai reținută, trebuia să aline și nu să tulbure.
În această perioadă, frații Teiser mi au fost de mare preț. Ne vedeam aproape zilnic, citeam, făceam muzică, mergeam împreună la plimbare, făceam petreceri și excursii împreună. Numai în timpul verii, fiindcă n am vrut să i stânjenesc pe vajnicii drumeți, ne am despărțit pentru câteva săptămâni. Cei doi Teiser au cutreierat iarăși drumurile din Tirol și Vorarlberg și au trimis mici cutii cu flori de colț; eu, în schimb, o dusesem pe mama la rudele ei din nordul Germaniei, unde fusese invitată de ani de zile și rămăsesem la Marea Nordului. Acolo auzeam zi și noapte vechiul cântec al mării și în aerul aspru și proaspăt de mare îmi urmăream gândurile și melodiile. Aici am găsit curajul de a i scrie pentru prima oară lui Gertrud la München — nu doamnei Muoth, ci prietenei mele Gertrud, căreia i am povestit despre muzica mea și despre visele mele. Poate o bucură, m am gândit, și poate că nu i strică o încurajare și salutul unui prieten. Fiindcă, împotriva voinței mele, eram nevoit să nu am încredere în prietenul meu Muoth și să fiu mereu puțin îngrijorat pentru Gertrud. Îl cunoșteam prea bine – un melancolic nevindecabil, obișnuit să și trăiască capriciile și să nu jertfească nimic, pe care porniri obscure îl târau punând stăpânire pe el și care, în ceasurile sale de meditații, își privea propria viață ca pe o tragedie. Dacă însingurarea și credința că nu ești înțeles sunt într adevăr o boală, așa cum spusese bunul domn Lohe, atunci Muoth suferea de această boală mai mult ca oricine altcineva.
Totuși n am aflat nimic despre el, scrisori nu scria. Și Gertrud mi a răspuns doar cu o scurtă mulțumire și cu invitația de a veni la începutul toamnei la München, unde, chiar de la deschiderea stagiunii, urma să continue studiul operei mele.
La începutul lui septembrie, după ce ne am întors cu toții în oraș și la traiul nostru obișnuit, ne am întâlnit într o seară în locuința mea, pentru a parcurge împreună lucrările mele din timpul verii. Piesa cea mai importantă era o scurtă compoziție lirică pentru două viori și pian. Pe asta am cântat o. Brigitte Teiser ședea la pian – pe deasupra partiturii îi puteam vedea capul cu coroana grea a cozilor blonde, ale căror contururi străluceau ca aurul în lumina luminărilor. Fratele ei stătea lângă ea și cânta vioara întâi. Era o muzică simplă, asemănătoare cu cea a unui lied, ușor plângătoare, care se topea ca amurgul de vară, nici veselă nici tristă, ci plutind pierdut în înserare, asemenea unui nor, a cărui strălucire pălește după apusul soarelui. Această mică lucrare le a plăcut celor doi și mai cu seamă lui Brigitte. Obișnuia să nu spună decât rareori ceva despre muzica mea și se purta cu un fel de venerație feciorelnică, privindu mă doar cu admirație, fiindcă mă considera un mare maestru. În ziua aceea și a făcut curaj și mi a arătat cât de mult îi plăcea. M a privit radioasă cu ochii ei albaștri și a încuviințat din cap, iar lumina a început să joace pe cozile ei blonde. Era foarte drăguță, aproape frumoasă.
Pentru a i face o bucurie i am luat partitura pentru pian și am scris cu creionul, deasupra notelor, o dedicație – „Prietenei mele Brigitte Teiser" – și i am dat o înapoi.
— Aceste cuvinte să rămână pentru totdeauna deasupra micului cântec, i am spus curtenitor și am făcut o plecăciune. A citit dedicația înroșindu se încet, mi a întins mâna mică, puternică și, deodată, ochii i s au umplut de lacrimi.
— Vorbiți serios? a întrebat încet.
— Așa va fi, am râs. Și găsesc că această bucată vi se potrivește foarte bine, domnișoară Brigitte.
Privirea ei, încă înecată în lacrimi, m a uimit, într atât era de gravă și de feminină. Totuși nu i am mai dat importanță în continuare, Teiser a pus vioara deoparte și mama, care îi cunoștea deja obiceiurile, a turnat vinul în pahare. Conversația s a însuflețit, ne am certat cu privire la o nouă operetă, care fusese jucată cu câteva săptămâni înainte, și mica întâmplare cu Brigitte mi a revenit în minte abia seara târziu, când cei doi și au luat rămas bun și când ea m a privit în ochi cu o ciudată neliniște.
Între timp, la München, opera mea intrase în studiu. Întrucât rolul principal, care îi revenea lui Muoth, era pe mâinile cele mai bune, iar Gertrud o lăudase și pe soprană, orchestra și corurile au devenit preocuparea mea principală. Am lăsat o pe mama în grija prietenilor și am plecat la München.
În dimineața care a urmat sosirii mele, am străbătut străzile largi, frumoase, îndreptându mă spre Schwabing și spre casa retrasă în care locuia Muoth. Opera o uitasem cu totul, mă gândeam numai la el și la Gertrud și la cum îi voi găsi. Trăsura s a oprit pe o stradă laterală, aproape rurală, în fața unei case mici, înconjurată de copaci tomnatici; frunze galbene de arțar erau strânse în grămezi de o parte și de alta a drumului. Am intrat cu o strângere de inimă; casa avea un aer tihnit, seniorial, un slujitor mi a luat mantaua.
În încăperea mare, în care am fost condus, am recunoscut două dintre vechile picturi din casa Imthor, care fuseseră aduse aici. Pe un alt perete atârna un tablou nou al lui Muoth, pictat la Miinchen, și în vreme ce l priveam a intrat Gertrud.
Când am privit o în ochi, după atât de multă vreme, inima a început să mi bată mai tare. Mi a zâmbit, chipul ei era schimbat, mai sever și mai matur, totuși la fel de prietenos ca pe vremuri, și mi a întins bucuroasa mâna.
— Vă merge bine? m a întrebat binevoitoare. Ați mai îmbătrânit, dar arătați bine. Vă așteptăm de multă vreme.
M a întrebat de toți prietenii, de tatăl ei, de mama și, după ce s a mai încălzit și a uitat de primul moment de sfială, a început să arate la fel ca înainte. Pe nesimțite mi a dispărut timiditatea și am vorbit cu ea, așa cum faci cu o bună prietenă, i am povestit despre vara petrecută la mare, despre munca mea, despre cei doi Teiser și în cele din urmă chiar și despre biata domnișoară Schniebel.
— Ei, a exclamat ea, și acum se va juca opera dumneavoastră! Ce bucurie veți avea!
— Da, am răspuns, dar cel mai mult mă bucur totuși că vă voi auzi cântând, o dată, din nou.
A încuviințat din cap
— Și eu mă bucur. Cânt mult, însă aproape numai pentru mine. Vom cânta toate liedurile dumneavoastră, sunt tot timpul la îndemână și n ajunge să se pună praful pe ele. Rămâneți aici la masă, soțul meu trebuie să vină curând și poate să vă conducă după amiază la dirijor.
Am mers în camera de muzică, m am așezat la pian și ea mi a cântat liedurile de pe vremuri, încât am devenit mai tăcut și mi a venit greu să mi păstrez voia bună. Vocea ei devenise mai matură și mai plină, însă se înălța la fel de ușoară și de liberă ca întotdeauna și mi a pătruns în inimă o dată cu amintirea celor mai bune zile din viața mea, încât am rămas ca vrăjit deasupra clapelor și am cântat încet vechile note și, pentru câteva clipe, ascultând cu ochii închiși, n am mai putut face nici o deosebire între acum și înainte. Nu era ea a mea și a vieții mele? Nu eram apropiați ca frații și ca niște prieteni uniți? Bineânțeles, cu Muoth cântase cu totul altfel!
Am mai stat sporovăind o vreme, bucuroși și fără să fi avut a ne spune multe, deoarece simțeam că între noi nu era nevoie de nici o explicație. Nu mă gândeam acum cum îi merge ei și cum stau lucrurile între ea și soțul ei — asta puteam să văd și singur mai târziu. În orice caz, nu se abătuse de pe drumul ei și nu și trădase propria ființă – și dacă nu i mergea bine și trebuia să și ducă povara, atunci o făcea cu noblețe și fără amărăciune.
După o oră a venit Heinrich, care aflase deja că sosisem. A început să vorbească imediat despre operă, care părea să fie mai importantă pentru toți ceilalți decât pentru mine. L am întrebat cum îi plăcea și cum se simțea în München.
— Ca peste tot, mi a răspuns serios. Publicul nu mă place fiindcă simte că nu mi pasă de el. Rareori sunt bine primit chiar de la prima reprezentație; de fiecare dată trebuie mai întâi să pun stăpânire pe oameni și să i silesc să mă urmeze. Astfel am succes, fără a fi îndrăgit. Uneori, bineînțeles, cânt mizerabil, trebuie s o mărturisesc. Ei bine, opera ta va fi un succes, poți fi sigur, și pentru tine și pentru mine. Astăzi mergem la dirijor, mâine o invităm pe soprană și pe cine mai vrei tu. Mâine dimineață este și o repetiție pentru orchestră. Cred că vei fi mulțumit.
La masă am putut observa că era neobișnuit de politicos cu Gertrud, ceea ce nu mi a plăcut deloc. Și așa a fost tot timpul cât am stat la München și i am văzut pe amândoi în fiecare zi. Erau o minunată pereche de oameni frumoși și făceau impresie oriunde mergeau. Totuși era o răceală între ei și mi am închipuit că numai tăria și superioritatea sufletească a lui Gertrud îl determinau să transforme astfel această răceală în politețe și să i dea o formă de demnitate. Ea părea că nu s a trezit de multă vreme din patima pentru bărbatul frumos și că mai spera în revenirea profunzimii pierdute a sentimentului. În orice caz, ea era cea care îl obliga și pe el să păstreze forma. Era prea nobilă și prea bună pentru a juca, chiar și față de prieteni, rolul omului dezamăgit și neînțeles și pentru a arăta cuiva suferința ei secretă –chiar dacă mie nu mi a putut o ascunde. Cu toate acestea n ar fi suportat nici de la mine vreo privire sau vreun gest de înțelegere sau de milă, vorbeam și ne purtam ca și cum căsnicia ei ar fi fost netulburată.
Cât timp se putea menține această stare era, firește, discutabil și depindea cu totul de Muoth, al cărui fel imprevizibil de a fi era îmblânzit, pentru prima oară, de o femeie. Îmi părea rău de amândoi, și totuși nu m a mirat prea tare să găsesc această situație. Amândoi cunoscuseră și savuraseră patima și acum nu voiau nici să învețe ce este resemnarea și să poarte amintirea întristătoare a vremurilor bune și nici să găsească drumul către o nouă fericire și o nouă iubire. Poate că un copil i ar fi reunit, nu în deja părăsitele grădini paradisiace ale focului iubirii, ci pentru o nouă voință de a trăi împreună și de a fi împăcați unul cu celălalt. Gertrud avea forța și seninătatea sufletească pentru așa ceva, știam asta. Dacă și Heinrich ar fi găsit o – la asta nu voiam să mă gândesc. Oricât de rău mi ar fi părut pentru ei că marea, frumoasa furtună a primelor văpăi și fericirea de a fi împreună trecuseră, mă bucura totuși buna lor purtare, care își păstrase încă frumusețea și demnitatea, nu numai în fața altora, ci și în relațiile dintre ei.
N am vrut totuși să accept invitația de a locui în casa lui Muoth și el mi a respectat dorința. Am fost zilnic acolo și mi făcea bine să văd că Gertrud se bucura când veneam și că i plăcea să stea de vorbă și să facă muzică cu mine, astfel încât nu eram eu singurul care primeam ceva.
Premiera operei trebuia să aibă loc, în mod sigur, în decembrie. Am rămas două săptămâni acolo, am luat parte la toate repetițiile orchestrei, a trebuit să mai renunț la câte ceva și să mai modific pe alocuri, însă am văzut că opera era pe mâini bune. Mi se părea ciudat să i văd pe cântăreți și cântărețe, violoniști și flautiști, dirijor și cor ocupați cu lucrarea mea, care îmi devenise mie însumi străină și care respira o viață care nu mi mai aparținea.
— Așteaptă numai, spunea Heinrich Muoth câteodată, îndată ai să tragi în piept blestematul aer al faimei. Aproape că ți aș dori să nu fie un succes. Pentru că gloata se va ține scai de tine, vei putea să faci negoț cu zulufi și cu autografe și vei vedea cât de plină de gust și ce binevoitoare este adorația turmei. Deja vorbește toată lumea despre piciorul tău schilod. Așa ceva te face popular!
După repetițiile și probele necesare, am plecat din nou, pentru a reveni abia cu câteva zile înainte de premieră. Teiser nu mai contenea cu întrebările, se gândea la sute de amănunte în ceea ce privește orchestra, pe care abia dacă le luasem în seamă, și privea lucrurile cu mai multă emoție și neliniște decât eu însumi. Când l am invitat să vină la spectacol împreună cu sora lui, a sărit în sus de bucurie. Mama, dimpotrivă, n a vrut să ia parte la călătoria de iarnă și la agitație și asta nu mi a displăcut. Încetul cu ncetul începeam totuși să simt încordarea, și seara aveam nevoie de un pahar cu vin roșu pentru a putea adormi.
Iama a sosit devreme și când, într o dimineață, frații Teiser au venit să mă ia cu trăsura, căsuța noastră și grădina erau acoperite cu un strat gros de zăpadă. Mama mi a făcut semn de rămas bun de la fereastră, trăsura a plecat, și Teiser, înfofolit cu un fular gros, a cântat un cântec de călătorie. În tot timpul lungului drum cu trenul s a purtat ca un băiețandru care pleacă în vacanța de Crăciun, iar drăgălașa Brigitte strălucea și ea de o mulțumire ceva mai pașnică. Eram bucuros să mă aflu în tovărășia lor, fiindcă liniștea mea se dusese și mă îndreptam ca un condamnat către evenimentele zilelor ce urmau.
Lucrul acesta l a observat imediat și Muoth, care ne aștepta la gară.
— Ai trac, tinere, a exclamat el râzând mulțumit. Mulțumesc lui Dumnezeu! Ești totuși un muzician și nu un filozof.
Se părea că are dreptate, fiindcă emoțiile mele au ținut până la spectacol și n am dormit în nopțile acelea. Dintre noi toți doar Muoth era liniștit. Teiser ardea de nerăbdare, a venit la toate repetițiile și nu mai termina cu criticile. La repetiții ședea lângă mine ghemuit și la pândă, bătea ritmul tare, cu pumnul, în locurile mai dificile, lăuda sau scutura din cap.
— Dar aici lipsește un flaut! a strigat atât de tare, chiar la prima repetiție a orchestrei, încât dirijorul s a uitat nemulțumit înspre noi.
— A trebuit să l scoatem, i am zis zâmbind.
— Flautul? Scos? Așa, da' de ce? Așa o porcărie! Fii atent, ăștia îți fac praf toată uvertura!
Mi a venit să râd și a trebuit să l rețin cu forța, într atât de nestăvilit era zelul său. Însă la porțiunea lui preferată din uvertură, unde intrau violele și violoncelele s a lăsat pe spate cu ochii închiși, mi a strâns mâna spasmodic și mi a șoptit, după aceea, rușinat:
— Da, aici mi au dat lacrimile. E al naibii de frumos.
Rolul de soprană nu l auzisem încă. Acum mi se părea ciudat și trist să l ascult interpretat, pentru prima oară, de o voce străină. Cântăreața își făcea treaba bine și i am mulțumit imediat, însă cu inima mă gândeam la după amiezile în care Gertrud cântase aceste cuvinte și am avut un sentiment de nemărturisită, tristă nemulțumire, ca și atunci când ai dat un lucru drag, care îți aparține, și l zărești apoi pentru prima oară în mâini străine.
Pe Gertrud am văzut o de puține ori în acele zile; îmi observa, zâmbind, încordarea și mă lăsa în pace. Îi făcusem o vizită împreună cu frații Teiser și o primise senină și grațioasă pe Brigitte, care se uita cu admirație la frumoasa, distinsa femeie. De atunci fata și a arătat întruna încântarea față de acea femeie frumoasă și a ridicat o în slăvi, fratele său alăturându i se.
Nu mi mai pot aminti exact cele două zile de dinaintea spectacolului, totul fusese răvășit în mine. La asta s au adăugat și alte emoții: un cântăreț a răgușit, un altul era jignit că nu avea un rol mai mare și s a purtat foarte rău la ultimele repetiții, dirijorul, cu cât aveam mai multe de spus, devenea tot mai sobru și mai distant; Muoth mă sprijinea când și când, zâmbea calm în fața întregii agitații și mi era, în această situație, mult mai prețios decât bunul Teiser care sărea încoace și ncolo ca un diavol și avea tot timpul ceva de cârtit. Brigitte mă privea cu venerație, dar și cu oarecare părere de rău, în ceasurile de liniște în care ședeam împreună la hotel, deprimați și destul de tăcuți.
Zilele au trecut și a sosit seara premierei. În vreme ce sala se umplea, am stat în spatele scenei fără a mai putea face ceva sau a da cel mai mărunt sfat. Până la urma m am ținut de Muoth care era deja în costum și care, departe de agitație, golea pe ndelete o jumătate de sticlă de șampanie în vreo cabină sau în vreun colț.
— Vrei și tu un pahar? m a întrebat cu înțelegere.
— Nu, am răspuns. Nu ți dă o stare de agitație?
— Ce? Tevatura de afară? Totdeauna i așa.
— Șampania, vreau să spun.
— O, nu, asta mă liniștește. Beau întotdeauna unul sau două pahare când vreau să fac ceva bine. Acuma însă du te, e timpul.
Am fost condus de către un lacheu până la loja unde i am găsit pe Gertrud și pe frații Teiser, cât și pe un domn important din conducerea teatrului, care m a salutat zâmbind.
La scurt timp după aceea, am auzit cel de al doilea gong și Gertrud m a privit cu prietenie și mi a făcut un semn aprobator cu capul. Teiser, care ședea în spatele meu, m a prins de braț și m a pișcat cu disperare. În sală s a făcut întuneric și din adâncuri, spre mine s a înălțat, solemnă, uvertura mea. Atunci m am mai liniștit.
Acum, în față mi se ridica și răsuna, bine cunoscută și totuși străină, opera mea, care nu mai avea nevoie de mine și avea propria ei viață. Plăcerea și strădania zilelor care trecuseră, speranțele și nopțile fără somn, pasiunea și dorurile acelor vremi mi se înfățișau slobode și în alte veșminte, emoțiile ceasurilor de taină sunau în sală, liber și ademenitor, către o mie de inimi străine. A apărut Muoth și a început întâi mai stăpânit, amplificând apoi și, dăruindu se cu totul, a cântat cu ardoarea sa întunecată, plină de nemulțumire, iar cântăreața i a răspuns cu sunete înalte, plutitoare, luminoase. Apoi a urmat o porțiune pe care o aveam limpede în urechi așa cum o auzisem odată cântată de Gertrud, fiind un omagiu adus ei și o discretă mărturisire a iubirii mele. Mi am întors privirea și m am uitat în ochii ei liniștiți și curați, care m au înțeles și mi au răspuns cu bunăvoință, și, într o clipă, am simțit cum mă atinge, ca parfumul unui fruct copt, tot înțelesul tinereții mele.
De atunci încolo am fost liniștit și am privit și ascultat ca un spectator. S au ridicat aplauzele, cântăreții și cântărețele au ieșit în fața cortinei și s au înclinat, Muoth a fost chemat de mai multe ori și a zâmbit cu răceală către sala luminată. Am fost solicitat și eu să mă arăt; eram totuși prea buimăcit și nu aveam nici chef să ies șchiopătând din ascunzișul meu plăcut.
Teiser, dimpotrivă, râdea ca soarele pe cerul dimineții, m a îmbrățișat și i a scuturat mâinile, nepoftit, importantului domn din conducerea teatrului.
Banchetul era pregătit și ne ar fi așteptat chiar și după un insucces. Am plecat într acolo cu trăsurile, Gertrud cu soțul ei, eu cu frații Teiser. În timpul acelui scurt drum, Brigitte, care nu spusese încă nici un cuvânt, a început dintr o dată să plângă. A luptat cu sine la început și a încercat să reziste, apoi însă și a acoperit fața cu mâinile și a lăsat lacrimile să i curgă. N am știut ce să spun și am fost mirat că Teiser tăcea de asemenea și nu a întrebat o nimic. A pus doar un braț în jurul ei și a mormăit ceva pe un ton blând, încurajator, așa cum liniștești un copil.
Când, după aceea, au urmat felicitările, urările de noroc și toasturile, Muoth mi a făcut un semn sarcastic cu ochiul. Am fost întrebat insistent despre următoarea mea lucrare și am stârnit dezamăgire când am spus că este un oratoriu. Apoi s a ciocnit pentru următoarea mea operă, care însă n a fost scrisă nici până astăzi.
Abia noaptea, târziu, după ce am reușit să scăpăm și ne am dus la culcare, l am putut întreba pe Teiser ce i lipsea surorii sale și pentru ce plânsese. Ea plecase de multă vreme să se culce. Prietenul meu m a privit cercetător și oarecum mirat, a clătinat din cap și a fluierat până când am repetat întrebarea.
— Chiar că ești un smintit, și încă unul orb, a spus el apoi cu reproș. Chiar n ai observat niciodată ceva?
— Nu, am răspuns presimțind tot mai mult adevărul.
— Ei bine, pot să spun. Fata te a îndrăgit, încă de multă vreme. Firește că nu mi a spus nimic niciodată, cum nu ți a spus nici ție, dar mi am dat seama și trebuie să recunosc deschis că m ar fi bucurat dacă ar fi ieșit ceva.
— Vai de mine! am exclamat sincer întristat. Dar ce a fost în seara asta?
— Ca a bocit? Copil mai ești! Crezi că noi n am văzut nimic?
— Ce anume?
— O, Doamne! Nu trebuie să mi spui nimic despre asta și e bine că n ai făcut o niciodată; dar atunci nici n ar fi trebuit s o privești astfel pe doamna Muoth. Uite că acum știm.
Nu l am rugat să păstreze secretul, eram sigur de el. Și a pus încet mâna pe umărul meu.
— Acum pot să mi închipui tot felul de lucruri, prietene, pe care le ai înghițit în acești ani și pe care le ai trecut sub tăcere. Pe vremuri m am simțit și eu, o dată, la fel. Acum vom ține, cuminți, unul cu altul și vom face muzică frumoasă, nu i așa? Și să avem grijă ca fata să se consoleze. Uite, dă mi mâna, a fost tare frumos! Să ne revedem acasă! Plec mâine cu fata, dis de dimineață.
Cu asta ne am despărțit, dar după câteva clipe a revenit în fugă și mi a spus apăsat:
— Dar la următorul spectacol flautul trebuie să intre din nou, nu i așa?
Așa s a sfârșit acea zi a bucuriei, și fiecare dintre noi a rămas treaz încă multă vreme, tulburat de gânduri. M am gândit la Brigitte. Ea fusese tot timpul în apropierea mea, și nu avusesem, și nici nu voisem să am cu ea nimic altceva decât o bună prietenie, la fel cum dorise Gertrud de la mine, și când mi a ghicit iubirea pentru cealaltă, a fost și pentru ea tot așa cum fusese atunci pentru mine când am descoperit scrisoarea la Muoth și am încărcat revolverul. Și oricât de mult mă întrista, mi a venit totuși să zâmbesc.
Zilele în care am mai rămas la München, le am petrecut în cea mai mare parte la Muoth. Nu mai eram împreună ca în acele prime după amieze, în care cântaserăm toți trei pentru întâia oară; dar mai stăruia, ca o răsfrângere a spectacolului, o nerostită amintire comună a acelei vremi și câte o pâlpâire întâmplătoare între el și Gertrud. După ce mi am luat rămas bun, am mai privit un timp, de afară, casa liniștită cu copacii în veșmânt de iarnă, am sperat să mai poposesc uneori acolo și m aș fi lipsit bucuros de puțina mea mulțumire și fericire numai să le ajut celor doi dinăuntru să și găsească, din nou și pentru totdeauna, calea către celălalt.



CAPITOLUL AL OPTULEA

După întoarcerea acasă, m a întâmpinat, așa cum îmi prezisese Heinrich, vestea succesului meu cu multe urmări neplăcute și în parte ridicole. De problema afacerilor a fost ușor să mă descotorosesc, lăsându mi opera în seama unui agent. Au urmat însă vizite, oameni de la ziare, editori, scrisori nebunești și a durat oarece timp până m am obișnuit cu micile poveri ale unui nume devenit cunoscut atât de repede și mi am revenit după primele dezamăgiri. Oamenii își revendică într un mod ciudat drepturile față de un nume devenit cunoscut – fără a face vreo deosebire între un copil minune, un compozitor, un poet, un ucigaș. Unul vrea fotografia lui, altul scrisul, al treilea cerșește bani, fiecare tânăr coleg îi trimite lucrările sale, îl lingușește fără milă și cere un verdict; iar dacă nu răspunzi sau dacă îți spui părerea, același adorator devine brusc încrâncenat, grosolan și dornic de răzbunare. Revistele vor să tipărească fotografia celui în cauză, ziarele povestesc despre viața sa, despre originea și înfățișarea sa. Colegii de școală te fac să ți aduci aminte de ei, iar neamurile îndepărtate pretind că au spus deja, cu ani în urmă, că ruda lor va deveni vestită odată și odată.
Printre scrisorile de acest fel, care m au descumpănit și m au pus într o situație dificilă, au fost una de la domnișoara Schniebel, care ne a înveselit, și una de la cineva la care nu mă mai gândisem de multă vreme. Drăgălașa Liddy era cea care îmi scria, fără a pomeni totuși de săniușul nostru, ci întru totul cu tonul unei vechi și credincioase prietene. Se căsătorise în orașul ei natal cu un profesor de muzică și îmi dădea adresa ei, ca să i pot trimite, cât se poate de curând, toate compozițiile mele însoțite de o drăguță dedicație. Mi a trimis și portretul ei, în care bine cunoscutele trăsături apăreau însă îmbătrânite și îngroșate, iar eu i am răspuns cât am putut de amabil.
Dar aceste mici amănunte țin de lucruri care dispar fără să lase urme. Chiar și bunele, minunatele roade ale succesului meu –faptul că am cunoscut ființe nobile și sensibile, care au muzica în inimă și nu vorbesc doar despre ea – nu aparțin vieții mele adevărate, care a rămas, ca și până atunci, fără zgomot, și care și n continuare s a schimbat prea puțin. Îmi mai rămâne doar să povestesc ce întorsătură a luat soarta celor mai apropiați prieteni ai mei.
Bătrânul domn Imthor nu mai primea atâta lume ca înainte, când Gertrud era acolo. Însă, o dată la trei săptămâni, în casa lui, între numeroasele tablouri, avea loc câte o seară de muzică de cameră bine aleasă, la care mă duceam cu regularitate. Câteodată îl luam și pe Teiser cu mine. Totuși Imthor ținea să l vizitez și altminteri. Astfel, uneori mergeam la el seara devreme – era ora lui preferată – în biroul lui simplu, unde era un tablou al lui Gertrud; fiindcă bătrânul domn și cu mine ajunseserăm treptat la o înțelegere, aparent rece, dar trainică, și la o nevoie de a vorbi unul cu altul, conversația noastră ajungea, nu de puține ori, la ceea ce ne frământa cel mai mult în adâncul inimii. A trebuit să i povestesc despre Miinchen și nu i am ascuns impresia pe care mi o făcuse relația dintre soți. A încuviințat.
— Totul se mai poate încă îndrepta, a spus el suspinând, dar noi nu putem face nimic. Mă gândesc cu bucurie la venirea verii, atunci voi avea copilul două luni pentru mine. La Miinchen o vizitez rareori și fără plăcere, se stăpânește cu atâta curaj, încât n am voie să o tulbur și s o fac să cedeze.
Scrisorile lui Gertrud nu aduceau nimic nou. Când însă a fost să l viziteze pe bătrân, la vremea Paștelui, și a venit să ne vadă la căsuța noastră, era slabă și încordată, și oricât de prietenoasă a fost cu noi încercând să se ascundă, în ochii ei, deveniți gravi, am citit o neobișnuită lipsă de speranță. A trebuit să i cânt ce mai compusesem, dar când am rugat o să ne cânte și ea ceva, a scuturat din cap și m a privit rugător.
— Altă dată, a spus nesigură.
Am văzut cu toții că nu i mergea bine, iar tatăl ei mi a mărturisit, după aceea, că îi propusese să rămână la el, dar că ea nu acceptase.
— Îl iubește, am zis.
— Ah, nu știu, zise el ridicând din umeri și privindu mă cu îngrijorare. Cine se mai descurcă în tot necazul ăsta! însă Gertrud mi a spus că numai pentru el rămâne acolo, că este atât de distrus și de nefericit și că are mai multă nevoie de ea decât își dă el însuși seama. Ei nu i zice nimic, dar i se vede pe chip. Apoi bătrânul coborî glasul și spuse aproape șoptit și rușinat: — Zice că el bea.
— A făcut o întotdeauna, puțin, i am spus consolându l, dar nu l am văzut niciodată beat. Are grijă de el. Este un om nervos, care nu se poate stăpâni, dar care suferă pentru felul lui de a fi chiar mai mult decât îi face pe ceilalți să sufere.
Cât de cumplit sufereau în tăcere cei doi oameni frumoși, minunați, n a știut o nici unul dintre noi. Nu cred că au încetat vreodată să se iubească. Dar în străfundul firii lor nu se potriveau, se regăseau doar în tulburarea și strălucirea ceasurilor de mare intensitate. Muoth nu cunoscuse niciodată ce înseamnă acceptarea senină, serioasă a vieții, respirarea liniștita în limpezimea propriei ființe, iar Gertrud putea doar să suporte și să compătimească, nu să schimbe sau să ia parte la felul său de a fi, furtunos ori meditativ, la prăbușirile și revenirile sale, la eterna sa sete de uitare de sine și la euforiile sale. Astfel, ei se iubeau și totuși nu erau niciodată cu totul împreună, și în vreme ce el își vedea înșelată nemărturisita speranță de a ajunge, prin Gertrud, la liniște și mulțumire, ea trebuia să sufere, văzând că voința și jertfa sa erau zadarnice și că nici ea nu l putea consola și salva de sine. Amândurora le fusese distrus visul tainic și totodată cea mai fierbinte dorință; puteau rămâne împreună doar cu sacrificii și cu blândețe și era un mare curaj din partea lor că o făceau.
L am revăzut pe Heinrich abia vara, când a adus o pe Gertrud la tatăl ei. Se purta delicat și atent cu ea și cu mine, așa cum nu l mai văzusem niciodată, și mi am dat bine seama cât de teamă îi era să n o piardă, și am simțit, de asemenea, că nu ar fi suportat pierderea. Ea însă era ostenită și nu cerea altceva decât liniște și zile pașnice pentru a se regăsi și pentru a și recâștiga forța și echilibrul. Într o seară caldă am stat la noi în grădină. Gertrud ședea între mama și Brigitte, a cărei mână o ținea, Heinrich se plimba fără zgomot printre trandafiri, iar eu cântam împreună cu Teiser, pe terasă, o sonată pentru vioară. Mi a rămas în suflet ca imagine de neșters felul în care Gertrud se odihnea liniștită și sorbea pacea acelui ceas, cum Brigitte se lipea cu adorație de frumoasa femeie suferindă și cum Muoth pășea printre umbrele de afară, aplecat, cu mers ușor, ascultând. După aceea Heinrich mi a spus, glumind ușor, dar cu ochi triști:
— Privește cum stau alături cele trei femei! Și dintre toate trei, numai mama ta arată fericită. Trebuie să ne străduim să ajungem și noi la fel de bătrâni.
Apoi ne am despărțit, plecând fiecare în altă parte, Muoth, singur, la Bayreuth, Gertrud și tatăl ei la munte, frații Teiser în Steiermark, iar mama și cu mine din nou la Marea Nordului. Mă duceam adesea până la țărm și ascultam marea gândindu mă cu uimire și groază, la fel cum o făcusem cu ani în urmă, în prima tinerețe, la hățișul întristător, nebunesc al vieții, la faptul că iubirea poate fi zadarnică și că oameni care nutresc gânduri bune, unul față de altul, trec unul pe lângă celălalt, trăindu și soarta, fiecare pe a sa proprie, de neînțeles; și fiecare ar vrea să l ajute și să i fie apropiat celuilalt și nu poate, ca în coșmarurile tulburi, lipsite de sens. Și mă gândeam adesea la cuvintele lui Muoth despre tinerețe și bătrânețe și eram curios să aflu dacă și pentru mine viața ar putea deveni vreodată simplă și clară. Mama zâmbea când atingeam în discuție acest subiect și părea să fie într adevăr mulțumită. Și mi a adus aminte, spre rușinea mea, de prietenul meu Teiser, care nu era încă bătrân și totuși era destul de în vârstă pentru a fi aflat deja care era partea cuvenită lui, și care trăia mai departe, ca un copil, cu conștiința ușoară și cu o melodie de Mozart pe buze. Nu era vorba de vârstă, îmi dădeam foarte bine seama, și poate că suferința și neștiința noastră erau doar acea boală despre care îmi vorbise cândva domnul Lohe. Sau era și acel înțelept un copil, ca și Teiser?
Numai că indiferent cum stăteau lucrurile, gândurile și frământările mele n au schimbat nimic. Când muzica îmi punea sufletul în mișcare, atunci înțelegeam totul, fără cuvinte, simțeam în adâncul întregii existențe armonii pure și credeam a ști că în orice se ascunde un sens și o lege frumoasă. Chiar dacă era o iluzie, trăiam în ea și eram fericit prin ea.
Poate că ar fi fost mai bine dacă Gertrud nu s ar fi despărțit de soțul ei în timpul verii. Începuse, ce i drept, să se refacă, și toamna, când am revăzut o după călătorie, arăta într adevăr mai sănătoasă și mai rezistentă. Însă speranțele pe care ni le am clădit pe această întremare au fost doar o amăgire.
Gertrud se simțise bine, câteva luni, la tatăl ei, putuse să cedeze nevoii ei de liniște și să se lase în seama acestei stări calme, respirând ușurată, fără lupte zilnice, așa cum se lasă un om obosit în seama somnului, de îndată ce este lăsat să se culce. S a dovedit însă că epuizarea ei era mai profundă decât crezuserăm noi și decât știuse ea însăși. Fiindcă atunci când Muoth trebuia să vină și s o ia, o cuprinse teama, deprimarea, își pierdu somnul și îl rugă fierbinte pe tatăl său s o mai țină la el pentru o vreme.
Firește că Imthor era oarecum speriat; crezuse probabil că ea se bucura să se reîntoarcă la Muoth cu forțe proaspete și cu o nouă voință; n a refuzat o și chiar i a propus, cu precauție, o despărțire provizorie, de mai lungă durată, ca un prim pas către un viitor divorț. Totuși la acest gând ea s a împotrivit, pradă unei mari tulburări.
— Doar îl iubesc, a strigat, și nu vreau să i fiu necredincioasă vreodată! Numai că este atât de greu să trăiești cu el! Vreau doar să mai am puțină liniște, câteva luni poate, până ce mai prind curaj.
Bătrânul Imthor a încercat s o liniștească și bineînțeles că era mulțumit să și mai poată păstra copilul încă o vreme. I a scris lui Muoth că Gertrud era încă suferindă și că dorea să mai rămână un timp acasă. Din păcate acesta n a primit vestea cu ușurința. Dorul de soția sa devenise mult prea puternic cât timp fuseseră despărțiți, se bucurase că o va revedea, era plin de bune intenții pentru a o recuceri și a o face să redevină a lui.
Scrisoarea lui Imthor a fost pentru el o grea dezamăgire. A scris înapoi, fără întârziere, pătimaș, plin de bănuieli îndreptate împotriva socrului său. Credea că acesta uneltise împotriva lui, dorind desfacerea căsătoriei, și cerea o neîntârziată întâlnire cu Gertrud, în a cărei recucerire își punea toate speranțele. Bătrânul a venit cu scrisorile la mine și am chibzuit vreme îndelungată ce era de făcut. Amândurora ni se părea că e bine să fie evitată, pentru moment, o întâlnire a soților, fiindcă era evident că Gertrud nu putea suporta acum nici un asalt. Imthor era foarte îngrijorat și m a rugat să plec eu la Muoth și să I conving s o lase pe Gertrud, o vreme, în pace. Acum știu că ar fi trebuit s o fac. Atunci aveam îndoieli și am crezut ca era primejdios ca prietenul meu să afle că eram confidentul socrului său și că mi erau cunoscute lucruri din viața sa, pe care chiar el n ar fi vrut să mi le dezvăluie. Am refuzat și a rămas ca bătrânul să i scrie o scrisoare care, firește, n a îmbunătățit situația.
Ba mai mult, însuși Muoth sosi, fără să se anunțe, și ne sperie pe toți cu patima neînfrânată a iubirii și a bănuielilor sale. Gertrud, care nu știa nimic despre scurtul schimb de scrisori, fu cu totul luata prin surprindere și năucită de vizita celui pe care încă nu l aștepta și de tulburarea sa învecinată cu mânia. Avu loc o scenă neplăcută, despre care am aflat foarte puțin. Știu doar atât: Muoth stărui ca Gertrud să se întoarcă cu el la München. Ea se declara gata să l urmeze, dacă nu se putea altfel; îl rugă însă s o mai lase o vreme la tatăl ei, fiindcă era obosită și mai avea încă nevoie de liniște. Atunci el îi reproșa că vrea să fuga de el și că era montată de tatăl ei; deveni și mai bănuitor la blândele ei explicații, și în accesul său de mânie și de amărăciune, fu atât de nechibzuit încât să i poruncească, fără multă vorbă, să se întoarcă la el. La asta mândria ei se revoltă, rămase liniștită, refuză în schimb să l mai asculte și declară că rămâne acolo, în orice caz. Acestei scene îi urmă, în dimineața următoare, un fel de împăcare și Muoth, rușinat și plin de căință, fu de acord cu toate dorințele ei. Apoi plecă din nou, fără să mai treacă pe la mine.
Când am aflat, m am speriat și am văzut apropiindu se răul de care mă temusem de la bun început. În ceea ce privea acea scenă oribilă, nebunească, m am gândit că va mai dura mult până când ea își va regăsi seninătatea și curajul de a se reîntoarce. Iar el era, între timp, în pericol să se sălbăticească și, în ciuda dorului său, să i devină și mai străin. N ar putea rezista singur, multă vreme, în casa în care fusese fericit un timp, ar deznădăjdui, ar bea și poate că și ar aduce iarăși alte femei, care și așa alergau după el.
Cu toate acestea nu se întâmplă nimic; el îi scrise lui Gertrud și o rugă din nou să l ierte, ea i a răspuns și, plină de compătimire și bunăvoință, îl îndemnase să aibă răbdare. În acea vreme am văzut o foarte puțin. Am încercat, uneori, să o conving să cânte, dar ea refuza mereu, dând din cap. Totuși de mai multe ori am găsit o șezând la pian.
Era ciudat și neliniștitor pentru mine s o găsesc acum pe frumoasa, mândra femeie, pe care o văzusem întotdeauna plină de forță, de veselie și de pace sufletească, lipsită de îndrăzneală și zdruncinată în miezul simțirii sale. Uneori venea la mama, se interesa binevoitoare cum ne mai mergea, ședea puțin lângă bătrână, pe canapeaua cenușie, și încerca să sporovăiască, iar eu ascultam cu inima frântă și vedeam cu cită caznă reușea să zâmbească. Aparențele au fost păstrate, ca și cum nici eu și nici altcineva n am fi știut despre suferința ei sau ca și cum am fi luat o drept o stare nervoasă și o slăbiciune trupească. Abia puteam să mă uit în ochii ei, în care se citea atât de clar jalea nemărturisită, despre care eu nu trebuia să știu nimic. Vorbeam și trăiam și treceam unul pe lângă altul, ca și cum totul ar fi fost ca întotdeauna, și totuși ne rușinam unul de celălalt și ne evitam! Și în mijlocul acestui trist hățiș al sentimentelor mă cuprindea când și când o fierbințeală, închipuindu mi că inima ei n ar mai aparține soțului său și că ar fi liberă și că acum ar depinde doar de mine să n o mai pierd încă o dată, ci s o câștig și s o adăpostesc de orice furtună sau suferință lângă inima mea.
Atunci mă închideam, cântam muzica fierbinte, stăruitoare a operei mele, pe care brusc o iubeam și o înțelegeam din nou, zăceam cerșind și tânjind după nopți pătimașe și trăiam din nou toate chinurile tinereții și ale dorințelor ce nu puteau fi împlinite, pe care le biruisem zâmbind; și nu mi era mai puțin greu ca atunci, când arsesem pentru ea întâia oară și când îi dădusem acel unic sărut de neuitat. El îmi frigea din nou buzele și prefăcea în cenușă, în câteva ceasuri, liniștea și resemnarea anilor trecuți.
Doar în prezența lui Gertrud flacăra se surpa. Chiar dacă aș fi fost îndeajuns de smintit și de nedemn încât să mi urmez dorința și să încerc să i cuceresc inima, fără a ține seama de soțul ei, care era prietenul meu, și tot ar fi trebuit să mă rușinez sub privirile acestei femei suferinde, gingașe, încrâncenate în durerea sa, dacă i aș fi ieșit înainte cu alte sentimente decât înțelegere și o precaută blândețe. De asemenea, cu cât suferea mai mult și mai pierdea, poate, din speranță, cu atât devenea mai mândră și mai distantă. Își purta făptura înaltă și capul gingaș, blond întunecat, atât de drept și cu atâta noblețe, ca niciodată înainte, și nu îngăduia nimănui dintre noi să i se apropie chiar și cu cel mai mărunt gest și s o ajute să și poarte povara.
Aceste lungi săptămâni de tăcere au fost poate cele mai grele din viața mea: pe de o parte Gertrud, aproape de mine și totuși de neatins, căci nici o cale nu ducea la ea, a cărei dorință era să rămână singură; pe de alta Brigitte, de a cărei iubire pentru mine știam și cu care, după o perioadă mai lungă în care ne am ocolit, am reînceput, încetul cu ncetul, o legătură suportabilă; și între noi toți, bătrâna mea mamă, care ne vedea suferind și bănuia totul și nu îndrăznea să spună ceva, fiindcă și eu tăceam cu încăpățânare și nu eram în stare să scot un cuvânt despre ce simțeam. Dar mai rea decât toate era ucigătoarea constrângere de a privi, convingerea neajutorată că cei mai apropiați prieteni ai mei se distrugeau, fără ca eu să am voie să las să se vadă că aș ști ceva.
Cel mai mult părea a suferi tatăl lui Gertrud. De când îl cunoscusem, cu ani înainte, ca pe un domn în vârstă, inteligent, vânjos, de o veselie potolită, îmbătrânise, se schimbase, vorbea mai încet și mai neliniștit, nu mai făcea glume și arăta îngrijorat și nefericit. M am dus la el într o zi, în noiembrie, mai mult pentru a afla noutăți și pentru a mi face speranțe decât pentru a i ține de urât.
Mă primi în camera sa de lucru, îmi oferi una din țigările lui scumpe și începu conversația pe un ton politicos nepăsător, care îi dădea de furcă și pe care îl părăsi curând. Cu un zâmbet posomorât, mă privi și spuse:
— Vreți să mă întrebați cum mai merg lucrurile? Prost, dragă domnule, prost. Copila a dus o povară mai mare decât știm noi, altfel și ar reveni mai repede. Eu sunt hotărât pentru un divorț, ea însă nici nu vrea să audă. Îl iubește, cel puțin așa spune, și totuși îi este teamă de el! Asta nu i bine. Ea este bolnavă, copila –închide ochii, nu vrea să mai vadă nimic și zice că lucrurile trebuie să se îndrepte, dacă așteptăm și o lăsăm în pace. Este de natură nervoasă, firește, dar ea pare să fie totuși mult mai bolnavă. Gândiți vă, uneori se teme chiar că soțul ei ar putea s o brutalizeze dacă s ar întoarce la el! Și totuși spune că îl iubește.
Părea că n o înțelege și privea neajutorat la ceea ce se întâmpla. Pentru mine suferința ei era cât se poate de clară — o luptă între dragoste și mândrie. Ei nu i era teamă de loviturile lui; îi era teamă că nu l mai poate respecta și spera să găsească din nou putere în așteptarea ei înfricoșată. Îl stăpânise și îl ținuse în frâu, dar asta o istovise într atât încât nu mai avea încredere în forța ei de a o mai face; asta era boala ei. Acum îi era dor de el și totuși îi era frică să nu l piardă cu totul, dacă o nouă încercare de a trăi împreună ar fi dat greș. Mi am dat seama atunci cât de zadarnice și de amăgitoare fuseseră necuviincioasele mele fantezii amoroase; Gertrud își iubea soțul și nu s ar fi apropiat niciodată de un altul.
Bătrânul Imthor se feri să vorbească despre Muoth știind că eram prieten cu el. Dar îl ura și nu putea înțelege cum reușise s o scoată pe Gertrud din minți, se gândea la el ca la un vrăjitor rău care ademenește ființe nevinovate și nu le mai dă drumul niciodată. Dar patima este întotdeauna o taină și nu poate fi deslușită și, din păcate, este sigur că viața nu i cruță pe copiii ei cei mai frumoși și că adesea cei mai minunați oameni trebuie sa iubească tocmai ceea ce îi distruge.
În această stare tulbure o scurtă scrisoare de la Muoth a fost pentru mine ca o mântuire. Scria: „Dragă Kuhn! Opera ta se joacă acum pretutindeni, poate mai bine decât aici. Ar fi totuși frumos dacă ai mai veni o dată, de pildă săptămâna viitoare, când voi cânta de două ori rolul tău. Știi că soția mea este bolnavă și că sunt singur. Ai locui deci la mine, fără probleme. Dar nu aduce pe nimeni cu tine! Cu prietenie, Muoth."
Scria atât de rar scrisori și chiar niciodată vreuna fără rost, încât m am hotărât imediat să plec. Probabil că avea nevoie de mine. O clipă mi a trecut prin minte să i spun lui Gertrud. Poate că era prilejul nimerit să fie rupt blestemul, poate că mi ar da o scrisoare sau i ar transmite o vorbă bună, poate că l ar chema să vină sau chiar ar merge ea însăși cu mine. Era numai o idee și n am dus o la îndeplinire. L am vizitat doar pe tatăl ei înainte de plecare.
Era o toamnă târzie, urâtă, umedă și bântuită de furtuni; din München se vedeau din când în când, timp de un ceas, munții din apropiere, acoperiți de zăpadă proaspătă, orașul era mohorât și ploios. Am plecat imediat spre casa lui Muoth. Aici totul era ca și cu un an în urmă, același slujitor, aceleași încăperi, mobila era aranjată la fel, numai că totul părea nelocuit și gol și lipseau și florile, pe care Gertrud le îngrijise de obicei. Muoth nu era acolo, slujitorul mă conduse la camera mea și mă ajută să mi desfac bagajele; mi am schimbat hainele și cum stăpânul casei încă nu venise, am coborât în camera de muzică, unde, de după ferestrele duble, auzeam vuietul copacilor și aveam timp să mă gândesc la lucruri trecute. Cu cât am stat mai mult și am privit tablourile și am frunzărit cărți, cu atât mai tristă mi a devenit inima, ca și cum pentru această casă nu mai era nimic de făcut. M am așezat în sila la pian, dorind să scap de gânduri zadarnice și am cântat preludiul meu nupțial, ca și cum, prin el, aș fi putut răscumpăra tot ce fusese bun.
În cele din urmă am auzit pași repezi, grei, în încăperea alăturată, și Heinrich Muoth a intrat. Îmi întinse mâna și mă privi
obosit.
— Iartă mă, spuse, am avut de lucru la teatru. Știi doar, în seara asta cânt. Să mâncăm acum, nu?
O luă înainte; era schimbat, distrat și indiferent, vorbea numai despre teatru și părea să nu dorească nici un alt fel de conversație. Abia după masă, stând față n față, tăcuți și aproape stingheri, în fotoliile galbene de trestie, a început pe neașteptate:
— E frumos din partea ta că ai venit! îmi voi da silința în mod deosebit în seara asta.
— Mulțumesc, am spus. Nu arăți bine.
— Crezi? Ei, să ne simțim bine. Doar sunt văduv de paie, știi asta.
— Da.
Privi în lături.
— Nu știi nimic despre Gertrud?
—Nimic deosebit încă mai este suferindă și nu doarme bine...
— Da, s o lăsăm! E doar pe mâini bune la voi.
Se ridică și se plimbă prin cameră. Dădea impresia că ar fi vrut să mai spună ceva, mă privi atent și, după câte mi s a părut, cu neîncredere.
Apoi râse și lăsă acel lucru nespus.
— Și Lotte a apărut din nou, a reînceput.
— Lotte?
— Da, cea care a fost atunci la tine și m a pârât. Este aici, căsătorită, și se pare că încă o mai interesez. A fost pe la mine și a fost o vizită pe cinste.
Mă privi din nou cu șiretenie și râse când văzu că mă sperii.
— Ai primit o ? l am întrebat șovăind.
— Ah, mă crezi în stare! Nu, stimabile, am pus să i se spună să plece. Dar iartă mă, spun prostii. Sunt al naibii de obosit și astă seară trebuie să cânt. Dacă mi dai voie, mă întind dincolo pentru un ceas și dorm.
— Bine, Heinrich, odihnește te, mă duc puțin în oraș. Vrei să comanzi o trăsură pentru mine?
Nu doream să mai stau în muțenie în casa aceea și să ascult vântul prin copaci. Am plecat în oraș, fără țintă, și am ajuns la Vechea Pinacotecă. Acolo, timp de jumătate de oră, am privit, la lumina tulbure, cenușie, tablourile vechi, apoi s a închis și n am avut altceva mai bun de făcut decât să citesc ziarele într o cafenea și să privesc prin ferestrele înalte strada plouată. Mi am pus în gând să sparg, cu orice preț, răceala și să vorbesc deschis cu Heinrich.
Însă când m am întors, l am găsit zâmbitor și bine dispus.
— Mi a lipsit doar somnul, spuse voios. Acum sunt iarăși cu totul înviorat. Trebuie să mi cânți ceva, bine? Preludiul, dacă vrei să fii bun.
Bucuros și uimit să l văd schimbat atât de repede, i am îndeplinit dorința și, după ce am cântat, a sporovăit ca pe vremuri, ironic și cu un ușor scepticism, s a lăsat în voia dispoziției și mi a recâștigat inima întru totul. Mi am adus aminte de începutul prieteniei noastre și când am părăsit casa în seara aceea, m am uitat fără să vreau în jur și am întrebat:
— Nu mai ai câini?
— Nu. Nu i plăceau lui Gertrud.
Am plecat în tăcere la teatru. L am salutat pe capelmaistru și am cerut un loc. Am ascultat din nou bine cunoscuta muzică și totuși nimic nu era la fel ca ultima oară. Ședeam singur în loja mea, Gertrud era departe, iar cel care interpreta și cânta acolo jos era și el altul. Cânta cu patimă și cu forță, publicul părea să l iubească în acest rol și participa, de la început, cu însuflețire. Mie însă ardoarea sa mi se părea exagerată și vocea forțată, aproape aspră. În prima pauză am coborât și l am căutat. Ședea, din nou, în cabina sa și bea șampanie și, cât timp am schimbat câteva cuvinte, privirile lui rătăceau ca ale unuia care băuse prea mult. După aceea, în vreme ce Muoth își schimba hainele, l am căutat pe capelmaistru.
— Spuneți mi, l am rugat, Muoth este bolnav? Mi se pare că doar șampania l a ținut pe picioare. Știți, este prietenul meu.
Omul mă privi cu îndoială.
— Dacă e bolnav, nu știu. În schimb e limpede că se distruge. Uneori a intrat aproape beat pe scenă și dacă nu bea o dată joacă prost și cântă mizerabil. Și pe vremuri obișnuia, înainte de spectacol, să ceară câte un pahar de șampanie, dar acum fără o sticlă întreagă nu merge. Dacă vreți să i dați un sfat... dar nu prea mai e mare lucru de făcut. Muoth se distruge de bunăvoie.
Muoth veni să mă ia și am luat cina la cea mai apropiată circiumă. Era din nou, ca la prânz, încordat și inaccesibil, bău fără măsură din vinul roșu-întunecat, fiindcă altfel nu putea dormi, și arăta ca și cum ar fi dorit să uite cu orice preț că pe lume existau și alte lucruri decât oboseala sa și nevoia sa de somn.
Pe drum, în trăsură, se trezi pentru un moment, râse și exclamă:
— Băiete, când n o să mai fiu aici, poți să ți pui opera la saramură, în afară de mine nimeni nu mai poate cânta rolul ăsta.
În ziua următoare, se sculă târziu, era obosit și fără vlagă, cu o privire nesigură și cenușiu la față. După micul dejun, l am mustrat și am încercat să fiu convingător:
— Te ucizi, i am spus mâhnit și cu supărare. Te înviorezi cu șampanie, și bineînțeles că după aceea trebuie să plătești pentru asta. Pot să mi închipui pentru ce o faci, și n aș zice nimic dacă n ai avea o soție. Îi ești dator să te păstrezi curat pe dinăuntru și pe dinafară și să fii tare.
— Așa? zâmbi el slab, părând a fi înveselit de zelul meu. Și ce mi datorează oare ea mie? Se ține ea cumva tare? Stă la tăticu' și mă lasă singur. Pentru ce să mi adun forțele, dacă ea n o face? Lumea știe deja că nu mai e nimic între noi, și o știi și tu. Pe lângă asta trebuie să mai și cânt și s o fac pe măscăriciul în fața lumii – asta nu iese așa, din nimic sau din greața pe care o am față de toate și mai ales față de artă.
— Cu toate astea trebuie s o iei altfel de la capăt, Muoth! Măcar dacă ai fi fericit cu felul în care trăiești! Dar vezi că te simți mizerabil! Dacă te ai săturat de cântat, ia ți un concediu –âl primești imediat; nici de banii pentru care cânți nu ai nevoie.
Du te la munte sau la mare, sau altundeva și fă te sănătos! Și lasă băutul ăsta prostesc! Nu e numai prostesc, e laș, știi foarte bine. Se mulțumi să zâmbească.
— Bine, spuse el cu răceala. Atunci du te tu, o dată, și dansează un vals! Þi ar face bine, crede mă! Nu te mai gândi tot timpul la netrebnicul acela de picior, e doar o închipuire!
— Lasă asta, am strigat nestăpânit. Știi foarte bine că i altceva. Aș dansa cu foarte multă plăcere, dacă aș putea, dar nu pot. Însă tu ai putea chiar foarte bine să te aduni și să fii mai înțelept. De băut trebuie să te lași cu orice preț!
— Neapărat! Dragă Kuhn, aproape că mi vine să rid. Pot tot atât de puțin să devin altfel și să las băutul pe cât poți tu să dansezi. Trebuie să rămân cu ceea ce mă mai ține cât de cât în viață și în bună dispoziție, pricepi? De obicei bețivii sunt aduși pe calea cea bună atunci când găsesc la Armata Salvării sau în altă parte ceva care îi mulțumește în mai mare măsură și pentru mai multă vreme. Pentru mine a existat așa ceva: femeile. Nu mai pot fi cu alte femei de când a mea mi a aparținut și m a părăsit, deci...
— Nu te a părăsit! Se va întoarce. E doar bolnavă.
— Asta crezi tu, și asta crede și ea, știu. Dar ea nu se mai întoarce. Atunci când e să se scufunde o corabie, șobolanii obișnuiesc s o părăsească dinainte. Probabil că nici ei nu știu că vasul se distruge. Se simt doar atinși de un fior neplăcut și fug, cu siguranță cu buna intenție de a se întoarce curând.
— Ah, nu vorbi așa! Þi ai mai pierdut doar de multe ori încrederea în viață și totuși lucrurile au început iarăși să meargă.
— Așa i. Au mers pentru că am găsit o consolare sau un anestezic. O dată a fost o femeie, o dată un prieten drag – da, și tu mi ai făcut deja acest serviciu – altă dată au fost muzica sau aplauzele din sală. Ei, și acum tocmai aceste lucruri nu mă mai bucură și de aceea beau. N aș putea cânta fără să beau câteva pahare înainte, dar nu pot nici să gândesc și să vorbesc și să trăiesc și să mă simt suportabil fără câteva pahare înainte. Și acum, pe scurt – trebuie să te lași de predici, oricât de bine ți ar sta. A mai fost o data așa, acum doisprezece ani, aproximativ. Și atunci mi a ținut unul predici și nu s a lăsat; era din cauza unei fete și, din întâmplare, el era cel mai bun prieten al meu...
— Și apoi?
— Apoi m a făcut să l dau afară, și apoi n am mai avut un prieten multă vreme – de fapt până când ai venit tu.
— Asta e limpede.
— Nu i așa? spuse el blând. Acum ai de ales. Dar vreau să ți spun că n ar fi frumos dacă și tu ai fugi acum. Þin la tine și m am gândit să ți fac o bucurie.
— Așa. Ce anume?
— Uite, tu ții la soția mea – sau cel puțin ai ținut, și eu țin de asemenea la ea, chiar foarte mult. Să dăm o petrecere în seara asta, numai pentru tine și pentru mine, în cinstea ei. Mai ales că există și un motiv. Am dat să i se facă un portret, în primăvară s a tot dus la pictor să i pozeze și adeseori am fost de față. Apoi a plecat; tabloul era aproape terminat. Pictorul a vrut să i mai pozeze o dată, însă acum m am săturat de așteptare și am comandat tabloul așa cum este. Asta s a întâmplat cu o săptămână în urmă, și acum are și ramă și a fost adus ieri aici în casă. Þi l aș fi arătat imediat, dar e mai bine s o facem în mod festiv. Firește că fără puțină șampanie n o să meargă bine, cum să mă bine dispun altfel? Îți convine?
Am simțit tulburare, chiar lacrimi, ascunse în spatele glumelor sale, și am consimțit voios, deși nu prea aveam chef. A fost pregătită petrecerea în cinstea femeii care i se părea cu totul pierdută pentru el, cum era de fapt și pentru mine.
— Îți mai poți aduce aminte de florile ei? mă întrebă. Nu mă pricep deloc la flori și nu știu cum se numesc. Avea întotdeauna unele albe și galbene și chiar roșii. Nu mai știi?
— Da, unele le mai știu. Pentru ce?
— Trebuie să le cumperi. Comandă o trăsură, trebuie și eu să merg numaidecât în oraș. Să facem ca și cum ea s ar afla aici.
Tot așa i au mai venit și altele în minte, lucru care m a făcut să mi dau seama cât de profund și de fără încetare se gândise la Gertrud. Îmi făcea bine și mă și durea să observ asta. Din cauza ei nu mai ținea câini și trăia în singurătate, el care altfel n ar fi putut sta multă vreme fără femei. Îi comandase tabloul, îmi cerea să cumpăr florile ei preferate! Era ca și cum și ar fi dat jos masca și aș fi văzut ascuns în spatele trăsăturilor egoiste un chip de copil.
— Dar, am mai obiectat, ar trebui mai bine să privim tabloul acum sau după amiază. Tablourile trebuie văzute la lumina zilei.
— Ah, prostii, doar poți mâine să l mai privești cât vrei. Sper că este o pictură bună, dar de fapt e totuna pentru noi, noi vrem doar s o vedem.
După masă am plecat în oraș și am cumpărat, înainte de toate, un buchet mare de crizanteme, un coș cu trandafiri și câteva mănunchiuri de liliac. Atunci i a venit ideea să i trimită multe flori și lui Gertrud la R.
— Florile sunt totuși ceva frumos, spuse gânditor. E de nțeles că i plac lui Gertrud. Și mie îmi plac, numai că nu pot avea grijă de ele. Când nu exista o femeie, la mine era întotdeauna dezordine și nu chiar plăcut.
Seara am găsit noul tablou în camera de muzică, acoperit cu o bucată de mătase. Luaserăm deja o masă festivă și acum Muoth dorea să asculte preludiul nupțial. După ce i l am cântat, a dezvelit tabloul și am stat o vreme, tăcuți, în fața lui. Gertrud apărea întreagă, pictată într o rochie de vara, deschisă la culoare, și se uita la noi prietenos, cu ochii ei limpezi și a durat o vreme până când ne am putut privi și da mâinile. Muoth a umplut două pahare cu vin de Rin a înclinat capul înspre tablou și am băut pentru ea, cea la care ne gândeam amândoi. Apoi a luat tabloul cu grijă în brațe și l a scos din încăpere.
L am rugat să cânte ceva, însă n a vrut.
— Îți mai aduci aminte, a întrebat zâmbind, cum am stat o seară împreună, înainte de nunta mea? Acum sunt iarăși burlac, și vom încerca încă o dată să ciocnim paharele și să ne simțim bine. Teiser al tău ar fi trebuit să fie și el aici, se pricepe mai bine decât mine și decât tine să fie vesel. Să l saluți când te întorci acasă. Nu mă poate suferi, dar totuși...
Cu aceeași voie bună precaută, reținută, cu care își savurase întotdeauna ceasurile plăcute a început să sporovăiască și să mi aducă aminte de lucruri trecute și am fost uimit cum totul rămăsese viu, fără să se fi pierdut, în amintirea sa, chiar și lucrurile mărunte și întâmplătoare, pe care credeam că le uitase de mult. Nici măcar prima seară, pe care o petrecusem la el, eu și Marion și Kranzl și toți ceilalți, și cearta noastră de atunci, nu le uitase. Numai despre Gertrud nu vorbea; nu s a atins de perioada de când ea pășise între noi, și asta mi a fost pe plac.
M am bucurat de acele ceasuri neașteptat de frumoase și l am lăsat să bea în voie din vinul bun, fără să l dojenesc. Știam cât de rară era la el o astfel de dispoziție, cât de bine o păzea încercând s o păstreze atunci când apărea și, firește, nu apărea niciodată fără vin. Știam, de asemenea, că asta nu dura multă vreme, că a doua zi va fi, din nou, posomorit și inaccesibil; cu toate acestea, ascultându i părerile inteligente, meditative, chiar dacă pline de contradicții, se stârni și în mine o căldură lăuntrică și o dispoziție aproape veselă. În acest timp îmi arunca, din când în când, câte una din privirile sale frumoase, pe care le avea numai în astfel de momente, și care semănau cu cele ale unui om trezit chiar în mijlocul unui vis.
La un moment dat, când el tăcuse și căzuse pe gânduri, am început să i povestesc ce îmi spusese teosoful meu despre boala celui însingurat.
— Așa? spuse binevoitor. Și firește că tu ai crezut? Chiar ar fi trebuit să devii teolog.
— De ce? S ar putea să fie un adevăr în asta.
— Bineânțeles. Domnii cei înțelepți dovedesc întotdeauna că totul e doar o închipuire. Știi, înainte am citit adesea astfel de cărți și trebuie să ți spun că nu i nici un adevăr, absolut nici unul. Tot ce scriu filozofii ăștia e doar o joacă, poate că ei înșiși se consolează cu ea. Unul inventează individualismul, pentru că nu i poate suferi pe contemporanii săi, și celălalt socialismul, fiindcă nu rezistă de unul singur. Poate că i adevărat că sentimentul nostru de însingurare este o boală. Numai că asta nu schimbă nimic. Și somnambulismul este o boală – de asta stau unii într adevăr pe jgheabul acoperișului – și dacă strigi la ei își frâng gâtul.
— Ei, e altceva.
— Treacă de la mine, nu vreau să am dreptate. Spun doar că nu ajungi nicăieri cu înțelepciunea. Există doar două filozofii posibile. Tot ce e în afara lor este doar vorbărie.
— Ce fel de filozofii?
— Ei bine, este posibil ca lumea să fie rea și mizeră, cum zic budiștii și creștinii. Atunci trebuie să devii umil și să renunți la toate, și cred că poți fi chiar mulțumit cu asta. Asceții nu au o viață chiar atât de grea precum se crede. Sau, dimpotrivă, lumea și viața sunt bune și drepte, și atunci nu ți rămâne altceva de făcut decât să trăiești și să mori liniștit atunci când se sfârșește...
— Și tu ce crezi?
— Așa ceva nu trebuie să întrebi pe nimeni. Cei mai mulți oameni cred într amândouă, după cum bate vântul și după câți bani au sau nu în sac. Și cei care cred într adevăr nu trăiesc ținând cont de asta. Așa i și cu mine. Cred, la fel ca și Buddha, că viața n are nici o valoare. Dar trăiesc totuși așa cum îmi cer simțurile și ca și cum ele ar fi esențialul. Măcar dacă ar fi mai vesel!
Încă nu se făcuse târziu când am încheiat. Când am trecut prin camera alăturată, unde ardea numai o singură lampă electrică, Muoth mă opri prinzându mă de braț, aprinse toate luminile și luă pânză de pe tabloul lui Gertrud, care era rezemat acolo. Am privit încă o dată chipul drag, senin, apoi îl acoperi din nou și stinse lumina. Mă conduse până în camera mea și îmi puse câteva ziare pe masă, în cazul în care aș fi vrut să citesc. Apoi îmi dădu mâna și spuse încet:
— Noapte buna, dragul meu!
M am dus la culcare și am mai rămas o jumătate de oră treaz, gândindu mă la el. Mă tulburase și mă făcuse să mă simt rușinat când am auzit cu câtă fidelitate își aducea aminte de toate micile evenimente ale prieteniei noastre. El, căruia îi venea greu să și arate prietenia, ținea la cei pe care i îndrăgea mult mai profund decât îmi imaginasem.
După aceea am adormit și am visat, în dezordine, despre Muoth, despre opera mea, despre domnul Lohe. Când m am deșteptat era încă noapte. Mă trezise ceva care mă speriase și care nu avea nimic de a face cu visele mele, am văzut cadrul palid al ferestrei scăldat într o lumină cenușie și am simțit o neliniște chinuitoare; m am ridicat în pat și am încercat să mă trezesc și să mă limpezesc cu totul.
Atunci se auziră lovituri repezi, puternice, în ușa mea, am sărit și am deschis; era frig și frică nu aprinsesem lumina. Afară era servitorul, îmbrăcat doar pe jumătate, fixându mă temător cu ochi îngroziți și timpi.
— Veniți! șopti gâfâind. Veniți! S a întâmplat o nenorocire.
Mi am tras numai un halat care era agățat acolo și l am urmat pe tânăr pe scară în jos. Deschise o ușă, se dădu înapoi și îmi făcu loc să intru. Acolo, pe o măsuță de răchită era un sfeșnic, în care ardeau trei luminări groase, și alături un pat în dezordine și în el l am văzut, zăcând cu fața în jos, pe prietenul meu Muoth.
— Trebuie să l întoarcem, am spus încet.
Servitorul nu îndrăznea să se apropie.
— Medicul trebuie să sosească imediat, răspunse bâlbâindu se.
L am silit însă să l apuce pe cel care zăcea acolo și l am întors; am privit chipul prietenului meu – era alb și schimonosit, iar cămașa îi era plină de sânge; și când l am culcat și l am acoperit din nou, gura i a tresărit ușor, iar în ochi privirea i se stinse.
Servitorul începu atunci să povestească pe nerăsuflate, dar nu voiam să știu nimic. Când a venit medicul, Muoth era deja mort. Dimineața devreme, i am telegrafiat lui Imnthor, apoi m am întors în casa tăcută, am stat lângă patul celui care murise, am ascultat vântul suflând prin crengile copacilor și abia arunci am știut cât de mult îl iubisem pe acest biet om. Nu puteam să l compătimesc – moartea îi fusese mai ușoară decât viața.
Seara am așteptat la gară și l am văzut pe bătrinul Imthor coborând din tren, și în urma lui era o femeie înaltă, îmbrăcată în negru; i am condus la cel care murise, care acum era îmbrăcat și pus pe catafalc între florile din ziua care trecuse. Atunci Gertrud s a aplecat și la sărutat pe gura palidă.
Cât am stat la mormântul lui am văzut o femeie drăguță, înaltă, cu fața plânsă, care avea trandafiri în mână și era singură și, când m am uitat curios într acolo, era Lotte. Mi a făcut un semn cu capul și i am zâmbit. Gertrud însă nu plânsese; cu chipul palid și tras, privea foarte atent și grav înainte, în ploaia ușoară, împrăștiată de vânt, și rămase dreaptă, ca un copac tânăr, ca și cum rădăcinile ei ar fi fost de neclintit. Era însă numai felul ei de a se apăra, și doua zile mai târziu, când a despachetat acasă florile de la Muoth care sosiseră între timp, se prăbuși și rămase pentru multă vreme ascunsă privirilor noastre.



CAPITOLUL AL NOUÃLEA

Și la mine tristețea a intrat în drepturile sale abia mai târziu. Și așa cum se întâmplă întotdeauna, mi au venit în minte nenumărate împrejurări în care îmi nedreptățisem prietenul. Însă cel mai rău lucru și l făcuse singur, și nu prin moartea sa. M am gândit mult la toate astea și n am putut găsi nimic neclar sau de neconceput în soarta sa – deși totul în ea era crud și plin de ironie. Nici cu propria mea viață lucrurile nu stăteau altfel și nici cu cea a lui Gertrud sau a multor altora. Soarta nu era bună, viața era plină de toane și crudă, în natură nu exista bunătate și rațiune. Dar există bunătate și rațiune în noi, oamenii, cu care întâmplarea se joacă și noi putem fi mai puternici decât natura și decât soarta, fie chiar și pentru câteva ceasuri. Și noi putem fi apropiați unii altora, dacă este nevoie, și ne putem privi în ochi plini de înțelegere și putem iubi și trăi consolându ne unii pe alții.
Și uneori, când străfundurile întunecate tac, putem chiar și mai mult. Atunci putem fi zei, timp de câteva clipe, și putem întinde mâini poruncitoare și crea lucruri care n au existat înainte și care, dacă sunt zăvorâte, trăiesc mai departe fără noi. Putem construi din sunete și din cuvinte și din alte lucruri fragile și fără însemnătate jocuri și melodii și cântece pline de sens și de mângâiere și de bunătate, mai frumoase și mai nepieritoare decât jocurile stridente ale întâmplării și ale destinului. Îl putem purta pe Dumnezeu în inimă, și uneori, când suntem plini de el întru totul, el se poate face văzut prin ochii noștri și auzit prin vorbele noastre și poate chiar vorbi altora care nu l cunosc sau nu vor să l cunoască. Nu ne putem sustrage inima vieții, însă o putem forma și învăța că este superioară întâmplării și că poate privi chiar și durerea fără să se frângă.
Astfel, în anii care au trecut de la înmormântarea lui Heinrich Muoth, l am reînviat de mii de ori pentru a putea vorbi cu el cu mai multă înțelepciune și dragoste decât o făcusem când trăia. Și am văzut o, când a sosit sorocul, pe bătrâna mea mamă întinzându se și murind și am văzut o murind și pe frumoasa, vesela, Brigitte Teiser care, după ani de așteptare și vindecare, s a măritat cu un muzician, dar nu i a fost dat să supraviețuiască primei nașteri.
Gertrud și a învins durerea care o copleșise atunci când florile noastre ajunseseră la ea ca un salut și o declarație de dragoste venite de la un mort. Nu vorbesc prea des cu ea despre asta, deși o văd în fiecare zi. Cred însă că își privește primăvara vieții ca pe o vale îndepărtată, văzută cândva, în timpul unor zile de călătorie de demult, și nu ca pe o pierdută gradină a Edenului. Ea și a regăsit forța și seninătatea; de asemenea cântă din nou. Totuși, de la acel sărut înghețat dat buzelor celui care murise n a mai sărutat nici un alt bărbat. O dată, de două ori, în decursul anilor, după ce ființa ei se vindecase și își recăpătase vechiul parfum proaspăt de floare, gândurile mele au pornit din nou pe drumul neîngăduit și și au spus: de ce nu? În sinea mea știam însă deja răspunsul; și mai știam că la viețile noastre, a mea și a ei, nu mai era nimic de îndreptat. Ea este prietena mea și când, după ceasuri de neliniște și singurătate, ies din tăcerea mea și am un lied sau o sonată, ele sunt mai întâi ale noastre. Muoth a avut dreptate – când îmbătrânești ești mai mulțumit decât în vremea tinereții, pe care tocmai de aceea nu vreau s o ponegresc, fiindcă ea străbate totuși în toate visele mele, ajungând la mine ca un minunat cântec, și sună astăzi mai limpede și mai tare decât atunci când fusese realitate.
— –