PARTEA A PATRA



Capitolul I


„Oare visez încă?" se întreba din nou Raskolnikov, cercetîndu-l cu luare-aminte și neîncredere pe musafirul neașteptat.
— Svidrigailov? Ce prostie! Nu se poate! rosti el, în sfîrșit, cu nedumerire.
Musafirul nu părea câtuși de puțin mirat de aceasta exclamație.
— Am venit la dumneata din doua motive: în primul rând, doream sa te cunosc personal, deoarece de mult mi s-a vorbit de dumneata, și încă în termenii cei mai măgulitori; în al doilea rând, sper că nu vei refuza sa mă ajuți într-o anumită chestiune, care o privește de-a dreptul pe sora dumitale, Avdotia Romanovna. Daca m-aș prezenta la ea singur, fără recomandație, s-ar putea să nu mă primească, dată fiind părerea pe care și-a făcut-o despre mine; cu ajutorul dumitale însă, am toată nădejdea că...
— Slaba nădejde dinspre partea asta, îl întrerupse Raskolnikov.
— Dumnealor au sosit abia aseară, dacă-mi dai voie să întreb? Raskolnikov nu răspunse. Știu că ău sosit ieri. Iar eu sunt aici abia de două zile. Iată ce am să-ți spun în legătură cu aceasta, Rodion Romanovici: socotesc de prisos sa încerc sa mă justific, dar per-mite-mi să te întreb pe dumneata — ce crimă atât de mare am săvîrșit, dacă am sta să judecăm lucrurile sănătos, fară prejudecăți? Raskolnikov continua să-l studieze în tăcere. Am nedreptățit în Căsă mea o fata fără apărare și „am insultat-o cu propunerile mele mîrșave", asta este? Vezi, știu dinainte ce mi se poate reproșa! Dar trebuie să te gîndești că sunt și eu om și ca nihil humanum... în întregime, versul sună: homo sum, humani nihil a me alienum puto -sunt om, nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin... într-un cuvînt, că am putut să simt o atracție puternică și să mă îndrăgostesc (ceea ce, firește, nu depinde de noi) și atunci se explică totul cât se poate de firesc. întrebarea este: sunt eu un călau sau, măi degrabă, o victima? Și daca eu sunt victima? Poate că atunci când am propus obiectului pasiunii mele să fugă cu mine în Americă său Elveția, nutream făță de dînsa sentimentele cele mai respectuoase și speram astfel să orânduiesc fericirea noăstră comună!... Rațiunea e uneori robită de pasiune: poate că mai mult rău mi-am făcut mie decât ei, gîndește-te!...
— Nu-i vorba dacă ăi său nu dreptate, îl întrerupse Răskolnikov, dezgustat. Ești pur și simplu respingător și nu vreau să știu de dumneata, te dau afară, pleacă de aici!...
Svidrigailov se porni pe rîs.
— Ehe, pe dumneata... e greu să te facă cineva să-ți schimbi părerea! zise el, rîzînd deschis. Am vrut să fac pe șiretul, dar n-a prins, nu merge cu dumneata!
— Și în clipa de față tot de șiretlicuri te ții.
— Ei, și? Ei, și? repetă Svidrigailov, rîzînd din toată inima. E, cum spun franțujii, de bonne guerre, e un șiretlic permis!... Totuși dumneata m-ai întrerupt; așa sau altfel, repet din nou: nu ar fi avut nici un fel de neplaceri să nu fi fost întîmplarea aceea din grădină. Marfă Petrovna...
— Se spune ca și pe Marfa Petrovna tot dumneata ai dat-o gata... îl întrerupse brutal Răskolnikov. •
— Și despre asta ai auzit? De altfel, nu e de mirare... în adevăr, nu știu ce-ăș putea să răspund la această afirmație, cu toate că, în această privință, conștiința mea este absolut liniștită. Adică să nu-ți închipui că m-aș teme de ceva, totul e în perfecta regula și foarte clar: medicul legist a stabilit ca decesul a survenit în urma unui atac de apoplexie, provocat de baia făcuta imediat după o masă copioasa, la care a băut aproape o sticla de vin, și nici n-ar fi putut găsi altceva... Nu, dar m-am gîndit, mai ales în timp ce călatoream cu trenul, dacă nu cumva am contribuit moralmente la această...nenorocire, enervînd-o Său altceva de acest gen? Dar am ajuns la concluzia că n-ă fost absolut nimic. Răskolnikov rîse.
— Nu făcea să te ostenești atât!
— De ce rîzi? Gîndește-te: nu i-am tras decât doua lovituri de cravașa, care nici măcar n-au lasat urme... Nu mă socoti, te rog, un cinic; știu bine că e ticălos din partea mea și toate celelalte... dar mai știu că accesele mele de brutalitate nu-i displaceau prea mult Marfei Petrovna. Povestea cu surioara dumitale se epuizase de la A pînă la Z. De trei zile Marfa Petrovna se vedea silită să stea acasă, neavînd ce să mai povestească în orășel, și apoi plictisise pe toătă lumea de acolo cu scrisoarea aceea (ai auzit despre lectura scrisorii, nu-i așa?). Și deodată, aceste doua lovituri de cravașa îi pica din cer!... Numaidecât a și poruncit să-i pună caii la trăsură... De altminteri, femeile sunt uneori cât se poate de mulțumite să fie jignite, cu toată indignarea lor aparenta. E ceva foarte curent și se întîmpla multora; omul, în general, simte o cumplită satisfacție sa fie insultat, n-ai observat acest lucru? Mai ales femeile. S-ar putea spune că numai cu asta trăiesc.
Câteva clipe Răskolnikov se gîndi să se scoale și să plece, încheind astfel întrevederea. Dar o oarecare curiozitate, ba poate chiar un calcul îl opri.
— Îți plac bătăile? întreba el distrat.
— Nu, nu prea, răspunse liniștit Svidrigailov. Cu Marfa Petrovna nu m-am păruit aproape niciodată. Am trăit în ceă mai perfecta armonie, și dînsa a fost totdeauna mulțumită de mine. în cei șapte ani de căsnicie, n-am folosit cravașa decât de două ori (lasînd deoparte un al treilea caz, de altfel, cam în doi peri): prima oară, s-a întîmplat la două luni după căsătoria noăstră, îndată după ce ne-am mutat la țară, și ultima oara, în cazul de acum. Dumneata erai gata să mă crezi o bestie, un retrograd, un feudal? He-he... Ã propos: îți aduci aminte cumva, Rodion Romanovici, de un nobil — i-am uitat numele — care cu cîțiva ani în urma, pe vremea binecuvîntată când puteai sa-ți exprimi mai liber părerile, a fost făcut de ocară în fața lumii întregi și în literatura, fiindcă a bătut-o în tren pe o nemțoaică? Ei, si tot în același an, dacă îți amintești, s-a publicat „articolul nerușinat" în Vek despre lectura aceea publică a „Nopților egiptene"... Ochi negri! O, unde ești tu, tinerețea mea de aur! Da, și părerea mea este: nu că-l compătimesc pe domnul care a bătut-o pe nemțoaică aceea, fiindcă, într-adevar, a procedat cam... și, apoi, de ce l-aș compătimi? Dar nu pot să nu declar că uneori dai peste niște „nemțoaice" atât de provocatoare, încât nici un progresist, cred, n-ar putea să garanteze că nu le-ăr bate și el. Nimeni însă n-a analizat atunci problema din acest punct de vedere, cu toate că e un punct de vedere cât se poate de uman, crede-mă!
Și Svidrigailov se porni pe rîs. Raskolnikov își dadea perfect de bine seama că omul acesta avea un plan bine hotărît și era un vulpoi foarte iscusit.
— Dumneata, pesemne, n-ai vorbit de multe zile cu nimeni? întrebă el.
— Cam asa este. Te miră că sunt atât de îngăduitor, nu?
— Mă miră că ești din cale-afară de îngăduitor.
— Fiindcă nu mă supără grosolania întrebărilor dumitale? Așa e? Dar... de ce m-aș supăra? Am răspuns cum m-ăi întrebat, adaugă el cu o uluitoare naivitate. La drept vorbind, nu mă interesează, ca să zic așa, nimic, urmă el, parca dus pe gînduri, Mai cu seama acum... Nu prea am ce face... De altminteri, ai tot dreptul să crezi că mă dau bine pe lîngă dumneata, pentru că am un anumit scop, cu atât mai mult, cu cât ți-am spus singur că am treabă cu surioara dumitale. Dar trebuie să-ți spun deschis: tare mi-e urît! Mai ales în ultimele trei zile! încât acum mă bucura întîlnirea cu dumneata... Nu te supără, Rodion Romănovici, dar îți mărturisesc că și dumneata îmi pari grozav de ciudat. Orice ai zice, ai ceva pe suflet; și mai ales acum, adică nu propriu-zis în clipa de față, dar de la un timp încoace... Haide, haide, am tăcut, nu te încrunta! Nu sunt chiar atât de urs cum mă crezi!
Raskolnikov îi aruncă o privire posomorită.
— S-ar putea nici să nu fii urs, răspunse el. Mi se pare chiar că ești un om din lumea bună, sau că cel puțin știi, în anumite ocazii, sa fii și cumsecade.
— Nu-mi prea pasa de părerea altora! replică Svidrigailov pe un ton sec și chiar cu o nuanță de trufie. De ce atunci nu m-aș arata gros de obraz, daca această haină i se potrivește ătît de bine climatului nostru și... și mai ales daca am înclinația fireasca de a o purta, adaugă el, rîzînd din nou.
— Am auzit totuși că ai destui prieteni pe aici. Ești doar un om, cum s-ar zice, cu „relații". Atunci ce nevoie ai de mine, ce scop urmărești?
— Ai dreptate, am prieteni, încuviință Svidrigailov, ocolind întrebarea principala. I-am și zărit pe cîțiva, de trei zile de când rătăcesc prin oraș; i-am recunoscut, cred că m-au recunoscut și ei. E și firesc, sunt bine îmbrăcat, și nu mă număr printre oamenii săraci: am scăpat și de reformă agrara; păduri și lunci inundabile, așa că veniturile n-au scăzut; dar... n-am poftă să reiau legăturile cu ei; m-am săturat de mult; umblu de trei zile și n-am fost încă să vad pe nimeni... Și, pe deasupra, orașul acesta! Cum de a putut lua ființa la noi, spune și dumneata! Oraș de funcționari și de tot soiul de seminariști! E drept că multe lucruri n-am văzut acum opt ăni, pe când îmi făceam veacul pe aici... Nu mai am speranță decât în anatomie, zău!
— Ce fel de anatomie?
— Păi cluburile, Dussot, petrecerile voastre, chiar și progresul — toate astea pot să existe și fără sprijinul meu, urmă el, trecând iarăși peste întrebarea lui Raskolnikov. Nu-i mare placere să fii trișor!
— Ai fost vreodată?
— S-ar fi putut altfel? Acum opt ani eram un grup întreg, un grup de oameni foarte bine, poeți, capitaliști, tot oameni cu purtări alese, care ne petreceam tot timpul cu jocul de cărti. Și apoi, ăi observat, în general la noi, adică în societatea noastră rusă, pezevenghii ău purtările cele măi alese? Numai la țara am ajuns așa de lasa-ma să te las. Și totuși m-a băgat pe vremea aceea la răcoare, pentru datorii, un grecotei din Nejinsk. Tocmai atunci a apărut Marfă Petrovna, s-a tocmit și m-a răscumpărat pentru treizeci de mii de arginți (toată datoria se ridica la șaptezeci de mii). Ne-am cununat oficial, după care s-ă grăbit să mă îngroape la țara, ca pe o comoară. Era cu cinci ani mai în vîrstă ca mine. M-a iubit mult. Șapte ani n-am ieșit din sat. Și bagă de seama, toata viața a păstrat, ca un document împotriva mea, polița de treizeci de mii de ruble, pe care o iscălisem grecului și pe care o răscumpărase ea prin cineva, așa că ar fi fost de ajuns sa mă revolt și - poftim înapoi, la răcoare! Și ăr fi făcut-o, cu toata dragostea ei pentru mine! într-un suflet de femeie asemenea contradicții se împacă foarte bine între ele.
— Și să nu fi fost documentul acela, ai fi dat bir cu fugiții?
— Nu știu cum să-ți spun. Documentul acela nu prea mă stingherea. N-aveam nici o poftă sa plec. Marfa Petrovna, văzînd că mă plictisesc, m-a invitat chiar ea de vreo două ori să plecam în străinătate! Dar, la ce? Mai fusesem prin străinătate și altă dată și mi se urîse și acolo. Nu că m-aș fi plictisit, sunt multe de văzut, dar uite, de pilda, un răsărit de soare, golful napolitan, marea, te uiți și te simți deodată ătît de trist. Și ceea ce este mai dezgustător e că ești trist și nu știi de ce! Nu, acasă, e mult mai bine: cel puțin aici arunci vina pe alții și ție îți găsești o justificare. Eu poate că aș pleca acum într-o expediție la Polul Nord fiindcă f ai le vin mau-vais și mi-e scîrbă să mai beau, ueși, în afară de vin, altceva nu-mi rămîne. Am încercat. Se zice că, duminică, în parcul Iusupov, Berg* are de gînd să zboare cu un balon uriaș, și primește să-l însoțească cineva în schimbul unei anumite sume, este adevărat?
— Și dumneata ai zbura?
— Eu? Nu... am întrebat așa... murmura Svidrigailov, căzînd pe gînduri.
„Ce fel de om este ăsta?" se întreba Raskolnikov.
— Nu, documentul acela nu mă stingherea, urmă Svidrigailov, tot gînditor, nu doream să plec de la țăra. De altfel, e mai bine de un an de când, de ziua mea, Marfa Petrovna mi-a restituit acel document și mi-a dat pe deasupra și o suma respectabila. Avea mulți băni. „Vezi câtă încredere am în dumneata, Arkadi Ivanovici", zău, chiar așa s-a exprimat dînsa. Nu mă crezi? Și, știi, eu la țăra am ajuns un gospodar destul de priceput; mă cunoaște lumea în regiunea noastră. Comandam cărti. La început, Marfa: Referire la un personaj real din epoca, supranumit și „balerinul aeronaut".
Petrovna mă aproba, apoi se tot temea că am să mă năucesc cu învățătura.
— Mi se pare că-ți lipsește mult Marfa Petrovna?
— Mie? Poate. în adevăr, se prea poate. Ã propos, dumneata crezi în strigoi?
— Ce fel de strigoi?
—Strigoi în înțelesul obișnuit al cuvîntului; ce alți strigoi pot exista?
—Dar dumneata crezi?
—Poate că nu, pour vous plaire. Adică nu că n-aș crede...
— Îi vezi vreodată?
Svidrigailov îi arunca o privire stranie.
— Marfa Petrovna îmi face onoarea să mă viziteze, zise el, strîmbîndu-și gura într-un zîmbet ciudat.
— Cum asta?
— De trei ori m-a vizitat. Prima data am văzut-o în ziua înmor-mîntării, o oră după ce m-am înapoiat de la cimitir. Adică în ajunul plecării mele. A doua oară, acum doua zile, pe drum, în zori, în gara Malaia Vișera; și a treia oară, acum doua ore, în locuința unde stau acum, în odaia mea; eram singur.
— Erai treaz?
— Absolut treaz. De trei ori a fost, și de fiecare data eram treaz. Vine, îmi vorbește câteva clipe și pleacă pe ușă; totdeauna pleacă pe ușă. Parcă se și aude când o închide.
— Tocmai mă gîndeam eu ca dumitale trebuie să ți se întîmple astfel de lucruri! rosti deodată Raskolnikov, mirându-se el însuși de cele spuse. Era grozav de tulburat.
- Adevărat? Te-ai gîndit? întreba Svidrigailov, mirat. E cu putință? Ei, nu ți-am spus eu că noi doi avem un punct comun? Ei?
— N-ai spus asta niciodată! răspunse, enervat, Raskolnikov.
— N-am spus? -Nu.
— Atunci mi s-a părut numai că am spus. Adineauri, când am intrat și am văzut că stai cu ochii închiși și te prefaci ca dormi, mi-am zis: „Chiar el e!"
— Ce vrei să spui cu ăsta? Despre ce vorbești? strigă Raskolnikov.
— Despre ce? în adevăr, nu știu nici eu despre ce... mormăi Svidrigailov, sincer încurcat.
O clipă tăcură amîndoi. Și amîndoi se uitau cu ochii holbați unul la celalalt.
— Ce prostii! se răsti, înciudat, Raskolnikov. Și ce-ți spune, când vine?
— Dânsa? închipuiește-ți, vorbește despre fel de fel de nimicuri, și poate că te miră, dar tocmai asta mă înfurie totdeauna. Prima dată a intrat (eram obosit - slujba de înmormîntare, veșnica pomenire, apoi litaniile, praznicul și, în sfîrșit, am rămas singur în cabinetul meu de lucru, mi-am aprins un trabuc și m-am lasat în voia gîndurilor), când numai ce văd că intră pe ușa și zice: „Arkadi Ivanovici, azi, cu grijile pe care le-ai avut, ăi uitat să întorci ceasul în sufragerie". Ceasul acela, de șapte ani, eu îl întorceam în fiecare săptămînă, iar dacă uitam, ea îmi aducea aminte. A doua zi, eram în drum spre Petersburg. în zori, la o stație, am coborît; nu dormisem toată noaptea, eram istovit, îmi erau ochii grei, și am cerut o cafea; când mă uit, Marfa Petrovna era așezată lîngă mine, cu un pachet de cărți în mînă: „Nu vrei să-ți ghicesc norocul la plecare, Arkadi Ivanovici?" (Strașnic știa să dea în cărți). N-am să-mi iert niciodată că n-am lasat-o să-mi dea și mie! M-am speriat și am fugit, ce-i drept tocmai sunase clopoțelul. Astăzi, după un prînz prost, adus de la birt, cu stomacul greu, ședeam și fumam, când iar mă pomenesc cu Marfa Petrovna; de data asta era gătită cu o rochie nouă de mătase verde, cu o trenă foarte lungă: „Bună ziua, Arkadi Ivanovici! îți place rochia mea? Anișka nu mi-ar fi putut coase una ca asta." (Anișka e croitoreasa din sat de la noi, una dintre fostele iobage, care a învățat meseria la Moscova; o fetișcană frumușică.) Și se sucea și se învîrteă în fața mea. M-am uitat la rochia ei, apoi am privit-o cu luare-aminte în față și i-ăm zis: „Ce placere, Marfă Petrovna, să te ostenești să vii ca să-mi spui astfel de nimicuri!" „Ah, Doamne, drăguță, nu are voie omul să te necăjească un pic!" Iar, eu, ca s-o zădarăsc, am zis: „Marfa Petrovna, vreau să mă însor din nou". „Dumneata ești în stare de una ca ăsta, Arkadi Ivanovici, dar nu-ți face mare cinste: abia ți-ai îngropat nevasta și ai și pornit șă te însori. Măcar de ăi alege una ca lumea, dar eu te cunosc, ai să iei una... cine știe ce podoabă, și o să rîda toți de dumneata." Și a ieșit, parcă-i auzeam foșnetul trenei pe dușumea. Nu-i caraghios, spune?
— De altfel, poate că toate astea nu sunt decât minciuni? spuse Raskolnikov.
— Arareori mint, răspunse Svidrigailov, dus pe gînduri, fără să pară a fi băgat în seamă grosolania întrebării.
— Măi înainte nu ți se mai întîmplase să vezi strigoi?
— Bbb... ba da, o singură dată în viață, acum vreo șase ani. Aveam un servitor, unul Filka; tocmai îl înmormîntaseră, iar eu am uitat și am strigat: „Filka, pipa!" și el a intrat; s-a dus drept la dulapul unde stau pipele mele. Iar eu gîndeam în sinea mea: „Face pe supăratul", fiindcă, nu mult înainte de a muri, ne-am luat la harță rău de tot. „Cum îndrăznești, i-am spus, să intri la mine cu haina ruptă în coate? Ieși afară, ticălosule!" S-a întors, a ieșit și n-a mai venit de atunci. Nu i-am spus nimic Marfei Petrovna. Am vrut să făc un parastas pentru pomenirea sufletului lui, dar mi-ă fost rușine.
— Du-te să te vada un medic.
— E de prisos să-mi spui asta, îmi dau și eu seama că sunt bolnav, cu toate că, la drept vorbind, nu știu ce-ăș putea să am; cred că sunt cel puțin de trei ori măi sănătos că dumneata. Eu nu te-am întrebat dacă crezi că pot să ăpără strigoi. Eu te-am întrebat dacă crezi că există strigoi.
— Nu, și n-am șă cred pentru nimic în lume! strigă Raskolnikov aproape cu un fel de furie.
— Așa spune toată lumea de obicei, nu? murmura Svidrigailov, ca și când ar fi vorbit pentru el și privind într-o parte, cu capul puțin aplecat pe umăr. Ei îți spun: „Ești bolnav, prin urmare ceea ce ți se pare că vezi nu este decât delir, și nu există nimic". Dar asta nu este perfect logic. Admit că strigoii nu se arată decât oamenilor bolnavi; dar asta dovedește numai că trebuie să fii bolnav ca să-i poți vedea, și nu că n-ar există în sine.
— Bineînțeles ca nu există! stărui cu încăpațînare Raskolnikov.
— Nu? Așa crezi dumneata? urma Svidrigailov, întorcându-și încet privirile spre el. Dar dacă ar fi să judecăm așă (hai, ajută-mă și dumneata): strigoii sunt, sa spunem, niște frînturi, niște fragmente din alte lumi, de care țin. Omul sănătos, firește, n-are de ce să-i vada, fiindcă omul sănătos este mai material, mai pămîntean decât alții și deci, ca totul să fie normal, el trebuie sa trăiască numai viața pămîntească de aici. Ei, dar daca se îmbolnăvește, daca se strica ordinea pămîntească normala a organismului, cât de cât, imediat începe sa se manifeste posibilitatea altei lumi; și cu cât e mai bolnav, cu atât are mai multe puncte de contact cu cealaltă lume, așa ca atunci când moare trece de-a dreptul în ea. M-am gîndit de mult la asta. Daca crezi în viața viitoare, atunci poți sa admiți acest raționament.
— Eu nu cred în viața viitoare, zise Raskolnikov. Svidrigailov rămase îngîndurat.
— Dar daca dincolo n* sunt decât păianjeni sau altceva de felul asta, zise el deodată.
,,E nebun" gîndi Raskolnikov.
— Ca idee, ne reprezentam întotdeauna veșnicia drept ceva ce nu poate fi înțeles, ceva uriaș, imens! Dar de ce trebuie să fie neapărat imensă? Și daca veșnicia nu este decât o magherniță oarecare, închipuiește-ți, o singura odaie, un fel de baie țărăneasca, afumata, cu pînze de păianjen prin colțuri? Eu, uneori, așa îmi închipui ca este.
— Și niciodată, niciodată nu-ți închipui ceva mai liniștitor și mai drept?! exclama Raskolnikov, cu o senzație neplacuta.
— Mai drept? De unde știm noi, poate că tocmai asta este mai drept și știi, dacă ăr depinde de mine, eu dinadins tocmai așa aș fi făcut-o, răspunse Svidrigailov cu un zîmbet ciudat.
Un fior de gheața trecu prin trupul lui Raskolnikov la auzul acestui răspuns monstruos. Svidrigailov ridica ochii, îl privi ținta și deodată izbucni în rîs.
— Nu zău, gîndește-te numai, striga el, acum o jumătate de ceas nici nu ne cunoșteam, ne socoteam dușmăni! Avem o chestiune
serioasa de rezolvat, iar noi am lasat totul balta și ne-am apucat să filozofăm! Ei, n-am spus eu ca ne asemănăm că frății?
— Dacă ești ătît de bun, propuse Raskolnikov, enervat, per-mite-mi să te rog să-mi explici cât mai repede pentru care motiv am cinstea să te vad în fața mea... fiindcă... sunt grăbit... trebuie să ies...
— Bine. Număidecât. Sora dumitale, Avdotia Romanovna, se mărită cu domnul Lujin Piotr Petrovici?
— Nu s-ar putea s-o lași pe sora mea în afara convorbirii noastre și să nu-i pomenești numele? Nu înțeleg cum îndrăznești să-i rostești numele în fața mea, dacă ești în adevăr Svidrigailov?
— Dar am venit tocmai ca să vorbesc despre dînsa, cum aș putea atunci șă nu-i pomenesc numele?
— Bine, vorbește, dar cât măi repede.
— Sunt sigur că ți-ai și făcut o părere despre acest domn Lujin, ruda soției mele, dacă ai avut prilejul sa stai de vorba cu el o jumătate de ceas, sau daca măcar ți-a vorbit cineva despre el și ți l-a descris cu exactitate. Acest om nu se potrivește deloc cu Avdotia Romanovna. După părerea mea, Avdotia Romanovna se jertfește cu multa mărinimie și într-un chip cu totul nechibzuit pentru... pentru familia ei. Din câte știu despre dumneata, cred ca ai fi bucuros daca această căsătorie nu s-ar face, făra să dauneze stării materiale a surorii dumitale. Iar acum, după ce te-am cunoscut, sunt chiar convins de acest lucru.
— Tot ce spui e foarte naiv; iartă-mă, ar trebui să spun: neobrăzat, zise Raskolnikov.
— Adică vrei să spui că-mi apar interesele. Fii liniștit, Rodion Romanovici, dacă aș fi vrut să-mi apar interesele, n-aș fi vorbit atât de deschis, doar nu sunt un prost. în aceasta privința, aș vrea să-ți dezvălui o ciudațenie psihologica. Adineauri, încercând să-mi justific dragostea pentru Avdotia Romanovna, ți-am spus că eu însumi am fost o victimă. Ei, afla că acum nu mai simt dragoste pentru ea, chiar deloc, mă și mira, fiindcă eu, într-ădevăr, am fost foarte îndrăgostit de ea...
— Din trândavie și deșfrîu, îl întrerupse Raskolnikov.
— Ai dreptate, sunt un desfrînat și un trîntor. De altfel, surioara dumitale are atâtea calități, că nu se putea să nu facă impresie asupra mea. După cum văd și eu astăzi, n-ă fost decât o nebunie trecătoare.
— E mult de când ți-ai dat seama?
— Am bănuit acest lucru mai demult, dar m-am convins definitiv abia acum trei zile, aproape în clipa sosirii mele la Petersburg. La Moscova încă îmi închipuiam că vin să-i cer mână Avdotiei Romanovna și să mă declar rivalul domnului Lujin.
— Iartă-mă că te întrerup, nu-s-ar putea să scurtezi povestea și să treci de-ă dreptul la scopul vizitei dumitale? Sunt grăbit, trebuie să plec...
— Foarte bucuros. Odată sosit aici și hotărît să întreprind un anumit... voiaj, am dat în prealabil unele dispoziții. Copiii mei au rămas la o mătușă de-ă lor; sunt bogați și nu ău nici o nevoie de mine. De altfel: tată sunt eu? Nu mi-am oprit decât ceea ce mi-a daruit acum un an Marfa Petrovna. Mi-ajunge ătît. Iărtă-mi digresiunile, acum trec la problema în sine. înainte de a pleca în voiajul care poate totuși va avea loc, aș vrea să isprăvesc și cu domnul Lujin. Nu că nu l-aș putea suferi, dar din pricina lui a fost ultima cearta între mine și Marfa Petrovna, când am aflat că dînsă a pus la cale această căsătorie. Acum, cu ajutorul dumitale, și poate chiar în prezența dumitale, aș dori s-o văd pe Avdotia Romanovna și să-i explic, în primul rând, că de la domnul Lujin nu numai că nu va avea un avantaj, dar, dimpotrivă, se va vedea de-a dreptul păgubită. Apoi, după ce-i voi cere iertare pentru neplacerile pe care le-a avut acum câtva timp, i-aș cere îngăduință să-i ofer zece mii de ruble și să-i ușurez astfel ruptură cu domnul Lujin, ruptură care, sunt sigur, nu i-ăr fi neplacută, de ar avea posibilitatea s-o facă.
— Dar dumneata într-adevăr ești nebun! strigă Raskolnikov, mai curând mirat decât furios. Cum îndrăznești să-mi vorbești astfel?
— Eram sigur că ăi să începi să țipi: dar, în primul rând, țin să-ți spun că, deși nu sunt bogat, pot dispune de aceste zece mii, fiindcă nu am absolut nici o nevoie de ele. Dacă Avdotia Romanovna nu primește, cine știe cum am să le întrebuințez. Asta-i una. In al doilea rând, conștiința mea este cu desăvîrșire liniștită: îi ofer acești băni fără nici un interes. Ma crezi sau nu, dar veți afla mai țîrziu, și dumneata și Avdotia Romanovna, că-i adevărat. Vezi dumneata, eu într-adevăr i-am pricinuit unele neplaceri și griji mult stimatei dumitale surioare Avdotiă Romanovna, și mă căiesc sincer de acest lucru; de aceea, doresc din toată inima nu să răscumpăr aceste neplaceri printr-o compensație bănească, ci pur și simplu să fac ceva folositor pentru ea, că doar nu-i scris nicăieri că trebuie să fac numai rău. Dacă propunerea mea ar ascunde vreun calcul personal cât de mic, nu i-aș oferi numai zece mii, când abia acum cinci săptămîni i-am oferit mult mai mult. în afară de asta, e probabil să mă însor foarte, foarte curând, cu o tânără fată și deci bănuiala că aș urmări-o pe Avdotia Romanovna cade de la sine. în încheiere, voi spune că și dacă se mărită cu domnul Lujin, Avdotia Romanovna tot va primi acești băni, numai că pe altă cale... Dar nu te supăra, Rodion Romanovici, judeca liniștit, cu sînge rece. Svidrigailov vorbea cu un calm extraordinar.
— Te rog să încetezi, zise Raskolnikov. în orice caz, propunerea dumitale este de-o îndrăzneala de neiertat.
— Nicidecum. Dacă ar fi așa cum spui, atunci omul pe lumea asta n-ar putea să facă decât rău și, dimpotrivă, nu ar avea dreptul să făcă cel mai mic bine, și asta numai din pricina unui convenționalism absurd. E caraghios. De pilda: daca aș muri și i-aș lasa această sumă prin testament surioarei dumitale, ar refuză și atunci să o primească?
— Se prea poate.
— Ei, asta nu. De altfel, dacă zici nu, nu să fie. Dar să știi că zece mii prind bine la nevoie. în orice caz, te rog să-i transmiți cele spuse Avdotiei Romanovna.
— Nici nu mă gîndesc.
— Atunci, Rodion Romanovici, mă voi vedea silit să caut s-o întîlnesc personal, ceea ce desigur o va neliniști.
— Și dacă-i transmit, n-ai să cauți s-o întîlnești?
— Nu știu, zău, ce să-ți răspund. Þăre aș dori s-o mai văd o dată.
— Să nu speri ună că asta.
— Păcat. De altfel, dumneata nu mă cunoști. Poate când ne vom împrieteni mai mult.
— Crezi ca ne vom împrieteni?
— De ce nu? zîmbi Svidrigailov, luîndu-.și pălaria și sculîndu-se. Nu ca aș vrea să mă impun în fața dumitale cu tot dinadinsul, și chiar venind încoace nici nu prea credeam ca o să stăm de vorba, deși azi-dimineața... m-a izbit fața dumitale...
— Unde m-ai văzut de dimineața? se neliniști Raskolnikov.
— Întîmplator... Tot îmi pare că e ceva cu dumneata care face sa ne asemănăm oarecum... Dar nu te neliniști, nu-s cîrciogar din fire; am știut să mă împac și cu măsluitorii și nici pe cneazul Svirbei, ruda mea de departe și mare demnitar, nu l-am plictisit, am știut să-i scriu doamnei Prilukova în album despre Madona lui Rafael, și cu Marfa Petrovna am trăit șapte ani la țara, și în casa lui Viazemski, pe Sennaia, mi-am petrecut nopțile pe vremuri, și poate că am să zbor cu Berg în balonul lui...
— Bine. Și acum da-mi voie să te întreb daca ai de gînd să pleci curând în călatorie?
— Care călatorie?
— Ei, vorbesc despre „voiaju^" acela despre care ai pomenit chiar dumneata.
— Despre voiaj? Ah, da... chiar așa, am vorbit despre voiaj... Ei, asta-i o problemă mai vasta... Daca ai ști ce întrebare ai pus! adaugă el deodată tare și rîse scurt. Poate că am sa mă însor în loc să plec în voiaj; mi se propune o fata.
— Aici? -Da.
— Și când ai avut timp?
— Tare aș dori s-o mai vad o data pe Avdotia Romanovna. Te rog foarte serios. La revedere! Ah, da! Cât pe aci să uit! Transmite-i surorii dumitale, Rodion Romănovici, că Marfa Petrovna i-a lasat prin testament trei mii de ruble. E absolut sigur. Marfa Petrovna și-a făcut testamentul cu o săptămînă înaintea morții, de fața cu mine. Peste două-trei săptamîni, Avdotia Romanovna va putea sa capete banii.
— Adevărat?
— Da. Așa să-i spui. Ei, și acum — sluga dumitale. Nu stau departe.
Ieșind, Svidrigailov se ciocni piept în piept cu Razumihin.



Capitolul II


Era aproape ora opt seara; amîndoi se grăbeau să ajungă la casa lui Bakăleev, ca să sosească înaintea lui Lujin.
— Cine era asta? întrebă Razumihin, odată ajuns în strada.
— Svidrigailov, acel moșier în casa căruia a fost insultată soră mea, pe vremea când era guvernanta. Din pricina că el s-ă legat de ea. Marfa Petrovna, nevastă-sa, a dat-o afara. Mai tîrziu, Marfa Petrovna i-a cerut iertare Duniei și acum, nu demult, a murit subit. Despre ea vorbea mama deunăzi. Nu știu de ce, mi-e frică de omul ăcestă. E foarte ciudat și simt că ăre un plan bine definit; dar nu-mi pot da seama ce vrea... Parcă ar ști ceva... A sosit aici îndată după înmormîntarea neveste-sii. Trebuie s-o păzim pe Dunia... Asta am vrut să-ți spun, auzi?
— S-o păzim? Dar ce ar putea să-i facă Avdotiei Romanovna? Iți mulțumesc, Rodea, ca mi-ai vorbit așa... O s-o păzim!... Unde sade?
— Nu știu.
— De ce nu l-ai întrebat? Păcat! Dar nu-i nimic, am să aflu eu.
— L-ăi văzut? întreba Raskolnikov după o scurta tăcere.
— L-am văzut, l-am văzut bine.
— Ești sigur? L-ai văzut deslușit? stărui Raskolnikov.
— Firește, mi-l amintesc foarte bine; l-aș recunoaște dintr-o mie, am o memorie buna.
Tăcură din nou.
— Hm... asta e... mormăi Raskolnikov. Știi... gîndeam... mi se tot nazar fel de fel de lucruri... am crezut că poate n-a fost decât o iluzie.
— Despre ce vorbești? Nu prea înțeleg ce spui.
— Spuneți cu toții, urma Raskolnikov, zîmbind strîmb, ca sunt nebun; și mi s-a părut, adineauri, că poate aveți dreptate, că am înnebunit în adevăr și am văzut un strigoi!
— Ce tot vorbești?
— Cine știe! Poate sunt nebun, poate că tot ce s-a întîmplat în ultimele zile nu s-a întîmplat decât în închipuirea mea...
— Eh, Rodea! Iar te-au enervat!... Dar ce ți-a spus? Pentru ce a venit?
Raskolnikov nu răspunse. Razumihin se gîndi o clipa.
— Ascultă acum, sa-ți dau raportul, începu el. Am fost la tine, dar tu dormeai. Apoi am luat masa și m-am dus la Porfiri. Zametov era încă acolo. Am vrut să aduc vorba despre ce mă interesa și n-am izbutit. Nu puteam să încep cum trebuie. Ei parcă nu înțelegeau nimic și nu se simțeau încurcați defel. L-am luat pe Porfiri deoparte, l-am dus la fereastră și am început să-i vorbesc, dar nici de data asta n-a ieșit nimic; el se uita într-o parte și eu mă uitam în cealaltă. Pînă la urmă, i-am vîrît pumnul sub nas și i-am spus că-l fac zob, așa, ca între rude: S-a uitat la mine și n-a zis nimic. Atunci m-am lasat păgubaș și am plecat, asta-i tot. O tîmpe-nie. Cu Zametov n-am vorbit deloc. Eram sigur că am dat greș, dar, pe când coboram scara, mi-a scăpărat deodată un gînd: de ce ne facem atâtea griji? Dacă te-ar amenința vreo primejdie sau mai știu eu ce, dar așa? Ce-ți pasa ție! N-ai nici un amestec în toata treaba asta, așa că nici sa nu-ți pese de ei; ce-o sa mai rîdem mai tîrziu; eu în locul tău aș încercă chiar să-i mistific. Ce rușine o să le fie! Da-i la dracu'; mai tîrziu o să putem să-i și scărmănăm puțin, iar deocamdată să rîdem de ei!
— Ai dreptate! răspunse Raskolnikov. „Dar ce-ai să spui mâine?" se gîndi el. Ciudat, pînă atunci nu gîndise niciodată: „Ce are să zică Razumihin când are să afle?" Și gîndind aceasta, Raskolnikov îl privi cu luare-aminte. Raportul pe care i-l daduse Razumihin cu privire la vizita făcuta lui Porfiri nu-l interesa câtuși de puțin; altele îl preocupau acum!
Pe coridor, dadură peste Lujin, venise exact la ora opt și căuta numărul camerei, așa ca intrară toți trei odată, fără sa se uite unul la altul și făra să se salute. Tinerii trecură înainte, Piotr Petrovici, ca sa respecte buna-cuviință, întîrzie puțin în antreu, scoțîndu-și pardesiul. Pulheria Aleksandrovna ieși numaidecât să-l întîmpine în prag. Dunia dadea mână cu fratele ei.
Piotr Petrovici intra și se înclina destul de amabil în fața celor două doamne, dar parcă mai serios ca de obicei. Avea aerul unui om nedumerit care încă nu și-a revenit din mirare. Pulheria Aleksandrovna părea și ea stînjenită, dar se grăbi să-i poftească pe musafiri să ia loc în jurul mesei rotunde, pe care fierbea samovarul. Dunia și Lujin se așezară față în fața, Razumihin și Raskolnikov -în dreptul Pulheriei Aleksandrovna, Razumihin mai aproape de Lujin, Raskolnikov alaturi de sora lui.
O clipa se făcu tăcere. Piotr Petrovici scoase fără graba o batista fina, din care se răspîndi un miros puternic de parfum, și-și sufla nasul cu aerul unui om binevoitor, dar oarecum jignit în demnitatea lui și foarte hotarît să ceara explicații. încă din antreu îi trecuse prin minte să nu se dezbrace, ci să plece, pedepsindu-le în felul acesta cu severitate exemplara pe cele doua doamne, și făcându-le să-i simtă pe loc autoritatea. Dar nu se putu hotărî. Și apoi, nu era omul căruia să-i placă situațiile neclare. Avea lucruri de lamurit; dacă ordinul lui fusese călcat atât de fățiș, înseamnă ca era ceva la mijloc și deci ar fi mai bine să afle mai întîi despre ce este vorba; cât despre pedeapsa, mai avea timp, și la urma urmei totul era în mîinile lui.
— Sper că ați călatorit bine? o întreba el cu un ton oficial pe Pulheria Aleksandrovna.
— Slavă Domnului, Piotr Petrovici.
— Mă bucura. Și nici Avdotia Romanovna nu se simte prea obosita?
— Eu sunt tânără și rezistenta, nu obosesc, dar mamei i-a venit destul de greu, răspunse Dunecika.
— Ce să-i faci'?! Drumurile noastre naționale sunt foarte lungi. Mare și întinsă-i „maica Rusie" cum i se spune... Cu toată dorința mea n-am putut ieri sa vin să vă întîmpin la gară. Sper însă că totul a mers bine.
— Vai, nu, Piotr Petrovici, am fost foarte descurajate, se grăbi să declare Pulheria Aleksandrovna cu o intonație deosebită, și cred că dacă Dumnezeu, în bunătatea lui nu ni l-ar fi trimis ieri pe Dimitri Prokofici, n-am fi știut ce să ne facem. Dumnealui este Dimitri Prokofici Razumihin, adaugă dînsa, prezentîndu-l pe Razumihin.
— Da, da, am și avut placerea... ieri, mormăi Lujin cu o căutătură piezișă și dușmănoasă spre Razumihin, apoi se încruntă și amuți.
Piotr Petrovici făcea parte dintre acei oameni care sunt extrem de amabili în societate, sau cel puțin se străduiesc să fie, dar care, în clipa când ceva nu le este pe plac, își pierd cumpătul într-atât, că păr mai degrabă niște saci cu făină decât niște tineri plini de viața, care înviorează societatea. Tăcerea se întinse din nou: Raskolnikov tăcea cu încăpățînăre, Avdotiă Romanovna socotea că nu e momentul să vorbească, Razumihin nu avea ce spune, așa ca Pulheria Aleksandrovna fu nevoită să caute să înjghebeze o conversație.
— Ați auzit de moartea Marfei Petrovna? începu ea, recurgînd la tema ei salvatoare în asemenea caz.
— Am auzit. Am fost înștiințat imediat și am venit să vă spun că Arkădi Ivanovici Svidrigailov, îndată după înmormîntarea soției lui, a plecat în graba la Petersburg. Cel puțin, așa mi s-a comunicat din sursa sigura.
— La Petersburg? Aici? se alarmă Dunia, schimbînd o privire cu Pulheria Aleksandrovna.
— Exact. Și, desigur, nu fără anumite intenții precise; graba plecării lui, după evenimentele precedente, da de gîndit.
— Doamne! Oare și aici vrea s-o urmărească pe Dunecika? exclama Pulheria Aleksandrovna.
— Eu cred ca nu aveți de ce să vă neliniștiți prea mult nici dumneavoastră, nici Avdotia Romanovna de prezența lui aici, bineînțeles, dacă nu doriți chiar dumneavoastră să intrați în legătura cu dânsul, indiferent de motiv. Cât despre mine, voi cerceta și am sa aflu curând unde locuiește.
— Ah, Piotr Petrovici, nici nu vă puteți închipui cât de rău m-ăți speriat! se vaită Pulheria Aleksandrovna. Nu l-am văzut decât de două ori, dar mi-a părut groaznic, groaznic! Sunt sigura că el a fost pricina morții răposatei Marfa Petrovna!
— După informațiile precise pe care le am, nu se poate afirma cu toată tăria un asemenea lucru. Nu zic, poate că purtările lui insultătoare ăr fi grăbit cursul lucrurilor, în oarecare măsură, poate că au contribuit, cum s-ar zice, moral, la aceasta. în privința comportării lui și a caracterizării persoanei, sunt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu știu daca este bogat și cât anume i-a lasat Marfa Petrovna; asta o voi afla cât de curând, dar este clar că, ăflîndu-se aici la Petersburg și dispunînd de oarecare mijloace materiale, se va apuca iarăși de cele vechi. Este omul cel mai desfrînat, cel mai pacătos din cîți există! Am anumite motive să cred că Marfa Petrovna, care a avut nenorocirea să se îndrăgostească de el și care i-a platit acum opt ăni datoriile, i-a fost de mare folos în altă privință: datorită străduințelor și jertfelor ei ă fost mușămalizăt, chiar de la început, un proces penal în legătură cu un asasinat fantastic, monstruos, pentru care s-ar fi putut prea bine ca domnul Svidrigailov să facă o plimbare în Siberia. Acesta este omul, dacă vreți sa știți.
— Vai, Doamne! exclama Pulheria Aleksandrovna. Raskolnikov asculta cu atenție.
— Aveți informații absolut sigure? întreba Dunia, sever și autoritar.
— Repet numai ce am auzit eu însumi, în secret, de la răposata Marfa Petrovna. Trebuie sa menționez că, din punct de vedere juridic, este o afacere foarte obscură. Pe vremea aceea, locuia aici, ba mi se pare că mai locuiește și acum, o oarecare Reslih, o străina care făceă cămătărie măruntă și se ocupa și de alte afaceri dubioase. Cu aceasta Reslih, domnul Svidrigailov avea de mult legaturi destul de intime și misterioase. Reslih avea în gazda o ruda îndepărtata, o nepoată mi se păre, o fetița surdo-mută de vreo cincisprezece, sau chiar paisprezece ani, pe care această doamna n-o putea suferi și căreia îi imputa fiecare bucățică de pîine; ba chiar o bătea sălbatic. într-o zi, fetița a fost găsită în pod, spînzurată. S-a stabilit că era vorba de o sinucidere. După procedura de rigoare, dosarul a fost închis, dar mai tîrziu s-a primit un denunț cum ca fetița a fost... bestial siluita de Svidrigailov. Ce-i drept, chestiunea era foarte obscura... Denunțul pornea de la o altă nemțoaica, o femeie stricata, al cărei cuvînt nu putea avea greutate; în cele din urma, pînă și denunțul a fost retras și datorită străduințelor și banilor Marfei Petrovna, toate s-au redus la un simplu zvon. Dar și acest zvon este foarte semnificativ. Dumneata, Avdotia Romanovna, ai auzit desigur vorbindu-se despre un oarecare Filip, servitorul lui, mort de pe urma bătăilor, acum șase ani, încă pe vremea iobăgiei?
— Am auzit, dimpotrivă, că acest Filip s-ar fi spînzurat.
— Exact, dar a fost silit său, măi bine zis, împins la sinucidere de neîncetatele brutalități și persecuții ăle domnului Svidrigailov.
— Asta nu știu, răspunse Dunia sec, am auzit numai povestin-du-se ceva foarte ciudat: păre-se ca acest Filip era un ipohondru, un fel de filozof al casei, oamenii spuneau că ,T*-au năucit lecturile", și că s-ar fi spînzurat măi curând din pricina ironiilor domnului Svidrigailov, decât din pricina bătăilor. De față cu mine, Arkadi Ivanovici se purta frumos cu oamenii și aceștia îl iubeau chiar, deși, într-adevăr, îl învinuiau și ei de moartea lui Filip.
— Vad că ești înclinată să-l aperi, observa Lujin, strîmbînd gura într-un zîmbet plin de subînțeles. Este un om viclean și știe să farmece femeile, după cum dovedește tristul caz al Marfei Petrovna, care a murit în împrejurări atât de ciudate. De fapt, am vrut numai sa va previn, pe dumneata și pe mama dumitale, gîndin-du-mă la tentativele pe care le va încerca, fără îndoiala, din nou. In ce mă privește, sunt convins că omul acesta are să sfîrșească iarăși prin a fi închis din pricina datoriilor. Marfa Petrovna n-a intenționat niciodată să treacă ceva din avere pe numele lui, pentru că se gîndea la copii, și chiar dacă i-a lasat ceva, trebuie să fie numai ătît cât să-i asigure o bunăstare cuviincioasă, cât să nu ducă lipsuri; dar cu firea și năravurile lui n-are să-i ajungă nici pe un ăn.
— Piotr Petrovici, va rog, să nu mai vorbim despre domnul Svidrigailov, zise Dunia. Mi-e neplacut.
— A fost adineauri la mine, spuse brusc Raskolnikov, care până atunci nu deschisese gura.
Toți se întoarseră spre el cu exclamații de mirare. însuși Piotr Petrovici păru alarmat.
— Acum un ceas și jumătate, pe când dormeam, a intrat în odaie, m-a trezit din somn și s-a prezentat, urma Raskolnikov. Era destul de vesel, vorbea cu nepăsare și părea absolut convins ca ne vom împrieteni. între altele, Dunia, te roagă mult sa-i acorzi o întîlnire; a insistat să mijlocesc aceasta întrevedere între el și tine, și să asist la ea. Vrea să-ți facă o propunere; mi-a spus despre ce este vorba, în afara de aceasta, m-a informat oficial că Marfa Petrovna, cu o săptămână înainte de a muri, ți-a lasat prin testament trei mii de ruble și că vei putea primi în scurt timp acești bani!
— Slava ție, Doamne! exclamă Pulheria Aleksandrovna, făcându-și cruce. Roagă-te pentru sufletul ei, Dunia, roagă-te!
— Asta ășa este, îi scăpă lui Lujin.
— Și, și măi departe? îl grăbea Dunia pe Raskolnikov.
— Apoi mi-a spus că nu este prea bogat și toata averea revine copiilor, care se afla acum la o mătușă. Apoi a zis că sta aproape de mine, dar unde anume nu știu, n-am întrebat...
— Și ce vrea sa-i propună Dunecikăi? întreba, speriata, Pulheria Aleksandrovna. Þi-a spus?
— Da. -Și?
— Am să vă spun mai tîrziu.
După acest răspuns, Raskolnikov tăcu și se apuca să bea ceaiul. Piotr Petrovici scoase ceasul și se uita la el.
— Trebuie să plec, întrucât mai am unele treburi, așa că n-am să va stingheresc, făcu el cu un aer cam jignit și dadu să se scoale de la masă.
— Rămîi, Piotr Petrovici, zise Dunia. A fost vorba că stai cu noi toata seara. Și apoi, chiar dumneata ai scris că vrei să ai o explicație cu mama.
— E adevărat, Avdotia Romanovna, răspunse cu emfază Piotr Petrovici, așezîndu-se din nou, dar tot mai ținînd pălaria în mînă. Am vrut, e drept, să am o explicație cu dumneata și cu mult stimata dumitale mama, și încă una foarte importanta. Dar ca și fratele dumitale, care nu poate să explice în prezența mea unele propuneri ale domnului Svidrigailov, tot așa nici eu nu pot și nu vreau sa mă explic... în prezența altora... cu privire la unele puncte foarte importante... Și apoi, rugămintea mea riguroasă și stăruitoare a fost nesocotită.
Lujin își lua un aer teatral de profunda amărăciune și tăcu, demn.
— Rugămintea dumitale ca fratele meu sa nu ia parte la întîlnirea noastră n-ă fost satisfăcută numai în urma insistențelor mele, zise Dunia. Ai scris că fratele meu te-a jignit; eu socot ca trebuie să lamurim număidecât lucrurile și să vă împăcați. Dacă în adevăr te-ă jignit, Rodea trebuie sa-ți ceară scuze, și o va face.
Piotr Petrovici începu pe loc să facă pe grozavul.
— Cu toata bunăvoința din lume, Avdotia "Romanovna, sunt unele jigniri care nu se pot uita. Totul are o limita, peste care e primejdios să treci: căci o data ce ai trecut-o, nu mai există posibilitatea să te întorci înapoi.
— De fapt, altceva am vrut să-ți spun, Piotr Petrovici, îl întrerupse, cam nerăbdatoare, Dunia, trebuie să înțelegi că tot viitorul nostru depinde de felul cum se vor lamuri și împăca lucrurile între noi; repede sau nu? De la primul cuvînt, îți spun deschis că, daca ții cât de cât la mine, atunci, chiar daca ți-ar veni greu, toata această neînțelegere trebuie să înceteze chiar azi. Repet, daca fratele meu este vinovat, el îți va cere scuze.
— Ma mira că pui problemă în acest fel, se supără Lujin, devenind tot mai nervos, ținînd la dumneata, adorându-te chiar, pot în același timp să nu țin deloc la vreun membru al familiei dumitale. Pretinzînd la fericirea de a avea mina dumitale, nu pot în același timp să iau asupra mea îndatoriri incompatibile cu...
— Ah, să lasăm aceste susceptibilități deșarte, Piotr Petrovici, îl întrerupse Dunia. Rămîi omul inteligent și nobil cum am socotit ca ești și cum aș vrea să te socot întotdeauna. Þi-am făcut o promisiune mare, sunt viitoarea dumitale soție; încrede-te deci în mine și poți să fii sigur că voi avea putere sa judec fară părtinire. Rolul de arbitru pe care mi-l asum este o surpriza pentru fratele meu, tot atât cât este și pentru dumneata. Când l-am invitat azi, după primirea scrisorii dumitale, și l-am rugat insistent să vina neapărat azi, nu i-am împărtășit intențiile mele. înțelege că daca nu vă împăcați, va trebui să aleg între voi: sau dumneata, sau el. Așa ați pus problema amîndoi. Nu vreau și nu trebuie sa greșesc. Pentru dumneata, trebuie s-o rup cu fratele meu, pentru fratele meu, trebuie s-o rup cu dumneata. Eu vreau și pot acum să aflu sigur ce sentiment aveți fața de mine: am în Rodea un frate? Am în dumneata un soț care mă iubește și ma apreciază? Sau nu?
— Avdotia Romanovna, rosti Lujin înțepat, vorbele dumitale sunt mult prea semnificative pentru mine, mai mult decât atât, mă jignesc, avînd în vedere poziția pe care am cinstea s-o ocup fața de dumneata. Fără să mai vorbesc de comparația ciudata și jignitoare pe care o faci, așezîndu-mă pe aceeași treapta cu... cu un tânăr arogant, vorbele dumitale implică posibilitatea de a călca promisiunea ce mi-a fost data. Ai spus „sau dumneata, sau el", prin urmare chiar cu aceste vorbe îmi arăți cât de puțin însemn pentru dumneata... și eu nu pot sa admit una ca asta, ținînd seama de raporturile și... de îndatoririle care există între noi doi...
— Cum?! se aprinse Dunia. Pun interesul pentru dumneata alaturi de tot ce am avut pînă acum mai scump în viața, de tot ce a alcătuit sensul vieții mele până acum, și dumneata te simți jignit că te prețuiesc prea puțin?!
Răskolnikov zîmbi tăcut, sarcastic. Razumihin se înfiora, dar răspunsul Avdotiei Romanovna nu-l îmbuna pe Piotr Petrovici; dimpotrivă, părea tot mai arțăgos, tot mai pornit, de parca ar fi prins gust de cearta.
— Dragostea pentru soț, pentru viitorul tovarăș de viața trebuie să fie mai mare decât dragostea pentru frate, rosti el sentențios, și apoi, în orice caz, eu nu pot fi așezat pe aceeași treapta cu dînsul... Deși am spus adineauri că în prezența fratelui dumitale nu vreau și nu pot să explic obiectul principal al vizitei mele, acum am intenția s-o rog pe mult stimata dumitale mama ca să-mi lamurească un punct foarte jignitor pentru mine, un punct capital. Fiul dumitale, se întoarse către Pulheria Aleksandrovna, ieri, în prezența domnului Rassudkin... așa se numește, mi se pare?... Cer scuze, am uitat numele (se înclina el amabil în fața lui Razumihin.... m-a insultat, denaturând o idee pe care am exprimat-o într-o convorbire intimă cu dumneata, la cafea, și anume ca o căsătorie cu o fată săraca, o fata care știe cât de grea este viața, oferă, după părerea mea, măi multe garanții de moralitate și fericire în căsnicie decât cea cu o fata care a trăit întotdeauna în belșug. Fiul dumitale a exagerat dinadins sensul cuvintelor mele, pînă la absurd, și mi-a atribuit unele intenții urîte: cred că ă făcut-o întemeindu-se pe scrisoarea dumitale. M-aș simți foarte fericit daca mi-ai putea dovedi că mă înșel. Te rog, deci, să-mi spui în ce termeni ăi redat cele spuse de mine în scrisoarea către Rodion Romanovici?
— Nu-mi amintesc, răspunse Pulheria Aleksandrovna, încurcata. I-am scris ce am înțeles. Nu știu ce ți-a spus dumitale Rodea... Se poate sa fi exagerat.
— Nu ar fi putut exagera, daca n-ar fi fost influențat de termenii din scrisoarea dumitale.
— Piotr Petrovici, zise cu demnitate Pulheria Aleksandrovna, dovada că nici eu, nici Duniă nu ara dat un sens urît vorbelor dumitale este ca ne aflam aici.
— Foarte bine, mamă! o aprobă Dunia.
— Prin urmare, și de data astă tot eu sunt vinovatul! se ofensă Lujin.
— Dumneata îl acuzi pe Rodion, dar dumneata în scrisoarea de azi ai spus ceva neadevarat despre el, adaugă Pulheria Aleksandrovna, prinzînd curaj.
— Nu-mi amintesc să fi scris vreo minciuna.
— Ai scris, rosti tăios Raskolnikov, fără să se uite la el, ca am dat ieri bani nu văduvei omului călcat de trăsură, cum a fost, ci fiicei lui (pe care pînă aseară n-o văzusem niciodată). Ai scris asta ca să-mi strici relațiile cu familia mea și, ca să izbutești mai bine, ai mai adaugat și câteva calificative mîrșave despre purtarea unei fete pe care dumneata nici nu o cunoști. Tot ce ai scris a fost calomnie și murdarie.
— Să am iertare, domnul meu, răspunse Lujin, tremurând de furie, dacă am pomenit în scrisoarea mea despre starea și faptele dumitale, a fost numai ca să îndeplinesc rugămintea surorii și mamei dumitale de a le scrie cum te-am găsit și ce impresie mi-ai făcut! Iar cât privește cele expuse de mine în scrisoare, te desfid pe dumneata să găsești un singur rând mincinos. Poți susține, de pilda, că n-ai irosit banii și ca, în familia aceea, fie ea cât de nenorocită, toate persoanele sunt onorabile?
— După părerea mea, dumneata, cu toată onorabilitatea dumitale, nu faci nici cât degetul cel mic al acestei sărmane fete în care arunci cu piatra.
— Prin urmare n-ai pregeta s-o introduci în societatea mamei și a surorii dumitale?
— Am și făcut-o, daca ții mult sa știi. Am așezat-o azi alaturi de mama și de Dunia.
- Rodea! striga Pulheria Aleksandrovna. Dunecika roși. Razumihin se încrunta. Lujin zîmbi ironic și disprețuitor.
— Acum vezi și dumneata, Avdotia Romanovna, zise el, daca exista vreo posibilitate de înțelegere. Sper că acum s-a încheiat acest capitol și situația s-a lamurit o dată pentru totdeauna. Eu am să mă retrag că să nu stînjenesc această placuta întrevedere de familie și să nu împiedic comunicarea anumitor secrete... (Lujin se scula și-și lua pălaria.) Dar, plecând, îndrăznesc sa spun că, pe viitor, sper să fiu scutit de asemenea întîlniri și, cum s-ar zice, de astfel de compromisuri. Rugămintea asta o fac în chip deosebit dumitale, onorata Pulheria Aleksandrovna, cu atât mai mult, cu cât scrisoarea mea era adresata dumitale, și nu altcuiva.
Pulheria Aleksandrovna se simți atinsa.
— Oare crezi că ești chiar stăpînul nostru, Piotr Petrovici? Dunia ti-a spus de ce nu ți s-a îndeplinit rugămintea: ea a avut numai intenții bune. Și apoi, mi-ai scris de parca mi-ai fi dat ordin. Oare trebuie să consideram fiecare rugăminte a dumitale drept ordin? Eu ți-as spune ca dumneata, dimpotrivă, ar trebui sa fii cât mai delicat și mai îngăduitor cu noi, fiindcă, încrezîndu-ne în cuvîntul dumi-tale, am lasat tot și am venit aici, prin urmare și așa suntem în puterea dumitale.
— Nu este tocmai așa, Pulheria Aleksandrovna, mai ales în clipa de fața, când ați aflat că o să primiți o moștenire de trei mii de ruble din partea Marfei Petrovna, care, pare-mi-șe, judecind după tonul pe care l-ați luat față de mine, sunt foarte binevenite, adaugă Lujin cu ironie mușcătoare.
— Judecind după aceasta observație, se poate într-adevăr presupune că te-ai bizuit pe lipsa noastră de apărare, observă Dunia, iritată.
— Cel puțin acum nu mă mai pot bizui pe asta și mai ales nu doresc să împiedic comunicarea propunerilor secrete ale lui Arkadi Ivanovici Svidrigailov, cu care l-a însărcinat acesta pe frățiorul dumitale și care, după cum vad, au pentru dumneata o importanță capitala și sunt poate chiar foarte, foarte placute.
— Văi, Doamne! făcu Pulheria Aleksandrovna. Razumihin se foia pe scaun.
— Și ție nu-ți este rușine, sora mea? întreba Raskolnikov.
— Îmi este, Rodea, zise Dunia și, întorcându-se, palida de mînie, către Lujin: Piotr Petrovici, ieși afara!
Se vede ca Piotr Petrovici nu se așteptase deloc la o asemenea încheiere. Avea prea multa încredere în el, în puterea lui și în lipsa de apărare a victimelor sale. Deci nu-i veni să-și creada urechilor. Păli, buzele începură sa-i tremure.
— Avdotia Romanovna, dacă am să ies acum pe ușa asta, cu aceasta urare de drum bun, atunci - să nu-ți faci nici o iluzie! - n-am să mă mai întorc niciodată. Gîndește-te bine! Eu nu-mi schimb cuvîntul.
— Ce neobrăzare! striga Dunia, sărind de la locul ei. Dar eu nici nu vreau să te mai întorci vreodată.
— Cum? Vasăzică așa!? exclama Lujin, care până în ultima clipă nu crezuse cu putința un asemenea sfîrșit și care acum își pierduse cu deșăvîrșire stăpînirea de sine. Așa! Dar știi dumneata, Avdotia Romanovna, că aș putea sa protestez?
— Cu ce drept îi vorbești astfel? se amestecă cu aprindere Pulheria Aleksandrovna. Cum ai putea sa protestezi? Ce drepturi ai? Cum o să o dau pe Dunia mea unui om ca dumneata? Pleacă și lasă-ne în pace! Noi suntem de vina ca am acceptat un compromis, un lucru nu tocmai drept, și cea mai mare vina o port eu...
— Dar, Pulheria Aleksandrovna, se înfierbîntă Lujin, în culmea furiei, m-ați legat cu cuvîntul dat pe care vi-l retrageți acum... și apoi... m-ați silit, cum s-ar zice, sa fac unele cheltuieli.
Această pretenție se potrivea atât de bine cu firea domnului Lujin, ca Raskolnikov, deși palid de furie și de sforțările pe care le făcea ca să se stăpînească, nu se mai putu ține și izbucni în rîs. Dar Pulheria Aleksandrovna își ieși din fire.
— Cheltuieli? Care cheltuieli? Nu cumva vorbești despre lada noastră? Dar conductorul ți-a transportat-o pe gratis. Noi l-am încurcat pe el, auzi dumneata! Gîndește-te bine la ce spui, Piotr Petrovici, dumneata ești acela care ne-ai legat și de mîini și de picioare, și nu noi pe dumneata!
— Ajunge, măicuțo, te rog, ajunge! o implora Avdotia Romanovna. Piotr Petrovici, fii bun și pleacă!
— Am șa plec, dar vreau să măi spun un ultim cuvînt! rosti acesta, nemaiputîndu-șe stăpîni. Mama dumitale uita, mi șe pare, că te-am cerut în căsătorie tocmai în momentul când circulau în tot orașul zvonuri rele cu privire la reputația dumitale. Disprețuind opinia publica și sălvîndu-ți reputația, eram îndreptățit să sper ca voi fi răsplatit cum se cuvine, ba chiar să cer recunoștință din partea domniilor voastre... Ochii mi s-au deschis abia acum! Văd ca am procedat foarte ușuratic, și poate am greșit nesocotind glasul societății...
— A înnebunit? urla Razumihin, sărind de pe scaun, gata să-l iă la bătaie.
— Ești un om josnic și rău! strigă Dunia.
— Nici o vorbă! Nici un gest! se interpuse repede Raskolnikov, reți-nîndu-l pe Razumihin; apoi, apropiindu-se de Lujin: Binevoiește să ieși afara, zise încet și răspicat, și nici un cuvînt mai mult, altminteri...
Piotr Petrovici îl privi câteva clipe cu obrazul palid, schimonosit de ură, apoi se întoarse și părăsi odaia, ducând în sufletul lui o ură de moarte, cum rar poate nutri cineva, împotriva lui Raskolnikov, pe care-l făcea vinovat de cele întîmplate. Trebuie să adaugam că în timp ce cobora scara, Piotr Petrovici încă își mai închipuia că totul nu este pierdut și că o împăcare cu doamnele mai este cu putință.



Capitolul III


Lucrul cel mai extraordinar era că, pînă în ultima clipă, el nu se așteptase la acest sfîrșit. Făcuse pe grozavul, fără să-i treacă măcăr prin minte că cele două femei, sărace și lipsite de s^ărare, ăr cuteza să iasă de sub tutela lui. Vanitatea și încrederea în sine sau, mai bine zis, cultul față de propria lui persoană, îi sporeau această siguranță. El, Căre din nimic ajunsese cineva, avea o admirație aproape patologică pentru el însuși, își aprecia inteligența și calitățile, ba chiar uneori, rămînînd singur, își admira și fața în oglinda. Dar ceea ce aprecia și la ce ținea mai presus ca orice pe lume erau banii pe care îi cîștigase, parte muncind, parte folosind alte mijloace; banii îl puneau pe picior de egalitate cu tot ce-i era superior.
Amintindu-i cu indignare Duniei că se hotărîse s-o ia de soție cu toată reputația proastă pe care o avea, Piotr Petrovici vorbise sincer și chiar se simțise profund jignit de aceasta „neagra nerecunoștința", deși, când o pețise, era pe deplin convins de absurditatea acestor bîrfeli, de altfel, răsturnate în public de însăși Marfă Petrovnă și părăsite de toată lumea din orășel, care o apăra cu înflacărare pe Duniă. Nici el nu ăr fi negat că știuse acest lucru atunci. Și cu toate acestea, se mîndrea mult cu hotărîrea pe care o uase de a o înălță pe Dunia pînă la el, și considera acest fapt că un fel de eroism. Prin acest reproș, Lujin își trăda gîndul ascuns care îl măgulise mereu, și nu era în stare să înțeleagă cum nu-i admiră alții eroismul. Când se dusese în vizită la Raskolnikov, se dusese cu sentimentul binefăcătorului gata să culeagă roadele binefacerii lui și să auda complimente cât se poate de dulci. Și firește că acum, când cobora scara, el se considera insultat și neînțeles în ultimul grad.
Cât despre Duniă, ea îi era necesară, nici mai mult, nici mai puțin, și să renunțe la ea era de neconceput pentru el. Demult, cu ani în urmă, își făurise un vis duios de însurătoare, pentru care tot strîngea bani și aștepta momentul prielnic. Se gîndea în taina, cu voluptate, la o fata binecrescută și săraca (neapărat săraca), foarte tânără, foarte drăguță, de familie bună, instruita, foarte sperioasă, și care să fi trecut prin multe încercări și nenorociri, o fata care avea să șe prosterneze în fața lui și care toată viața avea să-l considere ca pe salvatorul ei, avea să se uite la el cu evlavie, avea să i se supună și să se minuneze neîncetat de persoana lui, exclusiv de persoana lui. Câte scene, câte episoade dulci plasmuise el pe aceasta temă ispititoare și placută, odihnindu-se în liniște după lucru. Și iată, în sfîrșit, visul nutrit de atâta amar de vreme e gata să se înfăptuiască: frumusețea și cultura Avdotiei Romanovna îl impresionaseră adînc; situația și lipsa ei de apărare îl ademeniseră și mai mult. Realitatea întrecea visul: avea în fața lui o fată mîndră, dîrza, virtuoasă, mult mai instruita și mai cultă decât el (o simțea bine), și aceasta ființa îi va fi recunoscătoare toata viața, ca o roaba, pentru mărinimia lui, se va prosterna cu evlavie în fața lui, iar el va fi stăpîn nelimitat și absolut!... Ca un făcut, cu puțin înainte, după multe calcule și tergiversări, hotărîse, în sfîrșit, să-și schimbe cu desavîrșire cariera, să pășească într-o sfera de activitate mai înaltă și, totodată, să intre puțin câte puțin într-o societate măi bună, la care visa de mult cu voluptate... într-un cuvînt, hotărîse să-și încerce norocul la Petersburg. Știa că un bărbat poate să cîștige „foarte, foarte" mult cu ajutorul femeilor. Farmecul unei femei frumoase, virtuoase și instruite putea să ușureze nespus drumul ales, sa atragă simpatia, să creeze o aureola... și deodată, deodată - praf și pulbere se alegea din toate visurile lui! Ruptura urîtă și neașteptată fusese pentru el ca un răsnet. Era o gluma monstruoasă, absurda! Făcuse un pic pe grozavul, nimic mai mult: nici nu avusese timpul să spună tot ce ar fi vrut, glumise, se aprinsese și, când colo, ce sfîrșit grav! El o și îndrăgise în felul lui pe Dunia, era stăpînul ei absolut în visurile lui și când colo!... Nu! Mâine, da, da, chiar mâine, toate acestea vor fi îndreptate, vindecate, șterse, și mai ales trebuie să-l facă una cu pămîntul pe acest mucos arogant care poărtă toata vina. își aduse aminte cu o dureroasa strîngere de inima, aproape involuntar, de Razumihin... dar în privința lui se liniști foarte repede: „Atâta mai lipsea, să-l pun și pe acesta pe aceeași treapta cu mine!" Dar de cine-i era într-ădevăr teamă, era Svidrigailov... într-un cuvînt, va avea de furcă...
—Nu, nu, numai eu sunt de vina! spunea Dunia, îmbrățișîndu-și și sărutîndu-și mama. M-am lasat ispitita de banii lui, dar îți jur, frate, că niciodată nu mi-am închipuit ca este un om atât de puțin demn de stima. Dacă l-aș fi cunoscut mai bine, nu qj-aș fi lasat ispitită pentru nimic în lume! Nu mă învinui, frate!
—Ne-a ferit Dumnezeu! Ne-a ferit Dumnezeu! șoptea Pulheria Aleksandrovna, aproape în neștire, ca și cum tot nu ar fi înțeles ce s-a petrecut.
Toți erau bucuroși; peste cinci minute au început chiar să rîda. Numai din când în când Dunecika pălea și-și încrunta sprîncenele, amintindu-și de cele întîmplate. Pulheria Aleksandrovna nici nu și-ar fi putut măcar închipui vreodată că șe va bucura și ea; încă în dimineața aceea ruptura cu Lujin i-ar fi părut o nenorocire groaznica. Cât despre Razumihin, era în culmea fericirii. Nu îndrăznea încă sa și-o exprime, dar tremură ca în friguri, ca și cum o greutate de cel puțin o sută de kilograme i-ar fi fost luata de pe inima. Acum avea dreptul să-și închine toata viața celor două doamne, să le servească pînă la moarte... Acum totul era cu putință! Totuși, el alunga speriat aceste gînduri și șe temea să-și dea frîu liber închipuirii. Numai Raskolnikov rămăsese nemișcat, ursuz, și cu gîndul parca în alta parte. El, care stăruise atit de mult ca Lujin să fie îndepărtat, părea acum că șe sinchisește cel mai puțin de cele ntîmplate. Dunia gîndea fără să vrea că el tot mai era supărat pe dînsă, iar Pulheria Aleksandrovna îl privea neliniștită, pe furiș.
— Ce ți-a spus Svidrigailov? spuse Dunia, apropiindu-se de el.
— Ah, da, da! exclama Pulheria Aleksandrovna. Raskolnikov ridica ochii.
— Vrea neapărat să-ți daruiască zece mii de ruble și dorește sa te vada o singura data în prezența mea.
— S-o vada? Pentru nimic în lume! striga Pulheria Aleksandrovna. Și cum de îndrăznește să-i ofere bani?
Apoi Raskolnikov relata (destul de rece) discuția pe care o avusese cu Svidrigailov, lasând deoparte povestea cu fantoma Marfei Petrovna, ca șă nu ridice probleme de prisos și fiindcă simțea un puternic dezgust fața de orice fel de discuții, în afara de cele strict necesare.
— Și tu ce i-ai răspuns? îl întreba Duniă.
— Mai întîi, i-am spus ca n-am să-ți transmit nimic. Atunci el a declarat ca va caută prin toate mijloacele să obțină o întîlnire. A afirmat că pasiunea pe care a avut-o pentru tine n-a fost decât o nebunie trecătoare, de care s-a vindecat... Nu vrea să te măriți cu Lujin... în general, a vorbit foarte încurcat.
— Tu cum îți explici purtarea lui? Ce impresie ți-a făcut?
— Mărturisesc că nu prea-l înțeleg. îți oferă zece mii și totuși mi-a spus că nu este bogat. Declara că vrea sa plece nu știu unde, și peste zece minute uită ce ă spus. Zice că vrea sa se însoare, că are o logodnica... Este sigur că știe ce vrea, ca are un scop bine definit și este de crezut că acest scop este josnic! Pe de alta parte, ar fi ciudat sa pornească la treabă atât de prostește, dacă ar fi avut intenții urîte... fața de tine... Eu, bineînțeles, am refuzat în numele tău acești bani, o dată pentru totdeauna. în general, mi-a părut cât se poate de ciudat, ba chiar dînd unele semne de nebunie. S-ar putea insa să greșesc; poate că încearcă să ne duca de nas, și atâta tot. Pare-se ca moartea Marfei Petrovna l-a impresionat adînc...
— Odihnește în pace sufletul ei, Doamne! rosti cu evlavie Pulheria Aleksandrovna. Toata, toata viața am sa mă rog lui Dumnezeu pentru sufletul ei! Ce s-ăr fi întîmplat cu noi, Dunia, fără aceste trei mii! Doamne, parca ne-au picat din cer! Ah, Rodea, gândește-te că încă azi-dimineață nu aveam decât trei ruble și ne făceam socoteala să amanetam undeva cât mai iute ceasul, ca să nu-i cerem nimic dumnealui, pînă nu s-o dumiri singur.
Pe Dunia, propunerea lui Svidrigailov părea ca o impresionase peste măsură. Ea tot mai rămăsese îngîndurătă.
— Cine știe ce lucru groaznic și-a pus în gînd! rosti ea aproape în șoapta, vorbind ca pentru sine și tresărind ușor.
Raskolnikov observa această groază nemăsurata.
— Cred că voi fi silit să-l întîlnesc încă de multe ori! zise el Duniei.
— O să-l urmărim! Am să-l urmăresc! spuse cu tărie Razumihin. N-am să-l pierd din ochi. Rodea mi-a dat voie. Mi-a spus adineauri: „S-o păzești pe sora mea". îmi îngădui acest lucru, Avdotia Romanovna?
Dunia zîmbi și-i întinse mână, dar îngrijorarea nu se șterse de pe chipul ei. Pulheria Aleksandrovna o privea cu sfiala: de altfel, cele trei mii de ruble o liniștiseră vădit.
Peste un sfert de oră erau toți prinși într-o convorbire însuflețită. Pînă și Raskolnikov, dacă nu vorbea, cel puțin asculta cu atenție. Oratorul era Razumihin.
— Dar pentru ce, pentru ce să plecați! strigă el cu convingere, îmbătat de fericire. Ce o să faceți în orășelul vostru? Lucrul de căpetenie e că aici sunteți toți împreună; și aveți nevoie unul de altul, aveți nevoie, înțelegeți-ma! Măcar pentru câtva timp... Iar pe mine primiți-ma în calitate de prieten, de asociat, și vă încredințez că o să punem pe picioare o afacere minunată. Ascultați, am să vă explic planul meu în toate amănuntele! îmi venise în minte ideeă asta încă de dimineață, înainte să se fi întîmplat toate astea. Iată despre ce este vorba: am un unchi (am să vi-l prezint; este un bătrînel respectabil și foarte cumsecade!), unchiul meu are o mie de ruble capital; el trăiește din pensia lui și nu ăre nevoie de acești bani. De doi ani se ține de mine sa iau cu împrumut aceasta mie de ruble și să-i platesc șase la sută pe ăn. Știu eu ce înseamnă ăsta: pur și simplu vrea să mă ajute, acum un an însă n-aveăm nevoie de nimic, iăr acum abia-l așteptam să vina, fiindcă mă hotărîsem s-o iau. Lîngă mia asta puneți și dumneavoastră tot o mie, din cele trei pe care le aveți; pentru început e destul, și iată ca s-a făcut asociația noastră. Acum sa vedem ce o să facem?
Și Razumihin începu să-și dezvolte planul; după părerea lui, mai toți librarii și editorii nu sunt destul de pricepuți în meseria lor și de aceea le merg prost afacerile, deși librăriile și editurile bune de obicei rentează, și chiar aduc venit mulțumitor. Tocmai la o activitate editoriala visa Razumihin, care de doi ani muncea pentru alții în direcția asta, și care cunoștea deștul de bine trei limbi europene. Cu șase zile în urma îi spusese lui Raskolnikov că e cam schwach la germană, dar spusese asta numai cu scopul de a-l convinge să primească jumătate din traducere și cele trei ruble arvună; mințise, și Raskolnikov știa că minte.
— De ce, de ce să lasăm să ne scape afacerea asta, daca ne-a picat din senin unul dintre mijloacele principale de realizare: banii? se înfierbînta Razumihin. Firește, va trebui să muncim mult, și o să muncim cu toții, și Avdotia Romanovna, și eu, și Rodion... unele cărți aduc astăzi venituri mari! Iar calitatea principala a editurii noastre va fi că o să știm ce anume trebuie tradus. O să traducem, o să editam și o șă învățăm în același timp. Eu pot fi de folos, pentru că am experiență. De doi ăni îmi făc veacul prin edituri, cunosc toate dedesubturile; și vă asigur că nu trebuie cine știe ce filozofie ca să te pricepi la treaba asta. De ce atunci să lasăm să ne scape norocul din mînă? Eu cunosc (dar n-am spus nimănui pînă acum) două-trei cărti străine atât de bune, că numai pentru ideea de a le traduce și publica se poate lua câte o sută de ruble de fiecare, iar pentru una dintre ele n-aș accepta nici cinci sute de ruble. Nu-i vorba că, dacă le-aș spune editorilor, ar fi în stare sa mai stea la gînduri, atâta-s de proști! Cit despre bucătăria propriu-zisă — tipărit, hîrtie, vînzăre etc... - vă rog să mă însărcinați pe mine! Cunosc toate amănuntele! O să începem cu puțin și o să ajungem la lucruri mari; în orice caz, vom avea din ce să trăim și o să ne scoatem banii.
Duniei îi străluceau ochii.
— Ceea ce propui dumneata îmi place foarte mult, Dmitri Prokofici, zise dînsa.
— Eu, firește, nu prea mă pricep, îi ținu isonul Pulheria Aleksăndrovna; s-ar putea să fie bine, dar asta o știe numai Dumnezeu. E ceva nou, necunoscut. Desigur ca trebuie sa rămînem aici, măcar câtva timp...
Și ea se uita la Rodea.
— Tu ce crezi, frate? întreba Dunia.
— Cred că ideea este foarte buna, răspunse acesta. Bineînțeles, la început nu trebuie să ne gîndim la o firmă, dar cinci-șase cărți pot fi într-adevăr editate cu succes sigur. Știu și eu o carte care s-ar vinde foarte bine. Cât despre faptul că el ăre să știe să conducă întreprinderea, nu există nici o îndoiala: se pricepe. De altfel, aveți tot timpul să va înțelegeți...
— Ura! zbieră Razumihin. Și acum stați: este aici, în casa asta, un apartament care aparține aceluiași proprietar. E o locuință separata, care nu comunică cu hotelul, prețul e moderat; sunt trei odaițe mobilate. Le-ați putea închiria deocamdată. Ceasul vi-l amanetez mâine și vă aduc banii, așa că pînă una-alta vă veți putea descurca. Principalul e ca veți fi împreună, și Rodea ar putea să stea cu voi... Dar, unde te duci, Rodea?
— Cum, Rodea, pleci? întreba, aproape speriata, Pulheria Aleksăndrovna.
— Într-o clipă ca asta! strigă Razumihin.
Dunia își privi fratele, mirata și neîncrezătoare. Raskolnikov era cu șapca în mînă, gata să plece.
— Parcă ne-am despărți pe veci și mă înmormîntați, rosti el cu un ton ciudat.
Zîmbi, dar zîmbetul lui era și mai ciudat.
— La urma urmei, cine știe, poate că e ultima oara ca ne vedem, adaugă el deodată.
Gîndul acesta abia îi trecuse prin minte, că-i și izbucnise fără să vrea din gură.
— Ce-i cu tine?! exclamă mama.
— Unde te duci, Rodea? întreba Dunia cu un accent deosebit în glas.
— Mă duc, am treaba, răspunse șovăielnic Raskolnikov, dar pe fața lui palida se citea o hotărîre nestrămutată.
— Am vrut să vă spun... când am venit aici... am vrut să-ți spun matale mamă... și ție, Dunia, că ar fi mai bine să ne despărțim pentru câtva timp. Nu mă simt bine, am nevoie de liniște... am să vin alta data, am sa vin singur, atunci când... se va putea. Nu v-am uitat și-mi sunteți drage... Dar lasați-ma! Lasați-mă singur! Așa am hotărît încă de mai înainte... Hotărîrea mea este nestrămutată... orice s-ar întîmpla cu mine, pierdut sau nu, vreau să fiu singur. Uitați-mă. E mai bine așa... Nu căutați să aflați nimic despre mine. Când va trebui, am sa vin singur sau... am să vă chem. Poate că totul se va limpezi!... Iar acum, daca mă iubiți, renunțați să mă vedeți... Altfel, am să vă urăsc, o simt... Rămîneți cu bine!
— Doamne, Dumnezeule! striga Pulheria Aleksăndrovna.
O spaima măre le cuprinse pe mama și pe sora lui, de asemenea și pe Razumihin.
— Rodea, Rodea! împacă-te cu noi, să fim cum am fost altădată! gemea biata mama.
Raskolnikov se întoarse încet și porni spre ușă. Dunia îl ajunse din urma.
— Frate! Cum poți să te porți astfel cu mama? șopti ea, cu ochii scăpărând de indignare.
El o învălui într-o privire grea.
— Nu-i nimic, am să mă întorc, am să vin mereu! bîigui el cu jumătate de glas, ca un om care nu-și da bine seama de ce spune, și ieși din odaie.
— Ești fără inima, un om rău și egoist! strigă Dunia în urma lui.
— Nu e fără inimă, e dement, dement! Și-a pierdut mințile! Nu vedeți? Daca nu-ți dai seama, atunci n-ai inima dumneata! șopti cu înfrigurare Razumihin la urechea ei, strîngîndu-i tare mână. Mă întorc imediat! striga el către Pulheria Aleksăndrovna, mai mult moarta decât vie, și ieși în goana din camera.
Raskolnikov îl aștepta la capătul coridorului.
— Știam ca ai sa alergi după mine, zise el. întoarce-te și rămîi cu ele... Sa vii și mâine... și mereu. Eu... poate că am să vin și eu... dacă se va putea... Rămîi cu bine!
Și fără să-i dea mână, se depărta.
— Unde te duci? Ce ai? Ce se petrece cu tine? Se poate să te porți așa?!... șopti Razumihin, pierdut.
Raskolnikov se opri din nou.
— Îți spun o data pentru totdeauna: nu mă întreba nimic. N-am ce să-ți răspund... și nu veni la mine. S-ar putea să mai vin pe aici... Lasă-mă, dar pe ele... nu le lasa. Pricepi ce-ți spun?
În coridor era întuneric; cei doi se aflau lîngă o lampa. O clipa se priviră în tăcere. Și toata viața lui n-a mai putut uita Razumihin aceasta clipă. Privirea arzătoare și fixă a lui Raskolnikov se făcea tot mai intensă, voind parca să-l pătrunda până în adîncul sufletului. Deodată Razumihin tresari. Ceva straniu trecu între ei... o idee, o părere, ceva înfiorător și groaznic, umbra adevărului se strecura între ei... Razumihin păli ca un mort.
— Acum pricepi? zise deodată Raskolnikov, cu obrazul dureros crispat... întoarce-te la ele, adaugă el, și ieși iute din casă...
E de prisos să descriu ce a urmat în seara aceea la Pulheria Aleksandrovna, n-am să spun cum s-a înapoiat Razumihin, cum a încercat să le liniștească pe cele două femei, cum le-a încredințat că Rodea este bolnav și trebuie să se odihnească, de câte ori a repetat că Rodea va veni negreșit la ele, ca va veni poate chiar în fiecare zi, că moralul lui este foarte zdruncinat și că trebuie ferit de orice enervare; că el, Razumihin, are să vegheze asupra lui, are să-l pună sub îngrijirea unui medic bun, cel mai bun, și la nevoie va face un consult... într-un cuvînt, din seara aceea Razumihin fu pentru ele un fiu și un frate.






Capitolul IV


Iar Raskolnikov, după ce ieși din casa, se îndreptă spre canal, de-a dreptul către casa unde locuia Sonia. Era o cladire cu doua caturi, veche, verzuie. îl găsi cu greu pe portar și obținu de la acesta vagi indicații cu privire la locuința lui Kapernaumov, croitorul. Descoperi într-un colț al curții intrarea unei scări înguste și întunecoase, urca la etajul doi și ieși pe veranda care împrejmuia casa dinspre curte. în vreme ce rătăcea prin întuneric, întrebîndu-se care o fi locuința croitorului, la trei pași de el se deschise deodată o ușă; el se agăța mașinal de ea.
— Cine-i aici? întreba un glas sfios de femeie.
— Eu... vin la dumneata, răspunse Raskolnikov, și intra într-un antrețel îngust.
Acolo, pe un scaun rupt, o luminare ardea într-un sfeșnic strîmbat, de alama.
— Dumneata! Doamne! făcu cu glas stins Sonia, rămînînd stana de piatră în prag.
— Pe unde se intră la dumneata? Pe aici?
Și Raskolnikov, căutînd să nu se uite la ea, se grăbi să intre în odaie.
Peste o clipa intră și Sonia cu sfeșnicul în mînă; puse luminarea pe masa și se opri în fața lui, uluita, cuprinsa de o tulburare de nedescris și vădit înspăimîntătă de vizita lui neașteptata. Deodată, tot sîngele îi navali în obrajii palizi și ochii i se umplură de lacrimi... Se simțea grozav de stingherita, îi era rușine și totodată era nespus de fericita... Raskolnikov își luă iute ochii de la ea și se așeza pe scaunul de lîngă masă. în treacăt, cuprinse cu privirea întreaga odaie.
Era o încăpere mare, dar cu tavanul foarte jos, singura pe care o închiria familia Kapernaumov; în peretele din stînga se afla o ușă închisa, care ducea spre locuința gazdei. în peretele opus, cel din dreapta, se afla încă o ușă, totdeauna încuiată. Acolo începea un alt apartament, cu alt număr. Odaia Soniei semăna cu o șura și avea forma unui dreptunghi strîmb, ceea ce o urîțea grozav. Un perete cu trei ferestre dadea spre canal, tăind odaia în diagonala, formînd astfel, în colțul camerei, un unghi extrem de ascuțit, în fundul căruia nu se putea desluși nimic la lumina slaba a luminării; celalalt colț era, dimpotrivă, într-un unghi obtuz. Și în toata aceasta încăpere mare aproape nu erau mobile. în colțul drept se afla un pat; alaturi, mai aproape de ușa, un scaun. în lungul aceluiași perete, lîngă ușa care ducea în locuința vecină, era așezata o masa simpla de brad, cu o față de masa albastra; în fața mesei - doua scaune împletite. La peretele opus, în preajma unghiului ascuțit, se vedea un scrin mic, simplu, care se pierdea parcă în gol. Asta era tot. Tapetul gălbui, soios și uzat se înnegrise prin colțuri: iarna trebuia, desigur, să fie umed în odaie, și mult fum. Totul vadea sărăcia, și nici măcar patul nu avea polog.
Sonia își privea în tăcere musafirul, care îi cerceta cu atenție și lipsă de jenă odaia, și pînă la urmă începu să tremure de spaimă, de parca s-ar fi aflat în fața unui judecător care avea să-i hotărască soarta.
— Am venit tîrziu... E unsprezece? întreba el fără să ridice ochii.
— Da, bîigui Sonia. Ah, da, da! se pripi ea deodată, ca și cum de răspunsul ei ar fi atîrnat totul. A bătut ceasul la gazda... am auzit... Este unsprezece.
— Am venit la dumneata pentru ultima oară, urmă Răskolnikov, posomorit, uitînd se vede că la ea venea întîia oara. S-ar putea să nu te mai vad niciodată.
— Pleci?...
— Nu știu... mâine totul...
— Atunci n-ai să vii mâine la Katerina Ivanovna? tremura glasul Soniei.
— Nu știu... Mâine dimineața se vor hotărî toate... Dar nu despre asta este vorba: am venit să-ți spun un singur cuvînt...
își ridica spre ea privirea visătoare și deodată își dadu seama că el ședea jos, în timp ce ea tot mai stătea în picioare în fața lui.
— De ce stai în picioare? Așază-te! rosti el deodată, cu glasul schimbat, blînd și mîngîietor.
Sonia se așeză. El o privi prietenos, aproape cu înduioșare, câteva clipe.
— Ce slabuța ești! Uite ce mînuță! E străvezie. Ai degete ca de moarta.
O luă de mînă. Sonia zîmbi ușor.
— Totdeauna am fost așa, zise dînsa.
— Chiar când erai acasă?
— Da.
— Firește, nici nu se putea altfel! rosti el întretăiat, și expresia obrazului și sunetul glasului se schimbară iarăși.
Își roti privirile prin odaie.
— Închiriezi odaia de la Kapernaumov? -Da.
— Sunt acolo, după ușa aceea?
— Da... Au o odaie la fel.
— Și stau cu toții într-o odaie? -Da.
— Mie mi-ar fi frica noaptea în odaia dumitale, spuse el, ursuz.
— Gazdele sunt foarte de treaba, oameni buni, răspunse Sonia, care parca tot nu-și venise în fire și vorbea fără să-și dea foarte bine seama ce spune. Și mobila și toate... sunt ale lor. Sunt oameni foarte buni și copiii vin mereu pe la mine...
— Sunt bîlbîiți?
— Da... El se bîlbîie și e șchiop. Și soția de asemenea... Nu că se bîlbîie, dar nu poate spune deslușit cuvintele. E o femeie foarte buna, da. El a fost iobag la o curte boiereasca. Au șapte copii... și numai cel mare se bîlbîie, ceilalți sunt bolnavi... dar nu se bîlbîie... Dar de unde știi? adaugă ea, puțin mirata.
— Tatăl dumitale mi-a vorbit despre el. Mi-a povestit totul și despre dumneata... Cum ai plecat la șase și te-ai întors la nouă și cum Kăterină Ivanovna a stat în genunchi în fața patului dumitale.
Sonia se rușina.
— Mi s-a părut că-l vad azi, șopti ea șovăitor.
— Pe cine?
— Pe tata. Mergeam pe strada și acolo, în colț, pe la zece, mi s-a părut că merge în fața mea. Parca era el. Am vrut chiar să mă duc la Katerina Ivanovna...
— Te-ai plimbat?
— Da... șopti Sonia și, rușinata, își pleca din nou ochii în pămînt.
— Katerina Ivanovna te bătea rau pe când ședeai la tatăl dumitale?
— Vai, nu, nu, ce spui dumneata, nu! Sonia îl privi aproape cu teamă.
— Atunci o iubești?
— Pe dânsa? Firește! răspunse Sonia tărăgănat, împreunîndu-și, cu un gest de rugă și suferință, mîinile. Ah, dumneata n-o cunoști... Dacă ai ști. E ca un copil... Aproape că și-a pierdut mințile... de durere. Și ce femeie inteligenta... și generoasa... și bună! Dumneata nu știi nimic, nimic... ah!
Sonia spuse toate acestea cu un fel de disperare: era foarte mișcată, îndurerată, și-și frîngea mîinile. Obrajii ei palizi se îmbujorară deodată și o suferință adîncă i se citea în ochi. Era limpede că Raskolnikov răscolise multe lucruri tăinuite în sufletul ei, pe care ar fi vrut să le exprime în apărarea Katerinei Ivanovna. O compătimire nesățioasă, daca ne putem exprima astfel, se oglindea pe fața ei.
— Ea sa mă bată! Ce spui dumneata! Doamne, ea să mă bată! Și chiar dacă m-ar fi bătut, ce-i cu asta? Ce-i cu asta? Nu știi nimic, nimic... Este atât de nenorocita, vai, cât e de nenorocita! Și bolnava... Ea caută dreptate... Are sufletul curat. Ea crede că trebuie să fie dreptate peste tot și o cere... chiar daca ai pune-o la chinuri, ea n-o să facă un lucru nedrept. Nu vede că nu pot fi toate lucrurile drepte și se supără. Ca un copil, ca un copil! E dreaptă, dreaptă!
— Ce are să fie cu dumneta? Sonia îl privi întrebător.
— Ei au rămas în sarcina dumitale. Ce-i drept, și înainte tot așa a fost; și răposatul venea să-ți ceară bani de votcă să-i treacă mahmureala. Dar acum, ce are să fie?
— Nu știu, șopti trist Sonia.
— Vor rămîne acolo?
— Nu știu, e datoare gazdei și am auzit că ar fi spus că vrea să-i dea afară astăzi, iar Katerina Ivanovna spunea și dînsa că nu vrea să rămînă nici o zi acolo.
— Ce o face atât de curajoasă? Se bizuie pe dumneata?
— Vai, nu, de ce vorbești așa?... Punem totul împreuna, suntem o singură familie, se tulbura Sonia și chiar se înfurie parca, întocmai cum s-ar înfuria un canar sau o altă păsărică măruntă. Și apoi ce ar putea să facă? Spune și dumneata, ce ar putea să făcă? întrebă dînsa, aprinzîndu-se și tulburându-se tot mai mult. Vai, cât a plîns, cât a plîns astăzi! N-ai băgat de seama că-și cam pierde mințile? Da, da; ba se neliniștește, ca o copilita, ca mâine totul sa fie cum trebuie, praznicul și toate celelalte... ba își frînge mîinile, scuipă sînge, plînge, apoi deodată începe să se dea cu capul de pereți ca o disperata. Apoi se liniștește; își pune toata speranța în dumneata, zice ca ai s-o ajuți dumneata, ca are sa împrumute nu știu de unde niște bani și are să plece în orașul ei, cu mine împreuna, și are să deschida un pension aristocratic, iar pe mine are să mă ia ca pedagogă și atunci vom începe o viață nouă, minunată, și mă sărută, și mă îmbrățișează, și mă alintă, și crede, vai, cât de mult crede în visurile astea! Cine ar avea inima s-o contrazică? Azi toata ziua a spălat, a frecat, a dres, a tras singura albia în casa, așa slabuță cum e, și-a pierdut suflarea și a căzut pe pat; dimineața am fost împreună la piața să cumpăr ghetuțe pentru Polenka și Lena, pentru că cele vechi s-au rupt de tot, dar nu ne-au ajuns banii și n-am putut cumpăra; lipseau prea mulți. Și ea alesese niște ghetuțe atât de drăguțe, pentru că are gust, dumneata nu știi... Și a podidit-o plînșul acolo, în prăvălie, de fața cu negustorii, a podidit-o plînsul fiindcă nu-i ajungeau banii... Vai, era atât de trist să vezi cum plînge!
— Acum pricep de ce... stai cum stai, zise Raskolnikov cu un zîmbet amar.
— Dumitale nu-ți este mila? Nu-ți este mila? sări iar Sonia. Doar știu că ai dat ce ai avut, ultimii bani, și încă fără să fi văzut nimic. Dar daca ai fi văzut! Doamne! De câte ori, de câte ori am făcut-o sa plîngă! Chiar și săptămână trecută! Ah, eu, cu o săptămînă înainte de moartea lui, cât de cruda am fost! Și de câte ori, de câte ori n-am făcut la fel! Ah, cât m-a durut azi toată ziua când mi-aminteam!
Sonia își frîngea mîinile, atâta o durea această amintire.
— Dumneata cruda?
— Da, eu, eu! M-am dus să-i văd atunci, urmă dînsa, plîngînd, și tata mi-a spus: „Citește-mi, Sonia, zice, mă cam doare capul, citește-mi... uite cartea" — nu știu ce carte luase de la Andrei Semionovici Lebeziatnikov, care sade în aceeași casa; are dînsul niște cărți caraghioase. Iar eu i-am zis: „Trebuie sa plec", și n-am vrut să stau să-i citesc. Venisem, de fapt, ca să-i arat Katerinei Ivanovna niște gulerașe și manșetuțe ieftine, foarte drăguțe, aproape noi, cu broderie, pe care mi le daduse Lizaveta, precupeața; Katerinei Ivanovna i-au placut grozav, le-a încercat, s-a uitat în oglinda și i-au placut și mai mult: ,,Da-mi-le mie, Sonia, a zis, te rog frumos." Mi-a spus „te rog", ca tare ar fi vrut să le aibă. Nu avea unde să se gătească cu ele, dar le-ar fi vrut numai așa, ca să-și amintească de vremuri mai bune! Se uita în oglinda, se admira, ea care nu mai are nici un fel de rochii noi, nici alte lucruri, de atâta amar de vreme. Dar nu cere niciodată nimic de la nimeni; e mîndră și mai curând ar da tot ce are decât să ceara, dar de data asta a cerut, atât de mult i-au placut manșetuțele acelea! Mie însă mi-a părut rău de ele și i-am zis: „Ce sa faci cu ele, Katerina Ivanovna?" Chiar așa i-am zis. Și tocmai asta nu trebuia să spun! S-a uitat la mine cu atâta tristețe, că ți se strîngea inima privind-o, și mie mi-a părut așa de rău și mi-a fost așa mila... Și nu de manșetuțele acelea îi părea ei rău, ci era trista pentru că am refuzat-o, asta o vedeam bine. Ah, daca aș putea să-mi iau cuvintele înapoi; aș face altfel, n-aș mai spune cuvintele acelea... Oh, eu...! Dar ce sa mai vorbim! Dumitale ți-e totuna!
— Ai cunoscut-o pe Lizaveta - precupeața?
— Da... Și dumneata ai cunoscut-o? întreba Sonia, cam mirată.
— Katerina Ivanovna e grav bolnava; are oftica și ăre să moără curând, zise Raskolnikov după o scurta tăcere, fără să răspunda la întrebarea fetei.
— Vai, nu, nu, nu!
Cu o mișcare inconștienta, Sonia îl ăpucă de mîini, implorându-l parca să oprească moartea.
— Dar e mai bine să moara.
— Nu, nu e bine, nu e bine deloc! repetă ea, speriată.
— Dar copiii? Ce ai să faci cu ei, îi vei lua la dumneata, nu-i așa?
— Vai, nu știu!... exclama Sonia cu deznădejde, luîndu-și capul în mîini.
Se vedea că gîndul acesta o frămîntase de multe ori, și acum se trezise iarăși.
— Dar dacă încă acum, cât trăiește Katerina Ivanovna, te îmbolnăvești cumva și ești dusa la spital, ce are să se întîmple? insistă el necruțător.
— Vai, ce spui dumneata?! Asta nu se poate! și fața Soniei se strîmbă de groază.
— Nu se poate? De ce? urmă Raskolnikov cu un zîmbet crud. Doar nu ești asigurata împotriva bolii? Ce are să se întîmple atunci cu ei? Au să iasă în strada cu toții, ea are să tușească, să ceară de pomana și să se dea cu capul de pereți ca astăzi, iar copiii au să plîngă... Apoi are să cada, au s-o ducă la secție, de-acolo la spital, are să moară, și copiii...
— Vai, nu!... Are s-o ferească Dumnezeu! spuse Soniă cu glas sugrumat.
îl asculta, privindu-l rugătoare, cu mîinile împreunate, ca și cum de el ar fi atîrnat totul.
Raskolnikov se scula și începu sa umble prin odaie. Se scurse un minut. Sonia stătea în picioare, cu brațele căzute de-ă lungul trupului, cu capul în piept, prada unei dureri cumplite.
— Nu poți sa economisești? Să pui deoparte pentru zile negre? întreba el, oprindu-se deodată în fața ei.
— Nu, șopti Sonia.
— Nu, firește! Ai încercat? întrebă el aproape cu ironie.
— Am încercat.
— Și n-ai izbutit? Firește! Ce mai întreb?!
Mai făcu cîțiva pași prin odaie. Se scurse încă un minut.
— Nu cîștigi băni în fiecare zi?
Sonia se rușina și mai mult și obrajii i se îmbujorară iarăși.
— Nu, șopti ea, cu o sforțare chinuitoare.
— Așa are sa fie și cu Polecika, zise el deodată.
— Nu! Nu! Nu se poate, nu! țipă cu deznădejde Sonia, de parcă i-ar fi înfipt cineva un cuțit în inimă. Dumnezeu e mare, Dumnezeu n-are să îngăduie... asemenea grozăvie!...
— Și totuși a îngăduit el altele.
— Nu, nu! Pe ea are s-o ferească Dumnezeu!... repeta ea în neștire.
— Dar poate nici nu exista Dumnezeu, răspunse Raskolnikov cu un fel de bucurie răutăcioasă; rîse și se uită la ea.
Fața Soniei se schimbă deodată, toți mușchii i se contractau dureros. Se uită la el cu nespusa dojana, voi să spună ceva, dar nu izbuti să deschida gura și doar izbucni într-un plîns amar, acoperin-du-și fața cu mîinile.
— Katerina Ivanovna își pierde mințile, zici dumneata, dar și dumitale ți-e mintea rătăcită, zise el după un răstimp de tăcere.
Trecură vreo cinci minute. El tot mai umbla încolo și încoace, tăcut, fără s-o privească. Apoi se apropie de ea; ochii îi ardeau. îi puse mîinile pe umeri și se uită la fața ei scăldata în lacrimi. Privirea îi era înfrigurată, pătrunzătoare, buzele uscate îi tremurau cu putere... Apoi, pe neașteptate, se apleca pînă la pămînt și-i sărută piciorul. îngrozita, Sonia se feri ca de un nebun. Și, într-adevăr, părea nebun în clipa aceea.
— Ce faci dumneata, ce faci? în genunchi, în fața mea? murmura ea, pălind și simțind că inima i se strînge de durere.
El se ridică.
— Nu m-am plecat în fața ta, ci în fața întregii suferințe umane, spuse el straniu și se depărta spre fereastră. Asculta, începu el, întorcându-se peste o clipă, adineauri am spus unuia care m-a insultat că nu face cât degetul tău mic... și că i-am făcut onoare surorii mele așezînd-o alaturi de tine.
— Vai, cum ai putut dumneata spune una ca asta? Și încă în fața ei? striga Sonia, speriata. Să stea alaturi de mine! Onoare! Dar eu... eu nu sunt o femeie cinstita... Vai, cum ai putut dumneata spune una ca asta!
— Nu pentru necinstea și păcatele tale am spus-o, ci pentru marea ta suferință. Ești păcătoasa, așa e, adaugă el, aproape exaltat, dar ești păcătoasă mai ales fiindcă te-ai vîndut și jertfit în zadar. Exista oare o grozăvie mai mare? Există oare ceva mai înfiorător decât viața pe care o duci în murdaria asta, pe care o urăști și care -o știi prea bine (ajunge doar să deschizi ochii) - nu ajuta pe nimeni, nu salvează pe nimeni! Spune-mi, în sfîrșit, rosti el aproape frenetic, cum poate aceasta rușine și această murdarie să se îmbine, în sufletul tău, cu sentimente ătît de opuse, cu sentimente atât de sfinte? Era mult mai bine, de o mie de ori mai bine și mai cuminte sa te arunci cu capul în apă și să isprăvești cu toate!
— Și cu ei ce s-ar fi întîmplat? întreba cu glas stins Sonia, pri-vindu-l chinuită și fără sa pară deloc mirata de propunerea lui.
Raskolnikov o privi ciudat.
Și din această privire înțelese tot. Prin urmare, ea însăși avusese acest gînd. Poate că de multe ori se gîndise, în clipe de disperare, să sfîrsească dintr-o data cu toate și chiar se gîndise atât de serios, încât acum propunerea lui nu o mira deloc. Nu observa nici cruzimea vorbelor lui (îi scăpa, firește, înțelesul mustrărilor lui, precum și punctul lui personal de vedere în privința dezonoarei ei, asta se vedea clar). El înțelese cât de cumplit și de câtă vreme o chinuia gîndul situației infamante în care se găsea și se întreba ce o putuse opri pînă acum să-și pună capăt vieții. Și abia acum înțelese pe deplin cât de mult însemnau pentru ea acei bieți copii orfani și Katerina Ivanovna, nefericita femeie bolnava de oftica și pe jumătate nebună, care se dadea cu capul de pereți.
Și cu toate acestea, era limpede pentru el că Sonia, cu firea ei și educația pe care, în pofida împrejurărilor, o căpătase, nu putea în nici un caz să rămînă întotdeauna în starea în care se afla. Nu înțelegea cum izbutise să rămînă totuși atâta amar de vreme în situația asta fără să înnebunească, daca nu fusese în stare sa se arunce în apă? înțelegea, firește, că Sonia era un fenomen întîmplator în societate, deși, din nenorocire, situația ei era departe de a fi un caz izolat și excepțional. Dar tocmai prin faptul că era un fenomen întîmplator, ar fi trebuit s-o ucida rușinea de la primul pas făcut pe acel drum respingător și atât de opus vieții ei de mai înainte și acelui pic de cultura pe care-l avea. Ce o susținea? Doar nu putea fi vorba de viciu...
După cum se vedea, prostituția o atinsese numai mecanic; nici o picătura de desfrîu nu-i pătrunsese încă în suflet: era limpede, o vadea întreaga ei ființa...
„Are trei drumuri, se gîndea el: sa sară în apa, să ajungă la balamuc sau... sa se arunce, în sfîrșit, în brațele desfrîului, acelui desfrîu care amețește gîndirea și împietrește inima." Mai ales ultima perspectivă îi părea dezgustătoare; dar era sceptic, tânăr și obișnuit să gîndească abstract; deci era crud și nu putea să nu creada ca ultima soluție, adică viciul, era cea mai probabila.
„Se poate, striga un glas în inima lui, se poate oare ca și ființa asta, care a păstrat încă puritatea sufleteasca, să ajungă pînă la urmă să fie atrasa de mocirla pestilențiala în care să se scufunde conștient? Poate că a și început să fie atrasa și dacă a izbutit să reziste este tocmai fiindcă viciul nu-i mai pare atât de hidos? Nu, nu se poate, se revoltă el în sinea lui, întocmai cum se revoltase adineauri Sonia, nu, ceea ce a împiedicat-o să se arunce în canal a fost teamă de păcat și grijă pentru ei... Iăr daca n-a înnebunit pînă acum... Dar cine spune că n-a înnebunit? E ea oare în toate mințile? Poate cineva, avînd mintea limpede, să vorbească cum vorbește ea? Poate cineva să meargă la pieire, călcând în mocirla pestilențiala, în care a și început sa se scufunde, cum face ea, și să-și astupe urechile la orice glas al primejdiei? Nu cumva așteaptă o minune? Asta e. Și nu sunt toate acestea semne de nebunie?"
Se opri cu îndarătnicie la acest gînd. Aceasta soluție îi placea mai mult ca oricare alta. O analiza mai atent.
— Așadar, te rogi mult lui Dumnezeu, Sonia? întrebă el. Sonia tăcea, iar el sta în picioare lîngă ea și aștepta răspunsul.
— Ce-aș fi fără Dumnezeu? șopti ea cu tărie și, ridicându-și o clipa la el ochii strălucitori, îi strînse cu putere mână.
„Asta este!" se gîndi el.
— Și ce face Dumnezeu pentru tine? întreba el, iscodind-o. Sonia tăcu multă vreme, că și cum n-ar fi fost în stare să răspunda. Pieptul ei slab se zbuciuma de emoție.
— Taci! Nu mă întreba! Nu ești demn!... strigă deodată, privin-du-l sever, cu mînie.
„Asta este! Asta este!" repeta el în sinea lui.
— Îmi da tot! șopti ea repede, lasîndu-și din nou ochii în pămînt. „Asta este explicația!" hotărî el, cercetînd-o cu lacomă curiozitate.
Se uita cu un sentiment nou, ciudat, aproape dureros, la acest obrajor palid, slabuț, cu trăsături neregulate, colțuroase, la ochii blînzi, albaștri, în care putea sa se aprinda atâta foc, atâta pătimașa putere, la trupșorul acela micuț care tremura încă de revolta și mînie, și toate acestea îi păreau tot mai ciudate, aproape fantastice. „E nebuna! Nebună!" își repeta el în sinea lui.
O carte zăcea pe scrin. O văzuse în timp ce umbla de colo colo prin odaie; acum o luă în mână și o deschise. Era Noul Testament în tălmăcirea rusă. Cartea era veche, cu coperta de piele.
— De unde o ai? întreba el din capătul odaii. Sonia stătea locului, la trei pași de masa.
— Mi-a adus-o cineva, răspunse ea fără chef și fără să-l privească.
— Cine?
— Lizaveta; am rugat-o eu.
„Lizaveta! Ciudat!" gîndi el. Cu fiecare clipă, tot ce vedea la Sonia îi părea mai ciudat și mai extraordinar. Aduse cartea lîngă luminare și începu s-o răsfoiască.
— Unde scrie despre Lazar? întreba el deodată.
Sonia își ținea cu îndarătnicie ochii în pămînt și nu-i răspunse. Stătea puțin întoarsa într-o parte.
— Unde scrie despre învierea lui Lazar? Caută, Sonia. Ea îl privi cu coada ochiului.
— Nu-i acolo... e în Evanghelia a patra... șopti cu asprime, fără să se apropie.
— Căută și citește, zise el, apoi se așeza, își sprijini coatele pe masa, puse capul în palme și-și aținti posomorit privirile într-o parte, gata să asculte.
„Peste trei săptămîni ai sa ajungi la balamuc, draga mea. Și pare-mi-se că eu tot acolo am să sfîrșesc, dacă nu o pățesc și mai rău", șopti el încet de tot.
Șovăitoare, Sonia făcu un pas spre masă, supunîndu-se cu neîncredere ciudatei lui dorințe. Puse mână pe carte.
— Dumneata n-ai citit niciodată? întrebă ea, privindu-l, încruntată, peste masă.
Glasul ei suna din ce în ce mai aspru.
— Cândva... La școala. Citește!
— Nici la biserică n-ai auzit?
— Eu... nu mă duc la biserică. Tu te duci mereu?
— N-nu, șopti Sonia. Raskolnikov zîmbi.
— Înțeleg... Prin urmare nici la înmormîntarea tatii n-ai sa te duci mâine?
— Ba da. Am fost și săptămână trecută... la un parastas.
— Pentru cine?
— Pentru Lizaveta. Au ucis-o cu toporul. El era tot mai nervos. Capul i se învîrtea.
— Erai prietenă cu Lizaveta?
— Da... Era dreaptă... venea la mine... uneori... rar... fiindcă n-avea când. Citeam împreună și... vorbeam. Acum s-a înfățișat înaintea Domnului.
Cât de ciudat sunau pentru el aceste cuvinte, rostite ca din carte!... Și iar i se dezvălui un lucru nou cu privire la eă: întîlnirile ei misterioase cu Lizaveta — amîndouă nebune.
„Nu e greu să-ți pierzi mințile în felul ăstă! E molipsitor!" se gîndi el.
— Citește! strigă el deodată, autoritar și enervat.
Sonia mai șovăia încă. Inima îi bătea cu putere. Parcă nu îndrăznea să-i citească. Iar el o privea aproape cu durere pe „biata nebuna".
— Pentru ce să citesc? Dumneata nu ești credincios... șopti ea încet, gîfîind.
— Citește! Așa vreau eu! stărui el. Doar i-ai citit Lizavetei.
Sonia deschise cartea și găsi pasajul. Mîinile îi tremurau, glasul i se curma. De două ori încerca și nu izbuti să rostească prima silabă.
„Ci era bolnav unul, Lazăr din Betania..." rosti ea, în sfîrșit, cu greu și deodată, la al treilea cuvînt, glasul îi sună ascuțit și se frînse ca o coarda întinsa. Respirația i se tăie, o greutate îi apăsa pieptul.
Raskolnikov înțelegea întrucâtva de ce Sonia nu se hotăra să-i citească, și, cu cât înțelegea mai bine, cu atât mai brutal și mai iritat stăruia să citească. își dadea prea bine seama cât de greu îi venea fetei să-i deschida și să deă în vileag lumea ei launtrică. înțelese că acest sentiment era poate, într-adevăr, taina care o susținuse și îi daduse putere încă din adolescență, de pe când trăia în sînul familiei, alaturi de nefericitul ei tătă și de mama ei vitrega, înnebunită de durere, alaturi de copiii flamînzi, în mijlocul țipetelor monstruoase și al mustrărilor. Vedea toate acestea, dar mai vedea limpede în același timp și că, în pofida sentimentului de tristețe și teamă inexplicabila ce-i răsărise în suflet, eă dorea grozav să citească, și tocmai lui, și mai ales acum, „orice ar fi să se întîmple mai tîrziu!"... Toate acestea i le citise în ochi, le înțelese din tulburarea și exaltarea ei... Fata își stăpîni emoția, își înăbuși nodul din gît, care îi frînsese la început glasul, și urmă lectura capitolului unsprezece din Evanghelia lui Ioan. Așa ajunse la versetul al nouăsprezecelea.
„Și mulți dintre Iudei veniseră în casa Martei și a Măriei, ca să le mîngîie de moartea fratelui lor. Deci Marta, când a auzit că Isus vine, ă ieșit întru întîmpinarea lor, iar Măria ședea jos în casă, și Marta a grăit către Isus: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit! Pentru că bine știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da ție ."
Sonia se opri, presimțind rușinată că glasul are să-i tremure și are să i se frîngă din nou.
„Isus rostește către ea: Fratele tău va învia. Marta îi răspunde: Știu că va învia în ziua cea de apoi, la înviere. Atunci i-a zis Isus: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în mine va fi viu chiar dacă va muri. Și oricine înviază și crede întru mine în veac nu va muri. Crezi tu aceasta? "
Și, răsuflînd anevoios, Sonia citi tare, răspicat, de parca s-ar fi spovedit ea însăși în fața norodului.
„Mana îi grăiește: Da, Doamne, cred că tu ești Mesia, fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vie în lume."
Se opri, își ridică iute privirea către el, dar se stăpîni și citi mai departe. Raskolnikov ședea nemișcat și asculta fără să se întoarcă, cu capul sprijinit în palme și privind într-o parte. Ajunseră la versetul treizeci și doi.
„Deci Măria, când a ajuns unde era Isus, și l-a văzut, a căzut la picioarele lui și i-a zis: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Ci Isus, când o văzu plîngînd și pe Iudeii, care veniseră cu ea, plîngînd și ei, se zgudui în duhul său și se tulbura. Apoi îi întreba: Unde l-ați pus? I-au răspuns: Doamne, vino și vezi. Și Isus a lacrămat. Iar Iudeii ziceau: Iată cât de mult îl iubea! Ci unii dintre ei vorbeau: Nu putea oare acesta, care a deschis ochii orbului, să facă și pe Lazăr să nu moară?".
Raskolnikov se întoarse spre ea și o privi, tulburat: „Da, ășa Ieste!" Sonia tremura toată ca scuturată de friguri. El se așteptase la lasta. Lectura se apropia de minunea cea mare și nemaiauzită. Și ea |se simțea cuprinsă de un sentiment uriaș de triumf. Glasul întărit de ?ucurie și fericire avea un sunet metalic. Rândurile se învălmășeau In fața ochilor ei tulburi de lacrimi, dar cunoștea pe de rost fiece pers. Când rosti: „Nu putea oare acesta, care a deschis ochii orbului, facă și pe..." - ea coborî vocea, redînd cu ardoare și patima idoiala, dojana și hula acestor Iudei orbi, necredincioși, și care este o clipa aveau să cada că trăsniți în genunchi, aveau sa plîngă să creada... „Iar el, el care este și el un orb și un necredincios ca dînșii, el va auzi și va crede, da, da! Chiar acum, în clipa asta", |sa ea, tremurând de bucuria așteptării.
„Isus, însă, zguduindu-se iarăși înlauntrul său, a mers la ^rmînt, care era o peșteră, și o piatră stătea Ia gura ei. Isus a runcit: Ridicați piatra. Marta, sora celui răposat, îi zice atunci: lamne, a început să miroasă, că este de patru zile."
Apăsa cu tărie pe cuvîntul patru.
„Isus grăiește către ea: Nu ți-am spus oare că, de vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Atunci au dat piatra la o parte, iar Isus și-a ridicat ochii în sus și a zis: Tata, mulțumescu-ți ție că m-ai ascultat. Ci eu știam că pururea mă asculți, dar grăit-am pentru mulțimea care stă împrejur, ca să creada că tu m-ai trimis pe mine. Iar după ce a zis acestea, a strigat cu glas mare: - Lazăre, vino afara! Și mortul a ieșit la lumina (citi ea tare, cu exaltare, cuprinsă de fiori, de parcă ar fi văzut aievea minunea), cu picioarele și cu mîinile legate în fîșii de pînza și cu fața acoperita de o mahramă. Isus le-a poruncit: Dezlegați-l și lasați-l să meargă. Deci mulți din Iudeii care veniseră la Măria și au văzut ce a făcut Isus ău crezut într-însul."
Nu citi măi departe și nici n-ar fi putut să mai citească: închise cartea și se scula brusc de pe scaun.
— Asta-i tot despre învierea lui Lazăr, șopti răspicat și aspru, oprindu-se nemișcată, cu privirile într-o parte, parcă nemai-îndrăznind și rușinîndu-se să ridice ochii spre el. Tot o mai scuturau fiorii. Mucul de luminare pîlpîia, gata să se stingă în sfeșnicul strîmb, luminînd slab odaița sărăcăcioasa unde un ucigaș și o femeie pierduta citiseră împreuna din Evanghelie. Se scurseră vreo cinci minute, poate mai mult.
— Am venit să-ți vorbesc serios, zise deodată, cu putere, Raskolnikov; încruntat, se scula și se apropie de Sonia.
Ea-și ridică în tăcere ochii. Privirea lui era neobișnuit de severă și parca oglindea o hotărîre sălbatica.
— Azi mi-am părăsit familia, zise el, mi-am părăsit mamă și sora. N-am să mă mai duc Ia ele. Am rupt toate legaturile.
— Pentru ce? întrebă Sonia, înmărmurită.
întîlnirea din dimineața aceea îi lasase o impresie adîncă, deși poate încă neclara. Știrea rupturii o îngrozi.
— Nu te mai am decât pe tine, urma el. Hai să plecam împreună... Am venit la tine. Amîndoi suntem blestemați, să plecăm deci am îndoi!
Ochii îi scânteiau. „Parcă ar fi nebun!" se gîndi la rândul ei Sonia.
— Unde să plecam? întrebă ea, speriată, făcând fără voie un pas înapoi.
— De unde vrei să știu? Știu numai că drumul și țelul sunt ace-leăși pentru tine și pentru mine: asta o știu sigur și altceva nimic.
Ea îl privi fără sa înțeleagă, dar își dadea seama din spusele lui că este grozav de nenorocit.
— Nici unul nu te-ar înțelege dacă i-ai vorbi, zise el, dar eu te-am înțeles. Am nevoie de tine, de aceea am venit.
— Nu înțeleg... șopti Sonia.
— Ai să înțelegi măi tîrziu. Parcă tu n-ai făcut... ca mine? Și tu ai trecut... peste unele margini... și ai putut să treci. Ai ridicat mână asupra ta, ți-ai distrus viața... viața ta (este același lucru). Ai suflet și minte, ai fi putut să trăiești, dar ai să-ți închei zilele în Sennaia... Dar tu n-ai sa poți rezista, dacă rămîi singură, ai să înnebunești; de altminteri, și eu. De pe acum chiar pari cu mintea rătăcită; prin urmare, noi doi trebuie sa mergem împreună pe același drum! Hai să plecam!
— De ce? De ce vorbești așa? întrebă Sonia straniu, răscolită și mișcată de vorbele lui.
— De ce? Pentru că așa nu putem rămîne, uite de ce! La urma urmelor, trebuie să judecăm serios și deschis; să încetăm de a ne toț văicări și de a țipa copilarește că „o să ne ferească Dumnezeu!" Ce are să se întîmple dacă mâine au să te ducă la spital? Katerina Ivanovna, ofticoasă și aproape nebună, ăre să moară curând... iar copiii? Oare n-are să se prăpădească Polecika? N-ai văzut tu pe aici, prin hudițe, mame care-și trimit copiii la cerșit? Am aflat unde stau aceste mame, în ce condiții. Acolo copiii nu pot rămîne copii. Acolo un puști de șapte ani e vicios și hoț. Și doar copiii sunt după chipul lui Christos: „A lor este împărăția cerurilor". El ne-a poruncit să-i respectam și să-i iubim, ei sunt viitorul omenirii...
— Dar ce-i de făcut, ce-i de făcut? își frîngeă mîinile Sonia, plîngînd isteric.
— Ce-i de făcut? trebuie să tai funia o dată pentru totdeauna, orice-ar fi, și să iei suferința asupra ta! Cum? Nu înțelegi? Ai sa înțelegi mai tîrziu... Libertate și putere, mai ales putere! Puterea asupra făpturilor acestora tremurânde, asupra întregului furnicar!... Iată țelul! Sa nu uiți! Asta e urarea mea de drum! S-ar putea sa-ți vorbesc pentru cea din urmă oară. Dacă nu vin mâine, ai să auzi singură, și atunci să-ți aduci aminte ce ți-am spus acum. Iar cândva, după ce vor trece anii, o dată cu curgerea vieții, poate că vei înțelege și ce au însemnat vorbele mele. Iar dacă am să vin mâine, atunci am să-ți spun cine a ucis-o pe Lizaveta. Rămîi cu bine!
Sonia tresări, speriată.
— Cum? Dumneata știi cine a ucis-o? întrebă ea, înghețînd de groază și uitîndu-se sălbatic la el.
— Știu și am să-ți spun... Þie, numai ție! Te-am ales. N-ăm sa vin să-ți cer iertare, am să-ți spun, atâta tot. Te-am ales de mult, de pe când îmi vorbea tatăl tău despre tine și pe când Lizaveta mai trăia încă; de atunci m-am gîndit la asta. Rămîi cu bine. Nu-mi da mână. Pe mâine!
Raskolnikov ieși. Sonia se uita la el ca la un nebun, dar ea însăși era ca nebună, și o simțea, capul i se învîrtea. „Doamne! De unde știe cine a ucis-o pe Lizaveta? Ce înseamnă vorbele lui? Cât de înspăimîntător este!" Dar gîndul că... nu-i trecea prin minte. Nu, nu!... „O, trebuie să fie groaznic de nenorocit!... Și-ă părăsit mamă și sora. De ce? Ce s-a întîmplat? Ce gînduri are? Ce i-a spus? I-a sărutat piciorul și a spus... a spus (da, asta a spus-o limpede) că nu poate să trăiască fără dînsă... O, Doamne!"
Sonia își petrecu noaptea în friguri și delir. Uneori, sarea din pat, plîngea, își frîngea mîinile, apoi ațipea, înfrigurată, și o visă pe Polecika, pe Katerina Ivanovna, pe Lizaveta, lectura Evangheliei... îl visa pe el, pe el... cu obrazul lui palid, cu ochii scăpărători... Ii săruta picioarele, plîngea... O, Doamne!
După ușa din dreapta, în dosul acelei uși care despărțea locuința Soniei de apartamentul Gertrudei Karlovna Reslih, se afla o odaie de trecere, care era de multa vreme neocupată și ținea de apartamentul doamnei Reslih; odaia era de închiriat, fapt pe care-l vestea
afișul de la poartă și bucățile de hîrtie lipite pe geamurile ferestrelor care dadeau spre canal. Sonia se obișnuise s-o socotească nelocuită. Și cu toate acestea, în tot răstimpul acesta, domnul Svidrigailov stătuse la pînda în odaia aceea gochă și trăsese cu urechea. După ce ieși Raskolnikov, el mai stătu câteva clipe, se gîndi puțin, se duse în vîrful picioarelor în camera lui, vecină cu odaia cea goala, lua un scaun, îl aduse încetișor și-l puse lîngă ușa care dadea spre odaia Soniei. Convorbirea pe care o auzise îl interesase nespus de mult, atât de mult, încât își adusese acest scaun ca pe viitor - bunăoară mâine — să nu fie silit să stea în picioare o oră întreagă, ci să stea cât mai comod, ca placerea să-i fie deplină.



Capitolul V


A doua zi dimineața, pe la unsprezece, când Raskolnikov intră la secția de poliție a sectorului N., în sala de așteptare a anchetatorului judiciar, și ceru să fie anunțat lui Porfiri Petrovici, îl mira cât de mult trebuie să aștepte. După socoteala lui, cei de la secție trebuiau de-a dreptul să se repeada la el, dar trecură cel puțin zece minute pînă ce fu chemat. în camera în care aștepta el, oamenii tre-ceău prin fața lui fără să-l bage deloc în seama. în cea de-a doua camera, care aducea cu o cancelarie, ședeau cîțiva contopiști și scriau de zor; era vădit ca nici unul dintre ei nu știa cine și ce este Raskolnikov. Privirea lui neliniștită și bănuitoare iscodea totul în jur: nu cumva se găsea prin apropiere vreun gardian, vreun individ misterios, cu privirea agera, trimis acolo să-l supravegheze și la nevoie să-l împiedice să plece? Dar nu era nimeni de felul ăstă, nu vedea decât chipuri de scribi care se ocupau de treburile lor mărunte; nimeni nu s-ar fi sinchisit de el, chiar daca i-ar fi venit cheful sa fuga încotro vedea cu ochii. Acum era din ce în ce mai convins că, daca omul acela misterios de ieri, fantoma aceea răsărita ca din pămînt ar fi știut și ar fi văzut totul, el, Raskolnikov, nu ar fi fost lasat sa stea liniștit și să aștepte astfel! Și apoi, cei de la secție ar fi stat ei să aștepte pînă la unsprezece, adică pînă ce i s-a năzărit lui să se prezinte singur? Prin urmare, ori omul nu știe nimic, n-a văzut nimic (și cum ar fi putut să vada?) și deci tot ce a fost ieri n-a fost decât o plasmuire a închipuirii lui bolnave. Aceasta idee începuse să se strecoare în mintea lui încă de ieri, în clipele de cea mai Intensa disperare și neliniște. Cântărind toate acestea și pregătindu-se de o nouă lupta, Raskolnikov simți deodată că tremură, și gîndul că tremura de frica odiosului Porfiri Petrovici îl umplu de indignare. Mai groaznic pentru el decât orice era să-l întîlnească din nou pe acest om: îl ura peste măsura, într-atât ca se și temea că această ura îl va trăda. Indignarea lui era așa de puternică, încât îi curmă pe loc tremurul; se pregăti să intre cu un aer rece, sigur de el, și-și jura sa vorbească cât mai puțin, să pîndească cu ochii și urechile și, măcar de dată aceasta, să-și stăpînească cu orice preț firea lui bolnăvicios de irascibila. în acel moment fu chemat la Porfiri Petrovici.
Acesta era singur în cabinetul său. în odaia nici mare, nici mica se vedea o masă măre de scris, în fața unei canapele îmbrăcate în mușama, un birou, un dulap într-un ungher și câteva scaune -mobilier de lemn galben, lustruit, ca la toate secțiile de poliție. într-un colț, în peretele din fund, sau mai bine zis în peretele de scânduri care despărțea odaia în doua, era o ușă închisă, ceea ce însemnă că dincolo mai erau și alte camere. Cum intră Raskolnikov, Porfiri Petrovici închise ușa prin care venise acesta și rămăseră amîndoi singuri. își întîmpină oaspetele cu aerul cel mai vesel și primitor, și numai după câteva clipe Raskolnikov își dadu seama că părea oarecum încurcat, ca și cum l-ar fi surprins cineva, sau l-ar fi întrerupt în mijlocul unor tainice îndeletniciri.
— A, stimabile! Iată-te, deci... pe meleagurile noastre, începu Porfiri, întinzîndu-i amîndouă brațele. Hai, șezi, drăguța! Sau poate nu-ți place să-ți spună cineva stimabile și... drăguța, ășă — tout court? Te rog să nu o iei drept familiaritate deplasată... Poftim aici pe canapea.
Raskolnikov se așeză, fără să-și ia ochii de la Porfiri.
„Pe melagurile noastre", scuze fiindcă-și permisese o oarecare familiaritate, expresia franțuzeasca tout court, toate acestea erau cât se poate de semnificative. „Totuși, mi-a întins amîndouă mîinile, dar nu mi-a dat nici ună, le-ă retras la timp", îi trecu bănuitor prin minte. Amîndoi se iscodeau, dar de îndată ce privirile li se încrucișau, și le întorceau într-altă parte cu iuțeala fulgerului.
— Am adus hîrtiuța... despre ceas... iat-o. E scrisă cum trebuie, sau s-o transcriu?
— Cum? Hîrtiuța? Așa, așa, fii fără grijă, e exact cum trebuie, zise Porfiri Petrovici, de parcă s-ar fi grăbit sa plece nu știu unde, și abia după ce rosti aceste vorbe se uită la hîrtia aceea. Da, este bine. Nu mai trebuie nimic, confirma el tot atât de iute și puse hîrtia pe masa.
Peste o clipă, vorbind despre altceva, o luă din nou de pe masă și o puse pe birou.
— Mi se pare că mi-ai spus dumneata ieri că dorești să-mi pui unele întrebări... după toate formele... cu privire la cunoștința mea cu... bătrîna ăceeă ucisă? începu din nou Raskolnikov.
„Pentru ce am spus mi se pare? se gîndi el. Și de ce, de ce mă neliniștește ătît că am spus acest mi se păre? îl fulgeră în aceeași clipă alt gînd.
Deodată, simți că la simpla vedere a lui Porfiri Petrovici, după două vorbe, după două priviri, starea lui nervoasă se întărită, ajungînd într-o clipă să iă proporții nebănuite... și că acest lucru era extrem de primejdios; neliniștea și iritarea nervoasă creșteau mereu. „Prost! Foarte prost!... Iar are să-mi scape vreo vorbă!"
— Da-da-da! Nu te îngriji! Avem tot timpul, avem tot timpul, mormăi Porfiri Petrovici, învîrtindu-se fără nici un rost în jurul mesei; se repezea când la fereastră, când la birou, când iarăși la masa, când evitînd cu grijă privirile lui Raskolnikov, când, dimpotrivă, oprindu-se în loc și privindu-l țintă. Eră ciudat să-i vezi trupul mic, bondoc, rotofei, învîrtindu-se de colo-colo, că o minge care s-ar izbi de pereți. Avem timp, avem timp!... Fumezi? Ai țigări? Poftim una, îi oferi el, împingînd spre musafir o țigară...
Știi, te primesc aici, dar locuința mea e dincolo, în dosul peretelui astă despărțitor... asta-i locuința mea oficiala, de stat; stau aici provizoriu, fiindcă acolo, la mine, se fac reparații. Acum sunt aproape gata... Știi, este un lucru bun locuința de stat, nu-i așa? Dumneata ce crezi ?
— Da, e un lucru bun... răspunse Raskolnikov, privindu-l aproape ironic.
— Un lucru bun, un lucru bun... repetă Porfiri Petrovici, care părea să se gîndeăscă la cu totul altceva. Da, e lucru bun! aproape striga el, ridicând deodată ochii spre Raskolnikov și oprindu-se la doi pași de el.
Această repetare stăruitoare, stupida, ca locuința de stat e lucru bun, contrasta prea vădit, prin banalitatea ei, cu privirea serioasă, gînditoăre și enigmatica, pe care o fixa asupra musafirului.
Toate acestea îl înfuriară și mai rău pe Raskolnikov, care nu se putu împiedica de a-l sfida ironic și destul de imprudent pe Porfiri Petrovici.
— Știi ca, zise el deodată, privindu-l aproape cu îndrăzneala și parcă desfătîndu-se cu aceasta îndrăzneala, este, se pare, o regula judiciară, o metoda judiciară a anchetatorilor de toate categoriile, să înceapă vorba luînd-o pe departe, de la fleacuri, sau chiar de la o problemă serioasă, dar cu totul străină de chestiunea ce-i interesează, ca să îmbărbăteze său, mai bine zis, că să distragă atenția celui interogat, să-i adoarmă vigilența și apoi să-l pocnească pe neașteptate drept în moalele capului cu o întrebare fătăla, primejdioasă; nu-i așa? Mi se pare că așa scrie în toate manualele dumneavoastră și instrucțiunile mai prevăd și ăzi cu sfințenie ăceăsță regula?
— Așa, așa... și dumneata crezi ca eu, vorbind despre locuința de stat, am vrut să... hăi?
Zicând aceasta, Porfiri Petrovici îl privi printre gene și-i făcu cu ochiul: ceva vesel și viclean lunecă pe obrazul lui, cutele de pe frunte se neteziră, ochișorii se îngustară, trăsăturile se lațiră și el se porni deodată pe un rîs nervos; rîse mult timp, scuturându-se și clatinîndu-se, și privindu-l drept în ochi pe Raskolnikov. Acesta rîse și el, cam forțat; Porfiri Petrovici, văzîndu-l că rîde, se porni și mai tare, nestăvilit, se făcu stocojiu; atunci sentimentul de dezgust înfrînse orice prudență. Raskolnikov își curma rîsul, se încruntă și se uită lung, cu ură, la Porfiri, fără să-și dezlipească ochii cât timp ținu acest lung acces de veselie, care parcă anume nu se măi sfîrșea. De altfel, imprudență era vădită din ambele părți: Porfiri Petrovici părea că-și rîde de musafirul lui, iar musafirul privea acest rîs cu ură și totuși lui Porfiri parcă nici nu-i păsa. Acest fapt măi ales era semnificativ: Raskolnikov își dadu seama că venirea lui la Porfiri Petrovici nu-l încurcase deloc pe acesta, ci, dimpotrivă, el însuși căzuse în capcană ce-i fusese întinsă; era desigur ceva pus la cale, i se pregătise ceva neștiut de el și poate chiar în clipa următoare va ieși la iveala și se va prăbuși asupra lui...
Trecu imediat la acțiune, se scula, își luă șapcă și începu cu hotărîre, dar și cu oarecare iritare:
— Porfiri Petrovici, dumneata ți-ai exprimat ieri dorință să vin pentru nu știu ce interogatoriu. (Apăsă anume pe cuvîntul interogatoriu.) Am venit și, daca crezi de cuviința, te rog să-mi pui întrebările, dacă nu, da-mi voie să mă retrag. N-am timp de pierdut, am altceva de făcut... Trebuie să mă duc la înmormîntărea acelui funcționar călcat de trăsură despre care... ăi auzit și dumneata... adaugă el, și se înciuda pe loc pentru că adaugase acest lucru. Apoi urma și mai iritat: M-am săturat, auzi dumneata, m-am săturat!... Þine de prea mult timp... poate că din pricină astă m-am și îmbolnăvit... într-un cuvînt (aproape strigă, simțind că fraza cu privire la boala lui era și măi deplasată), într-un cuvînt: ori binevoiești să-mi pui întrebări, ori da-mi drumul... și rog să fie respectate formele legale, altfel nu permit! Pînă una altă, rămîi cu bine, fiindcă deocamdată nu avem ce face împreună.
— Doamne! Ce te-ă apucat? Despre ce să te întreb? cotcodaci Porfiri Petrovici, schimbînd pe loc tonul și curmîndu-și rîsul. Nu te neliniști, te rog, spuse el volubil - când învîrtindu-se din nou ca o minge de colo-colo, când căutînd să-l facă pe Raskolnikov să se așeze - avem tot timpul, avem tot timpul, toate astea-s fleacuri! Dimpotrivă, eram fericit că ăi venit, în sfîrșit... Te primesc ca pe un oaspete. Cât despre rîsul ăsta blestemat, te rog sa mă ierți, drăguța, Rodion Romanovici! Așa mi se pare că-ți spune după tată'?... Sunt nervos, m-ai făcut să rîd cu observația plina de haz, și zău, uneori, când mă pornesc, sar ca o minge de guma, și asta mă ține vreo jumătate de ceas... Rîd foarte ușor; fiind cam corpolent, mă tem chiar să nu mă lovească damblaua. Așaza-te, de ce nu te așezi? Te rog, drăguța, altfel o să cred că te-ăi supărat pe mine... Raskolnikov, tot încruntat, tăcea, asculta și observa. Se așeză totuși, dar fără sa lase șapca din mînă.
— Să-ți spun ceva despre mine, drăguța, Rodion Romanovici, ceva care să-ți explice firea mea, urma Porfiri Petrovici, agitîndu-se prin odaie, ca și mai înainte, evitînd să întîlneăscă ochii musafirului său. Eu sunt holtei, nu prea ies în societate, nu mă prea cunoaște lumea și pe deasupra sunt un om sfîrșit, anchilozat, trecut... și... și... ai observat, Rodion Romanovici, ca la noi, în Rusia, și mai ales în cercurile noastre petersburgheze, daca doi oameni inteligenți, care nu se cunosc prea bine, dar care, cum s-ar zice, se stimează reciproc, ca noi doi, de pilda, se întîlnesc, apoi cel puțin o jumătate de ceas nu pot găsi o temă comună; înțepenesc unul în față celuilalt, șed stingheriți și nu știu ce să-și spună. Toată lumea are un subiect de conversație, doamnele, de pilda... doamnele din lumea buna său, bunăoară, bărbații din societatea înalta, au totdeauna ce vorbi, c'est de rigueur; pe când oamenii din clasa mijlocie, așa cum suntem noi, sunt rușinoși și puțin vorbăreți... adică oamenii care gîndesc... De ce-o fi așa, drăguța? Nu i-o fi interesînd societatea său sunt prea cinstiți și nu vor să se mință reciproc? Nu știu. Dumneata ce crezi? Ci pune-ți odată șapca deoparte, parca tot te-ai pregăti să pleci, zău, mă necăjești,.. Eu, dimpotrivă, sunt atât de fericit...
Raskolnikov își puse șapcă deoparte. Tăcea și asculta, încruntat, cu atenție și seriozitate, vorbăria goăla și încurcata a lui Porfiri. „Ce face, nu cumva vrea într-adevăr să-mi distrăgă atenția cu vorbăria lui prosteasca?"
— Nu-ți ofer o cafea, nu se potrivește cu locul; dar de ce n-aș sta cinci minute de vorbă cu un prieten, ca să mă măi recreez, urmă, fără o clipa de răgaz, Porfiri. Știi, toate aceste îndatoriri de serviciu... dumneata, drăguța, să nu te superi ca mă tot plimb de colo colo; mă iartă, tare mă tem ca ai sa te superi, dar plimbarea îmi este pur și simplu necesara. Stau toata ziua pe scaun și daca ai ști cât de fericit sunt când pot să mai umblu cinci minute... mă supără hemoroizii... de mult mă gîndesc să mă tratez prin gimnastică; se zice că consilierii de stat au adoptat cu toții ca exercițiu săritul cu coarda; iată pînă unde a ajuns știința în secolul nostru... da... Cât despre îndatoririle noastre de aici, interogatorii și tot formalismul asta... dumneata ai binevoit tocmai să pomenești adineauri despre asemenea lucruri... apoi știi dumneata, Rodion Romanovici dragă, aceste interogatorii adeseori îl încurcă pe anchetator mai rău decât pe cel anchetat... Observația dumitale e foarte bună, foarte dreapta, drăguță, și cu foarte mult bun-simț (Raskolnikov nu făcuse nici o observație în aceasta privință). Cum să nu te încurci?! Singur te încurci! Mereu același lucru, cum ai bate toba! Acu vine reforma, măcar titlurile să le schimbe! He-he-he! Cât despre formele noastre judiciare - cum te-ai exprimat foarte spiritual - apoi sunt cu totul de părerea dumitale. Spune și dumneata, care inculpat, fie el și mujicul cel mai încuiat la minte, nu știe, de pilda, că măi întîi anchetatorul va căuta să-i pună întrebări străine de chestiune, ca să-i adoarmă atenția (ai găsit o expresie cât se poate de potrivită), ca apoi să-l pocnească în moalele capului cu măciuca, he-he-he! (după comparația dumitale atât de fericita) he-he-he! Și va sa zică dumneata ai crezut cu adevărat ca eu, vorbind de locuință, am vrut să te... he-he! Ironic mai ești! Haide, haide, am tăcut! Ah, da, pro-pos, un cuvînt cheamă alt cuvînt, un gînd trezește alt gînd, dumneata vorbeai adineauri despre forma, în legătură, știi dumneata... cu interogatoriul... Dar ce este forma? Știi ce? în unele cazuri, forma nu înseamnă nimic. Uneori ajunge să stai de vorbă prietenește, ca să ajungi la rezultate frumoase. Forma n-are să piară, da-mi voie sa te liniștesc în aceasta privința; și apoi, ce este, de fapt, forma, daca îmi dai voie să te întreb? Nu trebuie sa încătușezi în forma fiecare pas al anchetatorului. Munca lui este, cum s-ar zice, o artă liberă în felul ei, sau ceva de felul asta... he-he-he!
Porfiri Petrovici se opri o clipa să răsufle. Vorbea făra întrerupere, când înșirând fraze absurde și goale, când strecurând câte o vor-buliță enigmatica și apoi iarăși întorcându-se la absurdități. Acum aproape alerga prin odaie, mișcându-și tot mai iute și mai iute picioarele grase, cu ochii în pămînt, cu mână dreapta la spate și facând cu mână stîngă gesturi care n-aveau nici o legătură cu vorbele lui. Raskolnikov observa la un moment dat că tot alergînd astfel prin odaie, el parcă se oprise de vreo două ori lîngă ușă, trăgînd o clipa cu urechea... „O fi așteptînd ceva?"
— Ai perfectă dreptate, reîncepu Porfiri, uitîndu-se vesel și cu o nemaipomenita naivitate la Raskolnikov (fapt care-l făcu pe acesta să tresară și să stea în garda), ai perfecta, perfecta dreptate ca iei în rîs atât de spiritual formele noastre juridice, he-he! Tare sunt ridicole metodele acestea ale noastre, așa-zis profund psihologice (unele, firește) și poate și sterpe, mai ales când sunt încătușate de formă. Da... iar m-am întors la forma; spune și dumneata, sa presupunem că ăș fi recunoscut său aș fi bănuit numai ca cutare sau cutare a comis crima pe care sunt însărcinat s-o anchetez... Aveai de gînd sa te faci jurist, Rodion Romanovici, nu-i așa?
— Da, aveam de gînd...
— Ei, atunci da-mi voie sa-ți dau un mic exemplu, care ți-ar putea folosi în viitor, adică să nu crezi cumva ca îndrăznesc să fac pe profesorul tocmai cu dumneata, care scrii în reviste articole despre crime! Nu, îmi îngădui numai îndrăzneala să-ți prezint, ca un fapt divers, un mic exemplu; așadar, să presupunem că aș socoti că cutare sau cutare este criminalul; pentru ce, te întreb eu, l-aș neliniști înainte de vreme, chiar dacă aș avea probe împotriva lui? Desigur, pe unii sunt obligat să-i arestez imediat, pe alții însă... oamenii se deosebesc atât de mult între ei... De ce să nu las pe câte unul să se mai plimbe prin oraș, he-he! Nu, eu văd că dumneata nu înțelegi bine ce spun eu, am să caut să-ți explic mai clar; de pilda, dacă-l arestez prea curând pe criminal, în felul acesta, cum s-ar zice, îi dau un sprijin moral, he-he! Rîzi? (Lui Raskolnikov nici prin gînd nu-i trecuse să rîda: ședea, cu buzele strînse, fără să-și ia privirea înfrigurata de la fața lui Porfiri Petrovici.) Și cu toate acestea, așa este; mai ales pentru unii indivizi, căci oamenii au firi foarte deosebite și trebuie să ai multă practica. Ai spus adineauri „probe"; să zicem că aș avea probe, dar, vezi dumneata, drăguță, de cele mai multe ori probele-s cu doua tăișuri, iar eu, ca anchetator, sunt om și pot greși. Iar mie îmi place să duc ancheta, cum s-ar zice, matematic, să obțin probe care sa fie clare ca doi ori doi fac patru! Să am dovezi directe, indiscutabile! Dacă l-aș aresta înainte de vreme pe omul meu - chiar daca aș fi convins că el este vinovatul — s-ar putea prea bine să mă lipsesc pe mine însumi de mijloacele de a putea dovedi culpabilitatea lui, și știi de ce? Fiindcă i-ăș da, cum s-ar zice, o soluție definită, i-ăș da putința sa-și recapete echilibrul psihologic, și atunci el mi-ăr scăpă printre degete, s-ar închide în găoacea lui, și-ar da seama că este deținut, și pace. Se zice că la Sevastopol, îndată după Alma, oamenii cei mai deștepți s-au temut că dușmanul are să-i atace de-a dreptul și ăre sa ia Sevastopolul dintr-o lovitură; iar când au văzut că dușmanul se pregătește pentru un asediu în toata regula și că a făcut prima linie, se zice ca tare s-au mai bucurat și s-au liniștit acei oameni deștepți; fiindcă ăsta însemnă că lucrul avea să țină cel puțin doua luni, că povestea se lungea, căci nu se știe când va izbuti dușmanul să iă orașul printr-un asediu în toata regula! Iar rîzi, iar nu mă crezi? Firește, și ai dreptate. Da, da, ăi dreptate! Sunt de părerea dumitale, toate acestea sunt cazuri particulare; și cazul acesta este într-adevăr un caz particular. Cu toate acestea, bunul meu Rodion Romanovici, trebuie să observăm ca, de fapt, cazurile generale, acele cazuri după care s-au făcut formele și regulile judiciare, pentru care ele au fost prevăzute și trecute în manuale, nu există în realitate, fiindcă fiecare caz, fiecare crima, bunăoară, de îndată ce are loc în realitate, devine imediat un caz cu totul particular; și uneori un caz nu seamănă cu nici unul dinaintea lui. Uneori au loc cazuri grozav de comice. De pilda, dacă-l las pe acel domn cutare în pace, daca nu-l arestez, nu-l stingheresc, dacă-l las liber ca, ceas cu ceas, clipă cu clipă, să fie obsedat de gîndul că eu știu tot, tot adevărul, și că-l urmăresc zi și noapte, neîncetat, că zi și noapte îl supraveghez, apoi fără îndoiala că ăre să-și piarda capul și are să vina singur la mine, ba poate chiar are să-mi furnizeze arme împotriva lui, probe evidente ca: doi ori doi fac patru, cum s-ar zice, probe matematice, ceea ce n-ai idee cât este de placut. Daca metoda ăstă prinde la un urs de mujic, nu-i mai puțin adevărat că prinde și la de-alde noi, oameni moderni, inteligenți, cu o anumita cultura! Căci, dragul meu, ce-i mai important este sa-ți dai seama ce fire are. Și nervii, nervii, ai uitat de ei? Astăzi, când toata lumea este bolnavă, șubreda, surescitată!... Și fierea, câtă fiere se ădună în toți acești oameni! Trebuie să-ți spun că, în unele cazuri, fierea poate fi filonul de aur! Și apoi, ce mă supără pe mine daca el se plimba slobod prin oraș? Să se plimbe deocamdată, n-are decât; știu că este prada mea și n-are sa-mi scape! Unde ar putea să fugă? He-he! în străinătate? în străinătate fuge un străin, pe când el — nu, cu atât mai mult ca eu îl urmăresc si mi-am luat anumite masuri. Are să fugă în fundul patriei noastre? Dar acolo trăiesc mujicii, cei mai primitivi ruși, lipsiți de civilizație: iar omul nostru cu cultură lui modernă, mai curând alege pușcăria decât viața în mijlocul unor străini cum sunt mujicii noștri, he-he! Dar toate acestea-s fleacuri, latura exterioara a problemei. Ce înseamnă „să fuga"? înseamnă să interpretezi lucrurile formal. Ori esența e alta; n-are să fuga, nu pentru că nu ăre unde, ci pentru că nu poate să fuga din unele motive psihologice, he-he! Cum îți pare această expresie? N-are sa fuga chiar daca ar avea unde, fiindcă-l oprește o anumita lege a firii. Ai văzut vreodată cum se învîrtește fluturele în jurul lumînării? Uite, tot așa are să se învîrteasca și el în jurul meu ca fluturele în jurul unei lumînări; n-are sa-i mai tihnească libertatea lui, are să-l roada gîndurile, are să se zăpăcească, da, are să se încurce, ca într-o plasa, frămîntat, ucigător de neliniștit; ba mai mult, într-o buna zi, el însuși o să-mi servească pe tava vreo proba matematica, cum ar fi doi ori doi fac patru, dacă-i dau un răgaz mai lung!... și, dacă-i dau un răgaz destul de lung, are să se comporte astfel încât culpabilitatea lui să reiasă limpede, că doi ori doi fac patru!... Și mereu, mereu are să se învîrteasca în jurul meu, în cercuri tot mai mici, tot măi mici, scurtînd întruna raza pînă ce - buf! — are să-mi pice îngură și am sa-l înghit, ceea ce este foarte, foarte placut, he-he-he! Nu crezi?
Răskolnikov nu răspunse; palid și nemișcat, îl privea cu încordare drept în fața.
„Lecția nu e rea! se gîndea el, înghețînd. Asta nici măcar nu măi este jocul de ieri, de-a șoarecele și pisica. Și doar nu-mi vorbește astfel numai ca să-și arate puterea și să-mi sugereze anumite idei; e prea deștept... Trebuie să aibă un scop, dar care anume? Fleacuri, frățioăre, vrei să mă sperii, faci pe șmecherul! N-ai nici un fel de dovezi și omul de ieri nu exista! Vrei pur și simplu sa mă zăpăcești, să mă scoți din sărite și în stăreă ăsta să mă prinzi, dar nu, te înșeli, n-ai să reușești! Dar de ce, pentru ce-mi sugerează atât de clar unele lucruri?... Se bizuie pe nervii mei slabiți?... Nu, frățioăre, te înșeli, n-ai să izbutești, ai să-ți frîngi gîtul, cu toate că știu că mi-ai pregătit ceva... Să vedem ce anume mi-ai pregătit."
Își aduna toate puterile ca să poată înfrunta acea catastrofa grozavă, necunoscută, ce-l amenință. Uneori, îi venea să se repeada la Porfiri și să-l sugrume pe loc. încă de la intrare se temuse că nu-și va putea stăpîni ura. Simțea că i se usucă gură, că-i crăpa buzele, inimă îi bătea cu putere. Și totuși se hotărîse să tăcă, să nu rostească un cuvînt înainte de vreme. înțelese că, în situația lui, aceasta era cea mai bună tactica, pentru că așa nu numai că nu se trăda, ci, dimpotrivă, cu tăcerea lui putea să-și scoată din fire dușmanul și să-l făcă să se dea el însuși de gol. Cel puțin așa spera Răskolnikov.
— Nu, eu vad ca dumneata nu mă crezi, îți închipui ca fac glume nesărate, chicoti tot măi vesel și mai bine dispus Porfiri, reînce-pîndu-și alergătură prin odaie; firește, dumneata ai oarecum dreptate. Pînă și chipul cu care m-a blagoslovit Dumnezeu trezește numai gînduri comice; un bufon; dar uite ce aș vrea să-ți spun, dragă Rodion Romanovici, și am să ți-o repet din nou, iartă-mă, că-s om bătrîn, dumneata ești tânăr, cum s-ar zice, în prima tinerețe, și de aceea prețuiești mai presus ca orice inteligență omului, ășa cum face tot tineretul. Te lași ispitit de jocul ager al inteligenței și de argumentele abstracte ale rațiunii. Tineretul nostru este aidoma Consiliului de război al curții austriece de altădată, după cât pot să judec evenimentele militare; pe hîrtie, ei pînă și pe Napoleon l-ău făcut praf și l-au luat prizonier, au calculat și au potrivit toate cât se poate de ingenios în cabinetul lor, și când colo, generalul Mack se preda cu întreaga armata, he-he-he! Văd, văd, drăguță, Rodion Romanovici, că rîzi de mine fiindcă eu, un civil, tot aleg exemple din istoria războiului. Ce să-i faci, am și eu o slabiciune, mi-e draga milităria și daca ai ști cât de mult îmi place să citesc despre rapoarte militare... categoric - mi-ăm greșit cariera. Trebuia să mă fac militar, asta este. Poate ca n-aș fi ajuns un Napoleon, ei, dar maior tot aș fi ajuns, he-he-he! Și așa, dragul meu, am să-ți spun tot adevărul, toate amănuntele cu privire la cazul acela, adică acel caz particular; realitatea și natura, domnul meu, nu trebuiesc nesocotite, sunt foarte importante, dau uneori peste cap calculele cele mai subtile! Ascultă-mă pe mine, om bătrîn, Rodion Romanovici, vorbesc serios (spunînd toate acestea, Porfiri Petrovici, care nu împlinise încă nici treizeci și cinci de ani, părea într-adevăr îmbătrînit; pînă și vocea i se schimba și tot trupul i șe chirci), și apoi, eu sunt foarte sincer... Sunt eu, sau nu, sincer? Ce părere ai? Cred ca nici nu se găsește pe lume un om măi sincer ca mine: atâtea lucruri ți-am servit pe gratis și n-am cerut nici o rășplată, he-he! Și așa, să continuam: inteligența, după părerea mea, este un lucru minunat; cum s-ar zice, podoaba naturii și mîngîierea vieții; ea poate multe chichițe șă ofere și nu este ușor să le dezlege un biet anchetator care pe deasupra mai este și el orbit de închipuirea lui, cum se întîmpla totdeauna, fiindcă, de, este și el om! Dar natura îl scoate din încurcătură pe bietul anchetator, aici e buclucul. Și tocmai la asta nu se gîndește tineretul, bizuindu-se pe inteligența lui, tineretul care „trece peste toate piedicile" (după expresia dumitale cât se poate de ingenioasă și de subtila). Ce-i drept, omul, adică în cazul particular, care ne interesează, acel om incognito, minte și minte perfect, cu subtilitate; s-ar părea că succesul îi este asigurat, că va putea să se bucure de roadele ingeniozității lui și, când colo, ce șă vezi: buf! — leșina tocmai în momentul cel mai critic. Ce-i drept, sunt mii de explicații: boala, de pilda, său uneori aerul închis binele afară, și cum ai tras de clopoțel, și cum ai întrebat de sînge, și cum i-ai zăpăcit pe zugravi și pe portari. Cât de bine îți înțeleg starea sufletească de atunci... și totuși așa ai sa-ți pierzi mințile! Pe Dumnezeul meu! Ai să înnebunești! Prea tare clocotește în dumneata indignarea, indignare nobila, nimic de zis, provocată de tot soiul de obide, mai întîi destinul, apoi poliția de cartier... și dumneata dai din colț în colț, cum s-ar zice, ca să-i silești pe toți să vorbească deschis cât măi iute, ca astfel să isprăvești o dată pentru totdeauna, fiindcă te-ai săturat de toate neghiobiile acestea și de toate bănuielile lor. Nu-i așa? Þi-am ghicit starea sufletească?... Numai că dumneata nu te mulțumești să-ți pierzi singur capul, ci ai să-l faci și pe Razumihin al meu să și-l piarda; prea e bun, știi și dumneata ăceșt lucru. Dumneata ești bolnav, iăr el, din pricina bunătății lui, prinde mai ușor orice boala... Când ai să te liniștești, drăguță, am să-ți povestesc... Ci șezi odată, taică, pentru numele lui Christos. Te rog, odihnește-te, ești alb ca varul, hai, șezi!
Raskolnikov se așeză, tremurul îl lasa și fierbințeala îi cuprindea tot trupul. Asculta, încordat și profund mirat, pălavrăgeala speriată a lui Porfiri Petrovici, care-l îngrijea prietenește. Nu credea nici un cuvînt din ce spunea acesta, deși simțea o pornire ciudata de a-l crede. Cuvintele, cu totul neașteptate, ale lui Porfiri cu privire la apartament îl înmărmuriră. „Cum vine asta? Prin urmare știe despre locuință?... se gîndi el deodată. Și de ce mi-o spune?"
— Da, în practica noastră judiciară am mai avut un caz aproape identic, un caz psihologic, morbid, urmă grăbit Porfiri. Unul și-a pus în spate un asasinat și nu numai atât, șa vezi ce a născocit, o întreagă poveste, ă înfățișat fapte concrete, a povestit împrejurările, și i-a încurcat, i-a zăpăcit pe toți! Și de ce crezi? El, cu totul întîmplator și nepremedităt, a fost într-o oarecare măsură pricina acelui asasinat, dar numai într-o oarecare măsura, și când a aflat că daduse ucigașilor prilej să înfăptuiască crima, a căzut într-o stare de tristețe, i s-a tulburat mintea, a început să aibă halucinații, într-un cuvînt, s-a smintit de-a binelea și s-a încredințat singur că el este ucigașul! Pînă la urmă, instanța a izbutit să dezlege problema, nefericitul a fost achitat și trimis la balamuc. Să nu fi fost instanța, vai de bietul nenorocit! Eh, eh! Of-of și iarăși of! Iată ce se poate întîmpla, drăguță! Daca asemenea năluciri vin să-ți excite nervii, de te duci noaptea să suni pe la uși și sa întrebi de sînge, poți să dai în friguri cu delir! Psihologia asta am studiat-o în practică. Este o atracție, de felul acelora care îndeamnă pe unii oameni sa sară pe fereastra sau din turla bisericii! Așa și cu clopoțelul... E boala curată, Rodion Romanovici, boala! Prea îți nesocotești sănătatea. Ar trebui să consulți un specialist, un medic cu experiența, nu să te cauți cu grăsanul de Zosimov!... Delirezi! Toate acestea le faci în delir.
O clipă, toate lucrurile începură sa joace în fața ochilor lui Raskolnikov.
„Oare e cu putința să mintă și acum? se gîndea el. E cu neputința, cu neputință!" Căută șă respingă această idee, presimțind în ce grad de furie sălbatică îl poate aduce și că s-ar putea să-și piarda mințile.
— N-am fost în delir, aveam mintea limpede! striga el, chinuin-du-și mintea ca să priceapă jocul lui Porfiri. Aveam mintea limpede! Ai auzit?
— Da, da, înțeleg, aud! Și ieri spuneai că n-a fost delir, chiar stăruiăi cu tot dinadinsul că erai treaz! Pricep tot ce ai putea să-mi spui! Eeh!... Ascultă, Rodion Romanovici, frățioare, să luam numai împrejurarea asta. Dacă erai într-adevăr vinovat sau daca erai numai amestecat în afacerea asta afurisita, spune și dumneata, ai fi căutat oare să susții mereu ca nu erai în delir, ci, dimpotrivă, cu mintea limpede? Vai de mine! Și să susții asta cu o stăruința speciala, spune și dumneata, s-ar fi putut oare, vai de mine! După părerea mea, ar fi fost dimpotrivă. Dacă te-ai fi simțit câtuși de puțin vinovat, trebuia tocmai șă susții neapărat că erai în delir. Nu-i așa? Așa e!
Ceva viclean șună în aceasta întrebare. Cu un gest brusc, Raskolnikov se lasă pe spetează canapelei, ca să se depărteze de obrazul lui Porfiri, aplecat deasupra lui, și-l privi ținta, nedumerit.
— Sau, de pilda, vizita domnului Razumihin, adică făptui dacă a venit ieri cu de la sine putere sau trimis de dumneata? Pai dumneata trebuia să spui că venise cu de la sine putere și să ascunzi că a fost trimis de dumneata! Pe când dumneata n-o ascunzi de fel! Dimpotrivă, ăi susținut că l-ai trimis dumneata!
Raskolnikov nu susținuse acest lucru. Un fior rece îi trecu prin spate.
— Minți mereu, rosti el încet, cu glasul stins, cu buzele strîmbate într-un zîmbet dureros. Vrei să-mi dovedești că-mi cunoști jocul, că știi dinainte tot ce am să-ți răspund, urmă el, simțind că a început să nu mai cântăreăscă cum ăr trebui cuvintele, vrei să mă sperii... sau, pur și simplu, îți bați joc de mine...
Îl privea mereu țintă și din nou o ură fără margini îi străluci deodată în ochi.
— Minți întruna! strigă el. Știi foarte bine că pentru un criminal ceă măi bună tactică este să nu ascunda, pe cât posibil, ceea ce se poate să nu ascunda. Nu te cred!
— Of, ce om sucit! chicoti Porfiri. Pe dumneata nu te poate învinge nimeni; ești îndarătnic că orice monoman. Văsăzică nu mă crezi? Și eu am să-ți spun că totuși mă crezi, mă crezi de cel puțin cincisprezece centimetri și am să te fac să mă crezi de un metru, căci mi-ești drag cu adevărat, și-ți doresc sincer numai binele. Buzele lui Raskolnikov începură să tremure. Da, îți doresc numai binele, ți-o spun deschis, urmă el, apucându-l ușor, prietenește, de braț, mai sus de cot, îngrijește-ți sănătatea. Și apoi ți-a venit familia, trebuie să te gîndești la eă. Ar trebui să le ferești de griji, să le alinți, și dumneata le sperii întruna...
— Ce te privește pe dumneata? De unde știi? Ce te interesează? Prin urmare mă urmărești și vrei să mi-o arăți?
— Drăguță! Păi o știu chiar de la dumneata, din gură dumitale! Nici nu observi că în emoția dumitale spui de toate și mie și altora. Și de la domnul Razumihin, Dmitri Prokofici, am aflat ieri multe amănunte interesante. Dumneata m-ai întrerupt, dar trebuie să-ți spun că, datorită susceptibilității dumitale, cu toată finețea inteligenței, ai început să-ți pierzi pînă și judecata sănătoasă. De pilda, să revenim din nou la clopoțel: un fapt atât de prețios (bagă de seamă: un fapt concret!) ți-l trădez de bunăvoie tocmai eu, anchetatorul! Dumneata nu vezi nimic? Dar dacă te-aș fi bănuit cât de cât, oare așa ar fi trebuit să procedez? Dimpotrivă, ăr fi trebuit măi întîi să-ți adorm susceptibilitatea, să nu-ți arat că am aflat acest fapt, ci să-ți atrag atenția în direcția opusă, ca apoi să te pocnesc cu măciuca în moalele capului (expresia dumitale), să te întreb așa, pe nepusă masă: „Ia ascultă, domnule, ce ăi căutat în locuința ăsasi-nătei la orele zece, dacă nu la unsprezece noaptea? Pentru ce ăi tras de clopoțel? Pentru ce ăi întrebat de sînge? Pentru ce i-ai zăpăcit pe portari și i-ai îndemnat să vină la secție, la comisar?" Uite cum ar fi trebuit să procedez dacă te-ăș fi bănuit cât de cât. Trebuia să-ți iau un interogator în toată forma, să-ți fac o percheziție, poate chiar să te arestez... Prin urmare, daca am procedat altfel, nu te bănuiesc deloc! Dumneata însă ți-ai pierdut judecata sănătoasa și nu vezi nimic, ți-o repet!
Raskolnikov tresări atât de tare, că Porfiri Petrovici observă acest lucru.
— Minți! strigă el. Nu-ți cunosc gîndul, dar minți și minți întruna... Adineauri mi-ai vorbit altfel, și n-am putut să mă înșel... Minți!
— Mint? sări Porfiri. Păreă că se aprinde, deși își păstra un aer cât se poate de vesel și de ironic, fiind prea puțin îngrijorat de părerea pe care și-o făceă despre persoană lui domnul Raskolnikov. Eu mint?... Spune și dumneata cum am procedat adineauri, eu, anchetatorul, sugerându-ți toate mijloacele de apărare, explicându-ți întreaga psihologie: „delir, boala, supărare, melancolie, polițiștii cartierului" și toate celelalte! Hai? He-he-he! Deși - ți-o spun pentru că veni vorbă - toate aceste mijloace psihologice de apărare, rezerve și subterfugii nu sunt prea întemeiate, sunt cu două tăișuri: „boala, delir, vis, mi s-ă năzărit, nu-mi amintesc", toate ăstea-s bune, dar de ce oare, drăguță, tocmai în boala și în delir să ăi astfel de halucinații și să nu ți se năzară altceva? Doar ți se poate năzări și altceva? Nu-i ășă? He-he-he-he!
Raskolnikov îi aruncă o privire mîndră și disprețuitoare.
— Într-un cuvînt, spuse el ăpăsăt, sculîndu-se și respingîndu-l ușor pe Porfiri, într-un cuvînt, vreau să știu, mă recunoști absolut scutit de orice suspiciune, da, sau nu? Spune, Porfiri Petrovici, vorbește deschis, categoric și iute, chiar acum!
— Da prăpăstios mai ești, drăguța! Ce să mă fac cu dumneata? exclama Porfiri Petrovici cu o mutra foarte vesela, șmechera și câtuși de puțin îngrijorata. La ce bun să știi, la ce bun sa știi atâtea lucruri, de vreme ce noi te-am lasat pînă acum cu totul în pace? Ești ca un copil: da-mi și da-mi focul, să-l țin în mînă! Pentru ce te neliniștești atât? Pentru ce te rogi singur sa te luam în primire, ce motive ai? A? He-he-he!
— Repet, striga furios Raskolnikov, ca nu mai pot să îndur...
— Ce anume? Incertitudinea? îl întrerupse Porfiri.
— Lasă înțepăturile! Nu mai vreau... îți spun că nu vreau!... Nu pot și nu vreau!... Auzi? Ai auzit? striga el, izbind din nou cu pumnul în masă.
— Mai încet, mai încet! Ar putea să ne auda cineva! Te previn foarte serios: păzește-te! Nu glumesc! rosti în șoapta Porfiri, dar de data aceasta fața lui nu mai avea acea expresie blajina de muiere speriata; dimpotrivă, acum îi ordona direct, încruntîndu-se sever și parcă distrugînd dintr-o data toate misterele și cuvintele cu dublu înțeles.
Dar aceasta nu ținu decât o clipa. Raskolnikov, nedumerit în prima clipa, fu apucat de un acces de furie turbata; și totuși, ciudat: se supuse din nou ordinului de a vorbi mai încet, deși mînia lui ajunsese la culme.
— N-am să te las să mă chinui! șopti el deodată, și în aceeași clipă își dadu seama cu durere și cu ură ca nu poate să nu se supună ordinului, ceea ce îl înfurie și măi țăre. Arestează-mă, perche-ziționează-mă, dar fii bun și fă totul după formele legale, nu te mai juca cu mine! Să nu îndrăznești!...
— Nu te mai necăji în privința formelor, îl întrerupse Porfiri cu același zîmbet viclean de mai înainte, privindu-l cu multă satisfacție; te-am poftit azi, drăguța, ca în familie, cu totul și cu totul prietenește!
— N-am nevoie de prietenia dumitale - nu dau doi bani pe ea! Auzi? Uite: îmi iau șapca și plec. Sa te vad ce ai sa zici acum, daca ai de gînd să mă arestezi?
Raskolnikov își apuca șapca și porni spre ușă.
— Și surpriza nu vrei s-o vezi? chicoti Porfiri, apucându-l din nou ceva mai sus de cot și oprindu-l în prag.
Părea din ce în ce mai vesel și mai glumeț, ceea ce îl scotea cu totul din sărite pe Raskolnikov.
— Ce surpriza? Despre ce vorbești? întrebă el, oprindu-se și uitîndu-se, înspăimîntat, la Porfiri.
— Surpriza care sade colea, după ușa aceea, he-he-he! (Și el arată cu degetul ușa închisa, din peretele despărțitor, care ducea în „locuința lui de stat".) Am încuiat-o bine, să nu fugă...
— Ce-i asta? Unde? Ce anume?...
Raskolnikov se apropie de ușa și voi să o deschida, dar ușă eră încuiata.
— E încuiată, uite cheia!
Și Porfiri îi arăta cheia pe care o scosese din buzunar.
— Minți! urla Raskolnikov, ieșindu-și din fire. Minți, paiață blestemată! și se năpusti asupra lui Porfiri, care se retrăsese lîngă ușă, fără totuși să pără câtuși de puțin speriat.
— Acum înțeleg tot! se repezi la el Raskolnikov. Mă minți și mă zădarești ca să mă trădez...
— Pai ar fi greu să se trădeze cineva mai mult, drăguță, Rodion Romanovici. Uite în ce hal ești. Nu țipa, altfel chem oamenii.
— Minți, n-are să se întîmple nimic! Cheamă oamenii! Știai că sunt bolnav și ai vrut să mă scoți din fire, să mă faci sa turbez ca să ma trădez, asta ți-a fost scopul! Nu, mie să-mi dai fapte concrete! Am înțeles tot! N-ai fapte, nu ai decât presupuneri nenorocite, bănuieli fără valoare de ale lui Zametov. Cunoscându-mi caracterul, ai vrut să mă înfurii, ca apoi să-mi dai la cap cu popii și deputații... pe ei îi aștepți? Hai? Ce aștepți? Unde sunt? Ada-i încoace!
— Ce deputați, drăguță? Ia țe uită ce i se poate năzări unui om! Păi formă (că să vorbesc ca dumneata) nici nu permite așa ceva. Hăbăr n-ăi, dragul meu... Cât despre formă, n-ăi grijă, formă va fi respectată!... murmură Porfiri, trăgînd cu urechea la cele ce se petreceau de partea cealaltă a ușii.
Într-adevăr, în odaia de alaturi, chiar lingă ușă, parcă se auzea gălagie.
— A, vin! strigă Răskolnikov. Ai trimis după ei!... I-ai așteptat! Ai calculat tot... Hai... Hai, ăda-i încoace: pe deputați, pe martori, pe cine vrei... ada-i aici! Sunt gata, sunt gata!...
Dar tocmai atunci se petrecu ceva atât de ciudat, o întîmplare atât de surprinzătoare în desfășurarea normala a lucrurilor, incit, firește, nici Răskolnikov, nici Porfiri Petrovici nu se puteau aștepta la un asemenea deznodamînt.



Capitolul VI


Mai tîrziu, când își reamintea această clipă, situația i se prezenta astfel lui Răskolnikov:
Gălagia care răsunase după ușă crescu cu repeziciune și ușa se crăpă ușor.
— Ce este? strigă cu năduf Porfiri Petrovici. Am spus doar...
O clipă nu primi nici un răspuns, dar se auzea clar că după ușă cîțiva oameni încercau să tragă înapoi pe cineva.
—Ce-i acolo? repeta Porfiri Petrovici, neliniștit.
— L-am adus pe arestat, pe Nikolai, se auzi un glas.
— N-am nevoie de el! Afară! Să aștepte!... Ce caută aici?! Ce-i dezordinea asta?! strigă Porfiri, repezindu-se la ușă.
— Păi el... făcu același glas, și se întrerupse brusc.
Vreo două secunde urmă o adevărată lupta, apoi se auzi cum cineva respingea cu putere pe altcineva, și un om foarte palid dadu buzna în cabinetul lui Porfiri Petrovici.
La prima vedere, omul acela părea foarte ciudat. Privea drept înainte, de parcă n-ăr fi văzut pe nimeni; în ochii lui se citea hotărîrea și, totodată, o paloare cadaverică îi acoperea fața de parca ar fi fost un condamnat la moarte în clipa executării sentinței. Buzele, aproape albe, îi tremurau ușor.
Era un om încă foarte tânăr, de statura mijlocie, slab, îmbrăcat ca un lucrător; avea părul retezat drept în jurul capului și trăsături subțiri, aproape descarnate. Cel pe care-l respinsese se repezi după el în odaie și-l apucă de umăr: era gardianul; dar Nikolai își smuci brațul și-i scăpă din nou.
Câțiva curioși se înghesuiau în prag. Unii încercau să intre înăuntru. Toate acestea se petrecură aproape într-o clipă.
— Afară, e prea devreme! Așteaptă să te chem!... De ce l-ați adus atât de repede? bolborosi, grozav de supărat și de mirat, Porfiri Petrovici.
Dar Nikolai se lasă în genunchi.
— Ce faci? strigă Porfiri, înmărmurit.
— Eu sunt vinovatul! Am păcătuit! Eu am ucis! rosti deodată Nikolai cu glas gîtuit de emoție, dar destul de tare.
Vreo zece secunde se întinse o tăcere de-ăi fi zis că se prefăcuseră cu toții în stane de piatră; pînă și gardianul se dadu înapoi și nu mai îndrăzni să se apropie de Nikolai, ci se retrase mecanic la ușă, unde rămase nemișcat.
— Ce este? strigă Porfiri Petrovici, ieșind din încremenirea ce-l cuprinsese.
— Eu... am ucis... repetă Nikolai, după o scurtă tăcere.
— Cum... tu... Cum... Pe cine ai ucis?
Era clar că Porfiri Petrovici era cu totul descumpănit. Nikolai tăcu puțin.
— Pe Aleona Ivanovna și pe sora dumneaei, Lizaveta Ivanovna... le-am ucis... cu toporul. Mi s-au întunecat mințile... adaugă el deodată și amuți, dar rămase în genunchi.
Câteva clipe, Porfiri Petrovici stătu nemișcat, cântărind parca cele auzite, apoi se dezmetici și, cu un gest violent din mînă, făcu semn martorilor nepoftiți să iăsă ăfără. Aceștia dispărură și ușa se închise. Porfiri își aruncă ochii spre Răskolnikov, care sta în colț și șe holba la Nikolai, și porni către el, dar se opri, se uită la el, apoi își muta numaidecât privirea asupra lui Nikolai, apoi iarăși o întoarse la Raskolnikov și din nou la Nikolai, și deodată se năpusti pătimaș asupra acestuia din urmă.
— Ce-mi tot dai zor ca ți s-au întunecat mințile? strigă el aproape cu ura. încă nu te-am întrebat dacă ți s-ău întunecat mințile sau ba... spune: tu ai ucis?
— Eu... mărturisesc... rosti Nikolai.
— Ei! Cu ce le-ai ucis?
— Cu toporul. Mi-am făcut rost de unu'.
— Ce te grăbești! Erai singur? Nikolai nu înțelese întrebarea.
— Ai ucis singur?
— Singur. Mitka nu are nici o vină și nici o legătură.
— Ce te pripești cu Mitka al tău? Uf! Dar cum se face că ai alergat atunci cu el pe scări? Doar portarii v-au întîlnit pe amîndoi?
— Ca să îndepărtez bănuielile... am alergat... atunci... cu Mitka, răspunse Nikolai, pripindu-se și parca dinainte pregătit ce să răspunda.
— Așa, sigur că da! striga, furios, Porfiri. Repetă cuvintele altora! mormăi el ca pentru sine și deodată îl zări din nou pe Raskolnikov, de care aproape că uitase, prins cu totul de venirea lui Nikolai.
Acum se dezmetici și chiar se tulbura puțin...
— Rodion Romanovici, drăguță! Iartă-mă, se repezi el, nu se poate așa, te rog... n-ai ce face aici... eu... vezi și dumneata ce surprize!... Te rog!
Și luîndu-l de mână, îi arata ușa.
— Mi se pare ca nu te-ai așteptat la una ca asta? zise Raskolnikov care, firește, încă nu înțelegea nimic clar, dar care avusese timpul să-și vină în fire.
— Și nici dumneata nu te-ai așteptat la una ca asta, drăguța. Ia te uita ce-i tremura mână! He-he!
— Și dumneata tremuri, Porfiri Petrovici!
— Adevărat; nu m-am așteptat la asta!...
Se aflau în prag. Porfiri era grăbit să-l vada plecat pe Raskolnikov.
— Și surpriza nu mai vrei să mi-o arăți? întreba acesta pe neașteptate.
— Vorbește și-i clanțănesc dinții în gură, he-he! Ești ironic! Ei, la revedere!
— După mine: adio!
— Cum o vrea Dumnezeu, cum o vrea Dumnezeu! mormăi Porfiri Petrovici, cu un zîmbet strîmb.
Străbatînd cancelaria, Raskolnikov observă că multa lume îl urmarea cu luare-aminte. în antreu, în mulțimea care aștepta acolo, îi zări pe cei doi portari de la casa aceea, pe care-i poftise deunăzi, noaptea, sa meargă la secție. Așteptau ceva. Dar de-abia ajunse pe scară că auzi din urma glasul lui Porfiri Petrovici. Se întoarse și-l văzu pe ăcestă alergînd cu răsuflarea tăiată să-l prinda.
— O singură vorbuliță, Rodion Romanovici; cât despre toate celelalte, va fi cum o vrea Dumnezeu, dar așa, de formă, va trebui să-ți mai pun câteva întrebări... așa că o sa ne mai vedem, sigur! Și Porfiri se opri, zîmbind, în fața lui. Sigur, mai repetă el o data.
Se putea presupune că mai voia să adauge ceva, un lucru pe care nu izbutea să-l rostească.
— Te rog să mă ierți pentru purtarea mea de adineauri... m-am cam înfierbîntat, începu Raskolnikov, care prinsese atâta inima, încât acum simțea o dorința de neînvins să-și bată joc de Porfiri Petrovici.
— Nu face nimic, nu face nimic, sări, aproape fericit, Porfiri... Eu însumi m-am cam... Am un caracter oribil, recunosc, da, recunosc! Dar lasă că ne măi vedem noi. Daca vrea Dumnezeu, o sa ne mai vedem de multe, multe ori!
— Și o să ne cunoaștem cu adevărat? îi cântă în strună Raskolnikov.
— Și o să ne cunoaștem cu adevărat, repeta Porfiri Petrovici și, închizînd pe jumătate ochii, îl privi foarte serios. Te duci la onomastică?
— La înmormîntare.
— Da, e drept, la înmormîntare! Vezi-ți de sănătate, vezi-ți de sănătate...
— Eu, personal, nici nu știu ce ți-aș putea dori! spuse Raskol-nikov, care și începuse să coboare, dar se opri din nou și se întoarse către Porfiri Petrovici. Þi-aș dori mai mult succes decât ai avut azi; vezi și dumneata cât de comic îți este serviciul!
— Comic? De ce? își ciuli imediat urechile Porfiri Petrovici, care se întorsese să plece.
— Pai sigur, atâta trebuie să-l fi chinuit și pisat pe bietul Nikolai, atâta l-ai torturat după metoda dumitale psihologica, pînă ce a recunoscut; desigur că i-ai repetat zi și noapte: „Tu ai ucis, tu ai ucis..." și acum, când el a mărturisit, ai să te apuci să-i încurci mințile altfel: „Minți, nu ești tu ucigașul! Nu poți fi! Repeți cuvintele altora!" Și mai zici că serviciul dumitale nu este comic?
— He-he-he! Ai observat totuși cum i-am spus adineauri lui Nikolai că „repeta cuvintele altora"?
— Cum sa nu observ?
— He-he! Inteligența subtila, foarte subtila! Nimic nu-ți scapă! Ai un spirit vioi! întotdeauna vezi partea umoristică... he-he! Se zice că dintre scriitori, Gogol avea mai ales dezvoltata aceasta trăsătura!
— Da...
— Da, da, Gogol... La revedere, pînă la o nouă întîlnire placuta.
— Pînă la o noua întîlnire placuta...
Raskolnikov porni spre casă. Era atât de zăpăcit și de încurcat, că, ajuns în odaia lui, se aruncă pe divan și ramase așa mai bine de un sfert de ceas, cautînd sa-și revină și să-și adune gîndurile. La Nikolai nici nu încerca să se gîndească: era înmărmurit; simțea ca mărturisirea lui Nikolai era inexplicabila, că se ascundea dedesubt o taina pe care deocamdată era cu neputința s-o dezlege. Mărturisirea aceasta, însă, era un fapt real, iar urmările acestui fapt erau ușor de ghicit: minciuna nu putea să rămînă în picioare multă vreme și atunci iar aveau sa cada bănuielile asupra lui Raskolnikov. Dar pînă una-alta, era liber și trebuia neapărat să ia masuri în vederea pericolului pe care-l socotea iminent.
Și totuși, în ce măsura era amenințat? Situația începea să se clarifice. Amintindu-și în linii generale întreaga scena de adineauri, nu putea să nu se înfioare de groaza. Firește, nu cunoștea toate gîndurile lui Porfiri și nu putea sa înțeleagă pe ce se bizuise acesta, dar cât ghicise din jocul lui era destul ca sa-și dea seama mai bine ca oricine cât de primejdioasa fusese pentru el aceasta mișcare strategica a lui Porfiri. încă puțin și ar fi putut sa se dea de gol, fără scăpare. Cunoscând iritabilitatea lui bolnăvicioasă, și aceasta de la prima întîlnire, Porfiri îl atacase prea direct, fiindcă mergea aproape la sigur. Fără îndoiala, Raskolnikov se compromisese adineauri, și chiar foarte mult, totuși încă nu-i daduse fapte concrete; totul păstra încă un caracter relativ. Dar așa o fi, cum crede el? Nu se înșela cumva gîndind astfel? La ce rezultat voia să ajungă Porfiri Petrovici? Pregătise într-adevăr ceva pe azi? Și ce anume? Aștepta într-adevăr ceva sau nu? Cum s-ar fi sfîrșit întrevederea lor, daca nu pica pe neașteptate și atât de dramatic Nikolai?
Porfiri Petrovici și-a dat pe fața aproape toate cărțile; firește, a riscat, dar le-a dat pe fața (așa i se părea Iui Raskolnikov) și daca ar fi avut în adevăr încă ceva, ar fi dat pe față tot. Ce putea fi acea „surpriza"? A fost o gluma? Era ceva serios sau nu? Putea oare să se ascunda sub asta ceva care să semene cu un fapt concret, să fie un temei de acuzare? Omul de ieri? Unde a dispărut? Unde a fost azi? Dacă Porfiri știe într-adevăr ceva precis, apoi acest ceva trebuie să fie în legătura cu omul de ieri...
Ședea pe divan cu capul în piept, cu coatele sprijinite pe genunchi și cu fața ascunsă în palme. Tremurul nervos nu mai contenea, în sfîrșit, se scula, își lua șapca, se gîndi puțin și porni spre ușa.
Își dadu seama că, cel puțin în ziua aceea, se putea considera aproape în siguranța. Inima i se umplu de un fel de bucurie și simți dorința să ajungă cât mai repede la Katerina Ivanovna. întîrziase la înmormîntare, dar mai avea timp să ajungă la praznic și s-o vada pe Sonia.
Se opri din nou, se gîndi și un zîmbet chinuit îi apăru pe buze.
— Astăzi, astăzi! repetă el pentru sine. Da, da, chiar astăzi! Așa trebuie...
Dar în clipa când voi să pună mână pe clanță, văzu că ușa se deschide singură. Tresări și se dadu înapoi. Ușa se deschise încet, fără zgomot, și în prag apăru omul de ieri, omul răsărit ca din pămînt.
El se opri în prag, se uită, tăcut, la Raskolnikov și făcu un pas înainte. Eră întocmai ca ieri, același trup, aceeași îmbrăcăminte, dar fața și privirea îi erau schimbate; părea trist și, după ce stătu o clipa, oftă din greu. Nu trebuia decât să-și pună palma pe obraz și să-și plece capul pe umăr că să semene perfect cu o băbă.
— Ce dorești? întrebă Raskolnikov, alb că vărul.
Omul nu răspunse, apoi se înclină ădînc, aproape ătingînd pămîntul cu mână. Cel puțin atinse dușumeaua cu degetul arătător de la mină dreaptă.
— Ce dorești? strigă Raskolnikov.
— Sunt vinovat, rosti încet omul.
— Ce vină ăi?
— Gînduri rele.
Amîndoi se priviră în tăcere.
— Mi-ă fost necaz. Când ai venit dumneata atunci, poate afumat, și ai chemat portarii la secție, și ai întrebat de sînge, mi-a fost necaz că te-ău lasat să pleci, socotind că ești beat. Așa necaz mi-a fost, că mi-am pierdut somnul. Și fiindcă n-am uitat adresa, am venit ăseără aici și am întrebat...
— Dumneata ai venit? îl întrerupse Raskolnikov, începînd deodată sa înțeleagă despre ce eră vorbă.
— Eu, adică, eu am fost nedrept.
— Ești din căsă aceea?
— Da, stau acolo, și atunci mă aflam și eu la poarta, ori nu vă mai amintiți? Am un atelier acolo, de mult. Sunt cojocar, tîrgoveț, iau de lucru acasă... și mi-ă fost necaz mai cu seamă pentru că...
Atunci Raskolnikov își aduse aminte clar de toată scena petrecuta cu două zile în urmă la intrare; își aminti că în afara de portari mai fusese acolo și altă lume, cîțiva bărbați și câteva femei. Își aduse aminte de un glas care propusese să fie dus de-a dreptul la secție. Nu văzuse fața aceluia care vorbise, nu o recunoștea nici acum, dar știa că-i răspunsese ceva și că se întorsese către dînsul.
Vasăzică asta era explicația misterului ce-l îngrozise ieri! Dar și mai groaznic e că pentru atâta lucru fusese cât pe-aci sa se dea de gol, să se piarda. Așadar, în afară de faptul că venise să închirieze locuința și vorbise despre sînge, omul acesta nu putea spune nimic. Așadar, Porfiri de asemenea nu știa nimic, nu avea nici un fapt, în afara acestui demers de om în delir, a acestei psihologii cu doua tăișuri, nimic pozitiv. Așadar, daca nu vor răsări alte fapte (și ele nu trebuie să măi răsară, nu trebuie, nu trebuie!) atunci... atunci ce ar putea sa-i facă?
Cu ce i-ar putea dovedi definitiv culpabilitatea, chiar daca l-ar aresta? Prin urmare, Porfiri, abia acum, abia azi a aflat despre locuința, și altceva nu știe nimic.
— Dumneata i-ai spus azi lui Porfiri... că am fost acolo? întrebă el, fulgerat de o idee nouă.
— Care Porfiri?
— Comisarul anchetator.
— Eu i-am spus. Portarii nu s-au dus atunci și m-am dus eu.
— Astăzi?
— Cu o clipă înainte să pici dumneata. Am auzit tot, am auzit cum te punea pe frigare.
— Unde? Cum? Când?
— Pai am stat tot timpul după peretele ăcela de scânduri.
— Cum? Vasăzică dumneata erai surpriza? Dar cum s-a putut întîmpla una ca asta?
— Spune, te rog!
— Vazînd că portarii nu mă ascultă și nu vor să meargă la secție, începu tîrgovețul, fiindcă ziceau ca e prea tîrziu și s-ar putea să se supere șeful ca n-au venit îndată, mi-a fost necaz, n-am dormit toata noaptea și am hotărît să aflu ceva despre dumneata. A doua zi, adică ieri, aflînd unele lucruri, azi m-am și dus la secție. Am venit întîiași dată — dumnealui nu venise încă. Am venit un ceas mai tîrziu — nu m-a primit, iar de-a treia oară când am venit — m-a primit. I-am zis cum a fost, iar el, când a auzit, a început a alerga prin odaie și a se bate cu pumnul în piept și a striga: „Tîlharilor, ce faceți cu mine? Să fi știut, îl aduceam pe sus!" Apoi a ieșit în fuga, a chemat pe nu mai știu cine și s-a pus să-i vorbească aceluia, colea, într-un colț, apoi iar s-a repezit la mine și iar m-a descusut și iar a înjurat. Ce m-a mai ocărît! I-am spus tot și i-am spus că n-ai îndrăznit să-mi răspunzi la ce ți-am zis ieri și că nu m-ai recunoscut. Atunci el a început iar să alerge prin casa și șe tot bătea cu pumnul în piept și se înfuria și alerga și, atunci când i-au spus că ați venit, mi-a zis: „Hai, zice, vîră-te colea după ușă și să nu sufli o vorba, orice ai auzi". Mi-a adus el singur un scaun și m-a încuiat; zicea că poate mă cheamă. Iar când l-au adusără pe Nikolai, atunci, după ce ieșiseși dumneata, m-a scos și pe mine: „Eu, zice, am șă te mai chem, zice, și am șă te mai întreb".
— Pe Nikolai l-a întrebat în fața ta?
— Cum te-a scos pe dumneata din odaie, m-a scos și pe mine, și apoi a început sa-l întrebe pe Nikolai.
Tîrgovețul tăcu și se ploconi din nou, atingînd cu degetele dușumeaua.
— Iartă-mă pentru răul pe care ți l-am făcut.
— Să te ierte Dumnezeu, răspunse Raskolnikov; și după aceste vorbe, tîrgovețul se închină din nou, dar nu ătît de ădînc, ci numai pînă la brîu, se întoarse încet și părăsi odaia.
„Nici un fapt concret, numai probe cu doua tăișuri", repeta Raskolnikov, înviorându-se, și ieși din odaie.
„Acum ne mai putem lupta", își zise el, cu un zîmbet de mînie, coborând scara. Mînia era împotriva lui însuși; se disprețuia și se rușina de cât de „laș" fusese.
















































PARTEA A CINCEA


Capitolul I


A doua zi dimineața, după acea explicație fatala pe care o avusese cu Dunecika și Pulheria Aleksandrovna, Piotr Petrovici se dezmetici cu totul și, spre marea lui neplacere, trebui sa admită treptat că ruptura, care încă în ajun îi păruse fantastică, de neconceput, era un lucru de-a binelea împlinit. Șarpele negru al amorului propriu rănit îl mușcase de inimă toată noaptea. Când se scula din pat, prima mișcare a lui Piotr Petrovici fu de a se privi în oglinda; se temea să nu i se fi vărsat fierea în sînge, peste noapte. Dar deocamdată, în această privința, putea fi liniștit; și după ce-și privi chipul alb și distins, nițel buged în ultima vreme, se liniști, încredințat că-și va găsi mireasă într-altă parte, și încă poate una mai de soi decât Dunecika; dar alunga repede această speranța utopică și scuipă energic, fapt care trezi un zîmbet tăcut și sarcastic pe buzele tânărului său colocatar, Andrei Semionovici Lebeziătnikov. Acest zîmbet nu-i scăpa lui Piotr Petrovici, care îl puse numaidecât la socoteala tânărului sau prieten, socoteala și așa destul de încărcata în ultima vreme. Necazul său crescu și măi mult când își dadu seamă că n-ar fi trebuit să-i povestească lui Andrei Semionovici rezultatul întrevederii din ajun. Era a doua greșeala pe care o făcușe ieri în ferbințeala primelor clipe, vărsîndu-și focul și nestăpî-nindu-și firea iute... Apoi, că un făcut, în dimineață ăceeă neplacerile se ținură lanț. Pînă și la tribunal îl aștepta un insucces privitor la procesul pe care-l apară. Dar ce-l necăjea la culme era încăpățînarea proprietarului locuinței pe care o închiriase în vederea apropiatei casatorii și pe care o renova pe cheltuiala lui; acest proprietar - un meseriaș neamț îmbogățit — nu se învoia cu nici un preț sa rupă contractul abia încheiat, pretinzînd toate daunele prevăzute în contract, deși Piotr Petrovici îi înapoia locuința aproape complet renovată. La fel păți și la magazinul de mobila, unde negustorul refuză să-i restituie măcar o rubla din arvuna pentru mobila cumpărată, dar încă netransportată la domiciliu. „Doar n-am să mă însor numai pentru mobila!" scrîșnea din dinți Piotr Petrovici, și o speranța absurda îi fulgeră din nou prin minte: „Oare totul s-a sfîrșit, irevocabil, oare totul este pierdut? Nu se mai poate încerca nimic?" Amintirea Dunecikăi îi împungea din nou îmbietor inima. El îndura cu stoicism această clipa chinuitoare și, firește, dacă simpla lui dorință ar fi avut puterea să-l ucida pe Raskolnikov, Piotr Petrovici ar fi rostit-o pe loc.
„Marea mea greșeala a fost că nu le-am dat nici un ban, se gîndea el, trist, înapoindu-se în cămaruța lui Lebeziatnikov. De unde dracu' atâta zgîrcenie cămătărească? N-aveam nici un interes să mă zgîrcesc. Mă gîndeam să le țin deocamdată în mizerie, ca să le fac să se uite la mine ca la providența însăși, și când colo, uite, mi-au scăpat printre degete! Ptiu!... Nu, măcar să le fi dat în acest răstimp, de pilda, o mie sau o mie cinci sute de ruble pentru trusou, să le fi cumpărat unele daruri, cutiuțe, truse de călatorie, găteli, stofe și toate fleacurile acelea care se găsesc la Knop sau la magazinul englezesc, și treaba ar fi mers mai bine... Ar fi fost mai trainica! N-ar fi renunțat cu atâta ușurință la mine! Cu firea lor, în cazul unei rupturi, s-ar fi simțit obligate să-mi restituie și cadourile și banii; ceea ce este mai ușor de zis decât de făcut și, apoi, le-ar fi părut rău după lucruri! Dar mustrările de conștiința? Cum, sa dai afara un om care pînă acum s-a arătat atât de darnic si de delicat?... Hm! Mare greșeala!" Piotr Petrovici scrîșni din dinți și își zise că a fost prost — în gînd, firește.
Ajungînd la această concluzie, se întoarse acasă de doua ori mai furios decât plecase. Totuși, pregătirile de praznic ce se făceau în odaia Katerinei Ivanovna îi stîrniră într-o oarecare măsură curiozitatea. încă de aseară auzise vorbindu-se despre așa ceva, ba chiar fusese invitat să ia parte, dar copleșit de grijile lui, nu luase înseama acest lucru. Se grăbi deci s-o descoasă pe doamna Lipevehsel, care în lipsa Katerinei Ivanovna (dusă la înmormîntare) se foia în jurul mesei întinse, și afla că va fi un praznic în lege, că aproape toți chiriașii fuseseră invitați, chiar și dintre acei pe care răposatul nu-i cunoscuse, ca pînă și Andrei Semionovici Lebeziatnikov fusese poftit, cu toate că se certase cândva cu Katerina Ivanovna și, în sfîrșit, însuși Piotr Petrovici era rugat să ia parte și așteptat cu deosebită cinste, fiind socotit cel mai important musafir dintre locatarii casei. Katerina Ivanovna crezuse de cuviința s-o poftească și pe Amalia Ivanovna, după toate regulile, în ciuda neînțelegerilor și a certurilor necontenite dintre ele, și de aceea aceasta vedea de masa cu un fel de placere și chiar se gătise cu tot dichisul - deși de doliu - era numai în mătăsuri și funde noi, cu care se mîndrea grozav. Informat de toate aceste amănunte, îi veni lui Piotr Petrovici o idee și se întoarse, gînditor, în odaia lui, adică în a lui Andrei Semionîci Lebeziatnikov. Afla, între altele, că printre invitați se găsea si Raskolnikov.
În dimineața aceea, dintr-un motiv oarecare, Andrei Semionîci rămăsese acasă. între acest domn și Piotr Petrovici se stabiliseră niște relații ciudate, de altminteri, destul de explicabile: Piotr Petrovici îl disprețuia și-l ura peste măsură pe Lebeziatnikov, și asta aproape din ziua când se instalase în cămăruța lui, și totodată parcă se temea puțin de el. La sosirea sa în Petersburg trăsese în gazda la Lebeziatnikov, nu numai din zgîrcenie și economie, deși acesta fusese motivul principal, dar și pentru altceva. Pe când trăia în provincie, auzise că Andrei Semionîci, al cărui tutore fusese cândva, era unul dintre fruntașii de vaza ai tinerilor progresiști, și că juca chiar un rol destul de important în unele cercuri foarte interesante despre care se povesteau tot felul de minunății. Acest lucru îl impresionase pe Piotr Petrovici. Tocmai aceste cercuri puternice, atotștiutoare, care nu respectau pe nimeni și duceau război cu toata lumea, îi inspirau o teamă grozavă, deși nelamurita. Firește că, locuind în provincie, n-avusese prilejul să-și formeze o părere, nici măcar una aproximativă, în privința acestor lucruri. Auzise și el ca toata lumea ca în orașele mari, și mai ales la Petersburg, exista progresiști, nihiliști, demascatori etc, etc, dar, ca la mulți alții, în mintea lui aceste denumiri căpătaseră o semnificație și o importanță exagerată pînă la absurd. De cîțiva ani se temea mai ales de demascare și tocmai aceasta teamă era la temelia veșnicei și exageratei sale neliniști, care crescu și mai tare o data cu planul mutării activității la Petersburg. în aceasta privință, fusese, cum s-ar zice, speriat, așa cum se spune uneori despre copiii mici. Cu cîțiva ani în urma, în provincie, pe vremea când abia își începea cariera, văzuse doua cazuri de crunta demascare a unor persoane sus-puse în gubernie, de pulpana cărora tocmai se agățase și care îl protejau. Un caz se încheie cu scandal, iar celalalt fu cât pe-aci să înfunde persoana respectiva. Iată de ce Piotr Petrovici hotărîse ca, odată ajuns la Petersburg, să afle număidecât cum se prezintă situația și, la nevoie, sau, pentru orice eventualitate, să anticipeze și să facă ochi dulci „tinerei noastre generații". în această privința se bizuia pe Andrei Semionîci, iar atunci când îl vizită pe Răskolnikov, el și învățase, de bine, de rău, sa rotunjească unele fraze împrumutate de la alții.
În scurt timp, și foarte ușor, el își dadu seamă însă că Andrei Semionîci eră un omuleț de rând și foarte naiv. Dar acest fapt nu-l făcu sa-și schimbe părerea și nici nu-l îmbărbăta. Chiar dacă s-ar fi convins că toți progresiștii sunt la fel de prostănaci, nici atunci neliniștea lui nu s-ar fi potolit. De fapt, nu-i pasa câtuși de puțin de toate teoriile, ideile și sistemele (cu care Andrei Semionîci se năpustise imediat asupra lui). Avea un țel popriu. Trebuia să afle cât mai repede: cum stau lucrurile aici? Au vreo putere „acești oameni" sau nu? Are de ce să se teamă de ei sau nu? îl vor demasca dacă va întreprinde cutare sau cutare lucru sau nu-l vor demasca? Și daca îl vor demasca, atunci pentru ce anume și pentru ce anume se demasca în genere, astăzi? Mai mult: dacă au, într-ade-văr, putere, n-ar putea, într-un fel sau altul, să se dea bine pe lîngă ei și să-i ducă de năs? Este folositor așa ceva sau nu este? Nu s-ar putea, de pilda, să facă el carieră tocmai cu ajutorul lor? într-un cuvînt, avea sute de probleme de rezolvat.
Andrei Semionîci era un omuleț firav, scrofulos, mic de statura; își făcea serviciul într-o instituție oarecare, era atât de blond că părea alb, și se mîndrea grozav cu favoriții lui. Pe deasupra, avea vederea slaba. Fără să fie un om rău, eră încrezut, uneori chiar pînă la aroganța, ceea ce cu statura Iui măruntă făcea un contrast ridicol. Printre chiriașii Amaliei Ivanovna, era socotit unul dintre cei mai respectabili, fiindcă nu bea și-și platea chiria la timp. Cu toate aceste însușiri, Andrei Semionîci era într-adevăr cam prost. Se înscrisese sub steagul progresului și al „tinerei noastre generații" din pasiune. Făcea parte din ăceă categorie, atât de numeroasă și diversa, de oameni lipsiți de personalitate, stîrpituri și maniaci semidocți, care îmbrățișează cu înflacărare câte o idee la moda și o discreditează, caricaturizînd-o prin prostia lor, deși țin uneori din toată inima la ea.
De altfel, măcar că n-avea suflet rău, Lebeziatnikov începuse și el de la o vreme să-și urască colocatarul și fostul său tutore. Aceasta ură reciprocă se trezi pe nesimțite. Oricât de naiv era Andrei Semionîci, el își dadu treptat seama că Piotr Petrovici îl duce de năs, în fundul sufletului îl disprețuiește și că nu este „omul care vrea el să pără". La un moment dat, încercase să-i expună sistemul lui Fourier și teoria lui Darwin, dar în ultima vreme Piotr Petrovici îl ascultă ironic, iăr în zilele din urma nu se măi sfiă chiar să-și bată joc. Piotr Petrovici ajunsese să-și deă seama că Lebeziatnikov nu numai că era un prostănac, dar poate chiar un palavragiu mincinos, fără nici o trecere la cei din cercul Iui, care repeta doar ce auzise din a treia gură; măi mult: poate că nici treabă lui de propagandist nu știa s-o facă cum trebuie, căci adesea se încurca în explicații, așa că, desigur, nu era primejdie să demaște el pe cineva! Trebuie să spunem în treacăt că, în cursul acestor zece zile (mai ales la început), Piotr Petrovici acceptase cu placere din partea lui Andrei Semionîci unele laude destul de ciudate, adică nu protestase, de pilda, când ăcestă îi atribuia dorința de a participa la organizarea cât mai rapida a unei noi comune, undeva în strada Meșcianskaia; sau, de pilda, că e prea deștept ca să se supere daca Dunecika, la o luna după nuntă, și-ar lua un amant; sau că n-o să-și boteze copiii și altele de același gen. După obiceiul lui, Piotr Petrovici nu obiectă nimic împotriva acestora și admise să fie lăudat chiar și în acel fel, atât de mare placere îi făcea orice soi de lauda.
Pentru nu știu ce motive, Piotr Petrovici schimbase în dimineața aceea câteva bilete de bancă de cinci la suta, și acum ședea la masa și număra teancurile de bancnote. Andrei Semionîci, care aproape niciodată nu avea un ban, umbla prin odaie și căuta sa se încredințeze pe el însuși ca se uită cu nepăsare și chiar cu dispreț la aceste teancuri. Piotr Petrovici, bineînțeles, nu credea deloc ca Andrei Semionîci ar putea cu adevărat să privească cu nepăsare atâta bănet; la rândul lui, Andrei Semionîci se gîndea cu amărăciune că Piotr Petrovici este în stare sa creada una ca asta despre el și poate ca se bucura chiar ca-și poate zădarî și ispiti tînarul prieten cu teancurile expuse, amintindu-i astfel sărăcia lui și distanța pe care o punea, chipurile, averea între ei.
Îl găsea deosebit de rău dispus și neatent, deși tocmai începuse sa dezvolte în fața lui tema sa favorita despre organizarea unei noi comune de un gen deosebit. Observațiile și obiecțiile scurte, pe care Piotr Petrovici le lasa să cada în intervalul dintre țăcănitul bilelor de abac, vădeau cea mai premeditata și nepoliticoasa bătaie de joc. Dar „umanul" Andrei Semionîci atribuia această stare de spirit impresiei pe care o lasase asupra lui Piotr Petrovici ruptura cu Dunecika, și ardea de dorința să intre în vorba cât mai degrabă despre acest subiect, avînd de adus în această privința unele argumente progresiste, care ar putea să-l mîngîie pe prietenul lui și să aducă formarii sale intelectuale un „incontestabil" folos.
— Ce-i cu pomana pe care o face... văduva aceea? îl întrerupse Piotr Petrovici, tocmai când Lebeziatnikov ajunsese la punctul cel mai interesant.
— Parca dumneata nu știi; ți-am spus ieri și am dezvoltat ideea privitoare la ritualuri... De altfel, ai fost invitat și dumneata, am auzit. I-ai vorbit ieri.
— Nu m-aș fi așteptat niciodată ca această idioată muritoare de foame să bage în pomana toți banii pe care i-a dat celalalt idiot... Raskolnikov. Am rămas uimit adineauri, pe când veneam încoace: ce pregătiri, ce băuturi!... A chemat nu știu câtă lume, dracu' știe ce mai e și asta! urma Piotr Petrovici, cautînd să-l descoasa și aducând vorba despre acest lucru cu un anumit scop. Cum? Zici că m-au poftit și pe mine? întreba el, ridicând capul. Când? Nu-mi amintesc, în orice caz, n-am să mă duc. Ce să fac acolo? I-am vorbit ieri doar așa, în treacăt, i-am spus că, fiind văduva unui funcționar sărac, ar putea sa obțină un ajutor material valorând cât salariul său anual. S-ar putea sa fie asta motivul invitației? He-he!
— Nici eu n-am de gînd sa mă duc, zise Lebeziatnikov. -Firește. Daca ai bătut-o. Se înțelege ca te simți stînjenit, he-he-he!
— Cine a bătut-o? Pe cine? se alarmă și chiar roși Lebeziatnikov.
— Păi dumneata n-ai bătut-o pe Katerina Ivanovna acum o lună? Am auzit ieri... Iată câte parale fac toate convingerile! Ai cam sfeclit-o cu problema feminina! He-he-he!
Și, ca și când aceasta idee i-ar fi adus o mîngîiere, se apucă din nou sa țăcănească la abac.
— Prostii și minciuni! se aprinse Lebeziatnikov, care se speria totdeauna când i se amintea aceasta poveste. N-a fost nimic! Lucrurile s-au petrecut altfel... Dumneata ai auzit greșit; este o calomnie! N-am făcut decât să mă apăr. Ea s-a năpustit cu unghiile asupra mea. Mi-a smuls un favorit... Orice om are dreptul să se apere. Și pe urma nu pot admite să fiu supus la violențe... Din principiu. Pentru ca asta înseamnă aproape tiranie. Ce vrei: să fi stat drepți în fața ei? N-am făcut altceva decât sa-i dau un brînci.
— He-he-he! chicoti din nou, cu răutate, Lujin.
— Mă zădarăști, fiindcă ești rău dispus și furios... Toate acestea-s fleacuri și n-au nici o legătură cu problema feminina! Dumneata nu înțelegi; eu credeam ca de vreme ce se admite că femeia este egala bărbatului în toate, chiar și în forța fizica (lucru care se afirmă de pe acum), atunci și în acest caz trebuie să păstrăm egalitate în drepturi. Firește, mai tîrziu, am înțeles că, de fapt, aceasta problema n-ar trebui să existe, pentru ca nici bătaia nu trebuie să existe, că în societatea viitoare bătaia este de neconceput... și că, desigur, ar fi ciudat sa cauți egalitate în bătaie. Nu sunt atât de prost... deși bătaia exista... adică nu va exista mai tîrziu, dar deocamdată exista... ptiu, drace! Cu dumneata te încurci cât ai zice pește! Nu mă duc la pomană, nu pentru că a avut loc aceasta neînțelegere. Nu mă duc la pomană din principiu, ca să nu iau parte la prejudecata neroada ă pomenilor, asta este! De altfel, poate că am să mă duc ca sa-mi bat joc... Păcat că n-au să vină popii. Altfel, m-aș duce neapărat.
— Adică te-ăi așeza la masa altuia și ai scuipa în farfurie și în față pe cel care te-a poftit. Nu-i așă?
— N-aș scuipa deloc, aș protesta în vederea unui scop util. Aș contribui indirect la propaganda civilizatorie a omului, pe care oricine este dator s-o facă pentru a-i forma pe ceilalți și, cu cât o face mai de-a dreptul și răspicat, cu ătît e măi bine. Pot să arunc o idee, o sămînță... Din aceasta sămînță va crește un fapt. Este oare jignitor? La început poate se vor simți jigniți, dar mai tîrziu vor vedea că le-am făcut un bine. La noi, de pilda, a fost învinuită ună, Terebiova (una care acum trăiește în comună), că atunci când și-a părăsit familia și... a plecat cu unul, le-a scris părinților că nu vrea să trăiăscă în mijlocul prejudecăților și că admite numai amorul liber; unii au zis atunci ca ar fi procedat prea brutal cu părinții, ca putea șă-i menajeze, să scrie mai delicat. După părerea mea, toate acestea sunt fleacuri și nu trebuie sa te porți delicat; dimpotrivă, tocmai așa trebuie să protestezi. Uite, Varenț trăise șapte ani cu bărbatul ei și l-a părăsit, pe el și pe cei doi copii, fără multă vorba. I-a scris așa: „îmi dau seama că nu pot fi fericită cu dumneata. N-am să-ți iert niciodată că m-ai înșelat, tăinuindu-mi existența unei alte orânduiri sociale, alcătuită în comună. Am ăflat-o abia de curând de la un om mărinimos, căruia m-am dat, și cu care voi înființa o comună. Vorbesc deschis, pentru că socot ca ar fi necinstit să te înșel. Rămîi cum vrei. Nu spera să mă aduci înapoi, este prea tîrziu. îți doresc să fii fericit". Iată cum trebuie scrise astfel de epistole!
— E aceeași Terebiova despre care mi-ai spus că e la al treilea amor liber?
— De fapt, numai la al doilea, daca ar fi să judecam drept! Dar de-ar fi și la al patrulea sau la al cincisprezecelea, ce are a face? Dacă am regretat vreodată că mi-au murit părinții, apoi e desigur acum. De câte ori n-am visat la protestul pe care l-aș fi făcut dacă ăr mai fi fost în viața! Aș fi ticluit anume lucrurile... Parcă-i mare lucru să fii renegat de familie! Ptiu! Le-aș fi arătat eu! I-aș fi uimit! Zău, îmi păre rău că nu am pe nimeni!
— Ca să uimești! He-he! Ei, asta-i treaba dumitale, poți să faci ce vrei, îl întrerupse Piotr Petrovici, spune-mi mai bine: o cunoști pe fata răposatului, una slabuța, nu-i așa? Este adevărat ce se spune despre dînsa, nu?
— Ei, și? După părerea mea, adică după convingerea mea personala, este starea cea mai normala pentru o femeie. Și de ce n-ar fi? Adică distinguons. în societatea contemporana, firește, situația ei nu este cu totul normala, fiindcă alegerea n-a fost libera, însă în cea viitoare va fi întru totul normala, pentru că va fi liberă. Dar și acum avea tot dreptul s-o facă; ea suferea și poseda un fond, un capital, cum s-ar zice, de care avea tot dreptul să dispună. Bineînțeles, în societatea viitoare nu va fi nevoie de fonduri, iar rolul femeii va avea un alt rost, va fi condiționat armonios și rațional. în ceea ce o privește pe Sofia Semionovna, eu și în clipa de fața îi consider acțiunea drept un protest energic împotriva orânduirii sociale și o stimez profund pentru asta; mă simt chiar fericit, când mă uit la ea!
— Păi mi s-a povestit ca tocmai dumneata ai făcut să fie dată afara din casă!
De dată asta, Lebeziatnikov se înfurie.
— Alta bîrfă! urla el. A fost cu totul, cu totul altceva! Nici gînd. Katerina Ivanovna a născocit atunci întreaga poveste pentru că n-a înțeles nimic. Mie nici prin gînd nu mi-a trecut să mă leg de Sofia Semionovna! Am căutat pur si simplu să-i formez felul de a gîndi, absolut dezinteresat, n-am căutat decât sa trezesc protestul în sufletul ei... Eu n-aveam nevoie de altceva decât de protest, dar nici Sofia Semionovna, ea însăși, nu mai putea șă rămînă în casa asta!
— Ai poftit-o să facă și eă parte din comuna?
— Dumneata rîzi și, daca îmi dai voie sa-ți spun, destul de prostește. Nu înțelegi nimic! în comuna nu exista astfel de roluri. Comuna șe organizează tocmai ca astfel de roluri să nu mai existe, în comuna rolul acesta își va schimba sensul pe care-l are astăzi și ceea ce pare prostesc aici va fi inteligent acolo; ceea ce aici, în condițiile actuale, este nefiresc, acolo va fi absolut natural. Totul depinde de ambiția și mediul în care trăiește omul. Totul vine de la mediu, căci omul, prin el însuși, nu înseamnă nimic. Sunt și azi în raporturi foarte bune cu Sofia Semionovnă, fapt care poate să-ți servească drept dovada că ea nu s-a considerat niciodată jignită de mine și n-a văzut în mine un dușman! Da! Caut acum s-o atrag în comună, dar cu totul și cu totul pe alt temei! De ce rîzi? Vrem sa organizăm o comună nouă, deosebita, pe o baza mult mai larga decât cele de pînă acum. Am mers mult mai departe în convingerile noastre. Negăm măi multe lucruri! Dacă s-ar scula din mormînt Dobroliubov, ce aș mai discuta cu el! Cât despre Bielinski, l-aș face praf! Da! Iar pînă una-alta, o formez pe Sofia Semionovnă. O fire minunată, minunată!
— Și te folosești de aceasta fire minunată, hai? He-he!
— Nu, nu! Defel! Dimpotrivă!
— Ei, cum: dimpotrivă? He-he! Auzi-l cum vorbește!
— Crede-mă! Și apoi, ce motiv aș ăveă să mă ascund de dumneata, spune! Dimpotrivă: îmi pare chiar ciudat cât de sfioasa, cât de pură și de rușinoasă este cu mine!
— Și dumneata, firește, o formezi... he-he! Adică îi demonstrezi că rușinea este o nerozie?
— Ba nu! Ba nu! O, cât de brutal, cât de prostește - iarta-mă — înțelegi dumneata cuvîntul a formal Nu pricepi nimic! Doamne, cât de puțin pregătit ești! Noi vrem ca femeia să fie libera și dumneata nu te gîndești decât la prostii!... Punînd deoparte problema castității și a pudorii feminine, socotind aceste prejudecăți absolut inutile și chiar absurde, admit pe deplin, da, pe deplin, felul ei curat de a se purta cu mine, fiindcă așa vrea ea și este dreptul ei. Firește, daca ea mi-ar spune singură: „Vreau să te am", m-aș socoti fericit, fiindcă fata îmi place foarte mult, dar acum, cel puțin, nimeni nu se poarta cu dînsa mai politicos și cu mai multa stimă decât mine, nimeni nu-i respectă mai mult demnitatea... aștept, sper — și atâta tot!
— Mai bine i-ai darui ceva. Pun rămășag ca la una ca asta nu te-ai gîndit!
— Þi-am mai spus: nu pricepi nimic! Firește, situația ei este acum așa cum este, dar problema se pune altfel! Cu totul altfel!
Dumneata o disprețuiești. Văzînd faptul în sine, pe care, absolut greșit, îl consideri vrednic de dispreț, refuzi să privești uman o ființa omeneasca. Nici nu știi ce fel de fire are Sofia Semionovnă! îmi pare rău că în ultima vreme a cam încetat să citească și nu măi iă cărti de la mine. Altădată lua. Păcat, de asemenea, că în pofida energiei și a hotărîrii ei de a protesta — ceea ce a dovedit cu prisosința — este prea puțin de sine stătătoare, prea puțin independentă, cum s-ar zice, nu are curajul negației, ca sa rupă definitiv cu unele prejudecăți și... prostii. Cu toate acestea, unele probleme le înțelege perfect. A înțeles, de pilda, cât se poate de bine problema sărutatului de mînă, adică a înțeles că un bărbat, sărutînd mână unei femei, o insulta, arătîndu-i prin aceasta că nu o consideră egala. Această problemă s-a dezbătut la noi și i-am lamurit-o imediat. A ascultat, de asemenea, cu multa atenție despre asociațiile muncitorești din Franța. Acum încerc să-i explic problema intrării libere în odaie în societatea viitoare.
— Asta ce-o mai fi?
— În ultimul timp, s-a dezbătut problema daca un membru al comunei are dreptul să intre în odaie la alt membru al comunei, bărbat sau femeie, la orice oră... și am stabilit că are dreptul...
— Dar daca acela sau aceea în momentul respectiv își satisface necesitățile firești? He-he-he!
Andrei Semionîci se înfurie.
— Dumneata nu te gîndești decât la aceste afurisite „necesități firești"! strigă el cu ură. Ptiu, ce furios sunt și cât de rău îmi pare că, expunînd sistemul, am pomenit prea devreme despre aceste necesitați blestemate! La dracu'! Este un obstacol de netrecut pentru toți cei de teapa dumitale și ceea ce este mai prost, e că te iau în bătaie de joc înainte de a pricepe despre ce este vorba! Și parca tot ei ar avea dreptate! Parcă s-ăr mîndri cu nu știu ce! Ptiu! De câtevă ori am susținut că această problemă trebuie expusă noilor adepți abia la sfîrșit, după ce s-au convins de sistem, după ce omul s-ă format și e bine dirijat pe făgașul noilor concepții. Spune-mi și mie, te rog, ce găsești atât de rușinos și vrednic de dispreț în lazile de gunoi, bunăoară? Eu primul sunt gata să curăț o lada de gunoi! Și nici măcar nu e vorbă de jertfă! Este o munca nobila, o activitate folositoare societății, care face cât oricare alta și, desigur, este infinit mai de preț decât activitatea unui Răfăel sau Pușkin, tocmai fiindcă este mai folositoare!
— Și mai nobila, mai nobila, he-he!
— Ce-i aceea mai nobila? Nu înțeleg astfel de expresii în definirea activității umane. „Măi nobila", „mai mărinimoasă" — prejudecăți pe care le reneg! Tot ce este folositor omenirii, este și nobil. Nu pricep decât cuvîntul: folositor! Chicotește cât vrei, dar așa este!
Piotr Petrovici rîdea tare. Isprăvise de numărat și-și strînsese banii. De altfel, o parte o lasase, nu știu pentru ce, pe masă. „Problemă lazilor de gunoi", deși ătît de neînsemnată, fusese, în câtevă rânduri, motivul rupturii și neînțelegerii dintre Piotr Petrovici și tânărul lui prieten. Mai stupid era că Andrei Semionîci șe înfuria de-a binelea. Iar Lujin se distra pe socoteala lui și, în clipă de față, mai ales, avea chef să-l scoată din sărite.
— Ești furios din pricina insuccesului pe care l-ai avut ieri, și te legi de mine, izbucni, în sfîrșit, Lebeziatnikov care, în general, cu toata „independența" lui și cu toate „protestele", parca nu îndrăznea să-l atace pe Piotr Petrovici și se purta respectuos cu el, cum fusese obișnuit mai înainte.
— Mai bine spune-mi, îl întrerupse de sus și cu năduf Piotr Petrovici, poți dumneata... sau mai bine ziș: ești cu adevărat atât de bine cu sus-pomenita tânără persoană ca s-o poftești chiar acum, în clipa asta, să vină aici, în odaie'? Mi se pare că s-au înapoiat de la cimitir... îi aud umblînd de colo-colo... Aș vrea s-o văd pe persoana aceea.
— Pentru ce? întrebă, mirat, Lebeziatnikov.
— Trebuie să-i vorbesc. Mâine-poimâine am să mă mut de aici și de aceea aș vrea să-i comunic... De altfel, poți să rămîi aici în timp ce am să-i vorbesc. E chiar mai bine așa. Altfel, ai fi în stare sa crezi Dumnezeu știe ce.
— N-am să cred nimic... Am întrebat numai dacă ai treaba cu ea și, dacă ai, nu-i nimic mai ușor decât s-o aduc aici. Mă duc chiar acum. Fii pe pace, n-am să te încurc.
într-adevăr, peste vreo cinci minute Lebeziatnikov se înapoie cu Sonecikă. Fata părea grozav de mirata și, după obiceiul ei, intră sfioasă. Se sfia totdeauna și se temea grozav de oameni noi, de cunoștințe noi, se temuse de ei și altădată, în copilarie, iar acum cu atât mai mult... Piotr Petrovici o întîmpină „amabil și politicos", dar cu o ușoara nuanță de familiaritate vesela care, de altfel, după părerea lui, era cât se poate de potrivită pentru un om atât de serios și de respectabil ca dînsul în raport cu o persoana atât de tînară și interesanta dintr-un anumit punct de vedere. Se grăbi deci s-o „încurajeze" și o așeza la masa în fața lui. Sonia se așeza, privi de jur împrejur: la Lebeziatnikov, la banii care zăceau pe masă, la Piotr Petrovici și nu-și mai luă ochii de la el, ca și cum nu și-ar fi putut dezlipi privirea de fața lui. Lebeziatnikov porni spre ușă. Piotr Petrovici se scula, îi făcu semn Soniei să rămînă pe loc și-l opri pe Lebeziatnikov în prag.
— Raskolnikov este acolo? A venit? întreba el în șoaptă.
— Raskolnikov? Da. Dar ce este? A venit... A intrat chiar acum, l-am văzut... Ce este?
— Atunci te rog foarte mult să rămîi aici cu noi și să nu mă lași între patru ochi cu această... domnișoară. E o nimica toata, dar s-ar putea născoci Dumnezeu știe ce. Nu vreau ca Raskolnikov șă transmită acolo... Pricepi ce-ți spun?
— Înțeleg, înțeleg, se înviora deodată Lebeziatnikov. Da, ai tot dreptul... Firește, după părerea mea personala, teama dumitale este exagerata, dar... ai tot dreptul... Mă rog, rămîn aici. Am să stau la fereastra și n-am să vă stingheresc... După părerea mea, ai tot dreptul.
Piotr Petrovici se întoarse pe divan, se așeza în fața Soniei, o privi atent și deodată luă un ăer extrem de serios, chiar oarecum sever, de parca ar fi vrut sa spună: „Să nu cumva să-ți închipui nu știu ce, domnișoară". Sonia se rușina de-a binelea.
— În primul rând, Sofia Semionovna, te rog să mă scuzi față de mult stimata dumitale mama... E mamă dumitale? Katerina Ivanovna ține locul mamei dumitale, daca nu mă înșel? începu Piotr Petrovici cât se poate de serios, dar destul de blînd.
Se vedea că avea intențiile cele mai bune.
— Da, în adevăr, îmi ține loc de mama, se pripi, speriata, Sonia.
— Atunci, te rog să mă scuzi în fața ei, fiindcă, din motive care nu depind de mine, mă vad silit să lipsesc; n-am să vin la placinte... adică la praznic, cu toate că mama dumitale a avut amabilitatea să mă poftească.
— Bine, am să-i spun chiar acum, și Sonecika se ridica iute de pe scaun.
— Asta încă nu e tot, o opri Piotr Petrovici surîzînd în fața naivității și a lipsei ei de cunoaștere a bunelor maniere, mă cunoști prea puțin, draga Sofia Semionovna, dacă-ți închipui ca pentru un motiv atât de neînsemnat și care nu mă privește decât pe mine, mi-aș fi îngăduit să deranjez și șă chem la mine o persoana ca dumneata. Am un alt scop.
Sonia se așeza în graba. Bancnotele cenușii, filigranate, care zăceau pe masa, îi jucară din nou în fața ochilor, dar ea-și luă iute privirea de la bani și o ridica spre Piotr Petrovici; i se păru deodată că tocmai pentru ea era grozav de urît să se uite la banii altuia. își opri privirea pe lornionul de aur, pe care Piotr Petrovici îl ținea în mina stînga, și totodată pe inelul mare, masiv și foarte frumos, de aur, cu piatra galbena, pe care-l purta pe degetul mijlociu, apoi își luă ochii și de la acest inel și, nemaiștiind ce să facă, sfîrși prin a-și aținti privirea drept în ochii lui Piotr Petrovici. Acesta tăcu, apoi urma și mai grav decât înainte:
— Ieri, am avut ocazia sa schimb în treacăt doua vorbe cu nefericita Katerina Ivanovna. A fost de ajuns ca să-mi dau seama că e într-o stare nefireasca, daca pot să mă exprim astfel...
— Da., nefirească... se grăbi să-i țină isonul Sonia.
— Sau mai simplu și mai pe înțeles: că este bolnava.
— Da, mai simplu și mai pe în... da, e bolnava.
— Așa. Și atunci, dintr-un sentiment de umanitate și... și, cum ș-ar zice, din compătimire, aș dori să-i fiu de folos pe cât posibil, fiindcă prevăd de pe acum soarta tragica și inevitabila ce o așteaptă. Mi se pare că întreaga această familie sărmana depinde acum numai și numai de dumneata?
— Îmi dați voie să vă întreb, se ridică deodată Sonia, ce-ați binevoit să-i spuneți ieri despre posibilitatea de a obține pensia? Pentru că dînsa mi-a spus ca dumneavoastră v-ăți oferit să-i obțineți pensia. Este adevărat?
— Câtuși de puțin, este chiar absurd, dintr-un anumit punct de vedere. Am făcut numai aluzia că, fiind văduva unui funcționar mort în serviciu - și dacă ar avea protecție — ar putea sa capete un ajutor temporar. Dar mi se pare că răposatul dumitale părinte nu numai că nu are stagiul necesar, dar nici nu era în serviciu în ultima vreme. într-un cuvînt, chiar daca ar fi existat o speranța, e cât se poate de efemera, pentru că propriu-zis, în cazul de fața, nu exista nici un drept pentru obținerea ajutorului temporar... Și dînsa s-a și gîndit la pensie, he-he! Tare-i iute, cuconița!
— Da, s-a gîndit la pensie... Crede ușor și e buna, din bunătate crede tot ce i se spune și... și... și mintea ei... Da... mă scuzați, zise Sonia, dînd să plece.
— Mai stai, te rog, n-ai auzit încă ce vreau să-ți spun.
— Da, n-am auzit... murmura Sonia.
— Atunci ia loc.
Sonia se rușina și mai tare și se așeza pentru a treia oara.
— Văzînd situația asta nenorocita, cu copilași minori, aș dori — după cum am mai spus — să-i fiu de folos pe cât îmi este cu putința, adică pe cât sunt în măsură s-o fac, cum s-ar zice. De pilda, s-ar putea organiza o listă de subscripție în folosul ei, sau vreo tombola... său altceva în acest gen, așa procedează în astfel de cazuri oamenii apropiați sau chiar străinii, care doresc sa ajute pe cineva. Tocmai despre asta aveam intenția să-ți vorbesc. Asta s-ar putea face.
— Da, e bine... Dumnezeu să vă.. îngînă Sonia, privindu-l ținta.
— S-ar putea... dar asta mai tîrziu... adică am putea să începem chiar astăzi. O să ne vedem deseară, o să ne înțelegem și o să punem bazele, cum s-ar zice. Treci pe la mine pe la orele șapte. Sper ca și Andrei Semionîci va asista la convorbirea noastră... Dar... mai exista o împrejurare despre care ar trebui să discutam în prealabil cu multa luare-aminte. Tocmai de aceea te-am chemat aici, Sofia Semionovna. Și anume, părerea mea este că nu putem da banii în mina Katerinei Ivanovna, ca ar fi chiar primejdios s-o facem; dovada este praznicul pe care-l da astăzi. Neavînd, cum s-ar zice, un codru de pîine pentru ziua de mâine și... neavînd, sa zicem, încălțăminte și toate celelalte, ea cumpără rom de Jamaica, ba chiar vin de Madera și... și... cafea. Am văzut cu ochii mei. Mâine iarăși totul are sa cada pe capul dumitale, totul pînă la ultima bucățica de pîine; asta-i ceva absurd. Și de aceea, după părerea mea, lista de subscripție trebuie făcută în ășă fel, că nefericită văduvă, cum s-ăr zice, nici sa nu știe despre acești bani, ci sa știi, de pilda, numai dumneata... E drept ce spun?
— Nu știu. Numai astăzi este așa... o singură dată în viața... tare dorea să-l pomenească, să-i cinstească memoria... e foarte inteligenta... Dar, cum doriți dumneavoastră, eu am să vă fiu foarte, foarte... ei toți au să vă fie... și Dumnezeu are să vă... și orfanii...
Sonia nu isprăvi, o podidiră lacrimile.
— Așa. Te rog deci șă ții seamă de ceea ce ți-ăm spus; iar acum, binevoiește sa primești în interesul rudei dumitale, pentru primele nevoi, personal de la mine, o sumă de care pot dispune. Și aș dori foarte, foarte mult ca numele meu sa nu fie pomenit. Așa... am și eu unele griji, cum s-ar zice, și mai mult, nu sunt în stare...
Și Piotr Petrovici îi întinse Soniei o bucata de zece ruble, pe care o desfăcu cu toată luarea-aminte. Sonia luă banii, se aprinse la față, sări în picioare, murmură ceva și căută să se retragă cât mai iute. Piotr Petrovici o conduse solemn pînă la ușa. Ea se repezi, în sfîrșit, afara, emoționata; istovita și grozav de tulburata, șe înapoie la Katerină Ivanovna.
Tot timpul cât a durat aceasta scena, Andrei Semionîci a stat la fereastra sau a umblat prin odaie, nevoind să întrerupă discuția; dar după ce Soniă pleca, el se apropie deodată de Piotr Petrovici și-i întinse solemn mână.
— Am auzit și am văzut tot, zise el, apăsînd mai ales pe cuvîntul văzut. Este nobil, adică am vrut să spun: este uman! Ai vrut să eviți recunoștința, am văzut! Și cu toate că, mărturisesc, nu sunt de acord din principiu cu binefacerile individuale, căci ele nu numai că nu nimicesc radical răul, ci, dimpotrivă, îl nutresc chiar, cu toate acestea, nu pot să nu recunosc că am privit gestul dumitale cu multa placere, da, da, îmi place.
— E o nimica toata! murmura Piotr Petrovici, cam tulburat și căutînd parca să citească ceva în gîndurile lui Lebeziatnikov.
— Nu, nu e o nimica toata! Un om jignit și furios ca dumneata, după povestea de aseară și, în același timp, capabil sa se gîndească la nefericirea altora, un atare om... chiar daca prin acțiunea lui săvîrșește o greșeala sociala, cu toate acestea... merita tot respectul! Nu m-am așteptat de la dumneata, Piotr Petrovici, cu atât mai mult, cu cât, după convingerile dumitale... O, cât de mult te mai încurca în viața aceste convingeri! Cât te tulbura, bunăoară, insuccesul de ieri! perora bunul Andrei Semionîci, simțindu-se din nou grozav de atras spre Piotr Petrovici. Ce nevoie ai, spune și dumneata, nobilul și scumpul meu Piotr Petrovici, tocmai de aceasta căsătorie, de această căsătorie legitima? La ce folosește în căsnicie tocmai aceasta stare legitima? Daca vrei, bate-mă, dar eu mă bucur, mă bucur grozav că aceasta căsătorie a dat greș, că ești liber, ca încă nu ești cu desăvîrșire pierdut pentru omenire, mă bucur nespus... Vezi: am spus tot!
— Fiindcă, cu amorul dumitale liber, nu doresc să port coarne și să dadacesc copiii altuia, iată pentru ce am nevoie de căsătorie legitimă, zise Lujin, numai ca să răspunda ceva.
Părea preocupat și chiar dus pe gînduri.
— Copii? Ai atins problema copiilor? Andrei Semionîci tresari ca un cal de lupta care aude trompeta militară. Copiii sunt o problema sociala și o problema de cea mai mare importanță, sunt de acord; dar problema copiilor se va soluționa altfel. Unii neaga cu desăvîrșire problemă copiilor, ca și orice alta aluzie la familie. O șă vorbim despre copii mai tîrziu, acum să ne ocupăm de coarne! Mărturisesc că este punctul meu slab. Aceasta expresie urîtă de husar, aceasta expresie pușkiniană este de neconceput în lexiconul viitorului. Și apoi, ce înseamnă coarne? O, ce rătăcire! Care coarne? Pentru ce coarne? Ce nerozie! Dimpotrivă, tocmai în dragostea libera ele nu vor exista! Coarnele nu sunt altceva decât urmarea firească a oricărei căsătorii legitime, o îndreptare, cum s-ar zice, un protest, așa încât în acest sens nu sunt câtuși de puțin înjositoare... Și dacă vreodată - presupunînd că aș putea să comit această absurditate - aș încheia o căsătorie legitimă, afurisitele dumitale coarne au să mă bucure nespus. O să-i spun atunci soției mele: „Draga mea, pînă azi te-am iubit numai, de acum înainte te stimez pentru că ai știut să protestezi". Rîzi? Rîzi pentru că nu ești în stare să te rupi de prejudecăți! Pe dracu', înțeleg foarte bine de ce este atât de neplacut să fii înșelat într-o căsătorie legitimă; dar asta nu este decât urmarea ticăloasă ă unui fapt ticălos, care înjosește atât o parte cât și cealaltă. Iar atunci când coarnele se pun deschis, ca în amorul liber, atunci ele nu mai există, ele sunt de neconceput, și-și pierd pînă și denumirea de coarne. Dimpotrivă, soția dumitale îți va dovedi astfel cât de mult te stimează, considerându-te incapabil să te împotrivești fericirii sale, și atât de format, încât să nu te răzbuni pe ea din pricina noului ei bărbat. Pe dracu', uneori visez că dacă o să mă mărit vreodată, ptiu! adică dacă o să mă însor (liber sau legal, nu contează) mi se pare că eu singur o să-i aduc neveste-mii un ăniănt, dacă o să văd că trece prea mult timp și că nu-și ia unul: „Draga mea, o să-i spun, eu te iubesc, dar pe deasupra vreau ca tu să mă stimezi — poftim!" E just ce spun?...
Piotr Petrovici chicotea, dar fără prea măre chef. Aproape că nu-l asculta. Se gîndeă la altceva, și pînă și Lebeziatnikov sfîrși prin a observa acest lucru. Piotr Petrovici părea tulburat, își freca mîinile, cădea pe gînduri. Toate acestea Andrei Semionîci și le aminti și le înțelese mai tîrziu...



Capitolul II


Cum s-a născut în mintea zdruncinata ă Kăterinei Ivanovna ideea acestui praznic absurd, ar fi greu de spus. Costase aproape zece ruble din cele douăzeci și ceva pe care i le daduse Raskolnikov pentru înmormîntare. Poate că eă se simțea obligată să cinstească „cum se cuvine" memoria răposatului, ca să știe toți chiriașii, și mai ales Amalia Ivanovna, că el „n-a fost măi rău decât alții, ba chiar mai bun", și că nimeni nu are dreptul să se „mîndrească" în fața lor. Poate că rolul cel mai important l-a jucat acea mîndrie a săracului datorita căreia, când se pune problema unor obiceiuri obligatorii pentru toata lumea în viața noastră de toate zilele, mulți oameni sărmani își ies din piele și-și cheltuiesc ultimul băn economisit cu truda numai ca să nu fie „mai prejos ca alții" și ca acești alții să „nu-i condamne". Poate că ea voia cu aceasta ocazie, tocmai în clipa când fusese părăsită de toți, să le arate acestor „chiriași păcătoși și de nimic" nu numai că „știe să trăiască și sa primească lumea", dar că fusese crescută pentru alta soarta, că fusese crescută ,,într-o casă nobila, s-ar putea spune aristocratica, de colonel!" și, desigur, nu ca să măture singură pe jos său să spele noaptea cîrpele copiilor. La aceste paroxisme de orgoliu și mîndrie ajung uneori oamenii cei mai sărăci și măi frînți de nevoi; ele se transformă câteodată într-o necesitate imperioasă, de nestăvilit. Iar pe lîngă toate acestea, Katerina Ivanovna nu era o ființă pe care s-o frîngă nevoile, adică s-o sperie și să-i supună voință — nu. în ăfără de aceasta, Sonecika spunea, pe drept cuvînt, că biată femeie își pierde mințile. Ce-i drept, ăstă nu se putea afirmă încă sus și tare, dar era vădit că, în ultima vreme, în tot anul acesta trecut, biată ei minte fusese prea încercata ca să nu se rătăcească. Pe de altă parte, medicii sunt de părere că procesul tuberculos acut contribuie la slabirea facultăților mintale.
Băuturi multe și de deosebite feluri nu erau, și Madera lipsea; Piotr Petrovici exagerase lucrurile; totuși, băuturile nu lipseau. Era și votcă, și rom, și vin de Lisabona, toate de cea mai proasta calitate, dar în cantitate suficienta. Din gustări, în afara de coliva, măi erau trei sau patru feluri (între altele și placinte), toate pregătite în bucătăria Amaliei Ivanovna, și pe deasupra, s-au pus doua Samovare pentru ceaiul și punciul care trebuiau servite după-măsă. Cumpărăturile fuseseră făcute de Katerina Ivanovna personal, cu ajutorul unui chiriaș, un polonez prăpădit, care, Dumnezeu știe de ce, se pripășise pe lîngă madam Lipevehsel, și care s-a pus imediat la dispoziția Katerinei Ivanovna. O zi întreagă - în ajun și în dimineața înmormîntării - omul acesta alergase de-i sfîrîiau călcîiele, cu limba scoasă de un cot, cu o rîvnă pe care nu pierdea nici un prilej s-o învedereze. Pentru toate fleacurile se ducea mereu s-o întrebe pe Katerina Ivanovna, alergase chiar s-o caute în piață, și-i spunea întruna: pani borunjina. Pînă la urmă o plictisi rău de tot, deși la început spusese singură că s-ar fi prăpădit fără „acest om serviabil și mărinimos". Katerina Ivanovna avea obiceiul de a împodobi pe primul venit în culorile cele mai vii și mai atrăgătoare, de a-l lauda peste măsură, așa că unii se simțeau chiar prost, de-a născoci, spre lauda acestuia, felurite împrejurări și situații care nu existau decât în închipuirea ei, dar în care credea cu toată sinceritatea, că apoi, deodată, să se simtă dezamăgită, să-l facă de două parale și să-l dea afara pe omul în fața căruia, literalmente, se prosternase cu câteva ceasuri măi înainte. De felul ei era vesela, îngăduitoare, și rîdea ușor, dar necontenitele nenoroace și insuccese o făcuseră să ceară și să dorească cu atâta înverșunare ca toată lumea să trăiască în pace și bucurie și să nu cuteze să trăiăscă altfel, încât cea mai mica disonanța, ceă măi infima abatere o aducea într-o stare de frenezie, și nu era nevoie decât de o clipă că, după cele mai strălucite speranțe și fantezii, să înceapă deodată să blesteme soarta, să rupă și să spargă tot ce-i cădea în mînă, și să se deă cu capul de pereți. Amalia Ivanovna, de asemenea, ajunsese dintr-o data la mare cinste și capătă o importanța extraordinara în ochii Katerinei Ivanovna, poate numai din pricină că se oferise cu draga inimă să ia parte la toate pregătirile praznicului, luînd asupra ei așezarea mesei, grija șervețelelor, a veselei etc, etc. și prepararea gustărilor în propria sa bucătărie. Plecând la cimitir, Katerina Ivanovna îi dadu depline puteri și o lasă să-i țină locul, iar Amalia Ivanovna se arătă vrednică de aceasta cinste: măsă era pusa destul de cuviincios; desigur, vesela, furculițele, cuțitele, paharele, păhărelele, ceștile erau de diferite mărimi și forme, împrumutate de la chiriași, dar la ora hotărîtă se aflau rânduite fiecare la locul lor, și Amalia Ivanovna, simțind că-și făcuse datoria, îi întîmpină pe cei ce se întorceau de la cimitir cu oarecare mîndrie, gătită cu o bonetă de doliu, cu panglici noi și rochie neagră. Această mîndrie, deși meritata, nu fu pe placul Katerinei Ivanovna: „S-ar putea crede că fără dînsa n-aș fi știut să pun masa!" De asemenea, nu-i placu nici boneta cu panglicile ei noi: „Nu cumva proasta asta de nemțoaică se mîndrește că este proprietăreasă și că s-a îndurat din mila să dea o mînă de ajutor sărmanilor ei chiriași? Din mila! Auzi dumneata! La tatăl Katerinei Ivanovna, fost colonel și aproape guvernator, se dadeau uneori mese de câte patruzeci de persoane, și o Amalie Ivanovna oarecare, sau mai bine zis Ludvigovna, n-ar fi fost primită nici la bucătărie..." De altfel, Katerina Ivanovna nu voia să-și deă pe făță deocamdată sentimentele, deși în sufletul ei își promisese că o va pune la locul ei pe Amalia Ivanovna chiar astăzi, căci altfel și-ar luă nasul la purtare; iar pînă atunci hotărî să se poarte cu răceala. O altă neplacere îi spori de asemenea enervarea: la înmormîntare, dintre toți chiriașii poftiți, în afară de polonezul acela nenorocit, care apucase să meargă și la cimitir, nu venise aproape nimeni; iar la pomană, adică la masă, sosiră cei mai sărăci și mai puțin importanți, mulți dintre ei chiar cu chef și ătît de neglijent îmbrăcați, aproape rufoși. Cei mai în vîrstă sau mai serioși lipseau, de parcă s-ar fi înțeles anume. Piotr Petrovici, bunăoară, chiriașul cel mai de seamă și, s-ar putea spune, cel mai serios, nu venise, deși cu o seară mai înainte Katerina Ivanovna spusese minuni despre el la toată lumea, adică Amăliei Ivanovna, Polecikăi, Soniei și polonezului, cum că este omul cel mai nobil, cel mai mărinimos, cu legături extraordinare, prieten cu primul ei soț, primit în casa tatălui ei, și care îi promisese să întrebuințeze toate mijloacele ca să-i obțină o pensie serioasa. E de ținut minte că atunci când Katerina Ivanovna lauda legăturile și averea cuiva, o făceă cu totul dezinteresat, fără vreun calcul personal, fără gîndul să tragă din asta vreun folos oarecare, o făcea din toătă inima, din placerea de a lauda și a da mai multă greutate persoanei laudate. După Lujin și, probabil, „urmîndu-i exemplul" nu veni nici „ticălosul ăcela de Lebeziatnikov". „Ce și-o fi închipuit? A fost invitat numai din mila, pentru că locuiește în aceeași camera cu Piotr Petrovici și e prietenul lui, așa ca nu se putea sa nu-l poftească și pe el". Lipsea, de asemenea, și o doamna din lumea buna, cu „fata ei răscoapta", care, deși nu ședea în casa Amaliei Ivanovna decât de doua săptămîni, se și plînsese de câteva ori că le supără gălagia și țipetele care vin din odaia familiei Marmeladov, mai ales atunci când răposatul se întorcea beat, ceea ce, firește, Amalia Ivanovna adusese la cunoștința Katerinei Ivanovna, în timpul unei certe, când o amenințase cu evacuarea și uriașe cât o ținea gura că Maremeladovii strică liniștea „chiriașilor nobili, cărora nu le ajung nici pînă la gleznă". Katerina Ivanovna își propusese sa le poftească anume pe aceasta cucoană și pe fiica ei cărora, așa-zis, „nu le ajungea nici pînă la glezna", cu atât mai mult cu cât, atunci când se întîlneau întîmplator, doamna își întorcea cu trufie capul; își propusese să o poftească tocmai ca să-i arate ca „este însuflețită de gînduri și sentimente mult mai nobile și că le invită fără să țină seama de purtarea lor răutăcioasa", și apoi să vada și dumnealor ca ea, Katerina Ivanovna, n-a trăit totdeauna așa cum trăiește acum. Era hotărîtă să explice toate acestea la masa, pomenind totodată și despre tatăl ei care a fost guvernator, ca apoi să spună, în treacăt, că unele persoane puteau să nu se ostenească să-i întoarcă spatele când se întîlneau cu ea, fiindcă aceasta purtare este cât se poate de nelalocul ei. N-a venit nici grasul locotenent-colonel (de fapt căpitan de stat-major în rezervă), și n-a venit fiindcă, încă de dimineața, zăcea „motoșit". într-un cuvînt, nu erau de fața decât: polonezul, un nenorocit de conțopist îmbrăcat într-un frac soios, care avea o mulțime de puncte negre pe obraz, nu știa să deschida gura și mirosea urît; un bătrînel surd și aproape orb, care făcuse cândva serviciu la poșta și pentru care, din timpuri imemoriale, platea cineva, nu se știa de ce, chiria la Amalia Ivanovna. Apoi un locotenent la pensie, beat, care, de fapt, nici nu făcuse armata, și fusese funcționar la intendență; acesta a intrat rîzînd tare, așa cum nu se face în lumea buna, și „închipuiți-vă" - era fără jiletcă! Unul se așeză de-a dreptul la masa, fără măcar s-o salute pe Katerina Ivanovna și, în sfîrșit, un oarecare, neavînd haine, sosi în halat, dar asta era atât de necuviincios, încât prin străduințele Amaliei Ivanovna și ale polonezului individul fu scos afara. Polonezul aduse cu el și alți doi polonezi, care nici nu locuiseră vreodată la Amalia Ivanovna și pe care nimeni nu-i mai văzuse în casa ei. Toate acestea o impresionară rău și o enervară pe Katerina Ivanovna. „Pentru cine se făcuseră toate pregătirile?" Pînă și copiii, ca să fie destul loc, nu fuseseră așezați la masa care și așa ocupa toata camera, ci într-un colț, pe o lada; cei doi mai mici - pe o banca, iar Polecika, fiind mai mare, trebuia să vada de ei, să le dea de mîncare și să le șteargă năsucurile „ca unor copii de familie buna". într-un cuvînt, văzînd acestea toate, Katerina Ivanovna nu se putu împiedica de a-și întîmpina musafirii cu și mai mult ifos ca de obicei, și chiar cu trufie. Le arunca o privire foarte severă unora și îi pofti de sus să ia loc la masa. Socotind-o, cine știe de ce, pe Amalia Ivanovna responsabila de lipsă invitaților principali, începu să se poarte cu eă ătît de bățos, încât Amalia Ivanovna observă numaidecât și se simți extrem de jignita. Acest început nu prevestea nimic bun. în cele din urma, toată lumea luă loc în jurul mesei.
Raskolnikov sosise aproape în clipa când familia se întorsese de la cimitir. Katerina Ivanovna se bucurase văzîndu-l, în primul rând fiindcă el era singurul „oaspe cult" și „peste doi ani, avea să ocupe catedra de profesor universitar la Universitatea orașului" și, în al doilea rând, pentru că el își ceruse imediat scuze, cu mult respect, că n-a putut să vină la cimitir, cu toata marea lui dorința. Se năpustise deci asupra lui, îl așezase alaturi, în stînga ei (în dreapta luase loc Amalia Ivanovna) și, cu toată agitația și grija ca mîncarea să fie servită cum trebuie și toată lumea să aibă de ajuns, cu toată tușea chinuitoare, care o zguduia și o făcea să se sufoce întruna și care parcă se înrăise și măi mult în ultimele două zile, îi vorbea mereu în șoaptă, grăbindu-se să reverse asupra lui tot ceea ce i se adunase în suflet și toata indignarea îndreptățită pentru praznicul nereușit; din când în când, totuși, trecea de la indignare la rîsul cel mai vesel, nestăvilit chiar, atunci când își bătea joc de musafiri și mai ales de proprietăreasă.
— Numai pupăza e de vină! înțelegeți despre cine vorbesc, da, da, despre eă! și Katerina Ivanovna arăta cu capul spre gazda ei. Priviți-o: cască ochii, simte că vorbim despre eă, dar nu pricepe o iotă și se zgîiește de-i ies ochii din cap. Uf, ce mai bufniță! Ha-ha-ha!... Khe-khe-khe! Aș vrea să știu și eu ce vrea să dovedească cu boneta ei? Khe-khe-khe! Ați observat: ar vrea cu tot dinadinsul să facă așa, încât lumea să-și închipuie că raa protejează și-mi face măre cinste stînd la măsă cu mine. O rugasem, ca pe o persoană de treabă, să poftească la praznic oameni mai cumsecade și, mai ales, pe cei care l-au cunoscut pe răposat, și priviți pe cine mi-a adus: niște bufoni, niște bădarani! Uitați-vă numai la individul acela cu mutră plină de bube: adevărată broasca rîioasă! Și polonezii aceia... hă-hă-hă! Khe-khe-khe! Nimeni nu i-a văzut niciodată aici, cel puțin eu nu i-am văzut în viață mea; pentru ce au venit, spuneți-mi și mie, vă rog? Sțău unul lîngă altul, că înșirați pe o ăță, liniștiți. Hei, panie, strigă ea unuia dintre polonezi, ai luat blinele? Mai ia. Beă și bere, bere! Nu vrei votcă? Priviți: a sărit în sus, se înclină, uitați-vă, uități-vă, trebuie să fie lihniți de foame, săracii! Să mănînce, nu-i nimic. Cel puțin ei nu fac gălagie, doar că... zău, mă cam țem pentru argintăria gazdei!... Amăliă Ivănovnă, i se adresă ea aproape cu glas tare, dacă dispare vreo linguriță, să știi că eu nu răspund, te previn de pe acum! Ha-ha-ha! se porni pe rîs, întorcându-se din nou spre Raskolnikov și, mulțumită de ieșirea ei, arătă cu capul spre gazda. N-a înțeles, iarăși n-a înțeles! Sade gură-căscă, priviți; o bufniță, o adevărată bufniță împopoțonață cu panglici noi, ha-ha-ha!
Rîsul se transformă din nou într-o tuse chinuitoare, care ținu cel puțin cinci minute. Câteva picături de sînge îi colorară batistă, broboane de sudoare îi apărură pe frunte. Arătă în tăcere sîngele lui Raskolnikov și de îndată ce reîncepu să respire mai ușor, îi șopti din nou, însuflețită și cu pete roșii în obraji:
— Gîndiți-vă, i-am dat sarcina cea mai delicată, se poate spune: de a o invita pe doamna aceea și pe fiica doamnei, înțelegeți despre cine vorbesc? Trebuia să procedeze cu mult tact și finețe, dar ea a făcut în așă fel, încât proasta aceea, venita nu știu de unde, această
creatură arogantă, această provinciala înfumurată numai pentru că e văduva unui maior oarecare și a venit sa umble după pensie, sa-și rupă pingelele prin ministere, ființa asta, care la cincizeci și cinci de ani își cănește sprîncenele și se sulemenește (astă o știe toată lumea)... da, și această fandosită nu numai că n-ă binevoit să vină, dar nici n-ă trimis măcăr scuze, ășa cum cere, în astfel de ocazii, cea mai elementara bună creștere! Nu pricep de ce n-a venit Piotr Petrovici? Dar unde este Sonia? Unde a plecat? A, iăt-o în sfîrșit! Unde ai fost, Sonia? Ciudat, pînă și la înmormîntărea tatălui tău nu poți să fii punctuala. Rodion Romanici, fă-i loc lîngă dumneata. Uite locul tau, Sonecika... ia ce vrei. Ia piftie, e mai buna. Acuși au să aducă blinelele. Copiii ău căpătat mîncăre? Polecika, aveți tot ce vă trebuie? Khe-khe-khe! Bine, bine! Fii cuminte, Lenia, iar tu, Kolea, nu măi da din piciorușe; stai cum i se cuvine unui băiețel de familie bună. Ce zici, Sonecika?
Sonia se grăbi să-i transmită numaidecât scuzele lui Piotr Petrovici, căutînd să vorbească cât mai tare, ca toata lumea să auda și întrebuințînd expresiile cele mai alese și mai respectuoase, anume inventate și rotunjite de ea, ca venind din partea lui Piotr Petrovici. Adaugă că acesta o rugase stăruitor să spună că va veni, de îndată ce vă avea posibilitatea, ca să discute afaceri între patru ochi cu dînsa, și să se înțeleagă ce s-ar putea face și întreprinde mai tîrziu etc, etc.
Sonia știa că asta o va potoli și o va liniști pe Katerina Ivanovna, că ea se va simți măgulită și, mai ales, că mîndria ei va fi satisfăcută. Se ășeză alaturi de Raskolnikov, pe care-l salută, grăbită, și îi aruncă în treacăt o privire iute și plina de interes. Dar în tot timpul mesei parcă se feri să se uite la el, său să-i vorbească. Părea oarecum distrată, cu toate că eră numai ochi și urechi, ca să facă totul pe placul Katerinei Ivănovnă. Nici eă, nici Katerina Ivanovna nu erau în doliu, fiindcă nu aveau rochii negre; Sonia purta o rochiță cafenie, iăr Katerina Ivanovna, singura rochie pe care o avea, o rochie de stamba de culoare închisa, cu dungi. Scuzele lui Piotr Petrovici prinseră de minune. Katerina Ivanovna le asculta, plina de importanța, și se informă cu gravitate cum o duce cu sănătatea Piotr Petrovici. Apoi, îi șopti cu glas tare lui Raskolnikov că ăr fi fost într-adevăr ciudat ca un om atât de serios și respectabil ca Piotr Petrovici să vina „într-o societate atât de stranie", cu tot devotamentul lui fața de familie și vechea prietenie cu tatăl ei.
— Tocmai de aceea îți sunt deosebit de recunoscătoare, Rodion Romanici, ca n-ai disprețuit casa și masa noastră chiar în aceste împrejurări, adaugă ea aproape tare. De altfel, sunt convinsă că numai deosebită dragoste pe care ai purtat-o sărmanului meu răposat te-ă îndemnat să te ții de cuvînt.
își roti din nou cu mîndrie și demnitate privirile asupra musafirilor și îl întrebă tare, peste masă, pe bătrînul surd daca mai dorește friptură și dacă i s-a dat vin de Lisabona. Batrînelul nu răspunse și multă vreme nu putu să priceapă ce i se cere, deși vecinii, ca să rîda, îl trăgeau de mînecă. El își rotea privirile cu gura căscata, fapt care spori și măi mult ilaritatea comesenilor.
— Ce tembel! Ia priviți, ia priviți! Pentru ce l-au adus aici? Cât despre Piotr Petrovici, am fost totdeauna sigura de sentimentele lui, urmă Kăterină Ivanovna către Raskolnikov. El, desigur, nu seamănă defel... (zise ea răspicat, cu glas tare, întorcându-se cu un aer atât de sever spre Amalia Ivanovna, că aproape o băgă în sperieți) cu fandositele dumitale, pe care tatăl meu nu le-ar fi luat nici ca bucătărese, iar răposatul meu soț, firește, daca le-ar fi făcut cinstea de a le primi, ar fi făcut-o numai din nesecata lui bunătate.
— Da, îi placea să bea, îi placea, placea! strigă deodată ofițerul de intendență la pensie, golind al doisprezecelea pahar de votcă.
— Răposatul avea într-adevăr aceasta slabiciune, ăsta o știe toată lumea, se repezi la el Katerina Ivanovna, dar era un om bun, cu suflet nobil, și-și respecta familia; numai ca în bunătatea lui se încredea prea mult în diverși indivizi vicioși și numai Dumnezeu știe cu cine n-a băut, chiar cu oameni care nu meritau să-i sărute tălpile! închipuiește-ți, Rodion Romanici, am găsit în buzunarul lui un cocoșel de turtă dulce: venea spre casă beat mort și totuși nu-și uitase copiii.
— Cocoșel? Ai binevoit să spui: cocoșel? strigă ofițerul de intendența.
Katerina Ivanovna nu catadicsi să răspunda. Căzu pe gînduri și ofta.
— Dumneata crezi, desigur, ca toți ceilalți, că mă purtam prea aspru cu el, urma dînsa, vorbindu-i lui Raskolnikov. Nu este așa! Ma respecta, mă respectă foarte mult! Ce suflet bun! Și cât de rău îmi părea uneori de el! Câteodata ședea într-un ungher, ma privea și deodată simțeam ca mi se face așa de tare mila de el, că aș fi vrut să-l mîngîi, dar mă gîndeăm: „Am să-l mîngîi și el are sa se îmbete"; numai cu asprimea îl puteam ține în frîu.
— Da, da, de multe ori l-ați tras de par, de nenumărate ori, o întrerupse același ofițer, turnînd pe gît încă un păhărel.
— Pentru unii proști n-ar strica să pun mână pe măturoi, nu numai să-l trag de păr. Nu vorbesc despre răposat! i-o reteza Katerina Ivanovna.
Petele roșii de pe obrajii ei se aprindeau din ce în ce mai tare, pieptul i se zbuciuma. încă o clipă și scandalul ar fi izbucnit. Comesenii chicoteau, unii se distrau de minune pe socoteala ei, alții îl înghionteau pe ofițer, cineva îi șoptea nu știu ce la ureche. Lumea era dispusă să-i ățîțe pe unul împotriva celuilalt.
— Permiteți-mi să va întreb, despre ce anume vorbiți? începu ofițerul. Adică la... care persoane distinse... ați binevoit să vă referiți acum?... Adică, nu, nu trebuie! Fleacuri! Văduvă! Vădu-vioără! Te iert... Passe! și mai înghiți un pahar.
Raskolnikov ședea și asculta tăcut, dezgustat. Mînca numai din politețe, abia atingînd bucatele, cu care Katerina Ivanovna îi umplea întruna farfuria, și tot numai ca să nu o jignească. O cerceta atent pe Sonia. Dar fata părea tot mai neliniștită și mai îngrijorata; presimțea că masa nu avea să se sfîrșească în liniște și urmărea cu groază enervarea crescânda a Katerinei Ivanovna. Știa, între altele, că motivul pentru care cele două cucoane din provincie răspunseseră cu ătîta dispreț la invitația Katerinei Ivanovna fusese ea, Sonia. Auzise din gura Amaliei Ivanovna însăși că mama se simțise jignita de această invitație și întrebase: „Cum aș putea s-o așez pe fie-mea alaturi de domnișoara aceea?" Ghicise că și Katerina Ivănovna aflase aceste vorbe, iar jignirea adusă Soniei eră pentru ea mai mult decât o jignire personala sau o insultă adusă copiilor sau memoriei tatălui ei, într-un cuvînt, era o jignire de moarte, și Sonia știa că mamă ei vitregă nu se va simți liniștită „pînă nu le va arăta acestor fandosite că ele amîndoua"... etc, etc... Parca anume, cineva îi trimise de la celalalt capăt al mesei o farfurie cu două inimi străpunse cu o săgeată, făcute din miez de pîine neagră. Katerina Ivănovna se aprinse numaidecât și spuse cu glas tare, așa ca să auda toți, că acela care le trimisese era „un măgar beat". Amalia Ivănovna, care presimțea de asemenea că masa nu se va sfîrși în liniște și totodată eră jignita pînă în ădîncul inimii de atitudinea trufașă a Kăterinei Ivănovna, că să risipească impresia neplacută și sa se ridice în opinia comesenilor, începu, nitam-nisam, să povestească cum un cunoscut de-al ei, „Karl de la farma-ci", a mers noaptea cu un birjar și ca „birjarul vrut să omoare la el și Karl forte, forte mult rugat să nu omorît la el și plîns și împreunat mîinile și speriat grozav și de spaima inima străpuns la el". Katerina Ivănovna zîmbi, dar pe loc făcu observația că Amălia Ivanovnă n-ar trebui să spună anecdote pe rusește. Amalia Ivănovna se simți și mai jignită și obiectă că ,jnein Vater aus Berlin, om forte, forte important era și umblat numai cu mîinile prin buzunare". Katerina Ivănovna, care rîdea foarte ușor, se porni pe rîs, așa că Amalia Ivănovna începu să-și piarda răbdarea și abia se mai stăpîni.
— Ce pupăză! îi șopti Kăterină Ivănovna lui Raskolnikov, aproape bine dispusa. A vrut să spună că taică-său umbla cu mîinile în buzunare și a ieșit că-și vîra mîinile prin buzunarele altora, khi-khi! Ai observat, Rodion Romanovici, că toți acești străini care locuiesc la Petersburg, adică mai ales nemții, care vin la noi nu știu de unde, sunt măi proști ca noi? Spune și dumneata, daca e cu putința să povestească cineva astfel: „Kărl de la farmaci de spaima inimă străpuns la el" și că fricosul, în loc să-l lege burduf pe birjar, „mîinile împreunat și plîns și rugat forte"? Of, ce proastă! Și eă este convinsa că e foarte mișcător, nici nu bănuiește măcar cât e de proasta! După părerea mea, ofițerul acela de intendență, deși e beat mort, e mult mai deștept ca ea; cel puțin vezi de la început că e un bețivan și un chefliu, ca și-a băut mințile, pe când ăștilalți sunt cu toții oameni așezați, serioși... Uitați-va Ia ea ce se mai zgîieșțe la noi. S-a înfuriat! S-a înfuriat! Ha-ha-ha! Khe-khe-khe!
Foarte bine dispusa, Katerina Ivănovna începu sa vorbească înflacărat, sa dea fel de fel de amănunte și sa facă planuri cum, cu pensia pe care o va căpăta, va pleca în orașul ei natal și va deschide acolo un pension pentru fete de familii aristocratice. Acest lucru nu-i fusese comunicat lui Raskolnikov de Katerina Ivănovna și ea se cufunda în cele mai atrăgătoare amănunte. Nu se știe cum, în mîinile ei ăpăru deodată „diploma de merit" despre care îi vorbise lui Raskolnikov răposatul Marmeladov, explicându-i în berărie ca soția lui, Katerina Ivănovna, la ieșirea din pension, a dansat cu șalul „în fața guvernatorului și a altor persoane de vază". Aceasta diplomă trebuia pesemne să certifice acum dreptul pe care-l avea Katerina Ivănovna să deschida ea însăși un pension; dar fusese pregătită mai ales cu scopul de a le face praf pe cele două „fandosite", în cazul când ele ar fi venit la masa, și să dovedească clar cum „Katerina Ivănovna se trăgea dintr-o familie aleasă, s-ar putea spune chiar aristocratică, și că e fiică de colonel și, desigur, mult mai presus de unele aventuriere care s-au înmulțit la noi în ultima vreme". Diploma de merit începu să circule printre musafirii beți, lucru pe care Katerina Ivănovna nu-l împiedica, fiindcă în ea era într-adevăr trecut en toutes lettres ca este fiica unui consilier de curte și cavaler al nu știu cărui ordin și deci, într-ădevăr, aproape fiică de colonel. Aprinzîndu-se, Katerina Ivănovna începu să vorbească amănunțit despre traiul minunat și liniștit pe care-l vor duce în orașul T..., despre profesorii de liceu pe care îi va pofti să dea lecții în pensionul ei, despre un batrînel respectabil, francezul Mangau, cu care învățase la institut limba franceză, și care își trăia ultimele zile în T... El, desigur, se va învoi să vina la dînsa pentru un salariu cât se poate de convenabil. Apoi ajunse la Sonia „care va pleca împreuna cu mine la T... și mă va ajuta în toate". Dar aici cineva din capătul mesei pufni în rîs. Kăterină Ivănovna, deși căuta să se prefacă disprețuitoare, că nu bagă în seamă rîsul ce se stîrnise în jurul mesei, își ridică anume glasul și începu să vorbească cu însuflețire despre incontestabilele calități ale Soniei Semionovna de a-i fi un bun ajutor, „despre blîndețea, răbdarea, spiritul de abnegație, noblețea și cultura ei"; apoi o mîngîie pe obraz și, ridicân-du-se de pe scaun, o sărută cu înduioșare de doua ori. Sonia roși, iar pe Katerina Ivanovna o podidiră lacrimile, apoi spuse despre ea însăși că este „o proastă cu nervii slabi, și tare obosită, ca de altminteri masa s-a sfîrșit și ar fi timpul sa se servească ceaiul". în clipa asta, Amalia Ivanovna, profund jignita de faptul ca nu luase deloc parte la conversație și că n-o asculta nimeni, găsi momentul să facă o ultimă încercare, comunicându-i cu durere ascunsă Katerinei Ivanovna o observație cât se poate de rezonabila și profund gîndita, și anume că în viitorul pension trebuie sa se dea o atenție deosebită rufăriei curate a domnișoarelor (die Wăsche), că „trebui fost una doamnă bun die Dame care văzut bine rufărie" și „ca toți tinere domnișoare noaptea nici un roman ascuns nu citit". Katerina Ivanovna, care într-adevăr era foarte obosită și necăjită și care se săturase pînă peste cap de acest praznic, „o puse la punct" imediat spunînd că „vorbește alandala" și nu înțelege nimic, ca grija pentru die Wăsche este treaba îngrijitoarei și nu a directoarei unui pension aristocratic; în ce privește observația despre lectura romanelor ea este de-a dreptul necuviincioasă, așa că o roagă pe Amalia Ivanovna să tacă din gură. Aceasta se aprinse și, înfuriindu-se, zise că ea „vrut numai bine", că dînsa „vrut chiar forte, forte mult bine" și că totuși „de mult das Geld, adică banii pentru chirii nu primit". Katerina Ivanovna i-o reteză scurt, zicându-i că minte cu nerușinare spunînd ca „vrut mult bine" când încă ieri, în timp ce răposatul zăcea pe măsă, o chinuise pentru neplata chiriei. Amalia Ivanovna observa cu multa judecata că „poftise die Damen, dar că die Danien nu venit fiindcă sunt die Damen aus casă nobila și nu pot veni într-o casa nenobila". Katerina Ivanovna obiectă numaidecât că Amalia Ivanovna, fiind o țoapa, nu poate judeca ce înseamnă să fii sau să nu fii de familie buna. Amalia Ivanovna nu se mai putu stăpîni și strigă sus și tare că ,jnein Vater aus Berlin, om forte, forte important și umblat cu amîndouă mîinile prin buzunar și tot făcut: puf, puf; și ca sa arate cum a fost Vater-al ei, Amalia Ivanovna sări de pe scaun, își vîrî mîinile în buzunare, își umfla obrajii și începu sa sufle ca niște foaie când vrei să ațîți focul, însoțită de rîsetele zgomotoase ale tuturor chiriașilor, care, presimțind ca se pregătește o păruiala, o aprobau anume. Atunci Katerina Ivanovna, pierzîndu-și orice stăpînire de sine, zise „răspicat", ca sa auda toata lumea, ca nu crede ca Amalia Ivanovna să fi avut vreun Vater, că Amalia Ivanovna nu este decât o țoapă beată și că, desigur, fusese pe vremuri bucătăreasă, său poate chiar ceva mai rău. Amalia Ivanovna roși ca un rac și țipă cu voce ascuțită că poate Katerina Ivanovna „nu avut defel Vater", dar că ea „avut Vater aus Berlin, care uite așa surtuc lung purtat și întruna făcut: puf, puf, puf!" Katerina Ivanovna răspunse cu dispreț ca originea ei este cunoscută de toată lumea și ca în diploma ei de merit scrie cu litere de tipar că tatăl ei a fost colonel; cât despre tatăl Amaliei Ivanovna (dacă într-adevăr a avut vreodată un tata) trebuie să fi fost vreun mahalagiu oarecare, un finlandez care vindea lapte; dar că e de crezut măi curând că nici nu ă avut tată, fiindcă nici azi nu se știe care este numele ei: Ivanovna sau Ludvigovna? Scoasa din fire și izbind cu pumnul în masa, Amalia Ivanovna zbieră ca pe ea o cheamă Amal Ivan și nu Ludvigovna, că Vater-ul ei se numea „Johann și el a fost Biirgermeister" pe când Vater-ul Katerinei Ivanovna „nu a fost niciodată primar". Katerina Ivanovna se scula de pe scaun și spuse aspru, cu mare liniște (deși foarte palida și cu pieptul zbuciumat), că dacă Amalia Ivanovna își va permite o singura dată „să-l pună pe Vater-așul ei nenorocit pe aceeași treapta cu tatăl ei, atunci ea, Katerina Ivanovna, are să-i smulgă boneta din cap și are sa i-o calce în picioare". Auzind acestea, Amalia Ivanovna începu să alerge prin odaie, zbierând cât o ținea gura că ea este stăpînă în casă și Katerina Ivanovna musai „în acest clipă din căs plecat", apoi se repezi să strînga de pe masa lingurițele de argint. Se stîrni zarvă mare; copiii începură să plîngă. Sonia încercă s-o rețină pe Katerina Ivanovna; dar când Amalia Ivanovna striga ceva despre condicuță, Katerina Ivanovna o împinse pe Sonia la o parte și se năpusti la Amalia Ivanovna, ca să-și aducă îndată la îndeplinire amenințarea cu privire la boneta. în clipa aceea, ușa se deschise și Piotr Petrovici Lujin apăru în prag. își roti privirea severa asupra întregii adunări. Katerina Ivanovna se repezi la el.



Capitolul III


— Piotr Petrovici, strigă ea, luați-mi apărarea! Explicați-i acestei făpturi fără minte ca nu are voie sa se poarte astfel cu o doamna de familie buna, căzuta în nenorocire, că are să dea seama înaintea tribunalului... am să mă duc la generalul guvernator... Are sa dea seama... în amintirea ospitalității tatălui meu, apărați-i pe orfani!
— Permiteți, doamnă... Dați-mi voie, dați-mi voie, doamnă, căută s-o îndepărteze Piotr Petrovici, după cum știți prea bine, n-am avut cinstea să-l cunosc pe tatăl dumneavoastră... dar, dați-mi voie, doamna! (Cineva rîse tare.) Nu doresc câtuși de puțin să iau parte la veșnicele dumneavoastră certuri cu Amalia Ivanovna... Am venit pentru o chestiune personala... doresc să am o explicație imediata cu fiica dumneavoastră vitrega, cu Sofia... Ivanovna... Așa mi se pare că se numește? Dați-mi voie șa trec...
Și, ocolind-o pe Katerina Ivanovna, Piotr Petrovici șe îndrepta spre celalalt colț al camerei, unde se afla Sonia.
Katerina Ivanovna ramase stana de piatra. Nu-i intra în cap cum de a putut Piotr Petrovici să uite ospitalitatea tatălui ei. O dată ce născocise aceasta ospitalitate, credea în ea ca într-un lucru sfînt. O izbise tonul preocupat, rece, aproape amenințător și plin de dispreț al lui Piotr Petrovici. Și, apoi, toata lumea se potolise treptat o data cu venirea lui. Acest om „serios și ocupat" contrasta prea vădit cu restul oaspeților; fiecare înțelegea că numai un motiv foarte important și cu totul excepțional putuse să-l aducă pe acest om în mijlocul unei asemenea societăți; așa că așteptau cu toții sa vada ce are să se întîmple. Raskolnikov, care stătea lîngă Sonia, îi făcu loc lui Piotr Petrovici sa treacă; acesta nici nu păru să-l vada. Peste o clipa, răsări în prag și Lebeziatnikov, dar nu intra în camera, rămase la ușa, ascultînd cu deosebit interes și chiar cu uimire, fără sa izbutească sa înțeleagă ceva.
— Iertați-ma că va tulbur adunarea, dar este vorba despre ceva foarte important, zise Piotr Petrovici, fără sa se adreseze cuiva în mod special, prezența publicului chiar îmi convine. Amalia Ivanovna, vă rog cu tot respectul, în calitate de gazda, sa dați atenție convorbirii pe care o voi avea cu Sofia Ivanovna. Sofia Ivanovna, urma el, întorcându-se către Sonia, care era extrem de mirată și chiar mai dinainte speriată, de pe masa din odaia prietenului meu Andrei Semionovici Lebeziatnikov, imediat după plecarea dumitale, a dispărut o bancnota de o suta de ruble care-mi aparținea. Daca într-un fel sau altul știi sau îmi poți arata unde se afla această bancnota, îți dau cuvîntul meu de onoare, și iau drept martori pe toți cei de față, că lucrurile se vor sfîrși aici. în caz contrar, mă voi vedea silit să recurg la măsuri mult mai drastice și atunci... să nu dai vina pe alții!
În odaie se făcu o tăcere absoluta. Pînă și copiii, care plîngeau, amuțiră. Sonia, palida ca o moarta, îl privea pe Lujin și nu putea să rășpunda nici un cuvînt. Părea că tot nu pricepe ce i se spune. Așa se scurseră câteva clipe.
— Ei? întreba Lujin, privind-o fix.
— Nu știu... Nu știu nimic... rosti, în șfîrșit, cu glas stins, Sonia.
— Nu? Nu știi nimic? repeta Lujin și tăcu din nou câteva clipe. Gîndește-te bine, domnișoara, începu el cu asprime, dar parca tot căutînd s-o convingă, gîndește-te, șînt dispus să-ți mai dau răgaz ca sa te gîndești. Vezi bine că daca n-aș fi fost sigur de cele ce spun, eu, cu experiența mea, firește n-aș fi îndrăznit să te învinuiesc atât de deschis; căci pentru o învinuire ca asta, deschisă și publica, dar mincinoasă, sau chiar numai greșita, răspund și eu într-o anumita mășură. Eu știu acest lucru. Azi-dimineață am schimbat, pentru nevoile mele, câteva bilete de banca de cinci la suta, în valoare totala de aproximativ trei mii de ruble. Decontul e notat în portofelul meu. După ce am venit acasă — martor mi-e Andrei Semionovici — am început să număr banii și, după ce am numărat doua mii trei sute, i-am strîns în portofel, iar portofelul l-am pus în buzunarul lateral al surtucului. Pe masa au rămas circa cinci sute de ruble în bancnote, printre care trei de câte o suta de ruble fiecare. în clipa aceea ai venit dumneata (chemată de mine) și tot timpul cât ai stat la mine ai părut foarte tulburata, așa ca, în timp ce vorbeam, de vreo trei ori te-ai sculat de pe scaun și ai încercat sa pleci, deși nu isprăvisem de vorbit. Andrei Semionovici poate să confirme acest lucru. Probabil nici dumneata, domnișoara, nu vei refuza să confirmi că te-ăm chemat prin intermediul lui Andrei Semionovici numai și numai ca să discut situația nenorocită în care a rămas ruda dumitale Katerina Ivanovna (la care n-am putut să vin ca să asist la praznic) și cât de bine ar fi șă organizăm în folosul ei o listă de subscripție, sau o tombola, sau altceva de felul acesta. Mi-ai mulțumit și chiar te-au trecut lacrimile (povestesc așa cum a fost, în primul rând ca să-ți amintesc tot și, în al doilea rând, ca să-ți arat că nici un amănunt nu s-ă șters din memoria mea). Apoi am luat de pe masa o hîrtie de zece ruble și ți-am dat-o ca un prim ajutor pentru ruda dumitale. Toate acestea le-a văzut și Andrei Semionovici. Apoi te-am condus la ușă — dumneata păreai foarte încurcată — după plecarea dumitale am mai stat de vorbă vreo zece minute cu Andrei Semionovici, apoi dînșul a plecat, iar eu m-am întors la masă și la banii care se aflau pe ea, cu scopul să-i număr și să-i pun deoparte, așa cum intenționasem să fac în momentul venirii dumitale. Spre mirarea mea, am constatat că o hîrtie de o sută de ruble lipsea. Binevoiește acum să judeci: nu-l pot bănui, firește, pe Andrei Semionovici — mi-ăr fi rușine să mă gîndesc numai la una ca asta. Nu pot greși, fiindcă, cu o clipa înainte de venirea dumitale, am isprăvit toate socotelile și am găsit totalul exact. Trebuie să admiți că, amintindu-mi de tulburarea dumitale și de graba dumitale de a pleca, precum și de faptul că ăi ținut câteva clipe mîinile pe masa, ținînd seama pe de alta parte de poziția dumitale sociala și de năravurile care decurg din ea, m-am văzut cu groază silit să-mi opresc bănuiala asupra dumitale — o bănuiala evident cruda, dar justă! Adaug și repet că deși șînt absolut convins, învinuirea pe care ți-o aduc comportă și un anumit risc pentru mine. Iar, după cum vezi, dacă n-am lasat lucrurile balta, e ca sunt revoltat și trebuie șă-ți spun de ce: numai și numai din pricina negrei dumitale nerecunoștințe, domnișoara! Cum? Eu te poftesc în interesul bietei dumitale rude, eu îți ofer un ajutor — pe cât îmi e cu putință — îți dau zece ruble, și dumneata, pe loc, mă răsplatești printr-o astfel de faptă! Nu, prea e urît! Trebuie să-ți dau o lecție! Judecă și dumneata situația; ca adevărat prieten (un prieten mai bun ca mine nici nu ai putea găși în clipă de față), te rog, da-ți seama ce ai făcut! Altfel voi fi necruțător! Așadar?!
— N-am luat nimic de la dumneavoastră, șopti, îngrozită, Sonia, mi-ați dat zece ruble, poftim luați-le. Sonia trase batista din buzunar, desfăcu nodul, scoase hîrtia de zece ruble și i-o întinse lui Lujin.
— Și nu vrei să mărturisești nimic despre suta de ruble? rosti el cu insistența și dojana, fără șă ia banii.
Sonia își roti privirile prin odaie. Toata lumea se uita la ea cu priviri îngrozitoare, toți aveau fețele amenințătoare, severe, ironice și răutăcioase. Se uită la Raskolnikov... cu brațele încrucișate pe piept, el părea că o străpunge cu privirea lui arzătoare.
— O, Doamne! șe smulse din pieptul fetei.
— Amalia Ivanovna, trebuie șă anunțam poliția și de aceea vă rog frumos să trimiteți deocamdată după portar, rosti domol și aproape blajin Lujin.
— Gott der Barmherzige! Eu știu totdeauna că ea ă furat! își împreuna mîinile Amaliă Ivanovna.
— Știai, va să zică! sări imediat Lujin. Prin urmare, ați avut prilejul să constatați acest lucru și alta dată. Vă rog, stimata Amalia Ivanovna, să nu uitați ce ați spus acum; de altfel, avem martori.
Imediat se stîrniră discuții cu glas tare. Toata lumea începu să se foiăscă.
— Cu-um? striga deodată Katerina Ivanovna, dezmeticindu-se, și se repezi la Lujin. Cum? Dumneata o învinuiești de furt? Pe Sonia? Ah, ticăloșilor! Și, aruncându-se la Sonia, o strînse ca într-o menghina în brațele ei uscate. Sonia! Cum ai îndrăznit să iei de la el zece ruble?! Prostuțo! Ada-i încoace! Ada aici aceste zece ruble — poftim!
Și, smulgînd din mână Soniei hîrtia, Katerina Ivanovna o mototoli și o azvîrli cu toata puterea drept în fața lui Lujin. Ghemotocul îl lovi în ochi și ricoșa pe jos. Amalia Ivanovna se repezi să ridice banii. Piotr Petrovici se înfurie.
— Þineți-o pe nebuna asta! strigă el.
între timp, alaturi de Lebeziatnikov, mai apărură și alte figuri printre care și cele doua doamne din provincie.
— Cum? Nebuna? Eu sunt nebună? Nerodule! țipa strident Katerina Ivanovna. Ești un prost, un clanțău de judecătorie, un om josnic! Auzi dumneata, Sonia, Sonia i-a luat banii! Sonia este o hoață! Mai degrabă ți-ar da ea ție, neghiobule! Și Katerina Ivanovna izbucni într-un rîs isteric. Ați văzut ce prost e? se repezea ea de la unul la altul, ăratîndu-l pe Lujin. Cum? Și tu? tresări ea, zarind-o deodată pe gazda. Și tu, cîrnățăreaso, susții ca ea „furat", tu picior prusac, ticălos, cu crinolina! Și dumneata! Ah, dumneata! Dumneata! Pai Sonia n-a părăsit odaia asta; de când a venit de la tine, ticalosule, s-a așezat alaturi de Rodion Romanovici! Căutați-o! Daca n-a ieșit din odaie, atunci banii trebuie să fie la dînsa! Caută-i, Căuta-i! Dar daca nu-i găsești, iartă-mă, drăguțule, ai sa răspunzi! Am sa alerg pînă la împărat, pînă la țarul milostiv, am să mă arunc la picioarele lui, chiar acum, astăzi! Sunt văduva! Or să mă lase la el! Crezi că n-or să mă lase? Minți, am să ajung pînă la el! Am sa ajung! Þi-ai făcut socoteala ca e blînda și buna, da? Pe asta ți-ai întemeiat speranțele? în schimb eu, frățioare, eu nu mă las! Pe mine nu mă sperii! Ai să-ți frîngi gîtul cu mine! Hăi, caută! Caută, n-auzi? Caută!
Și, turbata, Katerina Ivanovna îl zgîlțîia și-l trăgea pe Lujin spre Sonia.
— Sunt gata... dar te rog să te potolești, cucoană! Vad prea bine că nu te sperii!... Dar ce-i asta?... Ce înseamnă asta?... murmura Lujin. Asta trebuie s-o facă poliția... Cu toate că și așa avem destui martori... Sunt gata... Dar, în orice caz, e cam greu pentru un bărbat... Din pricină sexului... Dar poate cu ajutorul Amaliei Ivanovna... Totuși, așa nu se face... Cum vine asta?
— Pune pe cine vrei! S-o percheziționeze cine vrea! țipă Katerina Ivanovna. Sonia, întoarce-ți buzunarele! Poftim! Iată! Privește, bestie, e gol, a avut o batista înăuntru și buzunarul e gol, vezi! Iată și celalalt, iată! Vezi?! Vezi?!
Și Katerina Ivanovna nu întoarse, ci de-a dreptul smulse afară amîndouă buzunarele unul după altul. Deodată, din buzunarul al doilea, cel din dreapta, sari o hîrtie și, descriind o curbă în ăer, căzu la picioarele lui Lujin. Toata lumea văzu aceasta, mulți nu-și putură stăpîni un strigat de uimire. Piotr Petrovici se aplecă, ăpucă hîrtia cu doua degete, o ridica așa ca s-o vada toata lumea și o desfăcu. Era o hîrtie de o suta de ruble strînsă în opt. Piotr Petrovici, cu brațul întins, arata hîrtia celor de fața.
— Hoaț! Afar din cas! Polis! Polis! zbiera Amalia Ivanovna. Trebuie Sibir trimis! Afară!
Se auziră exclamații. Raskolnikov tăcea și nu-și luă ochii de la Sonia, doar din când în când, pentru o clipa, își muta fulgerător privirea asupra lui Lujin. Sonia, neclintita de la locul ei, părea inconștienta; era mai mult buimăcită decât mirata. Deodată, tot sîngele îi năvăli în obraji; scoase un geamăt și-și ascunse fața în mîini.
— Nu-i adevărat! N-am luat nimic! Nu știu nimic! strigă eă sfîșietor și se arunca în brațele Katerinei Ivanovna.
Aceasta o strînse tare, parca voind s-o apere cu pieptul ei.
— Sonia! Sonia! Eu nu cred! Tu vezi că eu nu cred, strigă dînsa (deși lucrul părea evident), legănînd-o în brațe ca pe un copil, sărutînd-o fără încetare, căutînd să-i prinda mîinile și lipindu-și buzele de ele cu febrilitate. Tu, hoăță! Ce oameni proști! Doamne! Sunteți niște proști, niște proști, țipa ea, adresîndu-se tuturora, nu știți ce inima de aur are, ce fata este Sonia! Ea — o hoața! Ea! Mai curând și-ar vinde ultima rochie, ăr umbla desculța și v-ar da vouă, dacă ați fi la ananghie, iată ce suflet are! A căpătat condicuța pentru că-mi mureau copiii de foame, s-a vîndut pentru noi!... Vai! Răposate, răposate! Vezi? Vezi tu oare? Iată praznicul tău! Doamne! Ci ăpărați-o careva, de ce stați toți și nu faceți nici o mișcare? Rodion Romanovici! Nici măcar dumneata nu-i iei apărarea? Și dumneata crezi? Dacă-i vorba pe așa, atunci voi toți, toți, toți, toți nu faceți cât degetul ei cel mic! Doamne! Apăra-ne tu!
Gemetele bietei femei ofticoase și părăsite de toata lumea făcură o profunda impresie asupra celor de față. Era atâta jale, atâta suferință în obrazul acela răvășit de durere, uscat de boala, în buzele crăpate, cu sîngele închegat pe ele, în glasul care țipă răgușit, în plînsul cu hohote că al unui copil, în ruga aceea copilarească, încrezătoare și totuși deznădajduită de a fi apărată, că li se făcu mila tuturora de biata femeie. Cel puțin Piotr Petrovici se grăbi să se înduioșeze.
— Doamnă! Doamnă! exclamă el emfatic. Asta nu vă atinge deloc! Nimeni n-a îndrăznit să vă învinuiăscă de premeditare său de complicitate, cu atât mai mult cu cât dumneavoastră ați fost aceea care ați descoperit furtul, întorcându-i buzunarele, prin urmare n-ați bănuit nimic. Sunt foarte, foarte dispus dacă mizeria, cum s-ar zice, a împins-o pe Sonia Semionovna să... dar de ce n-ai vrut să mărturisești, domnișoară? Þi-ă fost rușine? E primul păs? Poate că te-ai pierdut cu firea? E de înțeles, da, de înțeles... Totuși, de ce să faci un lucru atât de urît? Domnilor, se adresă el celor de față, domnilor! îmi pare foarte rău, mă simt înduioșat cum s-ar zice, și de aceea sunt gata s-o iert chiar și acum, cu toate că am fost insultat personal. Domnișoară, rușinea de acum să-ți servească drept lecție pentru viitor, spuse el către Sonia, cât despre urmărire, treacă de la mine! Ajunge!
Piotr Petrovici se uita pe furiș la Raskolnikov. Privirile lor se încrucișară. Privirea arzătoare a lui Raskolnikov părea ca ar vrea să-l facă scrum. Katerina Ivanovna încă parca nu auzise nimic; ea o strîngea în brațe și o săruta nebunește pe Sonia. Copiii o împresurară de asemenea, agățîndu-se cu minutele de rochia ei, iar Polecika — fetița nu pricepuse exact despre ce era vorba — părea că se îneacă de-a dreptul în șiroaiele de lacrimi și, șpărgîndu-și pieptul de plîns, își ascundea obrăjorul drăgălaș, umflat de lacrimi, în umărul Soniei.
— Câtă josnicie! răsună deodată în ușă un glas puternic. Piotr Petrovici se întoarse iute.
— Câtă josnicie! repetă Lebeziatnikov, privindu-l țintă în ochi. Piotr Petrovici parcă tresări. Asta o observară toți. (Și-și amintiră mai tîrziu.) Lebeziatnikov intră în odaie.
— Și dumneata ai îndrăznit să mă pui martor? întreba el, apropi-indu-se de Piotr Petrovici.
— Ce înseamnă asta, Andrei Semionovici? Despre ce vorbești? bîigui Lujin.
— Asta înseamnă că dumneata ești... un calomniator, asta înseamnă cuvintele mele! rosti cu aprindere Lebeziatnikov, uitîn-du-se sever la el, cu ochișorii lui miopi. Era grozav de supărat. Raskolnikov îl sorbea din ochi, prinzînd din zbor și cântărind fiecare cuvînt. Din nou se făcu tăcere. Piotr Petrovici păru încurcat, mai ales în prima clipă.
— Daca mi-o spui mie... începu el, bîlbîindu-se. Dar ce ai pățit? Nu cumva ți-ai ieșit din minți?
— Eu nu mi-am ieșit din minți, pe când dumneata... dumneata ești un escroc! Vai, câtă josnicie! Am ascultat tot, am așteptat anume ca să înțeleg tot jocul pentru că, îți spun drept, nici acum nu înțeleg prea bine... Pentru ce-ai făcut toate acestea - nu pricep!
— Ce am făcut? încetează o dată cu enigmele dumităle absurde! Nu cumva ești beat?
— Dumneata poate te îmbeți, om josnic ce ești, nu eu! O picătură de votca nu pun niciodată în gură, pentru că ăsta contravine părerilor mele! închipuiți-vă, el, el însuși, cu mână lui, a dat această suta de ruble Sofiei Semionovna, am văzut eu, sunt martor, pot să jur! El, el singur! repeta Lebeziatnikov, adresîndu-se tuturora și fiecăruia în parte.
— Ai înnebunit, mucosule? țipă strident Lujin. Poftim, uite-o în fața dumităle: ea singură a confirmat*.că, în afară de cele zece ruble, n-a primit de la mine nici un ban. Atunci cum i-am putut da suta?
— Eu am văzut, am văzut! strigă Lebeziatnikov, menținîndu-și afirmația. Și, deși asta contravine opiniilor mele, sunt gata chiar acum să depun orice fel de jurămînt în față tribunalului, pentru că am văzut cu ochii mei când i-ai băgat pe ascuns banii în buzunar! Prostul de mine, am crezut că ai făcut-o din mărinimie! I-ai băgat în buzunar, în prag, când ea s-a întors și dumneata i-ai strîns degetele cu mână dreaptă, iar cu cealaltă, cu stingă, i-ai strecurat binișor hîrtia în buzunar. Am văzut! Am văzut!
Lujin păli.
— Ce tot minți! striga el cu neobrăzare. Cum ai putut să vezi hîrtia când stăteai la fereastra? Þi s-a năzărit... de chior ce ești. Aiurezi!
— Nu, nu mi s-a năzărit! Și, deși stăteam deoparte, am văzut tot, tot; de la fereastră ăr fi fost într-adevăr greu să disting hîrtia, asta așa este - dar eu știam, știam precis că era o suta, fiindcă atunci când i-ai dat Sofiei Semionovna zece ruble — am văzut — ai luat de pe masa și o suta (asta am văzut, fiindcă în clipă aceea eram aproape și fiindcă tocmai îmi venise o idee, n-am uitat ca o ai în mână). Ai împăturit-o și ai ținuț-o strîns în pumn tot timpul. Apoi am uitat de ea, dar, când te-ai ridicat de la măsă, ai mutat hîrtia din mână dreaptă în cea stingă și ai fost cât pe aci s-o scapi jos; atunci din nou mi-am adus aminte de ea, fiindcă iar mi-a venit aceeași idee, și anume că vrei să faci o binefacere, ăscunzîndu-te de mine. Puteți să vă închipuiți cu ce atenție am urmărit tot ce a fost mai departe și am văzut, am văzut cum ai reușit să-i vîri banii în buzunar! Am văzut cu ochii mei, sunt gata să depun jurămînt.
Lebeziatnikov se sufoca. Din toate părțile se ăuzeău fel de fel de exclamații, care arătau mai ales mirarea; dar unele sunau amenințătoare. Toată lumea se înghesuia în jurul lui Piotr Petrovici. Kăterina Ivanovna se repezi la Lebeziatnikov.
— Andrei Semionovici! Am avut o părere greșită despre dumneata! Apăr-o! Dumneata singur ești de partea ei! Dumnezeu te-a trimis să aperi o orfana, Andrei Semionovici, dragul meu, tătuță!
Și Kăterina Ivanovna, aproape în neștire, se aruncă în genunchi în fața lui.
— Prostii! zbieră, turbînd de furie, Lujin. Spui prostii, domnul meu. „Am uitat, mi-ăm adus aminte, am uitat", ce-i asta'.'! Prin urmare, i-am strecurat-o dinadins? Pentru ce? Cu ce scop? Ce aș putea avea comun cu această...
— Pentru ce? Uite asta n-o înțeleg nici eu, dar ceea ce am povestit e un fapt real! Riguros exact! Sunt atât de sigur, om ticălos și criminal ce ești, încât îmi amintesc că, în legătură cu gestul dumi-tale, mă întrebam, în timp ce îți strîngeam mână și te felicităm: pentru ce anume i-ai pus banii în buzunar în ascuns? Adică de ce tocmai în ascuns? Numai pentru că ai vrut să tăinuiești de mine gestul acesta, știind că eu am altă părere și reneg binefacerile particulare, care nu vindeca nimic radical? Și am hotărît că ți-a fost rușine de mine sa dai sume atât de mari și, în afară de aceasta, m-am gîndit că poate ai vrut să-i faci o surpriza, s-o uimești când va găsi în buzunar o suta de ruble. (Fiindcă știu bine că unor filantropi le place grozav să-și înflorească astfel binefacerile.) Apoi m-am gîndit, de asemenea, că vrei s-o pui la încercare, adică să vezi dacă, găsind bănii, ăre să vină să-ți mulțumească sau nu! Apoi, că vrei să eviți recunoștința după preceptul că... mână dreaptă... să nu știe... ei, cum se spune... Pe scurt, mi-au venit atâtea idei, că am hotărît să le cântăresc pe toate măi tîrziu, și totuși, am socotit că ar fi nedelicat să spun că-ți cunosc secretul. Totuși, pe loc m-am gîndit că Sofia Semionovna, pînă să observe că are banii în buzunar, ar putea, te pomenești, să-i piarda; tocmai de aceea m-am decis să vin aici, s-o chem ăfară și s-o informez că i-ai pus în buzunar suta de ruble. în drum, am intrat mai întîi în odaie la doamnele Kobîleatnikov ca să le duc „Concluziile generale ăle metodei pozitive" și să le recomand în mod special articolul lui Piderit (ca și pe al lui Wagner, de altfel); apoi am intrat aici și am auzit întreaga poveste! Spune și dumneata, aș fi putut oare să mă gîndesc la toate acestea și să reflectez asupra tuturor acestor probleme, daca n-aș fi văzut cu ochii mei că i-ai vîrît suta de ruble in buzunar?
Când Andrei Semionovici își încheie discursul printr-o concluzie atât de logica, era grozav de obosit și sudoarea îi curgea șiroaie de pe frunte. Căci, vai, el nici în rusește nu știa să se exprime ca lumea (măcar că nu cunoștea nici o altă limbă), așa că era cu totul epuizat și chiar slabit de efortul său oratoric. Cu toate acestea, discursul făcu o impresie extraordinară asupra celor de fața. Vorbise cu atâta însuflețire, cu ătîta convingere, încât toată lumea îl crezu. Piotr Petrovici simți că sta prost.
— Ce-mi pasă mie dacă ți-ău venit său nu ți-ău venit în minte întrebări tîmpite? strigă el. Ele nu dovedesc nimic! Toate acestea puteau să ți se năzără în somn, și ătîta tot! Eu îți spun că dumneata minți! Minți și mă calomniezi, fiindcă ți-e necaz pe mine, și ți-e necaz fiindcă n-am fost de acord cu propunerile dumităle sociale liber-cugetătoăre și ăntireligioăse, astă este!
Dar acest subterfugiu nu-i aduse nici un folos. Dimpotrivă, din toate părțile răsunară exclamații indignate.
— Ah, asta ai găsit sa răspunzi! strigă Lebeziătnikov. Slab argument! Cheamă poliția, am să depun jurămînțul! Un singur lucru nu pricep: ce te-ă îndemnat să săvîrsești o faptă atât de josnică? O, om ticălos și de nimic!
— Eu pot să explic ce l-a îndemnat să săvîrșească această faptă mîrșavă, și, daca va fi nevoie, am să jur și eu! rosti, în sfîrșit, cu glas hotărît Raskolnikov, făcând un pas înainte.
Părea foarte liniștit și dîrz. Numai privindu-l toată lumea își dadu seama că el știe într-adevăr despre ce este vorba și că s-ă ajuns, în sfîrșit, la dezlegarea enigmei.
— Acum înțeleg tot, urmă Raskolnikov, vorbind de-ă dreptul lui Lebeziătnikov. De la bun început, am bănuit că la mijloc este o înscenare mîrșavă; am bănuit acest lucru, fiindcă numai mie îmi sunt cunoscute anumite împrejurări pe care am să vi le dezvaluiesc și dumneavoastră numaidecât și care pun lucrurile în adevărata lor lumină. Iăr dumneata, Andrei Semionovici, cu prețioasa dumităle mărturie, mi-ai lamurit definitiv cazul. Rog pe toată lumea să asculte cu atenție! Acest om (arăta spre Lujin) a petit de curând o domnișoară, și anume pe sora mea, Avdotia Romanovna Raskol-nikovă. Dar, la sosirea lui în Petersburg, acum trei zile, cu ocazia primei noastre întîlniri, s-a certat cu mine și l-am dat afară din căsă de față cu doi martori. Acest om este furios... Acum trei zile eu nu știam că el sade aici la dumneata, Andrei Semionovici, și că deci în ziuă certei noastre, adică acum trei zile, a fost martor când, din prietenie pentru răposatul domn Marmeladov, i-am dat soției acestuia o sumă de băni pentru înmormîntăre. El a scris imediat un bilet mamei mele și a informat-o ca am dat toți banii, nu Kăterinei Ivănovna, ci Sofiei Semionovna și, totodată, a pomenit în termenii cei mai mîrșăvi despre... Sofia Semionovna, adică lasînd a se înțelege că relațiile mele cu ea ar fi foarte intime. Toate acestea el le-a făcut, după cum va dați seama, cu scopul de a mă face sa mă cert cu mama și cu sora mea, strecurând în mintea lor ideeă că eu arunc, ducând o viață desfrînată, ultimii băni cu care ele încearcă să-mi vină în ajutor. Aseară, de față cu mama și sora mea, și în prezența lui, am restabilit adevărul, dovedind că am dat banii Kăterinei Ivănovna pentru înmormîntăre, și nu Sofiei Semionovna și ca, acum trei zile, nici n-o cunoșteam și nici măcar n-o văzusem la față pe Sofia Semionovna. Totodată, am adaugat că el, adică Piotr Petrovici Lujin, cu toate ifosele lui, nu face nici cât degetul cel mic al Sofiei Semionovna, despre care vorbește atât de urît. Iar la întrebarea lui, dacă aș așeza-o pe Sofia Semionovna alaturi de sora mea, i-am răspuns ca am și făcut acest lucru în ziuă aceea. Furios că mamă și sora nu vor să deă crezare clevetirilor lui și s-o rupă cu mine, el și-a pierdut cumpătul și le-a spus fel de fel de obrăznicii. S-a produs ruptura definitivă și el a fost dat afară din căsă. Toate acestea s-au petrecut ieri seară. Acum vă rog să fiți cât se poate de atenți: închipuiți-vă ca ar fi reușit să dovedească că Sofia Semionovna este o hoață; în căzui acesta, el, în primul rând, ar fi dovedit surorii și mamei mele că bănuielile lui au fost întemeiate; că s-ă supărat pe bună dreptate când am așezat-o pe Sofia Semionovna alaturi de sora mea; că, atacându-mă pe mine, apără onoarea surorii mele, adică ă logodnicei lui. Pe scurt, era un mijloc de a face să mă cert cu familia mea și de ă-și recăpăta bunăvoință. Și, totodată, se răzbună și pe mine, fiind îndreptățit să creada că onoarea și liniștea Sofiei Semionovna nu-mi sunt indiferente. Iată socoteala ce și-o făcuse! Iată cum înțeleg eu situația! Acesta este motivul și altul nu poate fi! Raskolnikov isprăvi cuvintarea așa, sau aproape așa, întrerupt mereu de exclamațiile celor care-l ascultau, de altfel, cu multa atenție. Dar cu toate întreruperile, rostise toate acestea răspicat, liniștit, limpede și hotărît. Glasul lui vibrant, tonul convins și fața severa mișcară profund auditoriul.
— Așa, așa, așa este! confirma, entuziasmat, Lebeziatnikov. Trebuie sa fie cum spui dumneata, fiindcă de îndată ce Sofia Semionovna a intrat în odaie la noi, el m-a întrebat dacă sunteți aici? Dacă nu v-am văzut printre musafirii Katerinei Ivanovna? Pentru aceasta m-a luat deoparte, m-a dus la fereastră și m-a întrebat în șoapta. Prin urmare, avea absoluta nevoie să fiți aici! Așa, așa este!
Lujin tăcea, zîmbind disprețuitor. Era însă foarte palid. Părea că se gîndește cum să scape din încurcătură. Poate că ar fi lasat cu multa placere totul balta și ar fi plecat, dar în clipa aceea îi era cu neputința; ar fi însemnat sa mărturisească deschis că învinuirile ce i se aduceau erau drepte și că el o calomniase pe Sofia Semionovna. în afară de aceasta, și cei de față, cam afumați, se agitau prea tare. Ofițerul de intendența, de pilda, deși nu pricepuse mare lucru, țipa mai tare decât toți și propunea unele masuri destul de neplacute pentru Piotr Petrovici. De altminteri, se aflau între cei prezenți și oameni absolut treji, care se adunaseră de prin alte camere. Cei trei polonezi, grozav de înfierbîntați, îi strigau întruna panie 1aidak și, totodată, proferau amenințări în limba poloneza. Sonia asculta cu încordare, dar părea că nu pricepe, ca și cum abia s-ar fi trezit dintr-un leșin. Ea nu-și lua ochii de la Raskolnikov, simțind că era singurul ei apărător. Katerina Ivanovna respira greu, horcăit, și părea groaznic de istovită. Figura cea mai stupida o făcea Amalia Ivanovna, care stătea cu gura căscată și nu pricepea nimic; vedea numai că Piotr Petrovici fusese prins cu mîța în sac. Raskolnikov ceru din nou cuvîntul, dar era larmă prea mare și nimeni nu-l auzi, toți se înghesuiau în jurul lui Lujin, țipînd, înjurând și amenințînd. Piotr Petrovici însă nu se sperie. Văzînd că încercarea de a o învinui pe Sonia căzuse cu desăvîrșire, el recurse la obrăznicie.
— Dați-mi voie, domnilor, dați-mi voie; nu va înghesuiți, lasați-ma sa trec! spunea el, încercând să se strecoare afara din mulțime. Și vă rog să nu mă amenințați; va rog să credeți că eu nu mă sperii pentru atâta lucru, nu-s laș din fire, chiar dimpotrivă, iar dumneavoastră, domnilor, o să răspundeți, fiindcă, prin violența, ați acoperit un caz penal. Hoața a fost descoperită mai mult decât de ajuns și eu am s-o reclam. Judecătorii sunt oameni luminați... și nu sunt beți; ei n-au să dea crezare unor atei notorii, unor instigatori și liber-cugetători care, din răzbunare personala, aruncă vina pe mine, fapt pe care în prostia lor l-au recunoscut chiar ei... Dați-mi voie!
— Nu mai pot sta în aceeași odaie cu dumneata; te rog să te muți de la mine numaidecât, între noi totul s-a sfîrșit! Și când mă gîndesc că mi-am dat osteneala ca să-i expun... doua săptămîni în șir...
— Păi chiar eu ți-am spus adineauri, Andrei Semionovici, că mă mut, și dumneata ai încercat să mă reții; acum nu pot să adaug decât că ești un prost. îți doresc să-ți vindeci capul și ochii chiori. Dați-mi voie să trec, domnilor!
Încercă să-și croiască drum; dar ofițerul de la intendența nu avea nici un chef să-l lase să scape numai cu ocările primite: el apucă de pe masă un pahar, își făcu vînt și-l arunca în capul lui Piotr Petrovici; dar paharul nimeri drept în Amalia Ivanovna. Femeia urla cât o ținea gura, iar ofițerul, pe care efortul îl făcuse să-și piarda echilibrul, se prăbuși greoi sub masa. Piotr Petrovici se retrase la el în odaie și peste o jumătate de ceas părăsi casa. Sonia, sfioasă din fire, știa de mult că putea fi nimicită mai ușor decât oricare alta și că, desigur, de jignit putea s-o jignească oricine, fără să fie pedepsit. Totuși, pînă în clipa aceea, își închipuise că va putea într-un fel sau altul să se ferească de răutatea oamenilor prin prudență, blîndețe și supunere față de toți și de fiecare în parte. Dezamăgirea era prea cruda. Ea, de bună seamă, putea să îndure și ăsta, cu răbdare și fără să cîrtească, dar prima clipa fu din cale-afară de grea. Deși nevinovăția ei biruise calomnia și fusese deplin reabilitata, după ce trecu prima spaimă și, ieșind din încremenire, fu în stare să înțeleagă cum stau lucrurile, sentimentul lipsei sale de apărare și al vieții ei obidite îi strînse chinuitor inima. Izbucni într-un plîns nervos. Apoi, nemaiputînd îndura, se repezi afară din odaie și alergă acașă. Asta se petrecu aproape imediat după plecarea lui Lujin. Amalia Ivanovna, în urma loviturii cu paharul pe care o primise față de toata lumea care rîdea în hohote, își pierdu și ea cu desăvîrșire orice răbdare și, zbierând ascuțit, se năpusti ca o turbată asupra Katerinei Ivanovna, socotind că numai dînsa purta toată vina.
— Afar din cas! Acum! Marș!
Și, cu aceste cuvinte, ea începu sa apuce tot ce-i cădea sub mînă din lucrurile Katerinei Ivanovna și să le arunce pe jos. Și așa zdrobită, aproape leșinată, palida și gîfîind, Katerina Ivanovna sări din păt (unde căzuse, istovită) și se repezi la Amalia Ivanovna. Dar lupta era prea inegala. Amalia Ivanovna o respinse ca pe un fulg.
— Cum! Nu este de ajuns că am fost calomniată atât de necruțător; această creatură tot pe mine mă da afară?! Cum?!Qp. ziuă înmormîntării soțului meu sunt alungată din casă și, după ce ș-a ospătat la mine, mă alungă în strada cu orfanii! Unde să mă duc? strigă, plîngînd și înăbușindu-se, biata femeie. Doamne! răcni ea deodată, cu ochii scânteietori. Oare nu există dreptate pe lumea astă!? Pe cine aperi tu, dacă nu pe noi, orfanii? Dar o să vedem noi! Există pe lume judecată și dreptate, există, am s-o găsesc! Stai, așteaptă puțin, creatură fără inimă! Polecikă, rămîi cu copiii, mă întorc numaidecât! Așteptați-mă, fie și în strada. O să vedem noi dacă este o dreptate în lumea astă!
Și, aruncându-și pe cap șalul acela verde de stofă subțire despre care pomenise în istorisirea lui răposatul Marmeladov, Katerina Ivanovna își croi drum prin mulțimea îngrămădită a chiriașilor beți, care tot se mai înghesuiau în odaie, și alergă în strada, plîngînd cu hohote, sperând că vă găsi undeva pe loc și cu orice preț dreptatea. Polecikă, îngrozită, se piti cu copiii într-un colț, pe lada, unde rămase s-o aștepte pe mamă-sa, îmbrățisîndu-i, tremurătoare, pe cei doi frățiori măi mici. Amalia Ivanovna umbla de colo pînă colo, urlînd de furie, azvîrlind pe jos tot ce-i cădea în mînă. Chiriașii făceau scandal, strigau fiecare ce-i trecea prin cap, unii comentau cele întîmplate, alții se certau și se înjurau, alții cântau...
„E timpul să plec și eu! se gîndi Raskolnikov. Ei, sa vedem, Sofia Semionovna, ce ai să zici acum?!" Și el porni la Sonia.



Capitolul IV


Raskolnikov pledase cu putere și căldură pentru Sonia împotriva lui Lujin, cu toată groaza și suferința care-i copleșeau sufletul. Afara de sincera lui pornire de a o apăra pe Soniă, el prinsese cu bucurie prilejul de a scăpă câteva clipe de gîndurile care-l chinui-seră toata dimineața și pe care nu le mai putea îndura. Pe de altă parte, îl neliniștea mereu gîndul întîlnirii pe care avea s-o aibă cu Sonia și, în unele momente, chiar îl speria: trebuia să-i spună cine a ucis-o pe Lizaveta și, presimțind cât de grea va fi pentru el această mărturisire, șe străduia să nu se gîndească la eă. Și de aceea, când exclamase, ieșind de la Katerina Ivanovna: „Ei, să vedem, Sofia Semionovna, ce ai șă zici acum?!" această sfidare o aruncase, fiind încă probabil surescitat de luptă și înfierbîntat de victoria obținută asupra lui Lujin. Dar, lucru ciudat, când ajunsese la locuința lui Kapernaumov, toată încrederea îi pieri deodată și i șe făcu frică. Se opri, nehotărît, în fața ușii, întrebîndu-se: „Trebuie oare să-i spun cine ă ucis-o pe Lizaveta?" întrebarea era stranie, fiindcă simți, chiar în aceeași clipă, nu numai că nu se putea să nu-i spună, dar nici măcar să mai întîrzie un singur minut. Nu știa încă de ce acest lucru era imposibil; presimțea numai aceasta imposibilitate si îl copleși senzația dureroasa a slabiciunii lui făță de această necesitate. Ca să nu se mai gîndească și să nu măi sufere, deschise iute ușa și, din prag, se uită la Sonia. Fata ședea cu coatele pe mașă, cu fața ascunsa în palme, dar, zărindu-l, se scula de îndată și porni în întîmpinărea lui, de parcă l-ăr fi așteptat.
— Ce s-ar fi întîmplat cu mine dacă nu erai dumneata? rosti ea în pripă, în timp ce el intra în odaie.
Se vedea bine că se gîndea numai la binele pe care i-l făcuse și era grăbita sa-i mulțumească: pentru asta îl așteptase.
Raskolnikov se apropie de masa și se așeza pe scaunul de pe care tocmai se sculase Sonia. Ea se opri la doi pași, exact așa cum făcuse cu o zi mai înainte.
— Ei, Sonia, zise el, și simți deodată că glasul îi tremura, ăi văzut că toata povestea se întemeia pe „poziția dumitale sociala și deprinderile care decurg din ea"? Ai înțeles adineauri acest lucru?
Pe chipul ei se oglindi suferința.
— Numai sa nu-mi mai vorbești ca ieri! îl întrerupse ea. Te rog, nu reîncepe. Și așa șînt destul de chinuita... Și se grăbi să zîmbeasca, speriată că dojana ei ar putea să-l supere. Am făcut o prostie că am plecat. Ce-i pe acolo? Tocmai mă gîndeam să mă duc, dar am așteptat... să vii dumneata.
El îi povesti cum Amalia Ivanovna vrea să-i dea afară din casă și cum Katerina Ivanovna alergase nu știa unde „să caute dreptate".
— Vai, Doamne! sări Sonia. Să mergem cât mai repede... Și ea își apucă măntăluța.
— Mereu același lucru! exclamă el, iritat. Nu te gîndești decât la ei! Rămîi nițel cu mine.
— Și... Katerina Ivanovna?
— Katerina Ivanovna, de vreme ce a fugit de acasă, are sa vină fără îndoiala la dumneata, urmă el, bodogănind. Daca nu te găsește, tot dumneata ai sa fii de vină...
Copleșită de o chinuitoare descumpănire, Sonia se așeza pe scaun. Raskolnikov tăcea cu ochii în pămînt, preocupat de gîndurile lui.
— Să zicem că Lujin n-a vrut acum sa meargă până la capăt, începu el fără să se uite la Sonia. Dar dacă ar fi vrut sau i-ar fi convenit lui să te aresteze și nu ne-am fi nimerit, Lebeziatnikov și cu mine acolo, te-ar fi băgat la închisoare. Nu-i așa?
— Da... răspunse eă cu glasul stins. Da! repetă eă, distrata și neliniștita.
— Și doar se putea foarte bine șa nu fi fost acolo! Lebeziatnikov a venit și el numai din întîmplare.
Sonia tăcea.
— Daca te băga la închisoare, ce s-ar fi întîmplat atunci? îți amintești ce ți-am spus ieri?
Ea nu răspunse nici de dată asta. Raskolnikov aștepta.
— Credeam ca iarăși ai să strigi: „Nu vorbi despre asta, încetează!" spuse el, rîzînd cam forțat. Iarăși tăcere? întreba el peste o clipa. Totuși, trebuie șă vorbim despre ceva. Și pe mine tocmai mă interesează cum ai rezolva dumneata o anumită „problemă", cum spunea Lebeziatnikov (părea că începe să se încurce). Nu, hai să vorbim serios. Inchipuiește-ți, Sonia, ca ăi fi cunoscut de mai înainte toate intențiile lui Lujin, ca ai fi știut (absolut sigur) că, datorită lui, Katerina Ivanovna și copiii se vor prăpădi; și dumneata pe deasupra (fiindcă dumneata te socotești totdeauna ca neavînd nici o importanța, de aceea am zis pe deasupra). Cu Polecika s-ăr întîmpla întocmai ce s-a întîmplat cu dumneata... fiindcă pentru eă nu exista altă cale. Și așa, dacă toate acestea ar fi fost lasate la alegerea dumitale, adică dumneata să hotărăști: să trăiască Lujin și șă comită tot felul de mîrșăvii, iar Katerina Ivanovna să moara, ori sa moară Lujin și șă scape Katerina Ivanovna cu ai ei? Ce-ai fi hotărît? Te întreb.
Sonia îl privi neliniștită; ceva ciudat se desprindea din cuvintele acestea șovăitoare, ocolite.
— Presimțeam că o să mă întrebi ceva de felul asta, zise ea, privindu-l cercetător.
— Se poate; totuși, ce-ai fi hotărît?
— De ce mă întrebi dumneata despre niște lucruri care n-au cum să se întîmple? răspunse în sila Sonia.
— Prin urmare, este mai bine ca Lujin să trăiască și să facă ticăloșii! Nici atâta lucru n-ai îndrăznit să hotărăști?
— Pai mie nu-mi este dat sa cunosc voința Domnului... Pentru ce mă întrebi ce aș face într-un caz care nu șe poate întîmpla? La ce bun întrebările astea fără rost? Cum s-ăr putea face ca viața cuiva să atîrne de hotărîrea mea? Și cine m-a pus judecător peste viața și moartea oamenilor?
— Firește, daca este voința lui Dumnezeu la mijloc, n-ai ce-i face, ripostă el ursuz.
— Mai bine mi-ai spune dumneata deschis ce vrei să-mi spui! strigă Sonia, îndurerata. Iarăși aduci vorba despre ceva ce nu înțeleg... Sau ai venit numai ca să mă chinuiești?!
Ea nu se măi putu stăpîni și izbucni într-un plîns amar. Raskolnikov o privea îndurerat, posomorit. Așa se scurseră vreo cinci minute.
— Ai dreptate, Sonia, zise el domolit. Se schimbase deodată; tonul lui prefăcut-obraznic, sfidator, pierise. Glasul îi suna stins. Þi-am spus ieri că n-am să vin să cerșesc iertare, și totuși aproape cu asta am început... Am vorbit despre Lujin și despre Dumnezeu... ca să cer iertare, Sonia...
Voi să zîmbească, dar ceva neputincios și trist se oglindi în acest zîmbet palid. își plecă fruntea și-și ascunse fața în palme.
Și deodată un sentiment ciudat, neașteptat, de ură față de Sonia i șe trezi în suflet. Speriat și mirat de acest lucru, el își ridica ochii și o privi, dar întîlni privirea ei îngrijorată, plină de durere și ura lui pieri ca o nălucă. Era altceva, luase un sentiment drept altul. Asta însemna numai că soșișe clipa grea.
Își ascunse din nou fața în palme și-și înclină capul. Păli deodată, se scula, o privi pe Sonia și, fără să spună un cuvînt, se muta mașinal pe patul ei.
Raskolnikov avea exact aceeași impresie ca atunci când stătuse în spatele bătrînei, cu toporul scos din laț, dîndu-și seama că „nu mai era nici o clipă de pierdut".
— Ce-i cu dumneata? întreba Sonia, speriată.
Dar el nu putea sa vorbească. își închipuise cu totul, cu totul altfel felul în care îi va mărturisi tot, și nu pricepea ce șe petrecea acum cu el. Eă se apropie încet, se așeza alaturi, pe pat, și aștepta fără să-și ia ochii de la el. Inima îi bătea când îngrozitor de tare, când șe oprea de tot. Situația era de neîndurat: el își întoarse spre dânsa fața palida ca de mort; buzele i se strîmbau neputincioase în sforțarea lor de a rosti cuvîntul. Sonia fu cuprinsa de groaza.
— Ce-i cu dumneata? repeta ea, depărtîndu-se ușor.
— Nu-i nimic, Sonia. Nu te speria... Fleacuri! Adevărat, daca ar fi sa judecăm — nu-s decât fleacuri, murmură el ca un om în delir, care nu-și da seama ce spune. Pentru ce am venit să te chinuiesc? adaugă el deodată, privind-o. Da, pentru ce? îmi pun necontenit aceasta întrebare, Sonia...
Poate că își pusese aceasta întrebare acum un sfert de oră, dar acum se simțea atât de slabit, că abia mai știa ce spune și tremura întruna din tot trupul...
— Vai, cât suferi! rosti ea, privindu-l cu mila.
— Nu-i nimic! Uite, ce este, Sonia (și un zîmbet palid și neputincios îi flutură câteva clipe pe buze), îți amintești ce am vrut șă-ți spun ieri? Sonia aștepta, neliniștită. Plecând, ți-am spus că poate îmi iau rămas bun de la tine pentru totdeauna, dar că, dacă vin astăzi, am să-ți spun... cine ă ucis-o pe Lizăveta. Ea începu deodată să tremure. Acum am venit să-ți spun...
— Așadar, ieri ai vorbit serios... șopti ea cu greu, dar se dezmetici numaidecât și întreba: Dar de unde știi?
Respira greu. Obrazul ei se făceă tot mai palid.
— Știu.
Ea tăcu o clipă.
— L-au găsit pe acela? întrebă eă, sfioasă. -Nu.
— Atunci cum poți ști asta? întrebă ea cu glasul stins, după câtevă clipe de tăcere.
El se întoarse spre ea și o privi țintă, cu o ciudată neclintire.
— Ghicește, rosti cu același zîmbet strîmb și neputincios. Ea tresări ca biciuita de un vînt rece.
— Dar de ce... de ce... mă... sperii... așa? rosti, zîmbind ca un copil mic.
— Daca știu... înseamnă că sunt bun prieten cu el, urmă Raskolnikov cu privirile pironite asupra ei, nemaiputînd să-și ia ochii de la ea, el... n-a vrut... s-o ucida pe Lizăveta... a ucis-o... întîmplator...El voia s-o ucida pe batrînă... când era singură... și s-a dus la ea... Dar atunci a intrat Lizaveta... Și el era acolo... și... a ucis-o.
Se scurse încă un minut de groaza. Amîndoi se priveau în ochi.
— Va să zică nu poți să ghicești? întreba el cu senzația cu care s-ar fi aruncat din turla unei biserici.
— N-nu, șopti abia auzit Sonia.
— Caută bine.
Și de îndată ce rosti aceste cuvinte, o senzație pe care o mai cunoscuse o data îi îngheță inima; se uita la Sonia și-i păru deodată că vede pe fața ei expresia Lizavetei, cum i se întipărise în minte, în timp ce se apropia cu toporul, iar ea se dadea înapoi, spre perete, cu o mînă întinsă înainte și o spaimă copilarească în obraz, întocmai cum fac copiii mici când încep sa se sperie și, gata să plîngă, cu minutele întinse, se dau înapoi și-și ațintesc ochii speriați, neclintiți, asupra lucrului care-i îngrozește. Sonia de asemenea îl privi câtva timp neputincioasă, cu spaimă; apoi ridică și ea mână stingă, propti ușor degetele în pieptul lui și se ridică încet din pat, depărtîndu-se tot mai mult, fără a înceta de a-l privi țintă. Groaza ei trecu și în el; aceeași privire și aproape cu același zîmbet, copilaresc.
— Ai ghicit? șopti el, în sfîrșit.
— Doamne! striga Sonia și se prăbuși fără putere pe pat cu fața în perna.
Dar peste o clipă se ridică brusc, se apropie iute de el, îl apucă de mîini și, strîngîndu-le țăre, ca într-un clește, cu degetele ei subțiri, își pironi ochii într-ai lui într-o privire lungă. Caută cu disperare să prinda măcar o umbră de speranța. Dar nu mai era nici una; nu ramînea nici o îndoiala; eră așa! Mai tîrziu, când își amintea aceasta clipa, i se părea ciudat și neverosimil: cum își daduse seama așa, dintr-o dată, ca nu exista nici o îndoiala? Nu putea spune că presimțise ceva de felul acesta. Și cu toate acestea, de îndată ce el îi spusese, i se păru ca într-adevăr ea presimțise de mult asta.
— Ajunge, Sonia! Nu mă chinui! se rugă el îndurerat.
Nu astfel se gîndise el că-i va destăinui fapta lui, ci cu totul altfel.
Ca în neștire, Sonia sări de pe pat și, frîngîndu-și mîinile, ajunse în mijlocul camerei, apoi se întoarse repede și se așeza din nou lingă el, aproape ătingîndu-l cu umărul. Peste o clipă se cutremura, scoase un țipat și, fără să știe nici ea de ce, se arunca în genunchi în fața lui.
— Ce ai făcut, ce ai făcut cu tine? striga, disperata, și, ridicându-se, se arunca de gîtul lui și-l strînse tare în brațe.
Raskolnikov se trase deoparte și o privi cu un zîmbet trist.
— Ciudată ești tu, Sonia; mă îmbrățișezi și mă săruți după ce ți-am spus asta. Tu nu-ți dai seama ce faci.
— Nu, acum nu este pe lume un om mai nefericit ca tine! striga ea, cutremurată de mila, fără să-i auda observația, și izbucni într-un plîns nervos.
Un sentiment pe care nu-l mai cunoscuse de mult îi cuprinse ca un val inima, muind-o. El nu se împotrivi: două lacrimi i se iviră în ochi și rămaseră atîrnate de gene.
— Prin urmare, n-ai sa mă părăsești, Sonia? întrebă el, privind-o aproape cu nădejde.
— Nu, nu; niciodată și nicăieri! exclama ea. Am să te urmez peste tot, pretutindeni! O, Doamne!... Vai, nefericita de mine!... De ce, de ce nu te-am cunoscut măi devreme? De ce n-ai venit mai înainte? O, Doamne!
— Am venit acum.
— Acum! O, ce-i de făcut acum?... împreună, împreuna! repeta ea în neștire, cuprinzîndu-l din nou în brațe. Am să te urmez la ocna!
El se cutremură, același zîmbet plin de ura și aproape trufaș îi răsări pe buze.
— Poate ca eu n-am încă de gînd să mă duc la ocnă, Sonia, zise el. Sonia își întoarse iute ochii spre el.
După primul cuvînt de mila pătimașă și chinuitoare, gîndul înfiorător al asasinatului o îngheța din nou. Tonul schimbat al glasului îi aminti ca acest om era un ucigaș. îl privea, uimită. Nu știa încă nimic, nu știa nici pentru ce, nici cum, nici de ce o făcuse. Acum toate aceste întrebări răsăriseră dintr-o data în mintea ei. Și ea se îndoi din nou: ,,E1 — un ucigaș! Oare este cu putință una ca asta?"
— Nu, nu-i adevărat! Unde mă găsesc? zise ea, profund nedumerita, ca și cum n-ar fi fost treaza de-a binelea. Cum ai putut dumneata, așa cum ești... cum te-ai putut hotărî la așa ceva?... Și de ce?
— Ca sa jefuiesc. încetează, Sonia! răspunse el, obosit și parcă înciudat.
Sonia ramase înmărmurită, dar deodată striga:
— Erai flamînd! Ai vrut... ca s-o ajuți pe mama? Da?
— Nu, Sonia, nu, șopti el, întorcându-se și lasîndu-și capul în piept. N-am fost chiar atât de flamînd... am vrut într-adevăr s-o ajut pe mamă, dar... nici astă nu este tot adevărul... nu mă chinui, Sonia!
Fată își împreună brusc mîinile.
— Se poate, se poate sa fie acest lucru adevărat? Doamne, este cu putința? Cine ar putea să creada?... Cum, ai ucis ca să jefuiești, dumneata, care ți-ai dat ultimul ban pentru alții? Vai!... strigă ea deodată. Banii, banii pe care i-ai dat Katerinei Ivanovna... banii aceia... Doamne, Dumnezeule, să fi fost și banii aceia...
— Nu, Sonia, o întrerupse el grăbit, n-ău fost bănii aceia, liniștește-te! Erau banii pe care mi i-a trimis mama, printr-un negustor, i-am primit pe când eram bolnav și i-am dat în aceeași zi... Razumihin a văzut... chiar el i-a primit în locul meu... erau banii mei, ai mei personali, cu adevărat ai mei.
Sonia îl asculta, nedumerită, și se străduia să înțeleagă ceva.
— Iar bănii ceilalți... de altminteri, nici nu știu măcăr daca erau bani, adaugă el încet, ca dus pe gînduri, i-am luat atunci de la gît o pungă de piele de antilopă... o pungă plina, doldora... dar nici nu m-am uitat ce era înăuntru; poate n-am avut timp... Cât despre obiecte, niște butoni și lanțișoare — le-am ascuns toate împreuna cu pungă într-o curte străina, din bulevardul V... sub o piatră, a doua zi dimineață... Și acum tot acolo zac...
Sonia îl asculta, înfrigurata.
— Atunci de ce... spui dumneata că ai făcut-o ca să jefuiești și totuși n-ai luat nimic? întreba eă repede, agațîndu-se de un fir de pai.
— Nu știu... nu m-am hotărît încă dacă voi luă sau nu banii aceia, rosti el iarăși ca dus pe gînduri și deodată, dezmeticindu-se, zîmbi scurt. Ah, ce poveste stupida ți-ăm spus, nu?
Pe Soniă o fulgera gîndul: „Nu cumva e nebun?" Dar îl respinse numaidecât; nu, eră altceva. Și ea nu pricepea, nu înțelegea nimic!
— Știi, Sonia, zise el cu un fel de însuflețire, știi ce am să-ți spun: daca aș fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apăsînd pe fiecare cuvînt, și privirea lui, deși sinceră, avea ceva enigmatic, aș fi fost... fericit acum! Să știi! Dar peste o clipă, striga aproape cu deznădejde: Ce-ți pasa ție de ce? Ce importanța ar avea pentru tine daca eu acum aș recunoaște că am făcut rău? Ce ți-ar aduce acest triumf prostesc asupra mea? Ah, Sonia, pentru astă am venit eu la tine?
Soniă vru să răspunda, dar tăcu.
— Tocmai de aceea te-am rugat ieri să pleci cu mine, fiindcă numai tu mi-ai rămăs.
- De ce voiai să mă iei cu tine? întreba ea cu sfiala.
— Nu te neliniști, nu te luam ca să furi și să ucizi, nu, nu pentru astă, rîse el sarcastic. Suntem două firi diferite... Și știi, Sonia, abia acum, în clipa asta, am înțeles de ce te-am rugat ieri să pleci cu mine. Când ți-am făcut rugămintea asta nici eu nu știam către ce năzuiam. Acum știu că am venit la tine cu o singura dorința: să nu mă părăsești! N-ai să mă părăsești, Sonia?
Ea îi strînse tare mână.
— Pentru ce, pentru ce i-am spus, pentru ce i-am destăinuit asta? strigă el peste o clipa, deznădajduit, privind-o cu o durere nesfîrșită. Aștepți să-ți explic, Soniă, stai și aștepți, văd bine; și ce-aș putea să-ți spun? N-ai pricepe nimic și n-aș face decât să te chinuiesc și mai mult! Uite, plîngi și mă îmbrățișezi din nou, spune, pentru ce mă îmbrățișezi? Fiindcă n-am avut bărbăția să îndur și am venit să-mi arunc povara pe umerii altuia: „Suferă și tu, ca sa-mi fie mie mai ușor!" Și poți tu iubi pe un asemenea ticălos?
— Dar nu te chinuiești și tu? strigă Soniă.
Și din nou același sentiment îi învălui inima, muind-o pentru o clipă.
— Sonia, sunt rău, să ții seama de acest lucru: astă explică multe. Am venit fiindcă sunt rău. Exista oameni care n-ar fi făcut-o. Dar eu sunt laș și... ticălos. Dar... fie! Asta-i altceva... Ar trebui să vorbesc și nu știu cum să încep... Se opri și se gîndi. Ah, cât de diferiți suntem! Pentru ce, pentru ce am venit? N-am să mi-o iert niciodată!
— Nu, nu, e bine, e bine că ai venit! spuse repede Sonia. E mai bine să știu tot. Mult măi bine!
El o privi, îndurerat.
— De ce să n-o spun? ! făcu el, părea decis dintr-o data. Asta a și fost, să știi! Am vrut să fiu un Napoleon și de aceea am ucis... Acum pricepi?
— Nu, n-nu, șopti naiv și sfios fătă. Dar... vorbește, vorbește! Am să înțeleg, am să înțeleg cu sufletul! se ruga ea.
— Ai să înțelegi? Bine, să vedem! Tăcu, adunîndu-și îndelung gîndurile. Uite despre ce este vorba: într-o zi mi-ăm pus întrebarea -ce s-ar fi întîmplat dacă în locul meu ar fi fost Napoleon și, ca să-și înceapă cariera, nu ăr fi avut nici Toulon, nici Egipt, nici trecerea peste Mont-Blanc, ci, în locul tuturor acestor fapte mărețe, ar fi fost pus în fața înfăptuirii unui omor, să ucida o oarecare caraghioasa de băbuță, o cămătăreasă, căreiă să-i fure banii din sipet, ca să-și asigure carieră, pricepi? Ei, ș-ar fi hotărît el șă facă acest lucru dacă ar fi văzut că nu este nici o ăltă ieșire? Nu l-ar fi oprit gîndul că este o acțiune prea lipsita de măreție și... și criminala? Trebuie sa-ți spun că această „problemă" m-a chinuit foarte mult timp, așa că mi-a fost și rușine când, în sfîrșit (nu știu cum, dintr-o dată), mi-ăm dat seama că nu numai că n-ăr fi șovăit, dar nici nu i-ăr fi trecut prin minte că ar fi o faptă lipsita de măreție... nici n-ăr fi înțeles de ce șă șovăie. Dacă nu ar fi avut altă cale, ar fi șugrumat-o fără nici un scrupul, fără șă stea la gînduri!... Și atunci... atunci n-am mai șovăit nici eu... și am ucis-o... eram acoperit de autoritatea acestui om. Așa a fost, da, da! îți vine să rîzi? Da, Soniă, și ceea ce este și măi ridicol este că poate tocmai așa s-au petrecut lucrurile...
Sonia nici nu se gîndea să rîda.
— Mai bine vorbește deschis... fără pilde, se ruga ea și mai sfioasă, abia auzit.
El se întoarse, o privi trist și o lua de mîini.
— Iar ai dreptate, Sonia. Toate acestea-s fleacuri, vorbe goale! Tu știi că mama mea nu are mai nimic. Sora mea, din întîmplare, a primit o educație bună și este sortita să pribegească printre străini ca guvernanta. Toate speranțele și le-au pus în mine. Am intrat la universitate, dar n-am putut să mă întrețin și m-am văzut silit să-mi întrerup studiile. Și chiar daca le-aș fi urmat înainte, atunci peste vreo zece-doisprezece ăni (daca aș fi avut noroc), puteam șă sper să ajung învățător său funcționar cu o mie de ruble leafă pe ăn... (vorbea ca și cum ar fi spus o lecție învățată pe de rost). Pînă atunci, mama s-ăr fi uscat de griji și nevoi și eu tot n-aș fi izbutit să-i alin bătrînețea, iar sora... sora mea putea s-o pățească și mai rău! Și apoi, ce viață este astă, să treci pe lîngă toate, să te lipsești de toate, s-o lași pe mama ta în nevoi, șă rabzi resemnat, de pilda, jignirea ce i-a fost adusă surorii tale? Și ca să ajungi la ce? Că, după ce i-ai înmormîntat pe ai tăi, să-ți iei alte griji - soție, copii și să-i lași și pe ei după moartea ta fără un ban și fără o bucată de pîine? Și... și atunci am hotărît șă pun mână pe banii bătrînei, șă-i folosesc în primii ani, să mă întrețin la universitate, fără să măi fiu o povară pentru mama, apoi să fac primii pași în viață, fară constrîngere, să-mi alcătuiesc o șoartă nouă și șă pornesc pe acest drum, să fiu independent... Da, și... și astă-i tot... Ei, pe bătrînă, firește, am făcut rău că am uciș-o și destul!
Raskolnikov părea ajuns la capătul puterilor și-și lasă capul în piept.
— Vai, nu-i asta, nu-i asta! exclama cu durere Sonia. Se poate Oare să... nu, nu-i ăsta, nu a fost așa!
— Uite, și tu vezi că nu-i asta!... Și cu toate acestea am vorbit sincer, ți-am spus tot adevărul!
— Și ce adevăr! O, Doamne!
— La urma urmei, n-am ucis decât un păduche, Sonia, un păduche inutil, scîrbos, daunător.
— Păduchele ăstă eră o ființa omenească!
— Știu și eu că nu era un păduche, răspunse el, privind-o ciudat. De altfel, ce ți-am spus n-are nici o noimă, Sonia, adaugă el. E altceva; ai dreptate. Au fost cu totul, cu totul alte cauze care m-au împins!... N-am vorbit de mult cu nimeni, Sonia... Și acum mă doare rău capul...
Ochii îi străluceau înfrigurați. Aproape delira, un zîmbet neliniștit îi ratăcea pe buze. Sub starea lui de surescitare străbătea o cumplita oboseala. Sonia își dadea seama cât suferă. Și ei i se învîrtea capul. Vorbea atât de ciudat: parca îi înțelegea cuvintele și totuși... „Cum se poate! Cum se poate! O, Doamne!" Și ea-și frîngea, disperata, mîinile.
— Nu, Sonia, nu-i asta, începu el deodată, ridicând capul, stîrnit de o nouă și neașteptată întorsătură a gîndurilor, nu-i asta! Presupune... mai bine (da! e mai bine), presupune că sunt orgolios, pizmaș, rău, ticălos, că am o fire răzbunătoare și că, pe deasupra... ei, da, poate sunt predispus la nebunie. (Mai bine totul dintr-o dată! Despre nebunie au vorbit și ei acum în urma, știu!) Þi-am spus adineauri că nu m-am putut întreține la facultate. Dar știi tu că poate, totuși, aș fi putut să mă întrețin? Mama mi-ar fi trimis ca să achit taxele, iar pentru cizme, haine și pîine mi-aș fi putut cîștiga singur, cred! Aveam meditații platite cu câte cincizeci de copeici. Uită-te la Razumihin, ei muncește! Dar eram înrăit și n-am vrut. Da, da, tocmai, eram înrăit. (Este o expresie bună!) Și m-am ascuns în colțul meu ca un păianjen. Tu ai fost în vizuina mea, ai văzut... Știi tu, Sonia, că tavanele joase și odaile strimte înăbușe mintea și inima? O, cât de mult am urît vizuina aceea! Și totuși nu voiam să ies din ea. Nu voiam să ies din ea. Nu voiam anume! Nu ieșeam zile de-a rândul, nu voiam să muncesc, nici măcar să mănînc, zăceam întruna. Daca Nastasia îmi aducea ceva — mîncam, daca nu-mi aducea - trecea ziua și așa; eram prea înrăit ca sa cer ceva. Noaptea nu aveam lumina, zăceam în întuneric; ar fi trebuit să muncesc ca să-mi cîștig bani de luminări, si eu nu voiam. Renunțasem sa învăț și mi-am vîndut cărțile; pe masa mea, pe notițe și caiete și acum e un strat de praf gros de un deget. îmi placea mai bine să zac și să mă gîndesc. Și m-am tot gîndit... Și am visat, am visat lucruri ciudate, fel de fel, dar ce sa mai vorbim despre ele! Apoi a început să mi se năzară că... Nu, n-a fost așa. Iarăși nu povestesc așa cum a fost! Vezi tu, mă întrebam atunci: de ce sunt atât de prost, de ce, daca ceilalți sunt proști și eu știu sigur că sunt proști, nu caut sa fiu mai deștept decât ei? Mai tîrziu, Sonia, am înțeles că, dacă aștepți ca toata lumea să ăjungă să fie deșteaptă, ar trebui sa aștepți un timp nesfîrșit... Apoi, am mai înțeles că ăstă nu se vă întîmpla niciodată, că oamenii nu se vor schimba, că nimeni nu va putea să-i transforme și că degeaba ți-ai pierde timpul, încercând acest lucru! Da, așa este. Asta este legea lor... Sonia! Știam că acela care are putere, care are mintea și sufletul tare, acela domnește peste ceilalți! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfrunta și îi disprețuiește, acela ajunge la ei legiuitor, și cu cât cutează mai mult, cu atât e măi respectat. Așă a fost totdeauna și așa va fi mereu! Trebuie să fii orb ca să nu vezi asta!
Spunând toate acestea, Raskolnikov, deși se uita la Sonia, nu se mai îngrijea dacă ea înțelege sau nu. Febra îl stăpînea în întregime. Părea cuprins de o exaltare întunecata. (într-adevăr, trecuse prea multa vreme de când nu mai vorbise cu nimeni.) Sonia înțelese că această filozofie lugubră ajunsese credința și legea lui.
— Atunci, Sonia, am înțeles, urmă el, exaltat, că puterea nu se da decât aceluia care îndrăznește să se aplece și s-o ridice. Asta este totul: e de ajuns să cutezi! Mi-a venit atunci în minte o idee, pentru prima oară în viața mea, o idee pe care n-o mai întîlnisem niciodată la nimeni înainte! La nimeni! Din ziua când mi-ăm dat seama de acest adevăr, limpede ca lumina zilei, m-am mirat cum nu îndrăznesc oamenii sa treacă peste unele piedici absurde, sa le apuce pur și simplu de coada și să le dea deoparte! Și eu... eu am vrut sa cutez și am ucis... n-am vrut decât să cutez, Sonia, asta-i cauza!
— Taci, o, taci! strigă Sonia, dînd din mîini. Te-ai depărtat de Dumnezeu și Dumnezeu te-a lovit, te-a lasat pe mână diavolului!
— Asculta, Sonia, când zăceam în întuneric și mi se năzăreau toate acestea, diavolul mă inspira? Ce zici?
— Taci! Nu rîde, necredinciosule, nu înțelegi nimic, nimic! O, Doamne! Nu înțelege nimic, nimic!
—Taci, Sonia, eu nu rîd, știu ca mă îndemna diavolul. Taci, taci, Sonia! repetă el, sumbru și stăruitor. Știu tot. M-am gîndit la toate acestea, mi le-ăm spus de o mie de ori pe când zăceam acolo, în întuneric... Toate acestea le-am dezbătut cu mine însumi, toate, pînă la cel mai mic amănunt, și știu tot, tot! Ah! Dacă ai ști cât m-a plictisit sofisticăria ăsta! Voiam să uit și să încep totul de la capăt, să încetez cu argumentele! Ai putea tu să crezi că am pornit ca un zăpăcit, nebunește? Am pornit după matură chibzuință și tocmai asta m-a nenorocit! Crezi tu că nu mi-am dat seamă? Când îmi puneam întrebări, de pilda: dacă am dreptul la putere, știam perfect că nu am dreptul, prin simplul fapt că-mi puneam întrebarea, său când mă întrebam dacă o făptură omenească este un păduche, știam bine că pentru mine nu este, ci este un păduche numai pentru acela căruia nici nu i-ar fi trecut prin minte să-și pună asemenea întrebări și care pornește de-a dreptul, fără să-și bătă capul cu aceste lucruri... Numai făptui că m-am canonit atâtea zile cu întrebarea: „S-ar fi hotărît Napoleon s-o ucida sau nu?" era de ajuns ca să-mi dovedească limpede că nu sunt Napoleon... Am trecut prin tot chinul sofisticăriei și am vrut să scap de astă: am vrut să ucid fără cazuistică, să ucid pentru mine, numai pentru mine! N-am vrut să mă mint în privința asta nici măcăr pe mine însumi! N-am ucis ca s-o ajut pe mama, astea-s vorbe! N-am ucis, ca, obținînd mijloace și putere, să ajung binefăcătorul omenirii. Nu pentru asta! Am ucis, și atâta tot; am ucis pentru mine și, în clipa aceea, desigur, îmi era indiferent dacă am șă ajung binefăcătorul omenirii sau am să fiu toată viața ca un păianjen care își prinde victimele în plasă și le suge tot sîngele!... N-a fost banul motivul principal când am ucis. Sonia, altceva m-a îndemnat... Acum văd asta. înțelege-mă: dacă ar fi să reîncep, poate n-ăș măi face-o, dar atunci eram împins să aflu, voiam să știu, șă-mi dovedesc cât măi repede dacă sunt și eu păduche ca ceilalți sau sunt un om în toată puterea cuvîntului. Dacă voi cuteza să mă aplec și sa ridic de jos puterea? Dacă sunt o făptura tremurătoare sau am dreptul...
— Să ucizi? Dacă ăi dreptul să ucizi? strigă Soniă, împreunîndu-și palmele.
— E-eh! Sonia! strigă el, iritat; vru șa obiecteze ceva, dar se stăpîni, disprețuitor. Nu ma întrerupe, Sonia! N-am vrut decât să-ți dovedesc un singur lucru: că diavolul m-a împins atunci să mă duc acolo și abia după aceea m-a făcut să înțeleg că n-am avut dreptul să fac acel lucru, fiindcă sunt un păduche ca toți ceilalți! Și-a bătut joc de mine și de aceea am venit acum la tine! Hălal oaspete! Daca n-aș fi fost un păduche, aș fi venit eu la tine? Ascultă: când m-am dus atunci la bătrîna aceea, m-am dus numai să încerc... Să știi ăstă!
— Și ai ucis! Ai ucis!
— Dar cum am ucis? Așă se ucide? Așa șe duce cineva să ucida, cum m-am dus eu atunci? Am să-ți spun odată și odată cum a fost... Și oare pe baba am ucis-o? M-am ucis pe mine! Acolo, pe loc, m-am ucis pe mine, pe veci! Iar pe babă aceea a ucis-o diavolul, nu eu... Ajunge, ajunge, Sonia, destul! Lasă-mă! striga el cu un glas sfîșietor. Lasă-mă!
își sprijini coatele de genunchi și își strînse capul în palme, ca într-un clește.
— Ce suferință! gemu Sonia.
— Acum ce să fac, spune?! întrebă el deodată, ridicând capul și privind-o, cu fața răvășită de disperare.
— Ce sa faci?! strigă ea, sărind deodată de la locul ei, și ochii, pînă atunci plini de lacrimi, îi străluciră puternic. Scoala-te! (Ea îl apuca de umăr; el se ridică, privind-o aproape înmărmurit.) Du-te acum, chiar în clipa astă, la o răscruce de drumuri, închină-te ădînc, sărută mai întîi pămîntul pe care l-ai pîngărit, apoi închină-te în cele patru zări, în fața lumii întregi, și spune tare, să ăuda toți: „Eu am ucis!" Atunci Dumnezeu are să-ți redea viață. Ai să te duci? Ai să te duci? întrebă ea, tremurând toata ca într-un acces, apucându-l de mîini, strîngîndu-i-le tare în mîinile ei și învăluindu-l cu privirea ei de foc.
El se mira, păru uimit chiar de exaltarea ei neașteptata.
— Vrei sa merg la ocnă, Sonia? Sa mă predau? întreba el, posomorit.
— Primește suferința și ispașește-ți vina prin ea, asta trebuie să faci.
— Nu, n-am să mă duc să mă predau, Sonia.
— Și de trăit? Cum ai să trăiești? exclama ea. Oare poate cineva să trăiască astfel? Cum ai sa dai ochii cu mama ta? (Vai, ce au să se facă, ce au sa se facă ele acum?) Dar ce tot îndrug! Tu le-ai și părăsit, ai rupt legaturile cu ele! O, Doamne! striga ea. Știe și el singur toate astea! Cum, cum să trăiești cu inima pustiită? Ce are să se întîmple de acum înainte cu tine?
— Ești un copil, Sonia! rosti el încet. Cu ce m-am făcut vinovat în fața lor? Pentru ce să mă duc să mă predau? Ce să le spun acestor oameni? Toate acestea nu-s decât un miraj... Ei extermină milioane de oameni și încă socotesc asta drept o virtute. Sunt niște escroci și niște ticăloși, Sonia!... N-am șă mă duc la ei. Ce le-aș putea spune? Că am ucis și n-am îndrăznit șă iau banii, că i-ăm ascuns sub o piatră? adaugă el, zîmbind sarcastic. Pai au să rîda de mine, au să zică că-s un prost ca nu i-am luat. Laș și prost! Ei n-au să înțeleagă nimic, nu sunt în stare să înțeleagă. Pentru ce să mă duc să mă predau? Nu, n-am să mă duc. Ești un copil, Sonia...
— Ai șă te chinuiești, ai să te chinuiești de moarte, repeta ea, întinzînd spre el brațele cu neșpușă rugă.
— Se prea poate să mă fi calomniat, spuse el întunecat, prada gîndurilor, poate că mai sunt încă om și nu un păduche, și m-am grăbit șă mă condamn singur... Am șă lupt încă.
își crispa buzele într-un zîmbet plin de îngîmfare.
— Să duci povara asta?! O viața întreaga, o viața întreaga?!...
— Am să mă obișnuiesc... rosti el, posomorit și gînditor. Asculta, urmă el peste o clipă, ajunge cu văicărelile, trebuie să vorbim serios: am venit să-ți spun că sunt căutat, că vor să mă prinda în laț...
— Vai! exclama Sonia, îngrozita.
— De ce strigi? Vrei să mă duc la ocna și te sperii? Dar asculta bine: n-am șa mă dau bătut. Am șa lupt și ei n-au să izbutească nimic. Nu au dovezi. Ieri am trecut printr-o mare primejdie și m-am crezut pierdut; astăzi însă lucurile s-au îndreptat. Toate probele pe care le au sunt cu doua tăișuri, adică le pot întoarce în folosul meu (pricepi?), și am să le întorc; fiindcă acum am învățat... Dar ei probabil au șa ma bage totuși la închisoare. Să nu fi fost o anumita întîmplare, poate ca m-ar fi băgat încă astăzi, e aproape sigur că m-ar fi băgat; se prea poate chiar ca totuși șă mă aresteze astăzi... Dar asta nu înseamnă nimic, am să stau cât am să stau și or să-mi dea drumul... pentru că nu au nici o dovada serioasa împotriva mea și nici n-au să aibă, ți-o jur. Iar ceea ce au, nu e de ajuns ca să poată condamna un om. Și acum destul... Am vrut să știi... Cu sora și cu mama am să caut să fac în așa fel ca să le conving că n-a fost nimic, ca ele să nu se sperie... De altfel, mi se pare că sora mea este asigurata acum... prin urmare și mama... Asta-i tot. Dar să fii prudenta. Ai să vii la mine la închisoare când am să fiu acolo?
— Am să vin! Am să vin!
Ședeau amîndoi alaturi, triști, zdrobiți, ca doi oameni aruncați după furtună pe un țărm pustiu. El se uita la Sonia, își dadea seama câtă dragoste revărsa ea asupra lui și, ciudat: simți că-i vine greu, că este dureros să fii atât de iubit. Da, era o senzație ciudată și dureroasa! Venise la Sonia, simțind că singura nădejde, singurul sprijin erau în ea; se gîndise să-și aline cât de cât chinul și acum, când toată inima ei" se îndrepta spre el, își dadu seama că este mult mai nefericit ca înainte.
— Sonia, zise el, mai bine să nu vii la mine când am să stau în închisoare.
Sonia nu-i răspunse; plîngea. Se scurseră câteva clipe.
— Ai cruce? întreba ea pe neașteptate, ca și cum și-ar fi adus deodată aminte. La început el nu înțelese întrebarea. Nu ai, nu-i așa? Ia, ia-o pe asta, de chiparos. Eu am alta, de arama, de la Lizaveta. Noi am schimbat crucile cu Lizaveta, ea mi-a dat-o pe a ei, iar eu i-am dat iconița mea. Acum am s-o port pe a Lizavetei, iar asta ți-o dau ție. Ia-o... e a mea! A mea! îl ruga ea. O să mergem să ispășim împreună și împreună o șa ducem crucea!...
— Da-mi-o! zise Raskolnikov. N-ar fi vrut s-o jignească. Dar își retrase brusc mina pe care o întinsese sa ia cruciulița. Nu acum, Sonia. Mai bine mai tîrziu, adauga el ca s-o liniștească.
— Da, da, mai bine, mai bine, răspunse ea cu căldură. Când ai sa mergi să-ți ispășești pedeapsa, atunci ai s-o pui. Ai să vii la mine, am să ți-o atîrn de gît, o să ne rugăm împreuna și o să mergem.
În clipa asta cineva bătu de trei ori în ușa.
— Sofia Semionovna, pot sa intru? se auzi o voce binecunoscută și politicoasa.
Speriata, Sonia se repezi la ușă. Chipul bălan al domnului Lebeziatnikov se ivi în prag.






Capitolul V


Părea foarte tulburat.
— Am venit la dumneata, Sofia Semionovna. Iertați-mă... Eram sigur că am să vă găsesc aici... îi spuse el deodată lui Raskolnikov. Adică n-am crezut nimic... în acest gen, dar tocmai am crezut... Katerină Ivanovna a înnebunit, o scurta el, întorcându-se spre Sonia și părăsindu-l pe Raskolnikov. Sonia scoase un țipăt. Adică cel puțin ășă pare. De altfel... Nu știm ce să facem, asta este! S-a înapoiat, cred că a fost alungată de nu știu unde, poate chiar bătută... cel puțin ășă păre... A alergat la șeful lui Semion Zaharici și nu l-a găsit ăCăsă; lua masa la alt general... Și, închipuiți-vă, a alergat acolo unde luă el masa... la acel al doilea general și, închipuiți-vă... a insistat atât pînă l-au chemat pe șeful lui Semion Zaharîci și încă mi se pare că l-ă ridicat de la masă. Vă puteți închipui ce s-a petrecut acolo. A fost, firește, alungata; iar ea povestește că l-a batjocorit și că i-a aruncat cu ceva în căp. Eră în stare... cum de n-au arestat-o — nu înțeleg! Acum povestește toate acestea cui vrea s-o asculte, și Amaliei Ivanovna, dar e greu de înțeles ce spune, țipă, se da cu capul de pereți... Ah, da: țipă că, deoarece toata lumea a părăsit-o, are să ia copiii și are să iăsă în strada, ca ea are sa ducă flașneta, iar copiii au să joace și au sa cânte, și că și dînsa are să joace și are să strîngă băni, și are să se ducă în fiecare zi sub ferestrele acelui general... „Sa vada, zice, cum umbla să cerșească în strada copiii de familie buna ăi unui tata funcționar!"... Bate copiii, ei plîng. O învață pe Lenia să cânte Sătucul, pe băiețel să joace, pe Polina Mihailovna de asemenea, le ciopîrțește toate hainele; le face niște tichii cum au actorii ambulanți; vrea sa ia ligheanul ca sa bata în el, să țină loc de muzica... Nu asculta de nimeni... Nu va puteți închipui ce se petrece? N-o putem lasa așă!
Lebeziatnikov ar măi fi vorbit mult și bine, dar Sofia, căre-l ascultase cu răsuflarea tăiată, își apuca deodată măntăluța, pălarioară și fugi afara din odaie, îmbrăcându-se din mers. Raskolnikov ieși după ea. Lebeziatnikov îl urma.
— Nici vorbă că și-a pierdut mințile! îi spuse, mergînd împreună pe strada. N-am vrut s-o sperii pe Sofia Semionovna și de aceea am spus „pare", dar nu exista nici o îndoiala în această privința. Se zice că bolnavilor de oftică le apar tubercule pe creier; păcat că nu cunosc medicină. Am încercat, de altfel, s-o conving pe Katerină Ivanovna, dar nu vrea sa asculte nimic.
— I-ai vorbit despre tubercule?
— Adică nu le-ăm numit tocmai astfel. Și apoi, ea tot n-ar fi înțeles. Dar uite ce spun eu: dacă-l convingi logic pe un om că, de fapt, nu are motiv să plîngă, el încetează de a mai plînge. Asta-i clar. Ești și dumneata convins de asta, nu-i așa?
— Dacă ar fi așa, prea ar fi ușoară viața, răspunse Raskolnikov.
— Da-mi voie, da-mi voie! De buna seamă, pentru Katerină Ivanovna este destul de greu de înțeles; dar știi dumneata că la Paris au și avut loc experiențe serioase relativ la posibilitatea de a vindeca nebunii numai și numai prin argumentare logică? Un profesor de acolo, care a murit de curând, un om de știința foarte serios, și-a închipuit că asta ar fi o metoda de tratament. Ideea de baza este ca, de fapt, nebunii nu au o deficiență organică speciala, ci că nebunia ar fi, cum s-ar zice, o greșeala de logica, o greșeala de judecata, o părere greșita asupra lucrurilor. El l-a contrazis treptat pe bolnav și, închipuiește-ți, se zice că a avut rezultate bune! Dar deoarece folosind concomitent și dușurile, rezultatele tratamentului sunt desigur oarecum îndoielnice... Cel puțin așa pare...
Raskolnikov nu-l mai asculta de mult. Ajuns în dreptul casei sale, îl saluta numai din cap, și coti sub bolta. Lebeziatnikov se dezmetici, privi în jur și alerga mai departe.
Raskolnikov intra în odaița lui și se opri în mijlocul ei. „Pentru ce m-am întors aici?" Privi tapetul acela gălbui jerpelit, praful, divanul... Din curte se auzea un ciocănit neîncetat, răsunător; părea că cineva bătea undeva ceva, poate un cui... Se apropie de fereastra, se ridica pe vîrfuri și cerceta multa vreme, cu o atenție încordata, curtea. Dar curtea era goala și cel care bătea nu se vedea. In stînga, în celalalt corp de casa, ici-colo se zăreau ferestre deschise; pe pervazuri erau ghivece cu mușcate firave. Afara erau întinse rufe, la uscat... Toate acestea le cunoștea pe de rost. Se întoarse și se așeza pe divan.
Niciodată, niciodată încă nu se simțise atât de îngrozitor de singur!
Da, simți din nou că poate, într-adevăr, va începe s-o urască pe Soniă și tocmai acum, după ce o făcuse și mai nenorocita. „Pentru ce m-am duș la ea? Să-i cerșesc lacrimile? Ce nevoie aveam s-o fac sa sufere și pe dînșa? Ah, ce ticăloșie!"
— Am să rămîn singur, rosti el deodată cu hotărîre, și ea n-are sa vina să mă vada la închisoare!
Peste cinci minute își ridica fruntea și zîmbi straniu. Un gînd ciudat îi trecu prin minte: „Poate ca la ocna mi-ar fi într-adevăr mai bine", se gîndi el.
Nu ar fi putut spune câtă vreme a stat în odaia lui, cu capul plin de un vălmășag de gînduri nedeslușite. Deodată, ușa șe deschise și Avdotia Romanovna intra în odaie. Eă măi întîi șe opri și-l privi din prag, ășă cum se uitase el adineauri la Sonia, apoi intra și șe așeza în fața lui, pe scaun, pe locul unde șezuse și ieri. El o privea tăcut, fără gînduri.
— Nu te supară, frate, am venit doar pentru o clipă, zise Duniă.
Fața îi era îngîndurată, dar nu aspră. Privirea senina, potolita. El vedea ca venise la el cu dragoste.
— Frate, eu știu acum tot, tot. Dmitri Prokofici mi-a explicat și mi-a povestit tot. Ești urmărit și chinuit din pricina unor bănuieli absurde și mîrșăve... Dmitri Prokofici mi-a spus ca nu există nici o primejdie și că tu degeaba îți faci atâta sînge rău. Eu cred însă altfel și înțeleg pe deplin indignarea ta, și chiar mă tem că acest lucru ar putea să lase urme pentru toata viața în sufletul tău. Iar că ne-ai părăsit, eu nu te judec, nu îndrăznesc sa te judec, te rog chiar să mă ierți că te-am dojenit ieri. îmi dau seama că, daca aș fi în locul tău, cu o durere atât de cumplită în suflet, poate că m-ăș depărta și eu de toata lumea. Mamei n-am să-i spun nimic despre toate acestea, dar am sa-i vorbesc necontenit despre tine și am să-i spun din partea ta că ai să vii curând. Nu te necăji pentru eă; eu am s-o liniștesc; dar caută și tu să n-o faci să sufere, vino din când în când; gîndește-te că este mama ta! Iar acum, eu am venit numai ca să-ți spun, încheie Dunia, sculîndu-se de pe scaun, ca în cazul când ai avea nevoie de mine pentru orice lucru... eu sunt gata să-mi dau și viața pentru tine... atunci cheamă-mă și am să vin. Rămîi cu bine!
Fata se răsuci pe călcîie și se îndreptă spre ușă.
— Dunia! o opri Raskolnikov (se scula și se apropie de dînsa). Acest Razumihin, Dmitri Prokofici, este un om foarte bun.
Dunia roși ușor.
— Și? întreba ea pește o clipă.
— Este un om muncitor, priceput, cinstit, capabil de o dragoste măre... Rămîi cu bine, Dunia.
Dunia se aprinse la față, apoi se neliniști.
— Dar oare ne despărțim pentru totdeauna, frate? E ca un testament pe care mi-l lași!
— N-are a face... ramîi cu bine.
El se întoarse și se apropie de fereastra. Ea rămase locului, îl privi cu neliniște și ieși foarte răscolită.
Nu, el n-o privise cu răceala. A fost o clipă (cea din urmă) când dorise nebunește s-o strîngă în brațe, să-i spună adio și să-i spună tot, dar nici mînă nu îndrăznise sa i-o întinda.
„Mai tîrziu s-ar putea sa se înfioare la gîndul că am îmbrățișat-o acum, sau are sa spună că i-am furat sărutul! Dar ar putea ea să îndure o asemenea mărturisire? adaugă el peste câteva clipe în gîndul lui. Nu, n-ar putea să îndure; astfel de femei nu pot îndura! Femeile ca ea nu pot niciodată... "
Și se gîndi la Sonia.
O adiere răcoroasă veni pe fereastra. Afara lumina scădea. își luă brusc șapca și ieși.
Firește, el n-avea cum și nici nu voia să-și vada de sănătate. Dar spaimele acestea neîncetate, groaza aceasta launtrică nu puteau să nu lase urme. Și dacă nu zăcea în delir eră poate datorită numai puterii nervoase pe care i-o dadea deocamdată această necontenită frămîntare launtrică.
Rătăci fără nici un scop. Soarele scăpata spre asfințit. O tristețe nesfîrșită, stranie reuși să-și făcă loc în ultimul timp în sufletul lui; tristețea nu era ascuțită, nici arzătoare, dar avea în ea ceva statornic, ceva de veci, presimțirea unor ani lungi de durere cumplită, rece, morbida, presimțirea veșniciei pe un metru de spațiu. în amurg, această senzație îl chinuia de obicei și mai mult.
„Încearcă să te stăpînești și să nu faci vreo prostie, în starea astă stupida, pur fizică, de slabiciune, care depinde de un asfințit de soare! Ai să ajungi să te duci nu numai la Sonia, dar chiar și la Dunia!" murmura el, iritat.
Cineva îl strigă din spate. Se întoarse; Lebeziatnikov alerga spre el.
— Închipuiește-ți că am fost la dumneata, te-am căutat peste tot. închipuiește-ți că biata Katerina Ivanovna s-a ținut de cuvînt, și-a luat copiii și a plecat. Sofia Semionovna și cu mine cu greu am izbutit să-i găsim. Bate toba într-o tigaie și-i silește pe copii să joace. Copiii plîng. Se opresc la răscruci, în față dughenelor. Lumea, proastă, aleargă după ei. Vino.
— Și Sonia?... întreba, alarmat, Raskolnikov, grăbind după Lebeziatnikov.
— Și-a pierdut mințile cu totul. Adică nu Sofia Semionovna, ci Katerina Ivanovna; de altfel, și Sofia Semionovna. Dar Katerina
Ivnaovna e complet dementă. A înnebunit de-a binelea, ți-o spun eu. Au să-i iă la poliție. îți închipui ce efect are să aibă asupra ei... Acum sunt pe canal, lîngă podul N... aproape de locuința Sofiei Semionovna. Nu-i departe de aici.
Pe canal, nu departe de pod și numai la doua case distanță de locuință Soniei, se înghesuia un grup de oameni, mai ales puștimea se aduna în goănă de prin toate părțile. Glasul răgușit, spart al Katerinei Ivanovna se auzea încă de pe pod. Și, într-adevăr, era un spectacol destul de ciudat ca să trezească interesul trecătorilor de pe strada. Katerina Ivanovna, în vechea ei rochie, peste care își pusese șalul ei verde de stofă și o pălarie de pai strîmbă, căzută pe o parte, păreă într-o stare de încordare nervoasa ajunsă la paroxism. Era istovită și se sufoca. Fața ei suptă de ftizie păreă și măi suferinda ca de obicei (în afara de asta, în strada, în plin soare, ofticoșii par totdeauna mai bolnavi și arata mai rău decât în căsă); dar starea de surescitare n-o părăsea, dimpotrivă, creștea cu fiecare clipa. Se repezea la copii, țipa la ei, îi îndemna, îi învăța de față cu lumea cum sa joace și ce anume sa cânte, încerca să le explice pentru ce trebuiau să facă toate acestea; și fiindcă ei nu înțelegeau o apuca disperarea și îi bătea... Apoi, lasînd totul baltă, se repezea la public; dacă observa câte un om mai bine îmbrăcat, care se oprise s-o privească, se grăbea să-i explice în ce grad de mizerie au ajuns copiii „dintr-o familie bună, s-ăr putea spune aristocratică". Dacă auzea vreun rîs în mulțime sau vreun cuvînt de ațîțare se năpustea asupra neobrăzatului și începea să-l batjocorească. Unii rîdeau într-adevăr, alții dadeau din cap; în general, toata lumea era curioasa s-o vada pe nebuna cu copiii speriați. Tigaia despre care pomenise Lebeziatnikov nu mai exista; cel puțin Raskolnikov n-o văzu; în schimb, Katerina Ivanova bătea tactul cu palmele ei uscate, în timp ce o silea pe Polecika sa cânte, iar pe Lenia și pe Kolea sa joace; uneori încerca și ea să țină isonul, dar de fiecare data, la a doua nota o întrerupea o tuse chinuitoare, ceea ce din nou o făcea să dispere, să-și blesteme tușea și chiar să plîngă. Dar ceea ce o scotea mai ales din fire erau plînsetele și teama copiilor. încercase să-i costumeze cum sunt îmbrăcați cântăreții și cântărețele de strada. Băiețelul purta un fel de turban roșu cu alb, el trebuind să reprezinte un turc. Pentru fetiță, nemaiavînd cum s-o costumeze, îi pusese numai pe cap o căciulită împletită de lînă roșie (sau mai bine zis o tichie) rămasă de la răposatul Semion Zaharîci, iar în căciulită îi înfipsese o pana albă de struț, care aparținuse odinioară bunicii Kăterinei Ivanovna și care fusese pînă atunci păstrată în lada, ca un suvenir scump de familie. Polecikă eră în rochiță ei de toate zilele. Ea își privea mama cu sfiala, pierduta, nu se dezlipea de ea, și căuta să-și ascunda lacrimile; bănuia ca e nebuna și se uită neliniștită de jur împrejur. Strada și mulțimea o înspăimîntau grozav. Sonia o urma pas cu pas pe Katerina Ivanovna, implorând-o întruna cu lacrimi să se înapoieze acasă. Dar Katerina Ivanovna rămînea neînduplecata.
— Încetează, încetează, Sonia! strigă eă grăbit, sufocându-se și tușind. Nu știi singura ce ceri, ești un copil! Þi-ăm spus că n-am să mă întorc înapoi la bețivanca aceea de nemțoaica. Să vada toata lumea, tot Petersburgul, cum cer de pomana copiii unui tată nobil, care o viața întreagă a muncit cinstit, cu credința, și care se poate spune că a murit la datorie. (Katerina Ivanovna avusese timpul sa născocească aceasta poveste și sa creada în ea orbește.) Să vada acest general mizerabil cât de nenorociți suntem! Ce proastă ești, Sonia! Și ce o să mîncăm acum, spune? Te-am chinuit destul, nu mai vreau! Vai, Rodion Romanovici, dumneavoastră sunteți! exclama ea, zărindu-l pe Raskolnikov și repezindu-se la el. Explicați-i va rog acestei prostuțe că ceea ce făc e lucrul cel măi cuminte! Flașnetarii primesc bani, iar pe noi toata lumea are să ne recunoască, ăre sa-și dea seama că suntem o familie nobila, orfana, aruncată în mizerie, cât despre ticălosul acela de general are sa-și piarda locul, o să vedeți! O să ne ducem în fiecare zi sub ferestrele lui, iar atunci când are sa treacă împăratul, am sa îngenunchez, am să împing înaintea lui copiii și am să-i spun: „Apara-i, tătuță!" Fiindcă el este tătăl tuturor orfanilor, el este milostiv, el are să ne apere, o sa vedeți, iar pe generalul acela... Lenia! Tenez-vous droite! Tu, Kolea, ai să joci iărăși... îndată. De ce te smiorcăi? Iar se smiorcăie! De ce, de ce te temi, prostuțule? Doamne! Ce mă fac cu ei, Rodion Romanovici?! Daca ați ști cât de nerozi sunt! Ce pot să fac cu niște copii nerozi ca ai mei?!... Aproape plîngînd (ceea ce n-o împiedica să vorbească întruna foarte repede), îi arătă copiii care se smiorcăiau. Raskolnikov încerca s-o convingă sa se înapoieze acasă și-i spuse chiar, făcând apel la mîndria ei, că nu se cuvenea să umble pe străzi ca flașnetarii, când ea avea de gînd să deschida un pension aristocratic pentru domnișoare de familie buna.
— Pension, ha-ha-ha! Visuri deșarte! striga Katerina Ivanovna, sufocata de tuse după accesul ei de rîs. Nu, Rodion Romanici, s-a dus visul! Ne-au părăsit toți!... Și generalul acela mizerabil... Știți, Rodion Romanici, i-am aruncat în cap o călimară, aceea care era acolo pe masă, alaturi de foaia pe care semnau toți; am semnat și eu, și apoi i-am aruncat călimara în cap și am fugit. O, ce oameni ticăloși! Dar nu-mi pasa; de acum înainte am sa-i hrănesc singura, n-am sa mă mai rog de nimeni! Ajunge cât am chinuit-o! (Și ea o arătă pe Sonia.) Polecikă, arata-mi, cât am adunat? Cum? Numai două copeici? O, cîrpănoșii! Nu dau nimic, aleargă numai după noi cu limba scoasă! Spuneți și dumneavoastră, de ce rîde neghiobul acela? (Și ea arăta un om din mulțime.) Și toate astea numai din pricina lui Kolea, fiindcă e un nepriceput și trebuie să-mi bat capul cu el! Ce vrei, Polecikă? Vorbește-mi franțuzește, pariez moi francais. Te-am învățat doar, cunoști câteva fraze!... Altfel cum vrei sa se vada că suntem o familie nobila, că suntem niște copii binecrescuți, că nu semănăm cu ceilalți flașnetari; doar noi nu reprezentam pe străzi un „Petrușka" oarecare, ci cântăm romanțe alese... Ah, da! Ce să cântăm? Mă întrerupeți întruna și noi... vedeți, noi ne-am oprit aici, Rodion Romanici, ca să alegem un cântec, ceva ca sa poată dansa Kolea... fiindcă, închipuiți-va, nu ne-am pregătit defel; trebuie sa ne înțelegem, să repetam totul și apoi sa mergem pe bulevardul Nevski, unde este mult mai multa lume din societatea înalta, și vom fi imediat băgați în seama. Lenia știe sa cânte Sătucul... Dar tot Sătucul și iarăși Sătucul, toată lumea îl cânta! Noi trebuie să cântăm ceva mult mai distins... Ei, ce ai găsit, Polia, baremi tu da-mi o mînă de ajutor! Ah, de-aș avea memorie, mi-aș aminti îndată! Doar nu putem cânta Husare, ce te sprijini in sabia ta! Ah, să cântăm franțuzește Cinq sous! Doar v-am învățat, v-am învățat! Și măi ales dacă o să cântăm franțuzește, toată lumea are sa vada numaidecât că sunteți copii de nobili și asta are să fie mult măi înduioșător... Am putea să cântămMalbrough s'en va-t-en guerre! fiindcă este un cântecel de copii și se cântă în toate casele bune, când adorm copiii.
Malbrough s'en va-t-en guerre, Ne sait quand reviendra...
începu ea să cânte...
— Nu, tot mai bine să cântăm Cinq sous! Haide, Kolea, pune-ți mai iute minutele în șold, iar tu, Lenia, învîrtește-te în partea cealaltă. Eu și Polecika o să cântăm și o să batem din palme!
Cinq sous, cinq sous,
Pour monter notre menage...
— Khe, khe, khe! (O sufoca tuseă.) îndreăptă-ți rochiță, Pole-cika, ți-au căzut bretelele, observa ea, răsuflînd greu printre accese-le de tuse. Acum trebuie sa fiți cât mai corecți și delicați, ca toată lumea să văda că sunteți copii de căsă bună. Am spus, de pe atunci că corsajul trebuie croit mai lung, din două lungimi. Tu te-ai băgat atunci, cu sfaturile tale, Sonia: „Mai scurt și mai scurt" și poftim, am pocit copilul, și pace... Iar plîngeți cu toții? Vai, cât de proști sunteți! Hai, Kolea, începe mai iute, mai iute, mai iute... of, ce copil nesuferit!...
Cinq sous, cinq sous...
— Iar vine un soldat! Ei, ce vrei, spune!
Într-adevar, un sergent de strada își făcu drum prin mulțime. Dar, în aceeași clipa, un domn cu uniformă și manta, un funcționar serios de vreo cincizeci de ani, cu o decorație la gît (acest lucru îi făcu mai ales mare placere Katerinei Ivanovna și -l impresiona pe sergent) se apropie și-i întinse în tăcere o hîrtie verde de trei ruble.
Fața lui exprima o sinceră compasiune. Katerina Ivanovna primi banii și se înclină politicos, puțin afectat.
— Vă mulțumesc, stimate domn, începu ea de sus, cauzele care ne-au împins... Ia banii, Polecika! Vezi, mai există pe lume oameni nobili și mărinimoși, gata imediat să ajute o sărmană femeie de vița boiereasca, în nenorocire. Vedeți, stimate domn, sunt orfani de familie bună, s-ar putea spune cu cele mai aristocratice legaturi... Cât despre generalul acela mizerabil, ședea și mînca vînat... a bătut din picior fiindcă l-ăm deranjat... „Excelența-voastra, i-am spus, apărați orfanii, fiindcă, i-am zis, l-ați cunoscut foarte bine pe Semion Zaharîci și fiindcă fiica lui chiar în ziua morții sale a fost calomniată de cel mai măre ticălos dintre ticăloși..." Iarăși soldatul ăcela! Apărați-mă, strigă eă funcționarului. Ce se tot băgă peste mine? Am fugit de unul din Meșceanskaia... ei, spune, neghiobule, ce treabă ai cu noi?!
— E interzis pe strada! Vă rog să nu faceți scandal!
— Tu faci scandal! E ca și când aș umbla cu flașneta. Ce te privește?
— Pentru flașnetă trebuie să aveți autorizație, iar dumneavoastră umblați așa și adunați lume. Unde aveți domiciliul?
— Ce autorizație? urla Katerina Ivanovna. L-am înmormîntat azi pe bărbatul meu, ce autorizație vrei?!
— Doamnă, doamna, liniștiți-vă, începu funcționarul, să mergem, am să vă conduc ăcasă... Aici, în mulțime, nu se cade... sunteți bolnavă.
— Domnule, draga domnule, nu știți nimic! strigă Katerina Ivanovna, trebuie să mergem pe Nevski. Soniă! Sonia! Unde ești? Plînge! Dar ce aveți cu toții?... Kolea, Lenia, încotro? striga ea deodată, speriata. Vai ce copii proști! Kolea, Lenia, unde fugiți?!...
Iată ce se întîmplase: Kolea și Lenia, speriați de mulțimea care-i înconjura și de purtarea neobișnuita a mamei lor, văzînd că vine și sergentul care voia să-i ia și să-i ducă nu știu unde, fura cuprinși de o spaimă nebuna, se apucară de mîini, de parca s-ar fi înțeles de mai înainte, și o luară la goana. Biata Katerina Ivanovna se repezi, țipînd și plîngînd, pe urmele lor. Era groaznic și ți se rupea inima de mila s-o vezi alergînd, plîngînd, gîfîind. Sonia și Polecika alergară după ea.
— Întoarce-i, întoarce-i, Sonia! Vai, ce copii proști și nerecunoscători!... Polia, prinde-i... Numai pentru voi am...
Se poticni și căzu din plina fugă.
— S-a lovit! E plină de sînge! O, Doamne! strigă Sonia, aplecându-se deasupra ei.
Toata lumea se apropie, alergînd, toată lumea se înghesui în jurul lor. Raskolnikov și Lebeziatnikov sosiră printre cei dintîi; funcționarul se grăbi să-i ajungă și el, iar în urma lui, bodogănind, sergentul de strada. „Eh!" exclamă și dadu din mîini, presimțind ca va avea multă bățăie de cap.
— Împrăștiați-vă! împrăștiați-vă! striga el, căutînd sa îndepărteze lumea, care se înghesuia în jurul lui
— Își da sufletul! strigă cineva.
— A înnebunit! rosti altul.
— Doamne-ndură-te de noi! zise o femeie, făcându-și cruce. I-au prins pe fetița și pe băiețel? Ia te uită, îi aduce a măi măricică, i-a prins se vede... Auzi, zăpăciții de ei!
Dar când lumea se uita mai bine la Katerina Ivanovna, își dadu seama că eă nu se lovise de piatră, în cădere, după cum crezuse Sonia, și că sîngele care scalda caldarîmul năvălise din piept pe gură.
— Cunosc asta, am mai văzut așa ceva, șopti funcționarul către Raskolnikov și Lebeziatnikov, asta-i oftica; atunci când sîngele pornește astfel înăbușă bolnavul. Așa i s-a întîmplat unei rude de ale mele, nu demult, am fost martor, a pierdut un pahar și jumătate de sînge... așa, dintr-o data... Dar ce-i de făcut? Moare...
— Duceți-o la mine, se rugă Sonia, locuiesc aproape! în casa aceea, a doua de aici... Duceți-o la mine, mai repede, mai repede!... se frămînta ea, alergînd de la unul la altul. Trimiteți după doctor... O, Doamne!
Prin străduințele funcționarului, lucrul se făcu; pînă și sergentul ajuta la transportarea Katerinei Ivanovna. Fu adusa în odaița Soniei, mai mult moarta decât vie, și culcată pe pat. Hemoptizia nu încetase, dar bolnava începuse să-și vina în fire. în odaie pătrunseră, în afară de Sonia, Raskolnikov și Lebeziatnikov, funcționarul și sergentul, care împrăștie mai întîi publicul ajuns pînă la ușă. Polecika îi aduse, ținîndu-i de mînă, pe Kolea și pe Lenia, care tremurau și plîngeau. Se adunase aproape întreaga familie a croitorului Kapernaumov: el însuși, șchiop și chior, avînd o înfățișare stranie, cu părul și favoritele țepoase; soția lui, cu aerul ei de om veșnic speriat, și cîțiva copii cu fețele înlemnite într-o mirare nesfîrșită, cu gurile căscate. în mijlocul acestui public răsări deodată Svidrigăilov. Raskolnikov îl privi, uimit, neînțelegînd de unde apăruse, fiindcă nu-și amintea să-l fi văzut în mulțimea de pe strada.
Se vorbea despre doctor și despre preot. Funcționarul îi șopti lui Raskolnikov ca, pe cât se vede, nu mai este nevoie de doctor, dar dadu dispoziție sa fie chemat unul. Kapernaumov alergă să-l aducă pe medic.
Între timp, Katerina Ivanovna își recăpătă suflarea, hemoptizia se opri deodată. Privirea ei bolnavă, dar atentă și pătrunzătoare, se opri asupra Soniei, care-i ștergea cu batista broboanele de sudoare de pe frunte; apoi ceru să fie ridicată mai sus. O așezară pe pat, sprijinind-o de o parte și de cealaltă.
— Unde sunt copiii? întrebă ea cu glasul slab. Tu i-ai adus, Polia? O, prostuților!... De ce-ați fugit?... Oh!
Sângele îi mînjeă încă buzele crăpate. își roti privirea, cercetînd locul unde se afla.
— Vasăzică așa locuiești tu, Sonia! N-am fost niciodată la tine... Și uite că totuși am ajuns... O privi cu durere. Te-am mîncat de vie, Sonia... Polia, Lenia, Kolea, apropiați-vă... Uite-i, Sonia, primește-i, îi trec în mîinile tale... mie îmi ajunge! S-a sfîrșit mascarada!... Ha!... Culcați-mă, lasăți-ma măcar să mor liniștită... O culcară din nou pe perna. Cum? Preot?... Nu-i nevoie... Ce, aveți o rubla de prisos?... Eu nu am nici un păcat... Dumnezeu trebuie să mă ierte și așa... Știe el cât am suferit!... Și dacă nu mă iartă, atâta paguba!
Delirul și agitația o cuprindeau din nou, din ce în ce mai tare. Uneori, tresărea, își rotea privirile prin odaie, îi recunoștea pe toți pentru o clipa; dar, imediat, mintea i se întuneca, cuprinsă iarăși de delir. Respira greu, horcăind, ca și cum ar fi clocotit ceva în gîtlejul ei.
— I-am spus: „Excelență!..." strigă ea, trăgînd aerul în piept după fiecare cuvînt. Amalia Ludvigovna asta... vai, Lenia, Kolea! Puneți minutele în șold, mai repede, mai repede, gJissez-glissez, pas de basque. Bate cu piciorușele... Trebuie să fii un copil grațios.
Du hast Diamanten und Perlen...
Și mai departe? Ce bine ar fi să cântăm asta...
Du hast die schonsten Augen, Mădchen, was willst du mehr?
Da, desigur, was willst du mehr - auzi, ce nerozii îndrugă nătărăul!... Ah, da, și asta!
Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale...
Cât de mult îmi placea... Adoram romanța asta, Polecika!... Știi... tatăl tău... o cânta pe vremea când era logodit cu mine... Ce zile!... Ce bine ar fi s-o cântăm și noi! Dar cum, cum vine... am uitat... aduceți-mi aminte, cum vine?...
Era grozav de agitată și se tot străduia să se ridice. în cele din urmă, cu un glas înfiorător, răgușit și întrerupt, sufocându-se la fiecare cuvînt, cu un aer din ce în ce mai speriat, începu:
Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan, în piept cu-o rană grea...
— Excelența! răcni ea deodată sfîșietor, vărsînd șiroaie de lacrimi. Apărați orfanii! în amintirea ospitalității răposatului Semion Zaharîci!... S-ar spune chiar aristocrat!... Ha! tresări, dezmeti-cindu-se deodată și uitîndu-se cu un fel de groază la cei din jur, dar o recunoscu imediat pe Sonia. Sonia! Sonia! rosti ea blînd, cu duioșie, parcă mirată că o vede în fața ei. Sonia, draga mea, și tu ești aici? O ridicară din nou. Ajunge!... A bătut ceasul!... Adio, nefericito!... M-au dat gata! A crăpat gloaba!... striga ea cu amara disperare, și capul i se prăbuși pe pernă.
Căzu din nou în leșin, dar nu pentru mult timp. Capul cu fața galbena și uscata, se răsturna pe spate, gura se cască, picioarele se întinseră spasmodic. Răsufla adînc, adînc și muri.
Sonia se lasă peste trupul neînsuflețit, îl cuprinse în brațe și încremeni cu capul pe pieptul uscat al răposatei. Polecika se lipi de picioarele maică-sii, sărutîndu-le și plîngînd cu hohote. Kolea și Lenia, încă neînțelegînd ce ș-a petrecut, dar presimțind că s-a întîmplat ceva groaznic, își petrecură minutele unul în jurul gîtului celuilalt și, privindu-se țintă în ochi, începură să urle ca la comanda. Amîndoi erau costumați încă: el purta turbanul, ea — tichia cu pana de struț.
Cum se face că a ajuns deodată „diploma de merit" pe pat, alaturi de Katerina Ivanovna? Era acolo, pe perna; Raskolnikov a văzut-o.
Acesta se apropie de fereastra. Lebeziatnikov se repezi la el.
— A murit! zise Andrei Semionîci.
— Rodion Romanovici, aș vrea să vă spun doua vorbe, spuse Svidrigailov, apropiindu-se de el.
Lebeziatnikov îi ceda locul imediat și se retrase discret. Svidrigailov îl duse pe Raskolnikov, foarte mirat, într-un colț mai îndepărtat.
— Toate aceste treburi, adică înmormîntarea și celelalte le iau asupra mea. Știți, e nevoie de bani, și doar v-am spus că am bani de prisos. Pe copilașii aceștia doi, și pe Polecika, am să-i dau într-un orfelinat mai bun și am să depun pe numele fiecăruia, pînă la majorat, o mie cinci sute de ruble, ca Sofia Semionovna sa n-aibă grija lor. Și pe dînsa am s-o scot din mocirla, fiindcă este o fata bună, nu-i așa? Te rog deci pe dumneata sa-i comunici Avdotiei Romanovna cum am întrebuințat cele zece mii de ruble care îi erau destinate.
— Cu ce scop v-ați apucat de binefaceri? întreba Raskolnikov.
— Uf, ce om bănuitor! răspunse, rîzînd, Svidrigailov. Doar v-am spus ca acești bani îmi sunt de prisos. Și s-o fi făcut pur și simplu din sentimente omenești, nu admiteți? Doar ea n-a fost ,,un păduche" (și el arăta cu degetul colțul unde zăcea moarta), ca o oarecare baba cămătareasă. Admiteți mai bine: „Lujin să trăiască și să comită tot felul de mîrșăvii, și Katerina Ivanovna să moara?" Și apoi, daca nu le vin în ajutor și „cu Polecikă, se va întîmpla același lucru, fiindcă pentru ea alta cale nu exista".
Spuse toate acestea cu un aer viclean, parca facând cu ochiul, făra să-și ia privirea de la Raskolnikov. Acesta pali și îngheța la auzul propriilor sale vorbe, pe care le spusese Soniei. Se dadu înapoi și se uita sălbatic la Svidrigailov.
— De... de unde... știi? șopti el, abia răsuflînd.
— Pai eu locuiesc dincolo, după peretele acela, la madam Reslih. Aici sade Karpernaumov și dincolo madam Reslih, o veche și credincioasa prietenă. Suntem vecini.
— Dumneata?
— Eu! strigă Svidrigailov, clatinîndu-se de rîs. Și te pot încredința pe cuvînt de onoare, dragul meu Rodion Romanovici, că ai trezit în mine un interes cum nu m-am așteptat. Þi-am spus doar că ne împrietenim, ți-am prezis acest lucru, și uite ca așa și este. Și ai să vezi ce om de înțeles sunt. Ai să vezi că se poate trai cu mine...

































PARTEA A ȘASEA



Capitolul I


Raskolnikov căzu într-o stare ciudată: parcă îl învăluia o ceață și-l despărțea de oameni, lasîndu-l într-o singurătate apăsătoare, fără ieșire. Mult măi tîrziu, când își aducea aminte de aceasta perioada, își dadea seama că rațiunea i se întuneca uneori și ca asta a ținut, cu scurte intervale de luciditate, pînă la catastrofă finala. Era absolut convins că greșise în multe privințe; bunăoară, îi scăpase de multe ori șirul cronologic al evenimentelor. Cel puțin când se străduia, măi tîrziu, să-și amintească și să-și lamurească cele petrecute, trebuia să recurgă la ajutorul celor din jurul lui și să judece ceea ce făcuse după informațiile culese de la alții. încurcă, de pilda, un fapt cu altul, sau credea că un lucru era urmarea unei întîmplari care nu exista decât în închipuirea lui. Uneori, se simțea năpădit de o neliniște chinuitoare, bolnăvicioasa, care ajungea, treptat, pînă la o groază cumplită. Dar își amintea că avusese și momente, ore, poate chiar zile când, dimpotrivă, cădeă într-o apatie absoluta, care nu se poate asemui decât cu indiferență totala ce-i cuprinde pe unii muribunzi. în general însă, în aceste zile, el căuta să se ferească parcă de-ă înțelege clar situația; unele fapte, care cereau o dezlegare imediată, îl apăsău în chip deosebit și cât n-ăr fi dat el să se poată descătușa, să poată fugi de unele griji, a căror uitare însă, în situația în care se afla, amenința să-l ducă la pierzanie.
Mai ales îl neliniștea Svidrigailov: s-ar putea spune chiar că toate gîndurile i se opriseră asupra acestuia. Din clipa când auzise cuvintele atât de primejdioase și prea clar rostite de Svidrigailov în locuința Soniei, în ziua morții Katerinei Ivanovna, cursul normal al gîndurilor lui parcă se întrerupsese. Dar cu toate că acest fapt nou îl neliniștea grozav, Raskolnikov nu se grăbea să-l lamurească. Uneori, după ce rătăcea în vreun cartier îndepărtat și pustiu al orașului, se trezea într-un tractir nenorocit, singur la masă, abia aducându-și aminte cum a ajuns acolo, și se gîndea deodată la Svidrigailov; își dadea seama foarte limpede și neliniștitor că ar trebui sa aibă cât mai repede o explicație decisiva cu acest om și șa hotărască ce este de făcut. O data, ajungînd dincolo de bariera orașului, își închipui chiar ca-l aștepta Svidrigailov, că-i daduse o întîlnire acolo. Alta data, se trezi în zori culcat pe pămînt, într-un tufiș, aproape fără să știe cum a ajuns acolo. De altfel, în cele două-trei zile care ău urmat după moartea Katerinei Ivanovna, el se întîlnise de două ori cu Svidrigailov acasă la Sonia, unde, făra nici un scop, intra totdeauna pentru o clipă. Cu aceste prilejuri schimbaseră câteva vorbe în treacăt, dar niciodată nu atinseseră punctul principal, ca și cum s-ar fi înțeles între ei că, deocamdată, trebuiau să tacă. Katerina Ivanovna zăcea încă în sicriu. Svidrigailov se ocupa de înmormîntare și avea multe alergături de făcut. Sonia era și ea foarte ocupata. La ultima lui întîlnire cu Svidrigailov, acesta îi spuse că demersurile lui în privința copiilor Katerinei Ivanovna au fost încununate de succes; că, datorita relațiilor sale, obținuse admiterea celor trei copii în niște orfelinate foarte bune; că banii depuși pe numele lor ajutaseră mult la aceasta, fiindcă se primeau mai bucuros copiii cu câte un mic capital decât orfanii săraci. A adaugat și câteva vorbe despre Sonia, i-a promis să treacă într-o zi pe la el și a pomenit că „ăr dori să stea de vorba; că trebuiau neapărat să discute împreuna despre unele lucruri care...". Acest schimb de cuvinte avusese loc pe palier. Svidrigailov îl privise ținta în ochi si deodată, după o scurta tăcere, îi spusese, domolind glasul:
— Ce-i cu dumneata, Rodion Romanici, parca n-ai fi în apele dumitale? Zău așa! Te uiți și asculți, și totuși parcă n-ai înțelege nimic. Vino-ți în fire! Trebuie să stăm puțin de vorba amîndoi; îmi pare rău că am atâtea de făcut și pentru mine și pentru alții... Eh, Rodion Romanici, adaugă el pe neașteptate. Toți oamenii au nevoie de aer, da, da, de aer... Și asta mai înainte de toate!
Se dădu la o parte, ca sa facă loc preotului și diaconului care urcau scara. Veneau să facă slujba morților. Din ordinul lui Svidrigailov se slujea regulat, de doua ori pe zi. Svidrigailov își văzu de drum. Raskolnikov rămase locului, se gîndi puțin și intra după preot în odaia Soniei.
Se opri în prag. Slujba abia începuse, domoala, solemna, trista. Gîndul la moarte și senzația pe care ți-o da prezența unui mort în casă aveau pentru el, de totdeauna, din copilarie, ceva apăsător, îi dadeau un-fel de groaza mistica; de altfel, nu mai asistase de mult la un prohod. Iar acesta de acum era deosebit de sfîșietor și de jalnic. Se uita la copii: erau îngenuncheați în jurul sicriului; Polecika plîngea. în spatele lor se ruga Sonia, plîngînd încet și sfios parca, „în ultimele zile nu s-a uitat nici o singura data la mine și nu mi-a spus o vorba măcar", se gîndi el. Soarele lumina puternic odaia; fumul de tămîie se ridica dens spre tavan; preotul citea: „Odihnește, Doamne, sufletul..." Raskolnikov rămase pînă la sfîrșitul slujbei. Binecuvîntînd și luîndu-și rămas bun, preotul aruncă o privire mirată în jurul său. După slujbă, Raskolnikov se apropie de Sonia. Ea îl apuca deodată de mînă și-și lipi capul de umărul lui. Acest gest spontan îl uimi nespus: „Cum? Nici pic de sila, de groază? Mână ei n-a tresărit câtuși de puțin atingîndu-l!" Nesfîrșita uitare de sine. Cel puțin, așa socotea el. Sonia n-a spus un cuvînt. Raskolnikov i-a strîns mână și a ieșit. își simțea inima cumplit de grea. Daca ar fi putut sa plece undeva, unde să fie singur de tot, chiar de ar fi trebuit să rămînă așa o viața întreagă, s-ar fi socotit fericit. Dar în ultima vreme, deși era mai tot timpul singur, n-ar fi putut afirma ca este. Se întîmpla sa plece afara din oraș, să iasă la drumul mare; într-o zi, a ajuns chiar într-un crîng; dar cu cât locul era mai pustiu, cu atât simțea mai tare lîngă el prezența nevăzută și neliniștitoare a cuiva, prezența care nu atât îl speria, cât îl irita și de aceea se grăbea sa se întoarcă în oraș, să se piarda în mulțime, sa intre în tractire, în berarii; se ducea la Tolkucii, în Sennaia, acolo era parcă mai ușor, și se simțea mai singur. Într-o circiumă, pe înserate, auzi niște cântece; șezu o ora întreaga să le asculte și mai tîrziu își aminti că-i făcuse mare placere. Dar spre sfîrșit îl apuca din nou neliniștea; îl chinuia un gînd ca o remușcare: „Stau aici și ascult cântece, oare asta am eu de făcut?" își zise el. De altfel, își dadu numaidecât seama ca nu-l neliniștea numai asta, că mai era ceva ce trebuia soluționat fără întîrziere, dar acest ceva nu și-l putea lamuri cu gîndul și nici exprima cu vorba. Toate gîndurile se încurcau, se făceau ghem. „Nu, decât ășa, mai bine lupta! Mai bine Porfiri... sau Svidrigailov... De m-ar chema mai iute, sau m-ar ataca din nou... Da! Da!" gîndea el. Ieși din circiuma și o luă aproape la goana. Gîndul la Dunia și la mama lui îl aduse deodată într-o stare de panica. în noaptea aceea, cu puțin înaintea zorilor, se trezi în niște tufișuri din Krestovski Ostrov, tremurând de frig, scuturat de friguri; porni spre casa și ajunse acolo dimineața, devreme. După câteva ore de somn, frigurile îl lasară, dar se scula tîrziu: erau ceasurile doua după-amiază.
Își aduse aminte că era ziua înmormîntarii Katerinei Ivanovna și se bucura că n-a asistat la ea. Nastasia îi aduse de mîncare; mîncă și bau cu multă poftă, aproape cu lacomie. Capul îi era mai limpede și parcă se simțea mai liniștit decât în ultimele trei zile. O clipă se gîndi cu mirare la accesele lui de panica. Apoi ușa se deschise și intra Razumihin.
— A! Mănîncă, va să zică nu este bolnav! zise el, luînd un scaun și așezîndu-se la masa în fața lui. Părea îngrijorat și nu căuta sa ascunda acest lucru. Vorbea cu vădita ciuda, dar potolit și fără să ridice prea mult glasul. Părea să fi venit împins de un motiv deosebit foarte serios. Asculta! începu el dîrz. Eu mă las păgubaș de voi, duceți-vă la naiba, la urma urmelor, fiindcă, după cât vad, îmi dau perfect seama că nu vă pot înțelege! Te rog sa nu-ți închipui că am venit să te iscodesc. Puțin îmi pasa! Nu vreau să te descos. Daca te-ai apuca acum să-mi dezvălui tot, toate secretele voastre, poate că nici n-aș sta sa te ascult, m-aș lasă păgubaș și aș pleca. Am venit numai ca sa-mi dau seama, o data pentru totdeauna, daca ești nebun sau nu? Vezi tu, unii sunt convinși (indiferent cine și unde) că ești nebun sau pe punctul de a înnebuni. îți mărturisesc că și eu eram foarte înclinat să împărtășesc aceasta părere, în primul rând, judecind după faptele tale stupide și în parte ticăloase (absolut inexplicabile), în al doilea rând, după atitudinea pe care ai luat-o de curând fața de mama și sora ta. Numai un monstru și un ticălos sau un nebun ar putea să se poarte cu ele așa cum ai făcut tu; deci ești nebun...
— Nu le-ai văzut de mult?
— Adineauri. Tu nu le-ai văzut de atunci? Unde-mi umbli, spune te rog, am fost la tine de trei ori. De ieri, mama ta e grav bolnava. S-a îmbrăcat sa vina la tine; Avdotia Romanovna a încercat s-o rețină, dar n-a vrut s-o asculte. „Dacă e bolnav, zice, dacă-și pierde mințile, cine să-l îngrijească, daca nu mama lui?" Am venit aici toți trei, fiindcă nu puteam s-o lasăm singura. Pînă la urmă am tot implorat-o să se liniștească. Am intrat — și tu nu erai acasă; a stat aici, uite, pe locul ăsta. A stat zece minute, și noi în fața ei, în tăcere. Apoi s-a sculat și a zis: „Dacă iese din căsă, înseamnă ca este sănătos și că și-a uitat mama; și atunci nu se cuvine să-i calc pragul ca să-i cerșesc o mîngîiere". S-a întors acasă și a căzut la pat; acum are febra. „Văd, zice, că pentru drăguța lui are timp." Crede că drăguța ta e Sofia Semionovna, logodnica sau iubita, nu știu. M-am dus imediat la Sofia Semionovna, fiindcă, frățioare, voiam să aflu adevărul; am intrat și am dat peste un sicriu și peste niște copii care plîngeau. Sofia Semionovna le încerca rochițele de doliu. Tu — nicăieri. M-am uitat, mi-am cerut scuze și am plecat, i-am raportat toate acestea Avdotiei Romanovna. Prin urmare, presupunerea a fost falsă, n-ai nici un fel de drăguță, și rămîne mai probabila ipoteza nebuniei. Dar tu șezi și înghiți rasol de vaca, de parca n-ai fi mîncat de trei zile. Ce-i drept și nebunii mănînca, dar, cu toate că nu mi-ai spus nici un cuvânt, tu... nu ești nebun! îmi pun capul pe tocător! Sunt sigur că nu ești nebun. Așadar, lua-v-ar dracu' pe toți, fiindcă la mijloc este o taina, un secret; iar eu n-am de gînd să-mi sparg capul cu secretele voastre. Am venit numai ca să te înjur, încheie el, sculîndu-se, să mă ușurez, încolo știu eu ce am de făcut.
— Și ce vrei sa faci?
— Ce-ți pasa, ce vreau eu să fac?
— Bagă de seamă, ai să începi să bei!
— De unde... de unde știi?
— Ei, asta-i buna! Razumihin tăcu o clipă.
— Tu ai fost totdeauna un om cu judecată și niciodată, niciodată, n-ai fost nebun, rosti el deodată cu înflacărare. Ai dreptate, am să încep să beau! Rămîi cu bine!
Și dadu să plece.
— Acum trei zile, mi se pare, am vorbit despre tine cu sora mea.
— Despre mine! Dar... unde ai putut s-o vezi acum trei zile? se opri Razumihin, pălind puțin; se vedea ușor că inimă lui încordată bătea prea tare.
— A venit singura, a stat aici și a vorbit cu mine. -Dînsa?!
— Da.
— Și ce i-ai spus... adică, vreau să zic, despre mine?
— I-am spus că ești un om foarte bun, cinstit și muncitor. Că o iubești nu i-am spus, fiindcă ăstă o știe și singură.
— Știe?
— Asta-i bună! Oriunde ăș plecă, orice mi s-ar întîmpla, tu să rămîi pentru ele un fel de providență. Cum s-ar zice, eu ți le încredințez ție, Razumihin. Þi-o spun, fiindcă știu foarte bine cât de mult o iubești și știu că ți-e inima curată. Știu de asemenea, ca și ea poate să te iubească și că poate chiar te iubește. Acum hotărăște singur, tu știi mai bine, dacă trebuie sau daca nu trebuie să începi să bei...
— Rodka... Vezi tu... Ei... Drace! Dar tu unde vrei să pleci? Vezi tu, daca și asta e un secret, fie! Dar eu... eu am să aflu acest secret...
Și sunt sigur că nu este nimic grav, trebuie să fie niște fleacuri, din care închipuirea ta a scos cine știe ce parascovenii! De altminteri, ești un om tare de treabă!...
— Tocmai am vrut să-ți spun, dar tu m-ai întrerupt: ai judecat foarte bine adineauri, când ai spus că ai renunțat să cauți să afli toate aceste mistere și secrete. Lasă-le deoparte, nu te îngriji de asta. Lucrurile se vor descoperi la vremea lor, și vei afla totul când va veni timpul. Ieri, cineva mi-a spus că omul ăre nevoie de aer, de aer! Vreau să mă duc la el și să-l întreb ce a vrut să spună cu asta.
Razumihin, foarte tulburat, chibzuia ceva.
„Este un conspirator politic! Indiscutabil! Și se afla în ajunul unui pas decisiv — asta-i sigur! Altfel, nu poate fi, și... și Dunia știe..." se gîndi el deodată.
— Va șă zică la tine vine Avdotia Romanovna! rosti el, scandînd cuvintele. Iar tu vrei să te vezi cu omul care zice că este nevoie de mai mult aer și... prin urmare scrisoarea aceea... e tot ceva de felul ăstă, încheie el, vorbind mai mult pentru sine parca.
— Care scrisoare?
— Avdotia Romanovna a primit astăzi o scrisoare care a neliniștit-o. A neliniștit-o grozav. Asta este sigur. Am început să-i vorbesc despre tine — și m-a rugat să încetez. Apoi a spus că poate o să ne despărțim în curând, foarte curând, pe urmă a început să-mi mulțumească cu multa căldura, nu știu pentru ce; după care s-a dus în odaia ei și s-a încuiat.
— A primit o scrisoare? întreba din nou Raskolnikov, îngîndurat.
— Da; tu nu știai nimic? Hm! Amîndoi tacura.
— Rămâi cu bine, Rodion. Eu, frățioăre... a fost o vreme... dar nu, rămîi cu bine, vezi tu, a fost o vreme... Hai, ramîi cu bine! Trebuie sa plec. Și n-am să beau. Da-o dracului de băutura... degeaba...
Ieși grăbit din odaie, dar abia închise ușa după el, că o deschise din nou și zise, privind într-o parte:
— A propos! îți amintești de asasinul acela, ei, cu Porfiri, cu bătrîna? Să știi că ucigașul a fost descoperit, a mărturisit singur și a dat toate probele. închipuiește-ți, este unul dintre cei doi zugravi, îți aduci aminte, cel pe care l-am aparat aici? Toata scena aceea cu bătaia și rîsetele pe scara cu tovarășul lui, în timp ce portarul și cei doi martori urcau sus, o înscenase anume de ochii lumii. Câta viclenie, câta prezența de spirit la un mucos ca el! Nici nu-ți vine să crezi; dar el singur a explicat tot și a mărturisit tot. Ce zici de mine cum m-am lasat prins? După părerea mea, este un geniu al prefăcătoriei și ingeniozității, și-a creat cu ingeniozitate alibiurile și, prin urmare, nu mai trebuie să ne miram de nimic! Oare nu pot exista genii și de acest fel? Iar faptul că n-a putut să-și joace rolul pînă la capăt și a mărturisit mă face să-l cred mai mult. E mai verosimil... Dar cum m-am lasat dus de nas! îmi ieșisem din fire pentru el!
— Spune-mi, te rog, de unde ai aflat toate acestea și de ce te interesează atât de mult? întreba Raskolnikov, vădit tulburat.
— Ei, aste e! De ce mă interesează! Ce întrebare!... Am aflat printre alții si de la Porfiri. Adică mai mult de la el am aflat.
— De la Porfiri Petro viei? -Da.
— Și ce... ce spune el? întrebă Raskolnikov, speriat.
— Mi-a explicat foarte frumos. Mi-a explicat psihologic, în felul lui.
— A explicat? El însuși ți-a explicat?
— El, chiar el; rămîi cu bine! Am să-ți mai spun unele lucruri altă data, acum am treaba. A fost... da, a fost un moment când am crezut că... Dar să lasăm asta; alta dată!... Ce rost ar avea acum să încep să beau? Vorbele tale m-au îmbătat și fără vin. Sunt beat, Rodkă! Sunt beat făra să fi băut, hai, rămîi cu bine, am să vin curând.
Și Razumihin ieși.
„Este un conspirator politic, asta-i indiscutabil, indiscutabil! hotărî în gîndul lui, coborând încet scara. Și a atras-o și pe soră-sa în afacerea asta. E foarte, foarte potrivit cu firea Avdotiei Romanovna. Se întîlnesc... Și chiar mi-a dat a înțelege, judecind după unele lucruri pe care mi le-a spus ea... după unele vorbe mărunte... și aluzii, numai asta poate fi! Altfel cum s-ar putea explica toată încurcătura asta? Hm! Și eu am crezut ca... O, Doamne, ce mi-a trecut prin cap? Da, mi s-a întunecat mintea și sunt vinovat în fața lui! Atunci în coridor, lîngă lampa, Rodea mi-a întunecat mințile! Ptiu! Ce gînd urît, grobian, ticălos, din partea mea! Bravo, Mikolka, bine ai făcut că ai mărturisit... De altfel, cât de bine se explica acum tot ce a fost! Boala lui de atunci, atitudinea lui atât de ciudata, chiar și mai înainte de boala, mult mai înainte, la universitate; cât de închis, cât de posomorît era întotdeauna... Dar ce înseamnă atunci scrisoarea aceea? Și aici poate că se ascunde ceva. De la cine o fi? Bănuiesc... Hm. Nu, am să aflu tot."
Își aminti ceea ce îi spusese Raskolnikov despre Dunecika, și înțelese, în sfîrșit, tot; inima îi zvîcni cu putere în piept și el o rupse la fuga.
Îndată după plecarea lui Razumihin, Raskolnikov se scula, se întoarse spre fereastră, dadu într-un colț, apoi într-altul, de parca ar fi uitat cât de strimta îi este odaia și... se așeza din nou pe divan. Părea alt om; iarăși lupta - prin urmare, exista o ieșire!
„Da, prin urmare exista o ieșire! Ca prea s-au închis și zăvorît toate, prea dureros îl încătușau, strîngîndu-i mintea ca-ntr-un clește." De la scena cu Mikolka, în cabinetul lui Porfiri, începuse să se înăbușe, fiindcă nu mai găsea ieșire din strîmtoare. După Mikolka, în aceeași zi, urmase scena cu Sonia; lucrul se petrecuse și se încheiase altfel, cu totul altfel decât și-ar fi putut închipui vre-odată... prin urmare, se arătase slab, așa, într-o clipa, pe de-a-ntregul slab! A recunoscut atunci, de acord cu Sonia, și a recunoscut sincer, ca nu mai poate duce singur o asemenea povara! Dar Svidrigailov? Svidrigailov era o enigma... care îl neliniștea, ce-i drept, dar parca nu în aceeași măsura. Și cu Svidrigailov va avea poate de luptat, dar cu el se putea găsi o portița de scăpare, pe când cu Porfiri... cu Porfiri era altceva.
Așadar, Porfiri însuși i-ă explicat totul lui Razumihin, i-a explicat psihologic! Iarăși a început cu blestemata lui psihologie! Porfiri? Dar cum putea Porfiri sa creada măcar o singură clipă ca Mikolka este vinovat, după scena între patru ochi care se petrecuse între ei, înainte de venirea lui Mikolka, și care nu îngăduia decât o singură explicație? (în cursul acestor zile își amintise în treacăt și fragmentar scena cu Porfiri Petrovici; în întregime nu ar fi putut să îndure amintirea ei.) în timpul acelei scene, toate vorbele rostite, gesturile, privirile, unele lucruri spuse cu un anumit ton, în sfîrșit, limitele la care ajunseseră ei doi făceau de necrezut ca așa-zisa mărturisire a lui Mikolka - pe care Porfiri l-a pătruns de la primul cuvînt, de la primul gest - să fi putut zdruncina din temelii o convingere atât de puternica.
Dar ce situație! Pînă și Razumihin ă început să-l bănuiască! Scenă de lînga lampa din coridor l-a pus pe gînduri. Și el s-a repezii la Porfiri... „Dar ce i-ă venit acestuia să-l duca astfel de nas? Cu ce scop ă abătut atenția lui Razumihin asupra lui Mikolka? Este vădit că pregătește ceva; are un gînd ascuns, dar care anume? La drept vorbind, a trecut o bună bucată de vreme din dimineață aceea, prea mult timp și nimic nu se aude, nici nu se arată, dinspre partea lui Porfiri Petrovici. Ei, asta poate fi un semn rău..."
Raskolnikov își luă șapcă și, după ce se gîndi bine, hotărî să iasă. Eră prima zi, în tot acest răstimp, când se simțea pe deplin conștient. „Trebuie să isprăvesc cu Svidrigailov, se gîndi el, trebuie să isprăvesc cu orice preț, cât măi repede; pare-mi-se ca și acesta așteaptă să vin singur la el." în clipa aceea, atâta ură îi umplu deodată inima obosita, ca să fi putut să ucida pe unul dintre ei, pe Porfiri Său pe Svidrigailov, n-ar fi stat în cumpăna s-o facă. Și daca nu chiar atunci, măi tîrziu în orice caz. „Vom vedea, vom vedea", repeta el în gînd.
Dar în momentul când deschise ușa spre palier se ciocni nas în nas cu Porfiri Petrovici în persoană. Acesta se pregătea să intre. O clipă, Raskolnikov rămase stana de piatra. Ciudat: nu se miră prea mult văzîndu-l și aproape nu se sperie. Tresari numai, dar se stapîni în aceeași clipa. „Poate că acestă-i deznodamîntul! Dar de ce s-a apropiat așa tiptil, ca o pisică, și eu n-am auzit nimic? Să fi tras cu urechea?"
— Nu te așteptai la musafiri, Rodion Romanici! exclama, rîzînd, Porfiri Petrovici. De mult am vrut să vin la dumneata; acum, trecând prin fața casei dumitale, m-am gîndit: de ce n-aș intra pentru cinci minute să-l văd ce face? Aveai de gînd să pleci? N-am să te rețin. Doar să fumez o țigara, daca-mi dai voie...
— Ia loc, Porfiri Petrovici, ia loc, își pofti Raskolnikov musafirul, cu un aer atât de mulțumit și de primitor că, desigur, s-ar fi minunat singur daca ar fi putut să se vada.
Cheltuia ultimele fărîme de putere ce-i mai rămăseseră în suflet. Astfel, uneori, un om prins de tîlhări trece câte o jumătate de ceas printr-o groază de moarte, iar când simte cuțitul la os, îi piere pe loc orice spaimă. Se așeza în fața lui Porfiri și-l privi ținta, fără să clipească. Porfiri închise un ochi și începu să-și aprinda țigara. „Haide, vorbește odată, vorbește, îi spunea în gînd Raskolnikov, cu inima gata să-i sară din piept. De ce, de ce nu vorbești?"



Capitolul II


— Afurisite-s țigările astea! începu, în sfîrșit, Porfiri Petrovici, isprăvind de aprins țigara și scoțînd fumul din piept. Cât rău îmi fac, și totuși nu pot să mă las! Tușesc, ma rîcîie în gît, mă sufoc. Știi, sunt un fricos, și m-am dus zilele trecute la B. Asta pe fiecare bolnav îl consultă minimum o jumătate de ceas; l-a pufnit rîsul când s-a uitat la mine: m-a ciocănit, m-a ascultat. „Dumitale, zice, nu-ți priește tutunul; ți s-ău dilatat plamînii." Dar cum să mă las de tutun? Cu ce să-l înlocuiesc? Nu beau, asta-i toată nenorocirea, he-he-he! Nenorocireă-i că nu beau! Toate-s relative în lumea asta, Rodion Romanici, toate-s relative!
„Ce-i asta, iar începe cu șiretlicurile meseriei lui", se gîndi, dezgustat, Raskolnikov. își aminti deodată, în întregime, scena petrecută nu de mult, la ultima lor întîlnire, și același sentiment de ură îi năpădi sufletul.
— Am mai fost la dumneata acum două zile, seară, n-ăi știut? urmă Porfiri Petrovici, uitîndu-se prin odaie. Am intrat în camera asta. Treceam, ca și azi, prin fața casei și m-am gîndit: hai să-i întorc vizită. Am venit și am găsit camera deschisă; m-am uitat, am așteptat și, fără s-o anunț pe servitoarea dumitale, am plecat. Dumneata nu încui niciodată ușă?
Obrazul lui Raskolnikov se întunecă tot mai mult. Porfiri părea că-i ghicește gîndurile.
— Am venit pentru o explicație, dragul meu Rodion Romanici, da, pentru o explicație! îți datorez o explicație, urmă el, zîmbind și chiar lovindu-l ușor cu palma peste genunchi, dar aproape imediat fața lui luă o înfățișare serioasă, îngrijorată și chiar tristă, spre mirarea lui Raskolnikov, care nu-l văzuse niciodată astfel și nici nu bănuia măcăr că ăr putea avea o asemenea expresie. Ciudată scenă a avut loc ultima dată între noi, Rodion Romanici. Ce-i drept, și prima noastră întîlnire a fost poate cam ciudată; însă atunci... Ei, dar e totuna! Uite ce este, poate am greșit făță de dumneata - simt acest lucru. Adu-ți aminte cum ne-am despărțit: eram ămîndoi cu nervii încordați la maximum. N-am jucat cinstit, nu ne-am purtat cum se cuvine. Și doar suntem gentlemeni; orice-ar fi, să nu uităm că suntem gentlemeni, trebuie să înțelegem ăsta. Iți aduci aminte cât de departe au mers lucrurile atunci... ne-am purtat aproape necuviincios.
„Ce-i ăsta? Unde vrea sa ajungă?" se întreba, uluit, Raskolnikov, ridicind capul și făcând ochii mari.
— Am socotit că acum este mai bine să jucăm deschis, urmă Porfiri Petrovici, dînd puțin capul pe spate și lasînd ochii în jos, ca și cum n-ar fi vrut să-și stingherească cu privirea victima de altădată și parca disprețuindu-și metodele și șiretlicurile de mai înainte. Da, astfel de bănuieli și astfel de scene nu trebuie să se repete. Mikolkă ne-a adus atunci deznodamîntul, altfel nu știu unde am fi ajuns. Blestematul acela de tîrgoveț ședea în odaia de alaturi; îți poți închipui? Dumneata desigur știi acest lucru; de altfel, sunt informat că el ă venit după aceea la dumneata, dar ceea ce ai presupus atunci nu era adevărat: n-am trimis după nimeni și nu dadusem încă nici o dispoziție. Mă vei întreba: de ce nu dadusem nici o dispoziție? Cum să-ți spun: evenimentele m-au luat oarecum prin surprindere. Abia am apucat să trimit după portarii aceia (i-ai văzut, desigur, la plecare). îmi venise o idee, îmi trecuse ca un fulger prin minte; vezi dumneata, Rodion Romanici, eu eram adînc convins atunci. Ei, mă gîndeam, chiar dacă, deocamdată, scap din mînă un fapt, în schimb am să prind de coada altul, adică, cel puțin, n-am să scap ceea ce mă interesează pe mine. Ești irascibil din fire, Rodion Romanici, chiar foarte irascibil, și pot să spun, fără să mă laud, îți cunosc într-o oarecare măsură însușirile caracterului și ale sufletului. Firește, știam și atunci că nu se întîmpla totdeauna ca omul sa se scoale deodată și să-ți trînteăscă în obraz toț adevărul, deși asta se întîmpla uneori, mai ales dacă-l scoți pe om din fire; dar, în orice caz, foarte rar. Atâta lucru puteam să pricep și eu. Dar mă gîndeam: de aș putea să-i smulg o dovada mica! Una măruntă de tot, una singură, dar palpabila, concretă, să fie ceva real și nu simple inducții psihologice. Fiindcă, mă gîndeam eu, daca omul este vinovat, atunci poți nădajdui să obții de la el ceva concret, îți este permis să nădajduiești chiar izbînda deplină, iar eu m-am bizuit prea mult pe firea dumitale, Rodion Romăniei, măi ales pe firea dumitale!
— Dumneata... ce tot vorbești acolo? bîigui în cele din urmă Roskolnikov, fără să-și deă bine seama de întrebarea lui. „Despre ce vorbește, se minuna el în gînd, nu cumva mă socotește în adevăr nevinovat?"
— Ce spun? Am venit să mă explic cu dumneata, cum s-ar zice, socot acest lucru o sfîntă datorie pentru mine. Vreau să-ți explic purtarea mea, greșeala pe care am făcut-o, fiindcă recunosc că mult te-am făcut să suferi, Rodion Romanici, și nu vreau să crezi că sunt un monstru. înțeleg foarte bine ce înseamnă pentru un om necăjit, dar mîndru, autoritar și nerăbdator, măi cu seamă nerăbdator, să îndure toate acestea! în orice caz, eu cred că este ceva nobil și generos în dumneata, deși nu sunt de acord cu toate părerile dumi-tale și socot de datoria mea să ți-o spun deschis, absolut sincer, căci, în primul rând, nu vreau să te înșel. După ce te-ăm cunoscut, am simțit ca mă atașez de dumneata. Poate că aceste vorbe ău să te facă să rîzi? Ai tot dreptul să rîzi. Știu că dumneata nu m-ai putut suferi de la prima vedere și, de fapt, nici n-ăi avut pentru ce să mă îndrăgești. Iă-o cum vrei, dar în ceea ce mă privește doresc din inima să fac tot posibilul ca să șterg impresia pe care ți-am făcut-o și să-ți dovedesc că am și suflet, și conștiința. Sincer îți spun.
Porfiri Petrovici tăcu cu demnitate. Raskolnikov simți că-l cuprinde un acces de spaima nouă. Gîndul că Porfiri îl socotește nevinovat începu deodată să-l sperie.
— Nu cred că e nevoie să-ți povestesc în amănunt cum ă început, urma Porfiri Petrovici. Mă gîndesc că ar fi chiar de prisos. Și nici nu cred că ăș putea s-o fac. Cum s-ăr putea înșira toate amănuntele? Mai întîi a fost un zvon. Ce fel de zvon, de la cine și de unde a pornit... și de unde pînă unde s-ă ajuns la dumneata - cred de asemenea că este de prisos să spun. Pentru mine personal, totul a pornit de la o împrejurare cu totul întîmplatoăre, care a avut loc și care ar fi putut să nu aibă loc. Care anume? Hm, cred că de asemenea n-ăre rost să vorbim. Din toate zvonurile și din acea împrejurare întîmplatoare eu am tras anumite concluzii. îți mărturisesc foarte sincer, fiindcă, dacă este vorba să mărturisești ceva, trebuie s-o faci deplin: eu am fost cel dintîi care te-a suspectat. Las deoparte însemnările ăceleă de pe obiecte, scrise de mina bătrînei, și altele de același fel, fiindcă astea nu înseamnă nimic, asemenea indicii se pot număra cu sutele. Apoi, am avut prilejul, de asemenea întîmplator, să aflu scena de la secție și încă în cele măi mici amănunte, povestita de cineva, un om extrem de important în cazul de față, care a luat parte la eă și care, fără să-și dea seama, ă scos la iveala înțelesul ei. Toate acestea se legau între ele, dragul meu Rodion Romanici, da, se legau! Cum sa nu-ți îndrepți atunci cercetările într-o anumita direcție? Din o sută de iepuri de casă n-ai să faci niciodată un cal, din o sută de bănuieli n-ăi să alcătuiești niciodată o dovada, spune un proverb englezesc, astă-i însă rațiune pură, dar încearcă dumneata, încearcă numai să ții în frîu patimile; iăr anchetatorul e și el om și deci pătimaș. Mi-am adus aminte și de un articol al dumitale, din revista aceea, știi, pe care l-am discutat în amănunt la primă dumitale vizită. Te-ăm ironizat, dar asta numai ca să te provoc să mai spui și altele. Repet, ești nerăbdator și bolnav, Rodion Romanici, foarte bolnav. Că ești curajos, orgolios și serios, că... ăi suferit mult, foarte mult, m-am convins de multă vreme. Toate aceste sentimente îmi sunt familiare și de aceea articolul dumitale l-am citit ca pe ceva cunoscut. Acest articol trebuie să fi fost conceput cu înfrigurare, într-o noapte de insomnie, atunci când inima zvîcnește, mintea se avîntă și sufletul este disperat. Cât de periculos este acest suflet disperat, orgolios al tineretului! Te-am ironizat, dar acum pot să-ți spun că mi-ă placut grozav, ca unui amator, se înțelege, această primă încercare tinerească a penei dumitale. Fum, ceața, o coarda răsună în negură. Articolul dumitale este absurd și fantastic, dar este plin de sinceritate, de orgoliu tineresc, are curajul disperării! Este întunecat articolul dumitale, ei, foarte bine. L-am citit, l-am pus deoparte și... punîndu-l deoparte, m-am gîndit încă de atunci: „Cu omul acesta lucrurile n-au să se oprească aici!" Și acum, spune-mi și dumneata, cum să nu mă fi interesat pătimaș tot ce a urmat după o asemenea introducere?
Vai, Doamne! Parca zic ceva? Parca afirm ceva? îți vorbesc numai de o observație pe care am facut-o atunci, de o simpla observație. Ce-i asta, mă gîndeam? Nimic, aproape nimic, poate chiar absolut nimic. Și apoi, mie, în calitate de anchetator penal, nici nu-mi sade bine să mă las furat de astfel de speculații: îl am pe Mikolka, cu fapte, orice s-ar zice, dar sunt fapte! Și el are o psihologie a lui; trebuie să mă ocup de el; fiindcă este vorba de viața și de moartea unui om. Pentru ce-ți spun acum toate acestea? Ca sa știi și sa nu mă acuzi în inima și mintea dumitale că m-am purtat rău cu dumneata. Nu m-am purtat așa din răutate, sincer ți-o spun, he-he-he! Crezi poate ca n-am fost sa-ți fac percheziție? Am fost, am fost, he-he, am fost încă pe vremea când zăceai bolnav în patul acesta. Nu oficial și nu personal, dar am făcut-o. Locuința dumitale a fost cercetata până la ultimul fir de ața, și asta din primul moment; dar -umsonst. îmi ziceam: omul acesta are să vină la mine, are sa vina el singur, și încă foarte curând; daca este vinovat, are să vina negreșit. Altul n-ar veni, dar acesta are să vina. îți aduci aminte: pe domnul Razumihin a început sa-l cam ia gura pe dinainte la un moment dat, sa-ți spună când una, când alta? Asta am potrivit-o noi anume ca sa te enervam, anume am pus în circulație un anumit zvon, știind ca domnul Razumihin nu este omul care să-și poată stăpîni indignarea și că-i va scăpa din când în când o vorba. Domnului Zametov în primul rând i-a bătut la ochi îndrăzneala și furia dumitale, cum să trîntești așa - de la obraz, într-o circiumă: „Eu am ucis!" Prea era îndrăzneț, prea riscant, și daca este vinovat, mi-am zis eu, atunci este un luptător de temut! Chiar așa gîndeam. Și am așteptat! Te-am așteptat cu toți nervii încordați; cât despre Zametov, l-ai nimicit cu lovitura aceea... dar, vezi dumneata, tocmai asta-i bine, psihologia asta blestemata are doua tăișuri! Și așa: eu te așteptam și Dumnezeu mi te-a trimis, ai venit! Ce mi-a mai zvîcnit inima atunci! Eh! Ce anume, care motiv te îndemna să vii? îți aduci aminte de rîsul, rîsul acela al dumitale când ai intrat în odaie? Te-am înțeles de parca te vedeam pe dinăuntru; dar daca nu te-aș fi așteptat atunci într-o stare de spirit deosebita, n-aș fi luat în seama rîsul dumitale. lata ce înseamnă să ăi o anumita idee preconceputa. Și domnul Razumihin, domnul Razumihin! Dar piatra, piatra, îți aduci aminte piatra sub care sunt ascunse obiectele? Parc-o văd undeva, într-o gradina de zarzavat, doar despre gradina de zarzavat i-ai vorbit atunci lui Zametov și pe urma, pentru a doua oară, la mine? Și când am început sa-ți discutam articolul, când ai început dumneata sa-ți expui ideea - fiece cuvînt era cu două înțelesuri, de parcă citeam printre rânduri! în felul acesta, Rodion Romanici, mi-am cladit convingerea, iar când m-am izbit cu fruntea de ea, m-am dezmeticit. „Nu, mi-am zis, ce-i asta? Toate acestea, mi-am zis, numai să vrei și le poți explica tocmai pe dos, tot, tot, pînă la ultimul punct, ba chiar o să para mai firesc. Ce chin! Nu, mă gîndeam, mai bine să smulg o singura dovada, cât de mica!"... Iar când am auzit despre clopoțel, nu m-am mai îndoit, am început sa tremur. „Ei, m-am gîndit eu, iată și acea mică dovada! Asta e." Nici n-am mai stat să mă gîndesc, n-am vrut să mă mai gîndesc. în clipa aceea, aș fi dat o mie de ruble numai să te văd cu ochii mei: cum ai mers o suta de pași alaturi de tîrgovețul acela, după ce ți-a trîntit de la obraz „Ucigașule", și n-ai îndrăznit să-l întrebi nimic tot timpul cât ai mers lîngă el!... Dar fiorul acela rece din măduva oaselor? Clopoțelul acela în toiul bolii, în semidelir? Așadar, Rodion Romanici, ce să te mai miri, după toate acestea, de felul cum m-am purtat cu dumneata. Și apoi, de ce ai venit tocmai în clipa aceea? Parca te-ar fi împins o forța și pe dumneata, și dacă nu ne-ar fi despărțit Mikolka... îți amintești cum a intrat Mikolka? A fost ca un trăsnet! A picat ca un fulger năprasnic căzut din senin! Ce zici, cum l-am întîmpinat? N-am crezut nici atâtica din spusele lui, ai văzut și dumneata! Ce sa cred! Mai tîrziu, după ce ai plecat, când a început el să răspunda destul de legat asupra unor puncte, de m-am minunat și eu, nici atunci nu l-am crezut! Iată ce înseamnă să-ți intre în cap o idee, să ți se încrusteze în suflet, dura ca un diamant! „Nu, mă gîndeam, nici vorbă, ce Mikolka!"
— Razumihin mi-a spus adineauri că și acum îl socotiți vinovat pe Mikolai și ca l-ați încredințat că...
I se taie răsuflarea și nu isprăvi. îl asculta cu o emoție nespusă pe omul care-l înțelesese pînă în fundul sufletului și care acum se lepăda de propriile lui păreri. Se temea să creada, și nu credea. în cuvintele, încă cu doua înțelesuri, căuta cu nesaț sa prinda ceva mai exact, mai definitiv.
— Domnul Razumihin! striga Porfiri Petrovici, care părea încân-tat că Raskolnikov, care tăcuse tot timpul, în sfîrșit deschidea gura.
He-he-he! Atenția domnului Razumihin, în orice caz, trebuie abătuta în altă parte: când doi se împacă, al treilea n-are ce caută la mijloc. Domnul Razumihin este în afara acestei chestiuni, a venit la mine, palid ca un mort... Dar sa-l lasăm în plata Domnului, ce sa-l amestecam în treaba asta? Cât despre Mikolka, vrei să știi ce fel de individ este, adică cum îl înțeleg eu? în primul rând, este ca un copil: pare încă minor, și nu că ar fi un fricos, ci este emotiv ca un artist. Zău, să nu rîzi ca mi-l explic astfel. Este naiv, sensibil, inimos, lunatic. Se pricepe să cânte și sa joace, spune basme, de se adună lumea și de prin alte locuri să-l asculte. Știe carte. E în stare să rîda pînă nu mai poate, numai dacă-i arați un deget. Uneori, bea pînă cade în nesimțire, dar nu din nărav, ci copilarește, fiindcă se ia cu alții care beau. A furat, dar nici nu știe că a furat: ,,Ãsta-i furt! zice. Am luat ceva de pe jos". Știi, e rascolnic, adică nu rascolnic adevărat, ci un sectant: în familia lui sunt begunî, și chiar el însuși acum, nu demult, a stat doi ani de zile într-un sat, sub conducerea spirituala a unui bătrîn înțelept de-al lor. Toate acestea le-am aflat de la Mikolka și de la prietenii lui din județul Zaraiski. Ce să mai vorbim! A vrut sa fuga în pustie! Mare avînt religios! Se ruga noaptea lui Dumnezeu, citea cărti vechi, „adevărate", pînă se năucea de-a binelea. Petersburgul a avut asupra lui o influența covîrșitoare, mai ales sexul slab și, desigur, vinul. E foarte impresionabil, a uitat și de bătrînul înțelept și de toate celelalte. Am aflat că l-a îndrăgit un artist, a început să se duca pe la el, și tocmai atunci s-a nimerit și cazul acesta. S-a speriat și - hait! — să se spînzure! Să fuga! Ce să-i faci, asta-i părerea care s-a încetățenit în popor despre justiția noastră! Unii se sperie de cuvîntul „condamnare". Cine-i de vină? Să vedem ce o să aducă tribunalele cele noi. Of, de-ar da Dumnezeu să aducă ceva! Și așa: în închisoare se vede că și-ă adus aminte de preacuviosul înțelept; a apărut și Biblia. Știi dumneata, Rodion Romanici, ce înseamnă pentru unii „să pătimească"? Nu că ar vrea să sufere pentru cineva, ci așa, pur și simplu „trebuie să pătimească", adică să sufere, iar daca suferința vine de la autorități, cu atât mai bine. La începutul carierei mele a stat la închisoare un deținut, un om foarte blînd; a stat un an întreg și a tot citit noaptea pe cuptor Biblia, a citit pînă s-a năucit de-a binelea și ce crezi că a făcut: nitam-nișam a luat o cărămida și a aruncat-o în capul unui inspector, fără nici un motiv din partea acestuia. Și cum crezi ca a aruncat-o? Anume cu un metru mai încolo, ca nu cumva să-i facă vreun rău! Ei, știm noi ce șfîrșit are un deținut care îndrăznește să ridice mână asupra autorității: și omul nostru „a pătimit". Așa și cu Mikolka, eu bănuiesc că și băiatul nostru vrea „sa pătimească", sau ceva tot de acest fel. Asta o știu sigur, cunosc fapte concrete. Numai că el nu știe că și eu știu toate acestea. Cum să nu ădmiți ca din rândul unor asemenea oameni pot ieși unele specimene fantastice? Foarte simplu. A început din nou să-și aducă aminte de acel înțelept, mai ales după ce a încercat sa se spînzure. De altfel, are sa vina singur să-mi spună tot. Crezi că rezista până la capăt? Ai răbdare, are să retracteze toate acestea! Din clipa în clipa aștept să vina la mine să-și retragă mărturia. L-am îndrăgit pe acest Mikolka și-l studiez în cele mai mici amănunte. Și ce crezi dumneata? He-he-he! La unele puncte mi-a răspuns foarte bine, se vede că s-a informat, s-a pregătit frumos; ei, dar în alte privințe calcă-n străchini, nu știe nimic, e în contradicție cu faptele, fără să-și dea seama de acest lucru! Nu, dragul meu Rodion Romanîci, aici nu este vorba de Mikolka! Aici este un caz fantastic, tenebros, un caz modern, care poarta pecetea timpurilor noastre, când omenirea și-a ales ca scop în viața căutarea confortului și mintea omului e întunecata de fraze ca: „sîngele împrospătează"... Ucigașul este o victima a cărților, a teoriilor care circula; el arată o măre îndrăzneala la acest prim păs, dar un anume soi de îndrăzneala: aceea a omului care se arunca din vîrf de munte sau din turla bisericii. El se duce să săvîrșească crima, ca și cum n-ar merge pe picioarele lui. Uită să încuie ușa, și totuși ucide, ucide doua femei, conform teoriei. Ucide, dar nu știe să ia banii, iar ceea ce izbutește să ia ascunde sub o piatră. Nu i-a fost de ajuns cât a pătimit când ă stat după ușă, în timp ce încercau ș-o spargă ceilalți și trăgeau de clopoțel - nu, el, după aceea, dintr-o nevoie aproape inconștienta de a resimți din nou același fior de groază care-ți îngheață măduva din oase, se duce la locuința goala și trage de clopoțel... Ei, să zicem că asta a făcut-o împins de boala, dar mai este și altceva: a ucis și totuși se socotește un om cinstit, disprețuiește oamenii, rătăcește ca un înger neprihănit — nu, aici nu-i vorba de Mikolka, dragul meu Rodion Romanici, nu este Mikolka vinovatul!
Aceste cuvinte, după tot ce fusese spus mai înainte, și care aduceau cu un fel de scuze, erau prea neașteptate. Raskolnikov începu să tremure ca străpuns de o săgeată.
— Atunci... cine... a ucis? întrebă cu glas întretăiat Raskolnikov, nemaiputîndu-se stăpîni.
Porfiri Petrovici se lasă brusc pe speteaza scaunului, ca și cum l-ar fi mirat din cale-afară întrebarea lui.
— Cum, cine a ucis? repetă el, de parcă nu-și credea urechilor. Dumneata ai ucis, Rodion Romanici! Chiar dumneata... adaugă el aproape în șoaptă, cu adîncă convingere.
Roskolnikov sări de pe divan, rămase câteva clipe în picioare și se așeză din nou, fără să rostească o vorbă. Ușoare convulsii îi frămîntau mușchii obrazului.
— Iar a început gura să-ți tremure, observă aproape cu compătimire Porfiri Petrovici. Mi se pare că dumneata m-ai înțeles greșit, Radion Romanici, adaugă el după o scurtă tăcere, de aceea ăi rămas uluit. Eu am venit tocmai ca să spun tot, și să dam cărțile pe față.
— N-am ucis eu, bîigui Raskolnikov, așa cum fac copiii mici când sunt prinși asupra faptului.
— Ba da, Rodion Romanici, dumneata și nimeni altul, răspunse cu severitate și convingere Porfiri.
Amândoi tăcură și tăcerea ținu ciudat de mult, vreo zece minute. Roskolnikov, cu coatele pe masă, își răvășea părul cu degetele. Porfiri Petrovici ședea liniștit și aștepta. Deodată, Raskolnikov îl privi cu dispreț:
— Iar o iei de la capăt, Porfiri Petrovici! Iarăși aceleași metode, cum de nu te saturi odată de ele?
— Eh, lasă deoparte metodele mele! Altceva ar fi fost daca am fi avut martori; dar noi vorbim aici între patru ochi. Vezi și dumneata ca n-am venit ca să te hăituiesc și să te prind ca pe un vînat. în clipa de făță mi-e indiferent daca ai să recunoști său nu. Orice ai răspunde, convingerea mea nu se măi schimba.
— Dacă-i așa, atunci pentru ce ai venit? întreba Raskolnikov, enervat. îți pun întrebarea pe care ți-am mai pus-o: întrebarea -dacă mă socotești vinovat, de ce nu ma arestezi și nu mă bagi la închisoare?
— Ei, asta-i alta întrebare! Am să-ți răspund punct cu punct: în primul rând, nu-mi convine să te arestez.
— Nu-ți convine? Dacă ești sigur, trebuie...
— Și ce-i dacă sunt singur? Toate acestea, deocamdată, nu-s decât visuri. Și pe urmă, de ce te-aș baga acolo la odihnă? Căci odihnă o socotești și dumneata, de vreme ce ai vrea să te închid. De pilda, am să te confrunt cu tîrgovețul acela și dumneata ai să-i spui: „Ești beat? Cine m-ă văzut cu tine? Te-am crezut beat și chiar erai beat" — ce pot eu răspunde atunci, cu atât mai mult, cu cât vorbele dumitale au să fie mai verosimile decât ale lui, fiindcă toată depoziția lui este curata psihologie, deși nu se potrivește defel cu mutră lui, iăr dumneata ai nimeri din plin, căci bea ticălosul, bea de stinge, și-l știe toată lumea de bețiv! Și apoi, ți-am mărturisit sincer, chiar eu, de câteva ori, că psihologia asta e cu doua tăișuri, ca versiunea dumitale ar fi mai întemeiata, mai verosimila și că, în afara de aceasta psihologie, n-am deocamdată nici o dovada împotriva dumitale. Se înțelege că am să te bag la închisoare, am venit (deși nu se face) să ți-o spun dinainte, totuși îți repet deschis (iărăși cum nu se face) că asta nu-mi convine. Ei, și în al doilea rând, am venit...
— Da, în al doilea rând? îngînă Raskolnikov tot cu respirația taiață.
— Fiindcă, ășa cum ți-am mai spus adineauri: îți datorez o explicație. Nu vreau să mă iei drept un monstru, cu atât mai mult cu cât eu te simpatizez, indiferent dacă mă crezi său nu. Drept urmare, în al treilea rând, am venit șă-ți dau un sfăț sincer: să te predai singur.
E cel mai bun lucru de făcut, cel mai avantajos pentru dumneata, și pentru mine de asemenea, fiindcă scap astfel de corvoada asta. Ei, spune, nu mă port eu deschis fața de dumneata? Raskolnikov se gîndi o clipa.
— Ascultă, Porfiri Petrovici, dumneata singur ai spus că n-ai decât psihologia împotriva mea și că aștepți dovezi ca să poți demonstra matematic vinovăția mea. De unde știi ca în clipa de fața nu greșești?
— Nu, Rodion Romanici, nu greșesc. Am o dovada mica. Aceasta dovada am găsit-o mai demult; m-a ajutat Dumnezeu!
— Ce dovada?
— N-am să-ți spun, Rodion Romanici. Dar, în orice caz, acum nu mai am dreptul sa amîn; am să te arestez. Așa ca judeca și dumneata: pentru mine acum e totuna, și deci ceea ce fac e numai pentru dumneata. Crede-mă că te învăț de bine, Rodion Romanici!
Raskolnikov zîmbi, mînios.
— Ce spui dumneata nu este numai ridicol, dar și neobrăzat. Să presupunem că aș fi vinovat (lucru pe care nu-l recunosc deloc), ce rost ar avea să ma predau când chiar dumneata spui că acolo la închisoare am să fiu la odihna?
— Eh, Rodion Romanici, nu trebuie să dai crezare chiar tuturor cuvintelor mele: s-ar putea să fie și sa nu fie odihnă! Asta nu-i decât o teorie, și încă una care îmi aparține, adică ce spun eu e lege pentru dumneata? Poate ca și acum îți ascund ceva. Doar nu-mi poți cere să-ți dezvălui tot ce știu! He-he! Punctul doi: ce avantaj ai avea? Știi dumneata ce reducere importanta a pedepsei ar urma'? Gîndește-te numai. în ce moment vii sa te predai? Tocmai în momentul când un altul a luat vina asupra lui și a încurcat ițele justiției? Iar eu, mă jur pe Dumnezeu, am să le potrivesc toate așa de bine acolo, încât să-ți revină dumitale tot meritul acestui gest. O să nimicim toata aceasta psihologie, toate bănuielile care cădeau asupra dumitale am să le reduc la nimic, așa încât crima dumitale să apară ca un fel de întunecare a minții, fiindcă, judecind drept, chiar așa si este. Sunt un om cinstit, Rodion Romanici, și am să mă țin de cuvînt.
Raskolnikov tăcea, întristat, cu capul în piept; chibzui multa vreme și, în sfîrsit, zîmbi din nou, dar de data aceasta zîmbetul lui era blînd și trist.
— Eh, nu-i nevoie! rosti el ca și cum nu s-ar mai fi ascuns de fel de Porfiri Petrovici. Nu face! N-am nevoie de reducerea voastră!
— Tocmai de asta m-am temut! exclama Porfiri cu căldura și parca fară voia lui. M-am temut că te lipsești de reducerea noastră!
Raskolnikov îl privi, trist și solemn.
— Ascultă, nu disprețui viața, urma Porfiri, mai ai mult înaintea dumitale. Cum n-ai nevoie de reducere, cum poți sa spui una ca asta? Om pripit ce ești!
— Ce mai am înaintea mea?
—Viața! Ce, ești proroc, să știi ce-ți va mai aduce? Caută și vei găsi. Poate că Dumnezeu tocmai aici te-a așteptat. Și apoi, nu vei fi osîndit pe viața...
— Voi căpăta o reducere... rîse Raskolnikov.
— Nu cumva te împiedica rușinea, în înțelesul burghez al cuvîn-tului? Poate tocmai asta te sperie, fără să-ți dai seamă, fiindcă ești tânăr? Și tocmai dumneata n-ar trebui să te sperii sau sa te rușinezi să mărturisești.
— Aș! Nu-mi pasa! șopti cu dispreț și dezgust Raskolnikov, de parca nu-i venea nici măcar să mai vorbească.
Dadu să se scoale, ca și când ar fi vrut să plece, și se așeza din nou, vădit abătut.
— Nu-ți pasă! Nu mai crezi pe nimeni și-ți închipui ca te lingușesc grosolan; dar mult ai trăit dumneata? Multe pricepi? A născocit o teorie și acum se rușinează că a dat greș, că e prea puțin originala! Ce-i drept, a dat un rezultat ticălos, și totuși dumneata nu ești un ticălos fară putința de îndreptare. Nu, nu ești atât de ticălos! Cel puțin n-ai stat să te înșeli singur prea multa vreme, ai dat numai-decât de capăt. Știi ce părere am despre dumneata? Dumneata ești dintre aceia cărora poți sa le scoți și mațele și au sa stea să se uite zîmbind la călaii lor, numai să-și fi găsit o credința sau un Dumnezeu. Găsește și ai sa trăiești. Mai întîi, dumneata de mult trebuia sa schimbi aerul. Și apoi, și suferința e buna la ceva. Suferă. Pătimește. Mikolka poate are dreptate că dorește să pătimească. Știu că ești un sceptic, dar nu mai face pe deșteptul, lasă totul pe seama vieții, fără sa stai mult pe gînduri; n-avea grija, ea are să te scoată la mal și are să te pună pe picioare. Pe care mal? De unde să știu? Eu cred numai că mai ai mult de trăit. Știu că-mi iei cuvintele drept predica învățata pe de rost; dar poate că mai tîrziu ai să-ți amintești de ele și au să-ți prinda bine; eu de aceea ți le spun. E încă bine că ai omorît-o numai pe baba aceea. Dacă ai fi născocit alta teorie, poate că ai fi săvîrșit ceva de o suta de milioane de ori mai oribil! Poate că trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu; de unde știi, poate că el te păstrează pentru un scop anumit. Dumneata, însă, ar trebui sa ai mai multa bărbăție, și să nu te sperii de ce ai făcut acum. Te temi de ispășire? Nu, este rușinos să te temi. Dacă ai făcut pasul acela, ține-te tare. Aici intervine dreptatea. îndeplinește deci ceea ce cere dreptatea. Știu că nu mă crezi, dar viața are sa te scoată la liman, și cu timpul ai să-ți recapeți gustul de a trăi. Acum însă ai nevoie de aer, de aer! Raskolnikov tresari.
— Dar dumneata cine ești, striga el, că să-mi prorocești toate acestea? Din înălțimea cărei liniști mărețe proferezi asemenea prorociri înțelepte?
— Cine sunt eu? Sunt un om sfîrșit, nimic mai mult. Un om care poate simte și înțelege, pe care viața l-a învățat unele lucruri, dar un om sfîrșit. Pe când dumneata, cu dumneata este alta poveste: dumneata ești la începutul vieții și, cine știe, poate că toata frămîntarea de astăzi are să treacă, se va risipi ca un fum, fără să lase urme. De ce te temi așa de mult de schimbarea ce se va petrece în situația dumitale? Oare unui om cu inima dumitale poate să-i para rău după confort? Sau poate de faptul ca prea multa vreme n-are sa te vada nimeni? Nu despre timp este vorba, ci despre dumneata însuți. Caută să ajungi un soare și atunci are să te vada toată lumea. Dar trebuie, în primul rând, să fii un soare. Iar zîmbești, nu știu de ce; zîmbești ca vorbesc ca Schiller. Pun rămășăg că bănuiești că ma dau bine pe lînga dumneata! Cine știe, poate chiar mă dau bine, he-he-he! Sa nu mă crezi pe cuvînt, Rodion Romanici, niciodată sa nu mă crezi pînă la capăt. Astă mi-e năravul, recunosc; dar uite ce aș vrea să mai adaug: cred că ești în stare să judeci singur pînă unde sunt un om viclean și pînă unde sunt un om cinstit.
— Când ai de gînd să mă arestezi?
— Pot sa te mai las o zi jumătate sau doua, să te plimbi. Gîn-dește-te bine, dragul meu; roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze. Și crede-mă, urmeăză-mi sfatul, e tot ce ai mai bun de făcut.
— Și daca am să fug? întreba Raskolnikov cu un zîmbet ciudat.
— Nu, dumneata n-ai sa fugi. Un mujic fuge, un sectant la moda — lacheu al ideilor străine — fuge, fiindcă lui îi e de ajuns să-i arați un capăt de deget, ca micimanului Dîrka, și are să creada toată viața tot ce poftești! Pe când dumneata nu mai crezi în teoria dumitale, și atunci ce ai sa duci cu dumneata în pribegie? Ce ai să faci ca fugar? Viața fugarului e urîtă și grea, iar dumneata acum, în primul rând, ai nevoie să trăiești într-o situație limpede, ai nevoie de aer curat, spune și dumneata, ăsta-i aerul de care ai nevoie? Daca fugi, ai să vii singur înapoi. Dumneata nu te poți lipsi de noi. Iar daca te zăvorăsc, ai să stai o lună, două, hai să zicem trei și — să-ți aduci aminte de vorbele mele — ai să mărturisești, poate cu totul pe neașteptate chiar pentru dumneata. Cu un ceas înainte poate n-ai sa știi că ai s-o faci. Sunt sigur că ai să te hotărăști „să pătimești"; acum nu mă crezi, dar ai să vezi ca tot acolo ai să ajungi. Fiindcă suferința este mare lucru, Rodion Romanici; nu te uita că o spune un om care a pus pe el osînză, asta n-are nici o importanță; știe el ce spune. Nu rîde, în suferința este o idee. Mikolka are dreptate. Nu, dumneata n-ai să fugi, Rodion Romanici.
Raskolnikov se scula și-și luă șapca. Profiri Petrovici se ridica și el.
— Ai de gînd sa faci o plimbare? Seara are să fie frumoasa, numai să nu vină vreo furtună. De altfel, n-ar fi rău să se mai răcorească puțin...
își luă și el șapca.
— Dumneata, Porfiri Petrovici, să nu-ți închipui cumva, te rog, rosti cu o severa insistența Raskolnikov, ca ți-am mărturisit ceva astăzi. Ești un om ciudat și te-am ascultat din pura curiozitate. Eu nu ți-am mărturisit nimic... Să nu uiți.
— Bine, bine, n-am să uit... Vai de mine, iar tremuri tot! Nu te neliniști, dragul meu, are să fie cum dorești dumneata. Plimba-te oleacă: dar nu trece peste anumite hotare. Pentru orice întîmplare, am o mică rugăminte, adaugă el, coborând glasul, e cam delicată, dar nu lipsită de importanță: dacă cumva, din întîmplare (lucru pe care, de altfel, nu-l cred și te socot incapabil de una ca asta), dar în cazul când totuși - da, da, pentru orice eventualitate - dacă în cursul acestor patruzeci sau cincizeci de ore ți-ar veni ideea să isprăvești altfel, într-un mod fantastic - să-ți iei viața, de pilda (o presiune absurda, iărtă-mă, te rog) — lasă un bilețel scurt, dar clar. Două-trei rânduri, numai două-trei rânduri și nu uita să pomenești despre piatră: are să fie mai frumos. Și acum, la revedere... gîndește-te bine, și-ți urez noroc pe calea cea noua!
Porfiri ieși, parca îndoit de spate și ferindu-se de a-l privi pe Raskolnikov. Acesta se apropie de fereastra, aștepta cu încordata nerăbdare ca Porfiri Petrovici să ajungă în strada și să se depărteze de căsă, apoi ieși și el în grăbă din odaie.




Capitolul III


Se zorea sa ajungă la Svidrigailov. Ce putea să spere să obțină de la acest om - nu stiă nici el. Dar omul acesta avea o putere misterioasa asupra lui. Și o dată ce-și daduse seamă de acest lucru Raskolnikov nu se mai putea liniști și, apoi, acum nu mai avea timp să amîne aceasta explicație.
Pe drum, o întrebare îl framînta în chip deosebit: a fost Svidrigailov la Porfiri sau nu?
Pe cât putea să judece și era gata să jure — nu, n-a fost! Se gîndi iar și iar, își reaminti întreaga vizita a lui Porfiri: nu, n-a fost, firește!
„Dar daca n-a fost, are să se duca sau n-are să se ducă la Porfiri?"
Deocamdată i se părea că n-ăre să se ducă. De ce? N-ar fi putut să lamurească nici el acest lucru, dar chiar dacă ar fi putut să lamurească, n-ar fi stat să-și bătă prea mult capul. Toate acestea îl frămîntau și totodată îl lasau destul de rece. Ciudat, nimeni poate nu l-ar crede, dar soarta lui imediată, ceea ce avea să i se întîmple azi, mâine, îl îngrijora prea puțin, se gîndea distrat la acest lucru. Altceva îl chinuia, mult mai important, ceva extraordinar — în legătură cu el însuși - ceva capital și care n-avea de-a face cu cealaltă chestiune. Pe lîngă asta se simțea infinit de obosit sufletește, deși în dimineața aceea avea judecată mai limpede decât în ultimele zile.
Oare mai făcea acum, după toate câte au fost, să lupte iarăși ca să învingă aceste păcătoase greutăți? Făceă oare, de pilda, să cauți să tragi sforile în așa fel, ca Svidrigailov sa nu se ducă la Porfiri? Să studiezi, să cauți, să afli, să pierzi vremea cu un Svidrigailov oarecare?
O, cât de plictisit era! Cu toate acestea, se grăbea să ajungă la Svidrigailov; oare nu cumva aștepta să afle de la el ceva nou, o indicație, un mijloc de scăpare? Omul care se îneacă se agață și de un pai! Oare soarta sau instinctul îi punea mereu față în fața pe ei doi? Poate că se ducea la el numai fiindcă nu măi știa încotro sa se îndrepte; poate că nu avea nevoie de Svidrigailov, ci de altcineva, și se gîndise la Svidrigailov fiindcă acesta îi ieșise în cale. Sonia? Dar de ce s-ar duce acum la Sonia? Ca s-o facă din nou să plînga? Și apoi, îi era teama de Sonia. Sonia însemna verdictul necruțător, sentința irevocabila. Avea de ales: său drumul lui, său drumul ei.
Mai ales în clipa de față nu se simțea în stare s-o vada. N-ar fi mai bine să încerce să-l descifreze pe Svidrigailov? Nu putea să nu recunoască în sufletul lui ca de mult avea nevoie de Svidrigailov. Dar pentru ce anume?
Și totuși, ce puteau avea comun ei doi? Nici măcar fărădelegile lor nu puteau să-i apropie. Și pe urma, omul acesta era antipatic, probabil foarte stricat, viclean și înșelator, poate chiar foarte rău. Umblau fel de fel de zvonuri despre el. Ce-i drept, s-a îngrijit de copiii Katerinei Ivanovna: dar cine ar putea spune pentru ce a făcut-o și ce înseamnă ăsta? Omul acesta avea veșnic tot felul de gînduri și planuri ascunse.
În cursul ultimelor zile, îi venise în cap o idee care-l obseda și neliniștea grozav, cu toate că el căută s-o alunge, atât de groaznică îi părea! „Svidrigailov s-ă tot învîrtit în jurul meu, își zicea el, se mai învîrtește și acum; Svidrigailov mi-a aflat taina; Svidrigailov a avut unele intenții asupra Duniei. Daca le mai are și acum? Se poate afirma aproape sigur că da. Ce se va întîmpla daca acum, după ce mi-a aflat taina și a căpătat ăștfel putere asupra mea, va voi să se folosească de ea ca de o armă împotriva Duniei?"
Acest gând îl chinuia uneori până și în somn, dar niciodată încă nu i se înfățișase atât de clar și de viu ca acum, când șe ducea la Svidrigailov. Și acest lucru îl făcea să turbeze de furie mai întîi, va trebui neîntîrziat să dezvăluie taina Dunecikăi, ceea ce vă schimbă cu totul situația, chiar și în ceea ce-l privește numai pe el. Apoi, poate că va trebui chiar să se predea ca s-o salveze pe Dunecika de la un pas imprudent. Scrisoarea? în dimineața aceea, Dunecika a primit o scrisoare! De la cine putea ea sa primească scrisori aici, la Petersburg? (Lujin?) Ce-i drept, acolo veghează Razumihin; dar Razumihin nu știe nimic. Poate că ar trebui să-i spună tot lui Razumihin? Răskolnikov se gîndi cu dezgust la acest lucru.
În orice caz, pe Svidrigailov trebuia să-l văda cât mai degrabă, hotărî el. Slava Domnului, în cazul de față nu-s atât de importante amănuntele, cât însăși esența lucrurilor; dar daca Svidrigailov are îndrăzneala de a pune ceva la cale împotriva Duniei - atunci...
Răskolnikov era atât de obosit în vremea din urma, în ultima lună, ca nu măi putea să rezolve asemenea întrebări decât într-un singur fel. „Atunci am să-l omor", se gîndi el, cuprins de o rece deznădejde. Un sentiment apăsător îi strîngea inima; se opri în mijlocul străzii și se uita de jur împrejur: pe ce drum o luase și unde ajunsese? Se afla pe bulevardul X, la treizeci sau patruzeci de pași de Sennaia, prin care trecuse; etajul de sus al casei din stingă era ocupat în întregime de un tractir. Toate ferestrele erau larg deschise; judecind după siluetele care se mișcau prin fața ferestrelor, localul trebuia să fie plin. în sala cea măre, cântăreții răcneau cât îi ținea gura, răsuna clarinetul, scripca și toba turcească. Se ăuzeău țipete stridente de femeie. Răskolnikov voi să se întoarcă și să plece, nedumerit că apucase pe bulevardul X, când, într-una din ultimele ferestre ale tractirului, îl zări pe Svidrigailov care ședea cu pipa în gură la o măsuță în fața geamului. Acest lucru îl mira grozav, îl sperie chiar. Svidrigailov îl zărise și-l cercetă în tăcere și, ceea ce îl mira și mai tare pe Răskolnikov, e că părea că vrea să se scoale ca să plece neobservat. Răskolnikov se prefăcu numaidecât ca nu-l vede și că se uita visător într-altă parte, dar nu înceta totuși de a-l urmări cu coada ochiului. Inima îi zvîcnea, neliniștita. Era vădit că Svidrigailov ținea șă nu fie văzut. își scosese pipa din gură și voia să se ascunda; dar, când se ridică și dadu scaunul la o parte, observa pesemne că Răskolnikov îl vede și-l urmărește. între ei se petrecea ceva asemănător cu scenă primei întîlniri, când Răskolnikov se prefăcea că doarme. Un zîmbet mucalit se ivi pe buzele lui Svidrigailov, lațindu-se tot măi mult. Și unul și celalalt știau că șe văd și se urmăresc reciproc. în cele din urma, Svidrigailov începu să rida tare.
— Haide, haide! Intra daca vrei; sunt aici! striga el de la fereastra. Răskolnikov sui scara.
Îl găsi într-o odaiță foarte mică, cu o singură fereastră, lipita de salonul cel mare, unde, la douăzeci de măsuțe, beau ceai negustori, funcționari și tot soiul de oameni, în urletele unui cor învălmășit. Dintr-o alta încăpere se auzea țăcănitul bilelor de biliard. Pe masa lui Svidrigailov era o sticla de șampanie începută și un pahar golit pe jumătate. în odaița se afla un băiețel, muzicant de strada cu flașneta, și o cântăreața de vreo optsprezece ani, voinica, rumena, cu o fustă în dungi, cu poala prinsa în brîu, și o pălarioara tiroleză împodobita cu panglici; fără să țină seama de corul din odaia vecina, cânta, acompaniata de flașneta, cu o voce răgușită de contralto, un cântec trivial.
— Haide, ajunge! o întrerupse Svidrigailov la intrarea lui Raskolnikov.
Fata își întrerupse pe loc cântecul și se opri, așteptînd respectuoasa. Trivialitațile ritmate de adineauri le cântase cu același aer serios și respectuos.
— Hei, Filip, un pahar! striga Svidrigailov.
— Eu n-am să beau, zise Raskolnikov.
— Cum vrei, n-am comandat pentru dumneata. Bea, Katia! Azi nu mai am nevoie de tine, poți să te duci!
Îi umplu paharul și puse pe masa o bancnota galbenă. Katia bau vinul, așa cum îl beau femeile, adică fără sa ia paharul de la gură, în multe înghițituri mici, apoi lua hîrtia, sarută mână lui Svidrigailov, pe care acesta i-o lasa îngăduitor, cu un ăer foarte serios, și ieși din odaie; băiețelul cu flașneta o urma. Amîndoi fuseseră aduși de pe strada. Svidrigailov nu se afla nici de o saptămînă la Petersburg și ai fi zis că este un vechi client ăl localului. Chelnerul Filip îl „cunoștea" și se lingușea pe lîngă el. Ușa care dadea în sala se încuia; Svidrigailov era ca la el acasă în odaia aceea, unde poate că petrecea zile întregi. Tractirul era murdar și nici măcar de mână a doua.
— Mă duceam la dumneata, începu Raskolnikov, dar cum se face că am cotit deodată pe bulevardul X? N-o iau niciodată încoace când trec prin Sennăiă. O iău la dreaptă. De altfel, nici locuință dumităle nu-i în partea asta. Și cum am cotit, am dat de dumneata! E ciudat!
— De ce nu spui de-a dreptul: e o minune!
— Fiindcă poate nu este decât o întîmplare.
— Asta e o trăsătură pe care o ăre toată lumea aici! rîse Svidrigailov. Chiar cei care în sufletul lor ar crede în minuni n-ău curajul s-o mărturisească! Ai spus singur că „poate" nu este decât o întîmplare. Ce puțini au aici curajul părerilor lor, nici nu-ți poți închipui, Rodion Romanici! Nu vorbesc despre dumneata. Dumneata ai părerea dumităle personala, și nu te-ai temut s-o afirmi. Tocmai prin aceasta mi-ai atras curiozitatea.
— Și prin altceva nu?
— Ajunge și atât.
Svidrigailov era puțin înfierbîntat, deși nu băuse decât o jumătate de pahar de vin.
— Ai venit la mine, îmi pare, înainte de a afla dacă sunt în stare să am ceva ce numești dumneata o părere personala, observă Raskolnikov.
— Ei, atunci a fost altceva. Fiecare cu treburile lui. Cât despre minune, pot să-ți spun că dumneata pari să fi dormit ultimele două-trei zile. Pai, ți-am vorbit chiar eu despre acest tractir și nu-i nici o minune că ai ajuns aici; ți-am explicat drumul, ți-am indicat locul unde se afla și ți-am spus la ce ora mă poți găsi aici. îți amintești?
— Am uitat, răspunse cu mirare Raskolnikov.
— Cred. Þi-am explicat de două ori. Adresa ți s-a întipărit mecanic în minte. Și dumneata ai cotit-o încoace exact spre adresa indicata, fără să bănuiești măcar. De altminteri, pe când îți vorbeam, mi-am dat seama că ești cu gîndul aiurea. Te trădezi prea de tot, Rodion Romanici. Da, încă ceva: sunt convins ca la Petersburg mulți oameni umbla pe strada vorbind singuri. Este un oraș de seminebuni. Dacă am avea oameni de știința, atunci medicii, juriștii și filozofii ar putea să facă la Petersburg cercetări din cele mai interesante, fiecare după specialitatea lui. Rar loc unde sufletul omului să fie supus unor influențe mai întunecate, mai brutale și măi stranii ca la Petersburg. Dacă n-ăr fi decât influență climei! Afara de asta, Petersburgul este centrul administrativ al Rusiei, și caracterul lui trebuie să se răsfrîngă în toate. Dar nu despre asta e vorba, voiam să-ți spun că m-am uitat de câteva ori la dumneata pe strada. Când ieși din casa, dumneata îți ții capul drept. După douăzeci de păși îl lași în piept și-ți pui mîinile la spate. Te uiți, dar este clar că nu vezi nimic, nici înainte, nici în jurul dumităle. Apoi începi sa-ți miști buzele și să vorbești singur: uneori îți iei mână de la spate și declami, apoi te oprești în mijlocul drumului și rămîi așa multa vreme. Asta e foarte rău. Poate că te observa și altcineva în afara de mine, și ar putea sa-ți strice. Mie, de fapt, puțin îmi pasa, de vindecat n-am sa te vindec, dar dumneata mă înțelegi desigur.
— Va sa zică dumneata știi că sunt urmărit? întreba Raskolnikov, privindu-l iscoditor.
— Nu, nu știu nimic, răspunse Svidrigailov cu un aer mirat.
— Atunci să nu mai vorbim despre mine, mormăi Raskolnikov încruntîndu-se.
— Bine, să nu mai vorbim despre dumneata.
— Spune-mi mai bine de ce, dacă dumneata obișnuiești să vii în acest loc și daca e adevărat ca mi-ai spus de doua ori sa vin să te caut aici, de ce atunci adineauri, când m-am uitat la dumneata din strada, ai vrut sa te ascunzi și s-o ștergi? Am observat foarte bine acest lucru.
— He-he! Și de ce, când am intrat mai deunăzi în odaia dumitale, unde zăceai cu ochii închiși pe divan, te-ai prefăcut că dormi, cu toate că nu dormeai defel? Și eu am observat foarte bine acest lucru.
— Poate că aveam... unele motive... știi și dumneata.
— Și eu poate că aveam motivele mele, cu toate că dumneata nu le cunoști.
Raskolnikov, cu cotul pe masa și bărbia sprijinită în pumn, se uita țintă la Svidrigailov. îi cerceta chipul, care-i pricinuise totdeauna o mirare. Obrazul lui ciudat aducea cu o masca: alb și rumen, cu buzele prea roșii, cu barba prea blonda, părul de asemenea foarte blond și foarte des, ochii prea albaștri și privirea lor prea fixa, apăsătoare. Obrazul acesta frumos și uimitor de tînar pentru vîrsta lui era grozav de antipatic. Svidrigailov purta haine elegante, ușoare, de vară, dar mai ales îi era eleganta rufaria. Pe mână stîngă strălucea un inel masiv cu o piatra scumpa.
— Ce să ne măi ascundem după deget? zise deodată Raskolnikov, pornind la atac deschis, cu o nerăbdare nervoasa. Cu toate că dumneata, daca vrei, ești în măsura sa-mi faci cel mai mare rău, eu însă n-am nici un chef să mă prefac. Am sa-ți dovedesc îndată că nu țin atât de mult la mine pe cât îți închipui probabil. Sa știi deci că am venit la dumneata ca să-ți spun că dacă ai cumva tot aceleași intenții cu privire la sora mea și daca crezi că te poți folosi de ceea ce ai descoperit în ultima vreme ca să-ți ajungi scopul - am sa te omor înainte ca dumneata să mă bagi la închisoare. Cuvîntul meu e hotarît: știi bine ca am să mi-l pot ține. în al doilea rând, daca ai ceva să-mi spui — fiindcă toate zilele astea mi s-a părut că vrei sa-mi spui ceva - spune mai iute căci timpul este prețios și poate în curând va fi prea tîrziu.
— Unde te grăbești așa? striga Svidrigailov, cercetîndu-l cu interes.
— Fiecare cu treburile lui, răspunse Raskolnikov, ursuz și nerăbdator.
— Dumneata ma îndemni la sinceritate și tot dumneata refuzi să răspunzi chiar de la prima întrebare, observa Svidrigailov, zîmbind. Dumitale ți se pare mereu ca am anumite intenții și de aceea ma privești cu neîncredere. Ei, asta-i ușor de înțeles în situația dumitale. Dar, oricât de mult aș dori să ne împrietenim, n-am să ma ostenesc să-ți scot asta din cap. Nu face, zău! Și apoi, nu am nimic deosebit să-ți spun.
— Atunci ce vrei de la mine? De ce-mi dai mereu tîrcoale?
— Pur și simplu pentru că ești un individ interesant de observat. M-ai atras prin situația dumitale fantastică, asta este! în afară de aceasta, dumneata ești fratele unei persoane care m-a interesat foarte mult și, în sfîrșit, chiar aceasta persoana mi-a vorbit la un moment dat foarte mult despre dumneata, fapt pentru care am dedus că te bucuri de mare trecere; crezi poate că este puțin lucru? He-he-he! De altfel, recunosc că întrebarea dumitale este foarte complicata pentru mine și că-mi vine greu să-ți răspund. De pilda, dumneata n-ai venit acum numai pentru că ai treaba cu mine, ci sperând ca am să-ți spun ceva nou. Nu-i așa? stărui Svidrigailov, zîmbind viclean, închipuiește-ți acum că, venind încoace, la Petersburg, m-am gîndit în vagon la dumneata, sperând și eu că ai să-mi spui ceva nou, ca am să pot împrumuta ceva de la dumneata! Vezi cât de bogați suntem?
— Ce să împrumuți de la mine?
— Știu eu? N-aș putea spune. Vezi în ce tractir infect îmi fac veacul și asta mă încânta, adică nu mă încântă, dar trebuie să-mi trec și eu timpul undeva. Dar pe biata Katia, ai văzut-o... Să fi fost, bunăoară, un mîncau, un gastronom de club, dar vezi și dumneata, atâta sunt în stare sa manînc! (El arăta cu degetul spre ungher, unde, pe o măsuța mica, se zăreau într-o farfurioara de tabla resturile unui biftec dezgustător și cartofi.) Dar stai, dumneata ai luat masa? Eu am luat o gustare și nu mai vreau nimic. Cât despre vin, nu beau deloc, în afara de șampanie, și nici șampanie nu beau mai mult de un pahar pe seară, altfel mă doare capul. Am comandat sticla asta fiindcă vreau sa mă înviorez, trebuie să mă duc undeva, și de aceea mă vezi într-o stare sufleteasca speciala. Tocmai de aceea m-am ascuns adineauri ca un școlar, fiindcă mă temeam că ăi să mă încurci; dar cred că (el scoase ceasul) pot să rămîn cu dumneata o oră întreagă; acum e patru și jumătate. Poate nu-ți vine a crede că uneori îmi păre rău că nu sunt nici măcar moșier sau tata de familie, ulan, fotograf, jurnalist... că nu sunt nimic, n-am nici o specialitate. Uneori, mă plictisesc grozav. Zău, credeam că ai să-mi spui ceva nou!
— Dar cine ești dumneata, în fond, și pentru ce ai venit aici?
— Cine sunt eu? Știi prea bine: sunt nobil, am servit doi ani în cavalerie, apoi m-am învîrtit pe aici prin Petersburg, pe urma m-am însurat cu Marfa Petrovna și am locuit la țara. Asta-i toata biografia mea!
— Se spune că ești cartofor, e adevărat?
— Nu, ce cartofor?! Sunt trișor, nu cartofor.
— Trișai la cărti? -Da.
— Și n-ai mîncat palme?
— Mi s-a întîmplat. De ce mă întrebi?
— Prin urmare, puteai să te bați în duel. Și asta e o senzație tare.
— Nu te contrazic și apoi, nu sunt meșter în filozofie. Mărturisesc că m-am grăbit să vin aici mai mult pentru femei.
— Îndată după înmormîntărea Marfei Petrovna?
— Da, zîmbi Svidrigailov cu o sinceritate dezarmanta. Și ce-i? Mi se pare că dumneata ești scandalizat de felul meu de a vorbi despre femei?
— Adică te mira ca mă scandalizează desfrîul?
— Desfrîu?! Uite unde am ajuns! Dar stai să-ți răspund în primul rând în privință femeilor în general; știi, am chef de vorba acum. Spune, pentru ce m-aș abține? Pentru ce sa ma las de femei, daca sunt nebun după ele? E, cel puțin, o ocupație.
— Pai, atunci, dumneata iți pui toata nădejdea numai în desfrîu?
— Ei și? Fie și desfrîu! Desfrîu și iar desfrîu! Cel puțin îmi place că pui întrebarea deschis. Desfrîul are cel puțin ceva statornic, ceva întemeiat pe firea însăși a omului și nesupus fanteziei, ceva care stăruie în sînge ca un tăciune aprins, ceva care te arde, un foc pe care multă vreme, chiar cu anii, nu-l poți stinge. Trebuie să ădmiți că este o ocupație!
— Și de ce te bucuri? Este o boala, și încă o boala primejdioasa.
— A, asta ai vrut să spui? Sunt de acord că este o boala, de altfel, ca tot ce întrece măsura — și în asta se întrece întotdeauna măsura — dar, în primul rând, unul reacționează într-un fel, altul într-alt fel; în al doilea rând, firește, trebuie să păstrezi măsura în toate celea, da, măsură și calcul, chiar de ar fi un calcul mîrșav, dar ce să-i faci? Dacă n-ar fi asta, atunci nu ți-ar mai rămîne poate altceva decât să te împuști. Sunt de acord că fiecare om cinstit este dator să se plictisească, totuși...
— Dumneata ai fi în stare să te împuști ?
— Astă-i bună! replică Sidrigailov. Fii bun, te rog, și să nu mai vorbim despre astă, adaugă el în grabă și chiar fără fanfaronada care se simțise mai înainte în toate vorbele lui. Pînă și expresia obrazului i se schimbă. Trebuie să-ți mărturisesc o slabiciune de neiertat, dar n-am ce face: mă tem de moarte și nu-mi place când se vorbește despre ea. Știi că sunt mistic într-o anumita măsură?
— Aha, fantoma Marfei Petrovna! Te mai vizitează și acum?
— Da-o naibii, nu mai pomeni de ea; la Petersburg nu m-a vizitat niciodată; dracu s-o ia! strigă el, enervat. Nu, hai mai bine sa nu
mai... de altfel... Hm! Păcat că nu am timp și nu pot să stau mai mult cu dumneata, mare pacatHAș avea ce să-ți spun.
— E vorba de o femeie?
— Da, de o femeie, o întîmplare... nu, nu la asta mă refeream.
— Dar ticăloșia acestei ambianțe nu te mai impresionează? Nu mai ăi putere să te oprești?
— A, dumneata ăi pretenția că ești un om tare? He-he-he! M-ai dat gata, Rodion Romanici, cu toate că știam de mai înainte că așa are să fie. Dumneata îmi vorbești despre desfrîu și despre estetică! Dumneata - un Schiller, dumneata - un idealist! Firește, așa trebuie sa fie și ăr fi fost de mirare dacă nu s-ar fi întîmplat așa: totuși, în realitate, pare cam ciudat... Vai ce păcat că nu mai am timp, fiindcă dumneata însuți ești un individ foarte interesant. Dar ia zi, dumitale îți place Schiller? Mie îmi place grozav!
— Mare fanfaron ești! rosti cu oarecare dezgust Raskolnikov.
— Nu sunt, crede-mă, nu sunt! răspunse, rîzînd, Svidrigăilov. De altfel, nu te contrazic, fie și fanfaron; de ce n-aș face pe fanfaronul, dacă e inofensiv? Șapte ani am stat la țară la Marfă Petrovna și de aceea acum, când am dat peste un om interesant în cel mai înalt grad, sunt încântat să stau de vorbă, și apoi am băut o jumătate de păhăr de vin și mi s-a și urcat la cap. Principalul însă, există o anumita împrejurare care mă stimulează grozav, dar pe care... am s-o trec sub tăcere. Unde pleci? întrebă el, speriat.
Raskolnikov dadu să se scoale. își simțea inima grea, se înăbușea și părea îi era rușine că venise acolo. Svidrigăilov îi părea cel mai ușuratec și mai desfrînat ticălos din lume.
— E-eh! Mai stai, ramîi cu mine, îl ruga acesta. Comanda măcar un ceai. Mai rămîi, n-am să mai spun prostii, adică n-am să mai vorbesc despre mine. Am să-ți povestesc ceva. Vrei să-ți spun cum o femeie a încercat, ca să mă exprim în stilul dumitale, să mă „salveze"'? Are să fie un răspuns la primă dumitale întrebare, fiindcă aceasta persoana este chiar sora dumitale. Vrei să-ți povestesc? Că să ne trecem timpul.
— Povestește, dar sper că...
— O, fii pe pace! De altminteri, Avdotia Romanovna, pînă și într-un om stricat și nemernic ca mine, nu poate trezi decât cel mai profund respect.



Capitolul IV


- Dumneata știi, poate (mi se pare că ți-am spus chiar eu), începu Svidrigăilov, că am stat aici la închisoarea datornicilor pentru o sumă enormă de băni, neăvînd în perspectivă nici cea mai mică nădejde de a putea plați vreodată. N-ăre rost să povestesc cu de-ămănuntul cum m-a răscumpărat Marfa Petrovna; știi dumneata cum își poate pierde mințile o femeie îndrăgostită! Marfă Petrovna era o femeie cinstita și destul de deșteaptă (deși absolut incultă), închipuiește-ți că aceasta femeie, pe cât de cinstita pe atât de geloasa, a ajuns, după nenumărate scene de furie și mustrări, să încheie cu mine un fel de contract, pe care l-a respectat în tot timpul căsniciei noastre. Era mult mai în vîrstă decât mine și, în afară de aceasta, veșnic ținea cuișoare în gura. Am fost destul de porc, și într-o anumita măsură cinstit, ca să-i declar deschis că nu pot să-i fiu absolut credincios. Această mărturisire a făcut-o să turbeze, totuși se pare că sinceritatea mea brutala i-a placut oarecum. „Prin urmare, zicea ea, nu vrea să mă înșele, dacă mi-o declară de la început"; or pentru o femeie geloasa, ăsta-i lucrul cel mai important. După multe lacrimi, am încheiat între noi un contract verbal -punctul unu: nu o voi părăsi niciodată pe Marfa Petrovna și voi rămîne totdeauna soțul ei; doi: nu voi pleca nicăieri fără permisiunea ei; trei: nu voi avea niciodată o amanta permanenta; patru: pentru toate acestea Marfa Petrovna îmi permite să-mi fac cheful din când în când cu câte o fetișcană de pe Sennăiă, dar numai cu știrea ei secreta; cinci: să mă ferească Dumnezeu sa mă îndrăgostesc de o femeie din societatea noastră; șase: în cazul când – Doamne ferește - m-aș îndrăgosti serios, trebuie să-i mărturisesc totul Marfei Petrovna. în ceea ce privește ultimul punct, Marfa Ptrovna a fost, de altfel, destul de liniștita tot timpul; era o femeie inteligenta și, prin urmare, nu mă putea considera altfel decât drept un desfrînat și un muieratic incapabil să iubească serios. Dar o femeie inteligenta și o femeie geloasa sunt doua lucruri diferite, tocmai aici e nenorocirea. De altminteri, ca să-i judeci fără părtinire pe unii oameni trebuie mai întîi să renunți la unele păreri preconcepute și la obișnuința pe care ți-o creează oamenii și obiectele care ne înconjoară în toate zilele. Am dreptul să mă încred în părerea dumitale mai mult decât în părerea oricui. Poate că ăi și auzit multe lucruri ridicole și absurde despre Marfa Petrovna. într-adevăr, ăveă unele obiceiuri foarte caraghioase; dar trebuie să-ți spun deschis că-mi păre sincer rău pentru nenumăratele necazuri pe care i le-am pricinuit. Ei, cred ca pentru o cuviincioasă oraison funebre celei mai duioase soții de la soțul ei iubitor - e destul. în cazul când ne certam, eu tăceam îndeobște, nu mă enervam defel, și aceasta purtare de gentleman își atingea aproape totdeauna țelul; o impresiona și-i placea; se întîmpla uneori chiar să fie mîndră de mine. Totuși, pe surioara dumitale n-a putut s-o suporte. Cum s-a întîmplat că a avut curajul să ia o fată atât de frumoasă ca guvernanta, nu înțeleg! Mi-o explic numai prin faptul că Mărfă Petrovna era o femeie impresionabila, care se înflacăra ușor, și că ea însăși s-a îndrăgostit (s-a îndrăgostit literalmente) de surioară dumitale. De altfel, Avdotia Romanovna a făcut primul pas, nu știu dacă vrei să mă crezi? Iar Marfa Petrovna a ajuns atât de departe, încât la început se supară pe mine, fiindcă atunci când venea vorba despre surioara dumitale tăceam chitic și pentru că eram atât de nepăsător fața de veșnicele sale laude de îndrăgostita la adresa Avdotiei Romanovna. Nici eu nu înțeleg ce ar fi vrut! Și, firește, Marfa Petrovna i-ă povestit Avdotiei Romanovna toata biografia mea. Avea obiceiul nenorocit de a povesti secretele noastre de familie tuturor celor care voiau s-o asculte și să se plînga întruna de mine; cum putea atunci să scape prilejul fața de un prieten nou și atât de minunat? Socot că nici nu discutau despre altceva și nu încape nici o îndoiala că Avdotia Romanovna cunoștea acele povești sinistre și tainice care mi se pun în cîrca... Sunt gata să fac ramășag că și dumneata ai auzit câte ceva de acest fel?
— Am auzit. Lujin te învinuia chiar de moartea unui copil. Este adevărat?
— Fii bun te rog și lasă deoparte toate aceste mahalagisme, răspunse Svidrigailov, dezgustat. Daca vrei neapărat să afli această absurditate, am să-ți povestesc odată, iar acum...
— S-a mai vorbit de asemenea și despre un valet al dumitale de la țară și că tot dumneata ai purta vina pentru nu știu ce...
— Te rog, ajunge! îl întrerupse din nou Svidrigailov, cu vădita nerăbdare.
— Nu cumva este vorba de acel valet care a venit să-ți umple pipă după moarte?... Mi-ai povestit chiar dumneata, spuse cu enervare crescânda Raskolnikov.
Svidrigailov îl privi lung, și lui Raskolnikov îi păru că în privirea aceasta fulgera o sclipire sarcastica, dar Svidrigailov se stăpîni și răspunse foarte politicos:
— Chiar el. Văd că pe dumneata te interesează în chip deosebit toate acestea și am să-mi fac o datorie să-ți satisfac curiozitatea cu cea dintîi ocazie prielnică. Ei, drace! Văd că într-adevăr pot să apar ca o persoana romantică. Judeca și dumneata, în cazul acesta cât trebuie să-i mulțumesc răposatei Marfa Petrovna pentru că i-a îndrugat atâtea lucruri tainice și interesante surioarei dumitale? Nu îndrăznesc să judec impresia produsa; în orice caz, mie mi-a prins bine. Cu toata repulsia naturala a Avdotiei Romanovna, și în pofida aerului meu veșnic ursuz și respingător, i s-a făcut, pînă la urma, mila de un om pierdut. Iăr atunci când inima unei fete începe să simtă mila, asta-i foarte periculos pentru ea. Are sa vrea neapărat și să-I „salveze" pe acel om, și să-i deschida ochii, și să-l învie, și sa-l întoarcă spre țeluri nobile, să-l readucă la o noua viața și activitate, în sfîrșit, știi și dumneata tot ce se poate visa în genul ăstă. Mi-am dat seama numaidecât că păsărica zboară singură spre capcana și m-am pregătit Ia rândul meu. Mi se pare că te încrunți, Rodion Romanici? Nu-i nimic, după cum știi, toate acestea s-au soldat cu o nimica toată (Ei drăcie, cât vin beau astăzi!). Știi, mi-a părut rau totdeauna, din clipa când am cunoscut-o, că destinul nu i-a hărăzit Avdotiei Romanovna să se nască în secolul al doilea sau al treilea al erei noastre, fiică a vreunui cneaz, a vreunui demnitar sau proconsul în Asia Minoră. Ar fi fost, fără îndoiala, dintre acele mucenice care zîmbeau când li se ardeau sinii cu fierul înroșit. S-ar fi dus singură să caute martirajul, iar în secolul al patrulea sau al cincilea s-ar fi refugiat în pustiul egiptean și ar fi trăit acolo treizeci de ani, hrănindu-se cu rădacini, exaltare și vedenii. Azi, abia așteaptă și dorește cu nesaț să pătimească pentru cineva, și asta cât mai repede, iar dacă nu i se va da acest prilej de martiraj, e în stare să sară pe fereastră. Am auzit ceva despre un oarecare domn Razumihin. Se zice ca e un băiat chibzuit (de altfel, o arată și numele: trebuie să fie seminarist); s-o păzească bine pe surioara dumitale. într-un cuvînt, mi se pare că am înțeles-o foarte bine și socot asta o mare cinste pentru mine. Dar atunci, atunci la început de tot, înțelegi dumneata, când nu știi cu cine ai de-a face, judeci mai ușuratic și greșit, te poți înșela. Și apoi, la naiba, de ce este atât de frumoasă? Nu-s eu de vină! într-un cuvînt, pasiunea mea a început printr-o puternică atracție fizică. Iăr Avdotiă Romanovna este de o puritate înspăimîntătoare, nemaiauzită și nemaipomenita. (Bagă de seamă, îți spun acest lucru despre soră dumitale că un fapt cert. E de o puritate aproape bolnăvicioasă, cu toată inteligență ei, și acest lucru are să-i strice în viață.) Tocmai atunci s-a întîmplat să intre la noi, ca fata în casă, Părașa, o fată cu ochii negri, abia adusa din alt sat, pe care eu n-o văzusem niciodată; eră tare drăguță, dar proastă, de necrezut; a început să plîngă, să bocească de a răsunat toată curtea, și s-ă făcut măre scandal. într-o zi, după-masă, Avdotia Romanovna m-a căutat anume, pe când eram singur în grădină și, cu ochii scânteind de indignare, mi-ă poruncit s-o las în pace pe biata Parașa. Era poate prima oară când vorbeam între patru ochi. Eu, firește, am primit ca o cinste să-i satisfac dorința, am căutat să mă arăt înfrînt, rușinat; într-un cuvînt, mi-am jucat rolul destul de bine. Așa au început legaturile dintre noi, cu discuții tainice, morala, povețe, rugăminți, implorări, chiar lacrimi, dacă vrei să mă crezi - pînă și lacrimi! Iată unde ajunge la unele fete pasiunea pentru morala! Eu, firește, am dat vina pe soartă, m-am prefăcut dornic și ahtiat după lumină și, în sfîrșit, am folosit mijlocul cel mai tare și cel mai sigur pentru cucerirea unei femei, mijlocul care n-a trădat niciodată pe nimeni și care impresionează absolut pe toate, fără excepție. Acest mijloc arhicunoscut este: lingușirea. Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea și ceva mai ușor decât lingușirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a sută parte dintr-o nota falsă, se produce o disonanță și apoi e bucluc. Dacă în lingușire absolut toate notele sunt false, ea totuși face placere și este ascultata fără supărare. O placere grosolană, totuși placere. Oricât de grosolană ar fi lingușirea, ea pare cel puțin pe jumătate adevărată. Și asta la toate straturile sociale, culte sau inculte. Chiar și o vestala ar putea fi sedusă cu ajutorul lingușirii. Ce să mai vorbim atunci despre muritorii de rând? Nu pot să-mi amintesc fără să rîd cum am sedus o cucoană credincioasă bărbatului, copiilor și virtuților ei. Ce bine m-am distrat și cât de puțina bătaie de cap am avut! Cucoana era într-adevăr virtuoasă, cel puțin în felul ei. Toată tactica mea constă numai în atât: în fiecare clipă mă arătam strivit și mă prosternam în fața purității sale. O lingușeam fără rușine și abia obțineam, de pilda, să-i strîng mînă sau îi smulgeam o privire, că începeam număidecât să mă dojenesc pentru că i le-am smuls cu forța, căci ea s-ă împotrivit, s-ă împotrivit atât de țăre, că eu probabil n-aș fi obținut niciodată nimic, dacă n-aș fi fost atât de desfrînat. Ea, în nevinovăția ei, n-a simțit perfidia și s-ă lasat prinsă fără voia ei, fără să-și dea seama, fără să bănuiască măcăr etc, etc. într-un cuvînt, am obținut tot ce am vrut, iăr cucoana mea a rămas ferm convinsă că este nevinovată și curată, își îndeplinește toate îndatoririle și obligațiile, și ca a căzut cu totul întîmplator. Dacă ăi ști cât s-ă înfuriat când, la urma urmelor, i-am declarat că după sincera mea părere a căutat și ea placerea la fel ca mine! Biata Marfa Petrovna era grozav de sensibila la lingușire și, dacă aș fi vrut, ar fi trecut, încă de pe când trăia, toată averea pe numele meu. (Totuși beau și trăncănesc grozav de mult azi.) Sper că n-ai să te superi dacă am să amintesc acum că, la început, Avdotia Romanovna n-a rămas nici ea cu totul rece la lingușirile mele. Numai că eu am fost prost și cu nerăbdarea mea am stricat totul. într-un cuvînt, n-am știut să-mi stăpînesc privirile când stăm de vorba cu ea; mi se aprindea tot mai tare în ochi, și din ce în ce mai pătimaș, o anumita flacăra care o neliniștea și pe care, pînă la urma, a început s-o urască. N-are rost să-ți povestesc toate amănuntele, dar e destul să știi că a rupt orice relații cu mine. Atunci am făcut încă o greșeala. Am început să-mi bat joc grosolan de toate moralistele care vor să convertească oamenii; Parașa a apărut din nou pe scenă, urmată de multe altele, pe scurt, casa a devenit o adevărata Sodomă. Ah, Rodion Romăniei, să fi văzut atunci cum știu uneori să scapere ochii surioarei dumităle! Nu te uita că sunt beat și am dat pe gît un pahar întreg de vin, te asigur că privirea ei mă urmărea pînă și în somn. Ajunsesem la urma că nu mai puteam sa aud foșnetul rochiei sale. în adevăr, credeam că o să dau în boala copiilor, niciodată nu mi-aș fi putut închipui că aș putea sa turbez pînă într-atât. Trebuia neapărat să mă împac cu Avdotia Romanovna și acest lucru era imposibil. închipuiește-ți, atunci, ce am făcut? La ce grad de tîmpenie poate sa aducă pe om o patima ca asta? Să nu întreprinzi niciodată nimic când te orbește patimă, Rodion Romanici! Socotind că Avdotia Romanovna este săracă lipită pămîntului (ăh, iărtă-mă, am vrut să spun că... dar, la urma urmelor, nu-i totuna cum se exprimă un lucru, dacă în fond este tot același?), într-un cuvînt, că trăiește din munca ei, ca o întreține pe mama ei și pe dumneata... (ah, drace, iar te încrunți) am hotărît să-i ofer tot ce aveam (puteam realiza circa treizeci de mii de ruble pe vremea aceea) ca să fugă cu mine fie și aici, la Petersburg. Bineînțeles, aici i-aș fi jurat iubire eternă, fericire etc, etc. Daca vrei să mă crezi, eram atât de îndrăgostit de eă că dacă mi-ăr fi spus: „Omoar-o sau otrăvește-o pe Marfa Petrovna și însoară-te cu mine" — aș fi făcut-o numaidecât! Dar lucrurile s-au sfîrșit prin catastrofa pe care o cunoști, de altfel, și-ți poți singur închipui în ce hal m-am înfuriat când am aflat că Marfa Petrovna l-a dezgropat nu știu de unde pe ăvocățelul acela ticălos, adică pe Lujin, și că mijlocește o căsătorie între el și Avdotia Romanovna.
La urma urmei n-ar fi fost mai bine să primească propunerea mea? Nu-i așa? Nu-i așa? Observ că ai început să mă asculți foarte atent... interesantul meu tânăr...
Iritat, Svidrigailov izbi cu pumnul în masa. Era roșu la fața. Raskolnikov își dadu seama că acel pahar sau un pahar și jumătate de șampanie pe care-l băuse, sorbind încet câte o înghițitura, îl îmbătase, și hotărî să folosească acest prilej ca să-i afle gîndurile, căci Svidrigailov îi părea foarte suspect.
— După toate câte mi le-ai spus, m-am încredințat ca ai venit aici cu gîndul la sora mea, zise el deschis, fără sa se mai ascunda, că să-l scoată din fire.
— Eh, lasă astea, se dezmetici Svidrigailov. Þi-am spus doar... și apoi, sora dumităle nu poate să mă sufere.
— Sunt sigur că nu poate să te sufere, dar nu despre ăsta este vorba acum.
— Ești sigur că nu poate să mă sufere? (Svidrigailov îl privi ironic printre gene.) Ai dreptate, nu mă iubește; dar niciodată să nu garantezi pentru ceea ce s-ar putea întîmpla între soț și soție sau între amanți. Este totdeauna un colțișor care rămîne necunoscut pentru restul lumii și pe care nu-l știu decât ei doi. Poți să garantezi că Avdotia Romanovna m-a privit totdeauna cu dezgust?
— După unele vorbe strecurate, fără să-ți dai seama, în cursul istorisirii dumităle, vad că tot mai nutrești în chip nestăvilit anumite speranțe și că, desigur, ai și acum intențiile cele mai mîrșave cu privire la Dunia.
— Cum? Mi-au scăpat astfel de vorbe? spuse Svidrigailov, sincer speriat, fără sa țină seama de epitetul dat intențiilor lui.
— Îți scapă și acum. De pilda, de ce te temi așa de tare? De ce te-ai speriat deodată?
— Eu mă tem, mă sperii? Mă tem de dumneata? Mai degrabă dumneata ar trebui să te temi de mine, cher ami. Ce comedii spui... De altfel, m-am cherchelit, vad bine; cât pe aci să mă ia gura pe dinainte. La dracu' cu vinul! Hei, apă!
Apuca sticla și, fără să stea la gînduri, o arunca pe fereastră. Filip aduse apă.
— Toate astea-s fleacuri, zise Svidrigailov, muind un șervet în apa și apăsîndu-l pe frunte. Cu un singur cuvînt pot să-ți închid gura și să-ți nimicesc toate bănuielile. Știi, de pilda, că eu mă însor?
— Mi-ai mai spus-o și altă data.
— Þi-am spus? Am uitat. Dar atunci nu puteam încă să-ți spun sigur, fiindcă nici nu-mi văzusem logodnica; abia intenționam s-o fac. Pe când acum, totu-i hotărît, sunt logodit; dacă n-aș fi ocupat, dacă n-ar fi ceva cu neputință de amânăt, te-ăș luă și te-ăș duce acolo, fiindcă ăș vrea să-ți dai părerea dacă am ales bine. Ei, drace! Numai zece minute au mai rămas. Vezi, uita-te la ceas; totuși am să-ți spun povestea logodnei mele, fiindcă însurătoarea asta a mea este destul de interesanta în felul ei. Ei, tot vrei să pleci?
— Nu, acum nu mai plec.
— N-ai sa pleci deloc? O sa vedem! Am sa te duc și acolo, asta-i adevărat am să-ți ărăt logodnica, dar nu acum, fiindcă acum, peste puțin, dumneata va trebui să pleci. Dumneata ai s-o iei la dreapta, eu la stînga. O cunoști pe Reslih? Pe madam Reslih la care stau cu chirie? Auzi? Da, da, chiar aceea despre care se spunea, știi dumneata ce, povestea cu fetița, iarna, apa — mă asculți? Auzi? Ea le-a învîrtit toate pentru mine. „Tu, zice, te plictisești, să-ți căutăm o distracție." Căci eu, e adevărat, sunt un om ursuz, plictisit. Crezi poate că sunt vesel? Nu, sunt posac: nu fac rău nimănui, dar stau uneori câte trei zile într-un ungher, fără să deschid gura. Cât despre Reslih, trebuie să-ți spun că este o mare hahaleră, știu la ce se gîndește: crede că am să mă satur repede de nevastă-mea, că am s-o las și am să plec, și atunci are să-i rămînă ei și ăre s-o pună în circulație; tot în cercurile noastre, dar ceva mai sus. Ei, și-mi spune Reslih că exista un tată de familie bolnav, fost funcționar, de trei ăni nu se clintește din jilțul lui și nu poate să-și miște picioarele. Există, zice, și o mama, o doamna foarte chibzuită mama asta. Fiul își face serviciul undeva în provincie și nu-i ajută. Fata cea mare s-a măritat și nu da pe la ei; ău pe cap doi nepoți mici (nu le ajungeau copiii lor) și au luat acasă, înainte să-și isprăvească școala, pe ceă mai mică dintre fete; peste o lună împlinește șaisprezece ani și, prin urmare, peste o luna ar putea s-o mărite. Cu mine adică. Ne-am dus; ce caraghios s-a petrecut totul acolo la ei; m-a recomandat: moșier, văduv, familie cunoscută, cu relații, capital - ce are a face că eu am cincizeci de ani și dînsa n-a împlinit încă șaisprezece? Cine se uita la una ca asta? Și totuși e ispititor, nu-i așa? Foarte ispititor, ha-ha! Dacă ai fi văzut ce bine m-am înțeles cu mămica și tăticul! Făcea sa platești ca să mă vezi în clipa aceea. Pe urma a venit ea, a făcut o reverența; îți închipui: poartă o rochiță scurtă, un boboc neînflorit, roșește, se aprinde ca zorile (i s-a spus firește). Nu știu ce părere ai dumneata despre chipurile feminine, dar după mine acești șaisprezece anișori, acești ochi candizi, aceasta sfiiciune și lacrimile rușinii sunt mai atrăgătoare decât frumusețea și, pe deasupra, fetița este că o cădră. Părul blond, cu bucle mărunte de mielușel, buze plinuțe, roșii, piciorușele — o minune!... Am făcut cunoștință, am anunțat că sunt grăbit din pricina unor chestiuni de familie, și a doua zi, adică acum trei zile, ne-am logodit. De atunci, cum vin, o iau pe genunchi și n-o mai las o clipă... Firește, ea se aprinde ca zorile, iar eu o sărut întruna; mămica i-a spus că sunt bărbatul ei, că ășa se face, într-un cuvînt - placere! Situația asta de acum, de logodnic, în adevăr este poate mai placută decât ceă de soț. în copila asta joacă cum s-ăr zice: la native et la verite. Ha-ha-ha! Am schimbat două-trei vorbe împreuna - nu-i deloc proasta fetișcana asta; uneori, îmi aruncă o privire furișă care mă arde ca fierul înroșit. Și, știi, are obrazul Madonei lui Rafael. Madona Sixtină are un obraz fantastic, o expresie de durere și nebunie, nu ți-a sărit în ochi acest lucru? Ei bine, e ceva în genul ăsta. A doua zi după ce ne-am logodit, i-am adus cadouri de vreo mie și cinci sute de ruble; un colier de briliante, altul de perle și o casetă cu obiecte de toaleta din argint, uite cam atât de măre, cu tot dichisul; să fi văzut obrazul madonei mele cum strălucea de mulțumire! Am luăt-o ieri pe genunchi, dar se vede că am ăpucat-o prea brutal, s-a înroșit toată, i-au țîșnit lacrimile din ochi, dar căută să le ascunda și ardea toată. Pentru o clipă a ieșit toată lumea din odaie, am rămăs numai noi doi și când mi s-a aruncat deodată de gît (întîia oară), m-a cuprins cu minutele, m-a sărutat și mi-ă jurat că are să fie o soție bună, ascultătoare și credincioasă, că ăre să mă facă fericit, că are să-mi consacre întreagă ei viață, fiece clipă din viața ei, că are sa-mi jerfească tot, tot și pentru toate acestea nu vrea decât stima mea. „Altceva, zice, nu-mi trebuie nimic, nimic, nici un fel de cadouri!" Să asculți o asemenea mărturisire între patru ochi, de la un îngeraș de șaisprezece anișori, cu obrajii rumeniți de pudoarea virginala și cu lacrimi de entuziasm pe gene, trebuie să admiți și dumneata că e destul de ispititor. Este ispititor, nu-i așa? Face parale, ce zici? Asculta... Trebuie să mergem acolo, la logodnica mea... dar nu acum!
— Într-un cuvînt, aceasta diferență monstruoasă de vîrstă și de orizont te excita nemaipomenit! Și chiar ai de gînd să te însori cu adevărat'?
— Dumneata ce crezi? Neapărat! Fiecare caută sa fie fericit si cel care izbutește să se înșele singur o duce bine. Hă! Ha! Dar ce te-a apucat de te-ai făcut așa de moralist deodată? Fie-ți mila de mine, frățioare, sunt un păcătos! He-he-he!
— Totuși dumneata ai avut grija de copiii Katerinei Ivanovna. De altfel... da, desigur, ai avut motivele dumitale să faci asta, acum înțeleg toț...
— Copiii îmi plac, în genere, îi iubesc foarte mult, rîse Svidri-gailov. în privința asta aș putea să-ți povestesc un episod foarte interesant și care nu s-a sfîrșit nici acum. în prima zi când am sosit aici, am pornit să cutreier diverse cloace; gîndește-te și dumneata cum m-am repezit după șapte ani! Ai observat, probabil, că nu m-am grăbit să dau ochi cu grupul meu de altădată, adică cu prietenii mei de odinioară. Și am să caut s-o duc cât mai mult fără ei. Știi, în sat, sub aripa Marfei Petrovna, m-a chinuit de moarte amintirea tuturor acestor locuri și locșoare tainice, unde omul priceput poate să găsească multe. Naiba să le ia! Lumea se îmbată, tineretul cultivat se consuma în inactivitate, făurind visuri irealizabile, se mutilează sufletește, înglodîndu-se în diverse teorii; nu știu de unde au venit atîția evrei, ascund banii, iar toți ceilalți trăiesc în desfrîu. Orașul acesta, din primele ceasuri, mi-a trimis în nas mirosul lui atât de bine cunoscut. Am ajuns, așadar, la o așa-numită serata dansantă, o cloaca infecta (mie îmi plac cloacele și tocmai cele mai murdare); bineînțeles se dansa cancan, ceea ce nu exista pe vremea mea. Da, în acest domeniu s-au făcut progrese. Deodată, mă uit și vad o fetița de vreo treisprezece ani, foarte drăguț îmbrăcată, dansînd cu un virtuoz; un altul - vizavi. Lîngă perete, pe un scaun, mămica. Poți să-ți închipui ce cancan! Fetița se rușinează, roșește, pînă la urmă se simte jignita și începe sa plîngă. Virtuozul o ia pe sus și începe s-o învîrtească și să se izmenească în fața ei; toată lumea rîde cu hohote — tare-mi place publicul nostru, fie chiar de cancan, în astfel de clipe — și țipa: „Așa-i trebuie, așa-i trebuie! Nu se aduc copii aici!". Mie, firește, puțin îmi pasa daca e sau nu e vreo logica în distracția asta a lor! Eu mi-am fixat locul imediat, m-am așezat lîngă mămică și am început să-i spun că și eu abia am venit la Petersburg, că aici lumea nu știe să se poarte, că oamenii nu se pricep să deosebească adevăratele merite și să aibă fața de ele respectul cuvenit; am făcut aluzie că am bani mulți; le-am invitat să le duc acasă în trăsura mea; le-am condus, am făcut cunoștință mai bine (abia au sosit din provincie și locuiesc într-o cămăruță pe care au subînchiriat-o de la nu știu cine). Mi s-a spus că prietenia cu mine le face mare cinste; am aflat că n-au para chioara, că au venit să intervină în nu știu ce chestiune, la nu știu care minister, le-am oferit serviciile mele și bani; am aflat că la serata aceea au nimerit din greșeala, crezînd că acolo se preda dansul; le-ăm oferit să contribui la instruirea tinerei domnișoare în ceea ce privește limba franceza și dansul. Propunerea mea a fost primita cu entuziasm, ca o cinste deosebita, și am rămas prieteni și astăzi... Daca vrei să mergi cu mine la ele, dar nu acum.
— încetează o dață cu poveștile dumitale josnice și scîrboase, om stricat, josnic și libidinos!
— Schiller, Schiller, curat Schiller! O, va-t-elle la vertu se nicher! Știi, eu îți povestesc anume astfel de lucruri ca să-ți aud exclamațiile de indignare. E o adevărata desfătare!
— Firește, crezi că nu simt că sunt ridicol în clipa ăsta? mormăi Raskolnikov, furios.
Svidrigăilov rîdea cât îl ținea gura; în sfîrșit, îl striga pe Filip, plati și se scula.
— Uf, ce beat sunt, assez causer! zise el. Ce desfătare!
— Cum să nu te desfeți?! striga Raskolnikov, sculîndu-se de asemenea. Oare pentru un desfrînat cu simțurile tocite ca dumneata istorisirea unor aventuri, în clipa când are în perspectivă o monstruozitate de același fel, nu este o desfătare? Și, mai ales, în astfel de împrejurări, și când le spune unui om ca mine... Asta excită.
— Daca-i pe asta, răspunse Svidrigailov, cercetîndu-l cu oarecare mirare, atunci și dumneata ești cinic. Cel puțin ai stofă, și încă în cantitate uriașă. Ești în stare să cuprinzi cu mintea multe lucruri... de altfel, poți să faci și multe. Dar, ajunge! îmi pare sincer rău că am discutat așă de puțin, dar nu-i nimic, n-ai să-mi scapi... Așteaptă numai...
Svidrigailov porni afară din tractir. Raskolnikov îl urmă. Cel din-tîi totuși nu era beat; i se urcase doar puțin la cap și, acum, beția se risipea cu fiecare clipă. Se încrunta și părea îngrijorat, ca un om care este în așteptarea unui lucru foarte important, care-l emoționează și-l neliniștește. în ultimele două-trei minute, atitudinea lui față de Raskolnikov se schimbase: se arăta tot mai arțăgos și sarcastic. Tânărul observă aceasta și era destul de alarmat. Svidrigailov îi părea suspect și el se hotărî să-l urmărească.
Coborîră în strada.
— Acum, dumneata o iei la dreapta și eu la stînga sau poate invers, dar adieu, mon plaisir, pe curând, cu cea mai mare bucurie!
Și el o luă la dreapta, spre Sennaia.



Capitolul V


Raskolnikov porni după el.
— Ce înseamnă asta?! exclamă Svidrigailov, întorcându-se. Mi se pare că ți-am spus că...
— Asta înseamnă că am hotărît să te însoțesc.
— Cu-um?
Amîndoi se opriră și se priviră drept în ochi, parcă măsurându-se cu privirea.
— Din ceea ce mi-ai povestit fiind pe jumătate beat, spuse tăios Raskolnikov, m-am convins că nu numai că n-ai renunțat la intențiile dumitale ticăloase cu privire la sora mea, dar chiar că ești preocupat de ele mai mult decât oricând. Sunt informat că astăzi dimineața sora mea a primit o scrisoare. Dumneata ai avut vreme să pui ceva la cale... și chiar dacă, între timp, ți-ai găsit în drum o nevastă, asta nu înseamnă nimic. Vreau să mă încredințez cu ochii mei...
Despre ce voia să se încredințeze cu ochii lui, e greu de spus și, desigur, nici el nu știa prea bine.
— Așa! Vrei poate să chem poliția?
— Cheam-o!
Rămăseseră din nou unul în fața celuilalt. în cele din urmă, Svidrigailov își schimbase expresia feței. Văzînd că Raskolnikov nu s-a speriat deloc de amenințările lui, își luă aerul cel mai vesel și prietenos.
— Ce om! Anume n-am deschis vorba despre afacerea dumitale, cu toate ca, firește, ard de curiozitate. Este un caz fantastic. Voiam sa amîn discuția pe alta dată, dar, zău, dumneata ești în stare să scoți din sărite și pe un mort... Hai să mergem, deși îți spun dinainte: intru acasă numai pentru o clipă, că să iau bani; apoi îmi încui locuința, iau o birja și mă duc să-mi petrec toată seara la Ostroave. Ce nevoie ai să te ții de mine, spune și dumneata?
— Deocamdată te însoțesc pînă acasă, dar nu mă duc la dumneata, ci la Sofia Semionovna, sa-i cer scuze că n-am fost la înmor-mîntare.
— Fa cum dorești, dar Sofia Semionovna nu este acasă. E plecata să-i ducă pe copii la o bătrînică, o veche prietenă de a mea și epitroapă a nu știu cărui orfelinat. Am fermecat-o pe aceasta doamna, platind o suma pentru cei trei puișori ai Katerinei Ivanovna și, în afară de aceasta, am făcut și o danie pentru orfelinatul ei; în sfîrșit, i-am spus povestea Sofiei Semionovna, în toate amănuntele, fără sa ascund nimic. I-a făcut o impresie extraordinară. Și de aceea a fost poftită Sofia Semionovna să se prezinte chiar azi la hotelul X, unde bătrîna cucoana locuiește temporar când vine de la țara.
— N-are a face, am sa trec totuși pe la dînsa.
— Cum vrei, dar eu nu te însoțesc în aceasta seara; ce rost are? Uite că am ajuns. Asculta, eu sunt sigur că mă privești cu suspiciune numai fiindcă pînă acum am fost delicat, nu te-am plictisit și n-am încercat să te descos... pricepi ce vreau să spun? Acest lucru ți s-a părut neobișnuit; sunt gata să pun rămășag că așa este! Să mai fii delicat după asta!
— Socoti delicat sa tragi cu urechea la ușă?
— A, despre asta vorbești? rîse Svidrigailov. M-ar fi mirat nespus dacă, după toate câte au fost, ai fi trecut peste acest amănunt. Ha! ha! Deși am înțeles câte ceva din cele ce i-ai îndrugat atunci Sofiei Semionovna, spune-mi, totuși, ce înseamnă asta? Poate că sunt un retrograd și nu pricep nimic. Lamurește-mă, te rog, dragul meu! Luminează-mi mintea cu teoriile cele noi!
— N-ai putut să auzi nimic, minți!
— Nu despre asta, nu despre asta vorbesc (cu toate că eu într-ade-var am auzit ceva), nu, eu mă refer la faptul că dumneata te indignezi întruna! Schiller din sufletul dumitale se revoltă. Și acum poftim - e împotriva celor care ascultă pe la uși! Dacă-i așa, atunci du-te și spune acolo unde se cuvine că uite ce s-a întîmplat cu dumneata, cum ți-a cam dat greș teoria. Iar daca crezi că pe la uși nu-i voie șă asculți, dar pe bătrîne e voie să le lovești în cap cu ce se nimerește, după bunul dumitale plac, atunci fugi cât mai iute în America! Fugi, tinere! Poate ca mai este timp. Sincer îți spun. N-ai bani? îți dau eu de drum.
— Nici nu mă gîndesc, îl întrerupse Raskolnikov cu dezgust.
— înțeleg (de altfel, nu te obosi, daca nu vrei, poți să nu răspunzi). înțeleg ce fel de probleme îți pui: morale, nu-i așa? Problema omului și a cetățeanului? La dracu', ce nevoie ai de ele acum? He-he! Fiindcă tocmai ești cetățean și om? Dacă-i așa, atunci trebuia să ți le pui mai înainte și să nu te apuci de o treabă care te depășește; acum n-are rost sau, dacă e așa, împușcă-te! Sau nu te atrage?
— Mi se pare ca dumneata vrei să mă enervezi anume ca să-ți întorc spatele și să plec...
— Om ciudat ce ești, uite ca am ajuns, poftim sus pe scara. Uite, acolo, este intrarea Sofiei Semionovna și vezi și dumneata că nu-i nimeni acasă! Nu mă crezi? întreabă-l pe Kapernaumov - ea le lasă cheia când pleacă. Uite-o și pe madam Kapernaumov. Cum? (E cam surda.) A plecat? Unde? Ai auzit? Nu, n-are să vină pînă seara tîrziu. Și acum, hai la mine. Doar ai vrut să vii la mine? Poftim, suntem în locuința mea. Madame Reslih nu este acasă. Femeia asta se agită mereu, dar este de treaba, te încredințez... Þi-ar putea fi de folos daca ai fi ceva mai rezonabil. Și acum uite: iău din biroul meu un bilet de cinci la sută (privește câte am!), ăstă are să se duca astăzi la zaraf. Ai văzut? Acum nu mai am pentru ce să-mi pierd vremea aici. încui biroul, încui locuința și iată-ne pe scară. Dacă vrei, hai să luam o birja! Eu mă duc la Ostroave. Nu te atrage o mică plimbare? Iau trăsura pînă la Elaghin. Cum? Refuzi? Nu mai poți? De ce să nu mergem? Are să ploua, dar nu-i nimic, tragem coviltirul...
Svidrigailov se și urcase în trăsură. Raskolnikov socoti ca, cel puțin pentru moment, bănuielile lui nu erau întemeiate. Făra sa răspunda un cuvînt, îi întoarse spatele și-o luă înapoi spre Sennaia. Dacă ar fi întors măcar o data capul, ar fi văzut că Svidrigailov, după ce făcu o suta de pași cu trăsura, plati birjarului și coborî pe trotuar. Dar el nu se întoarse, nu văzu nimic și coti după colț. Un adînc dezgust îl îndemna sa se depărteze cât mai mult de Svidrigailov. „Cum de am putut măcar o clipa să aștept ceva de la acest ticălos grosolan, de la acest om stricat, libidinos și mîrșav?", exclama el fără voie. Ce-i drept, această condamnare o rostise cam pripit și ușuratic. Era ceva în Svidrigailov, în tot felul lui de a fi, original și oarecum misterios. în privința Duniei, Raskolnikov rămase adînc convins că Svidrigailov nu renunțase la ea. Dar era prea greu, prea de neîndurat să se gîndească la acest lucru!
Ca întotdeauna când rămînea singur, după douăzeci de pași, se cufunda într-o adîncă visare. Se urcă pe pod, se opri lingă parapet și-și aținti ochii asupra apei. în aceeași clipă, puțin măi încolo se afla Avdotia Romănovnă.
Urcându-se pe pod, trecuse pe dinaintea ei fără s-o vada. Iar Dunecika încă nu-l văzuse niciodată astfel pe strada și-l privea mirata, aproape speriata. Se opri, neștiind ce să facă: să-l strige sau nu? Deodată, îl zări pe Svidrigailov, care se apropia grăbit, venind dinspre Sennaiă.
Dar Svidrigailov părea că se apropie cu grijă, făcând pe misteriosul. Nu urcă pe pod — se opri mai la o parte, pe trotuar, căutînd să facă în asa fel ca Raskolnikov să nu-l vada. O zărise pe Duniă și începu să-i facă semne. I se păru că o roagă să nu-și strige fratele, să-l lase în pace, și că o cheamă la el.
Așa și făcu. Se depărtă încet de Raskolnikov și îl ajunse pe Svidrigailov.
— Să mergem mai iute, șopti ăcestă. N-aș vrea ca Rodion Romanici să afle despre întîlnirea noastră. Vă previn că am stat împreună într-un tractir din apropiere, unde m-a găsit singur, și abia am putut să scap de el^Nu știu de unde știe despre scrisoarea mea către dumneavoastră și bănuiește ceva. Bineînțeles, nu dumneavoastră i-ați spus. Dar dacă nu i-ați spus dumneavoastră, atunci cine?
— Am cotit după colț, îl întrerupse Dunia. Acum fratele meu nu ne mai poate vedea. Vă spun hotărît că mai departe n-am să merg. Spuneți aici tot ce aveți de spus; toate acestea pot fi spuse și în strada.
— În primul rând ceea ce am eu de spus nu poate fi spus în strada; în al doilea rând, trebuie s-o ascultați pe Sofia Semionovna; în al treilea rând, am să vă arăt unele documente... Și, în sfîrșit, daca nu acceptați să intrați la mine, refuz să vă dau orice explicație și plec. Totodată, vă rog să nu uitați că un secret foarte interesant al iubitului dumneavoastră frate se afla cu desăvîrșire în mîinile mele.
Dunia se opri șovăitoare, uitîndu-se pătrunzător la Svidrigailov.
— De ce vă temeți? spuse acesta liniștit. Orașul nu-i sat. Și pînă și la țără mi-ăți făcut mai mult rău mie decât dumneavoastră, asa că aici...
— Ați prevenit-o pe Sofia Semionovna?
— Nu, nu i-am spus nici un cuvînt și nici nu sunt cu totul sigur că este acasă. De altfel, cred că este acasă. Azi și-a înmormîntat ruda; nu-i o zi să se duca în vizita. Pînă una-alta, n-aș vrea să vorbesc nimănui despre toate acestea și chiar mă căiesc într-o oarecare măsura că v-am dezvăluit dumneavoastră ce știu. Orice imprudență, în astfel de cazuri, este echivalenta cu un denunț. Locuiesc aici, în casa de care ne apropiem. Uitați-vă: acesta este portarul casei noastre - mă cunoaște foarte bine; poftim, mă salută... vede că vin cu o doamnă și, desigur a și avut timpul să vă privească fața, iăr acest lucru ar putea să vă liniștească, dacă vă temeți atât de mult de mine și mă suspectați. Iertați-mă că vă spun toate acestea atât de brutal. Stau cu chirie aici. De Sofia Semionovna mă desparte un singur perete; dînsa de asemenea a subînchiriat la niște locatari. Tot etajul acesta este plin de chiriași. Și atunci, de ce vă temeți ca un copil? Ce este atât de spăimîntător în mine?
Obrazul lui Svidrigailov se strîmbă într-un zîmbet îngăduitor; dar, de fapt, nu avea deloc chef să zîmbeăscă. Inimă îi bătea cu putere și răsuflarea i se tăiă. Vorbea anume foarte tare ca să-și ascunda emoția; dar Dunia nu observă nimic deosebit; prea o enervase observația că se teme ca un copil, ca să mai bage de seamă altceva.
— Cu toate că știu că sunteți un om... fără onoare, nu mă tem defel. Arătați-mi drumul, zise ea, în aparență foarte liniștită, dar fața îi era palida.
Svidrigailov se opri în fața locuinței Soniei.
— Dați-mi voie sa întreb dacă este acăsă. Nu este. Păcat! Dar știu că trebuie să se întoarcă foarte repede. Dacă a ieșit, atunci nu s-ă putut duce decât la o doamna, în privința orfanilor la care ține. Le-a murit mama. M-am ocupat și eu de chestiunea asta și i-am dat o mînă de ajutor. Daca Sofia Semionovna nu se înapoiază în zece minute, am s-o trimit la dumneavoastră chiar astăzi, dacă vreți; iată și locuința mea. Aici sunt cele două odai pe care le ocup. Dincolo, după ușă, sade gazda mea, doamna Reslih. Acum uitați-vă aici, am să vă arăț documentele cele mai importante: ușa din dormitorul meu duce la aceste două odai absolut goale, care sunt de închiriat. Priviți... va rog să va uitați cu cea mai mare atenție.
Svidrigailov ocupa două odai mobilate, destul de încăpătoare. Dunecika se uita, neîncrezătoare, în jurul ei, dar nu văzu nimic deosebit nici în mobilierul camerelor, nici în împărțirea lor, cu toate că ar fi putut sa observe, de pilda, că locuința lui Svidrigailov era situată între două apartamente oarecum nelocuite. Intrarea la el nu era de-a dreptul din galerie, ci prin doua camere ale gazdei, aproape goale. După ce descuie ușa din dormitor, încuiată cu cheia, Svidrigailov îi arătă încă o cameră goala care era de închiriat. Dunecika se opri în prag, neînțelegînd de ce este poftită să o cerceteze, dar Svidrigailov se grăbi s-o lamurească.
— Uitați-va, aici în aceasta a doua camera mai mare. Observați ușa aceasta încuiata cu cheia. Lîngă ea se afla un scaun, unul singur în cele doua odai goale: l-am adus din apartamentul meu, ca să-mi fie măi la îndemînă sa ascult. Dincolo, în dosul ușii, se afla masa Sofiei Semionovna; acolo a stat dînsa de vorbă cu Rodion Romănîci. Iar eu am stat dincoace și am ascultat; două seri de-a rândul am stat pe scaun și am ascultat de fiecare data câte două ceasuri și, firește, am putut sa aflu câte ceva, nu-i așa?
— Ați tras cu urechea la ușă?
— Da, am ascultat la ușă; acum să mergem la mine; aici nu avem pe ce să ședem.
O conduse pe Avdotia Romanovna înapoi în prima odaie care-i servea drept salon, și o pofti să ia loc pe scaun. El se așeză la capătul celalalt al mesei, la o distanță de cel puțin un sțînjen, dar pesemne ca în ochii lui ardea din nou acea flacăra care o mai speriase odată pe Dunecika. Ea tresari fără să vrea și, deși voia sa se arate foarte stăpână pe sine, se uita încă o data, bănuitoare, de jur împrejur. în cele din urmă, își dadu seama de izolarea apartamentului. Vru să întrebe dacă cel puțin gazda era acasă, dar nu întreba... din mîndrie. Și apoi, o suferința infinit mai mare decât teama pentru ea însăși îi umplea sufletul și îi chinuia inima.
— Iată scrisoarea dumneavoastră, începu dînsa, punînd-o pe masa. Este cu putință ce scrieți aici? Faceți aluzie la o crima pe care pretindeți că ar fi săvîrșit-o fratele meu. Aluzia este prea limpede ca să mai dați înapoi. Să știți însă ca am mai auzit despre acesta poveste absurda și ca nu cred nimic, nici un cuvînt. Este o bănuiala mîrșavă și ridicola; cunosc și cauzele care au creat-o. Dumneavoastră mi-ați promis dovezi: vorbiți! Dar să știți dinainte că nu vă cred! Nu cred nimic!...
Dunecika spuse toate acestea foarte repede și o clipa tot sîngele îi navali în obraji.
— Dacă n-ați crede nimic, ați fi riscat oare sa veniți singura la mine? Pentru ce ați venit? Din simpla curiozitate?
— Nu mă chinuiți, vorbiți odată!
— N-am ce spune, sunteți o fată curajoasă! Credeam, în adevăr, că o să-l rugați pe domnul Razumihin să vă însoțească pînă aici. Dar nu l-am zărit nici cu dumneavoastră, nici prin preajma noastră, m-am uitat bine, asta dovedește curaj și înseamnă că ați vrut să-l menajați pe Rodion Romanici. De altfel tot ce faceți este divin... Cât despre fratele dumneavoastră, ce v-aș putea spune? L-ați văzut adineauri. Cum v-a părut?
— Doar nu vă întemeiați numai pe asta?
— Nu, nu numai pe asta, ci pe propriile lui vorbe. A venit de doua ori la rând seara, aici, la Sofia Semionovna. V-am arătat unde au șezut ei. A mărturisit totul fetei. Este un ucigaș. A ucis o bătrînă, văduva unui funcționar, cămătăreasă, la care el însuși amaneta unele obiecte: a ucis-o și pe sora ei, o precupeața cu numele Lizaveta, care a intrat întîmplator în casă în clipa aceea. Le-a ucis pe amîndouă cu toporul pe care-l adusese cu el. Le-a ucis ca să le jefuiască, și le-a jefuit; a luat banii și unele obiecte de valoare... Toate acestea le-a spus cuvînt cu cuvînt Sofiei Semionovna. Numai ea îi cunoaște secretul, dar n-are nici un amestec în acest asasinat; dimpotrivă, în timpul mărturisirii lui s-a îngrozit ca și dumneavoastră acum. Dar fiți pe pace, ea n-are să-l trădeze.
— E cu neputință! șoptiră slab buzele palide, ca împietrite, ale Duniei, care se înăbușea. E cu neputința, n-avea nici un motiv, nici cel mai mic motiv... Este o minciuna! O minciună.
— A jefuit, acesta este motivul. A luat bani și obiecte. Ce-i drept, după cum a mărturisit singur, nu s-a folosit nici de bani, nici de obiectele acelea, și le-a ascuns sub o piatra unde zac și acum. Dar asta numai fiindcă n-a cutezat sa se folosească de ele.
— Dar este verosimil ca el sa fure, să jefuiască? E cu putința ca el sa se fi gîndit la una ca asta? strigă Dunecika, sărind de pe scaun. Doar l-ați cunoscut, l-ați văzut. Poate el fi un hoț?
Părea ca-l implora pe Svidrigailov: uitase cu totul frica ei.
— Aceasta categorie, Avdotia Romanovna, cuprinde mii și milioane de varietăți. în genere, un hoț fura și știe că este un ticălos; eu însă am auzit despre un om foarte de treaba care a jefuit poșta; cine știe, poate că fratele dumneavoastră a crezut cu adevărat ca face un lucru mare. Bineînțeles, eu însumi n-aș fi crezut, după cum nu credeți nici dumneavoastră toată istoria asta, daca mi s-ar fi povestit. Dar am auzit-o chiar din gura lui. El i-a explicat Sofiei Semionovna toate motivele, iar ei nu-i venea sa-și creada urechilor, dar pînă la urma s-a convins, fiindcă i le spunea chiar el.
— Și care sunt... aceste motive?
— Este o poveste lunga, Avdotia Romanovna. Cum sa vă spun, este vorba de o anumita teorie, aceeași teorie după care eu, bunăoară, socot că fărădelegile izolate sunt admisibile daca țelul este bun. Un singur rău și o sută de fapte bune! Apoi, firește, este dureros pentru un tânăr plin de merite și cu un orgoliu nemaipomenit sa știe ca daca ar avea numai trei mii de ruble, cariera lui, tot viitorul, tot scopul vieții lui s-ar schimba; și el nu are aceste trei mii de ruble. Adaugați pe deasupra enervarea provocată de foame, de locuința strimtă, de zdrențele pe care le poarta, de înțelegerea clara a „superbei" sale situații sociale și, totodată a poziției surorii și mamei lui. Dar cel mai mare rol l-au jucat desigur orgoliul, mîndria si vanitatea; Dumnezeu știe, poate că avînd numai însușiri bune... Să nu credeți cumva că-l învinuiesc, eu nu-l învinuiesc defel, și nici nu e treaba mea. A fost la mijloc și o teorie a lui proprie - o teorie după care oamenii se împart, vedeți dumneavoastră, în material uman, adică oameni de rând, și în oameni deosebiți, adică oameni cărora le este permis orice, care prin esența lor superioara nu se supun legilor, ci, dimpotrivă, ei făuresc aceste legi pentru ceilalți, adică pentru materialul uman, pentru pleava. O teorie oarecare: une theorie comme une autre. îl pasiona grozav personalitatea lui Napoleon, adică, propriu-zis, îl pasiona faptul că mulți oameni geniali nu țin seama de răul izolat, ci trec peste el fără să stea pe gînduri. Mi se pare că și-a închipuit că este un om genial -adică a fost sigur de acest lucru un timp. A suferit grozav și mai suferă și acum la gîndul că a știut să făurească o teorie, dar n-a fost în stare să treacă limita fără să stea pe gînduri și că, deci, nu este un om genial. Și asta, desigur, este grozav de umilitor pentru un tânăr ambițios, mai ales în secolul nostru...
— Dar remușcările, conștiința? îi refuzați așadar orice simț moral? Poate el fi așa?
— Eh, Avdotia Romanovna, acum toate s-au încurcat, adică, de fapt, niciodată n-a fost prea multa ordine pe lume. Rușii noștri sunt, în general, oameni cu sufletul larg, larg ca și țara lor, și extrem de înclinați spre tot ce e fantastic și dezordonat; dar e mare bucluc să ai sufletul larg, când nu ești totodată și genial. Vă aduceți aminte cât am discutat pe aceasta tema între patru ochi, după masa de seară, pe terasa din gradină?... Dumneavoastră mă dojeneați tocmai pentru aceasta largheță de suflet. Cine știe, poate că în vreme ce noi discutam acolo, el zăcea aici și-și desăvîrșea teoria. La noi, în societatea cultă, nu exista tradiții sacre din cale-afară, Avdotia Romanovna; doar poate câte unul și le formează din cărti... sau deduce câte ceva din letopisețe. Dar asta o fac mai ales oamenii de știința, care, între noi fie vorba, sunt niște nătăfleți, așa că unui om de lume nici nu-i sade bine sa se ia după ei. De altfel, îmi cunoașteți părerile; nu învinuiesc absolut pe nimeni. Eu sunt un trîntor și rămîn ca atare. Și despre asta am vorbit de nenumărate ori. Am avut chiar și fericirea să vă trezesc interesul cu părerile mele... Sunteți foarte palida, Avdotia Romanovna!
— Cunosc această teorie. Am citit articolul lui publicat într-o revista, vorbește despre oamenii cărora le este totul permis... Mi l-a adus Razumihin...
— Domnul Razumihin? Articolul fratelui dumneavoastră? Publicat într-o revista? Există un asemenea articol? N-am știut. Trebuie sa fie interesant. Dar unde plecați, Avdotia Romanovna?
— Vreau s-o vad pe Sofia Semionovna, rosti Dunecika cu glasul stins. Cum sa ajung la dînsa? Poate că s-a întors; vreau neapărat s-o vad chiar acum. Să-mi...
Avdotia Romanovna nu isprăvi; răsuflarea i se tăie.
— Sofia Semionovna n-are să se înapoieze pînă la noapte. Așa cred eu. Trebuia să vina foarte repede, iar dacă nu, atunci foarte tîrziu...
— A, va să zică minți! Vad... ai mințit!... ai mințit! Nu te cred! Nu te cred! strigă Dunecika într-un acces de furie, pierzîndu-și stăpînireă de sine.
Aproape leșinată, se prăbuși pe scaunul pe care Svidrigailov se grăbi să-l împingă spre eă.
— Avdotia Romanovna, ce-i cu dumneavoastră, veniți-vă în fire! Poftim apa. Luați o înghițitură... O stropi cu ăpă. Dunecika tresări și-și reveni. Efectul a fost prea puternic! murmură că pentru el Svidrigailov, încruntîndu-se. Avdotia Romanovna, liniștiți-vă! Să știți că el are prieteni. O să-l salvăm, o să-l scoatem din încurcătură. Vreți să-l duc în străinătate? Am bani; în trei zile îi fac rost de bilet. Cât despre faptul că a ucis, fratele dumitale are sa facă o mulțime de fapte bune, care ău să șteargă tot. Nu va faceți griji. Poățe încă să ajungă un om mare. Ce-i cu dumneavoastră? Cum vă simțiți?
— Om hain. îți bați joc de mine. Lasă-mă...
— Unde? Unde plecați?
— Vreau să mă duc la el. Unde este? Știi unde este? De ce ușa asta este încuiata? Am intrat prin ea și acum este încuiata cu cheia. Când ai avut timp s-o încui?
— Nu trebuie să se auda în toată casa ce vorbim noi aici. Nu-mi bat joc defel; m-am saturat numai să folosesc acest limbaj. Unde să va duceți așa cum sunteți acum? Vreți să-l împingeți la pierzanie? O să-l faceți să se înfurie și are sa se predea. Trebuie sa știți ca este urmărit, că i s-a dat de urma. N-o sa faceți altceva decât să-l trădați. Stați puțin: l-am văzut și am stat de vorbă cu el chiar adineauri: mai poate fi salvat... Stați, așezați-vă, să ne gîndim împreună. V-am chemat tocmai ca să vedem împreuna ce-i de făcut. Dar așezați-vă odată!
— Cum ai putea să-l salvezi? Oare măi poate fi salvat? Dunia se așeza. Svidrigailov își apropie scaunul.
— Toate acestea depind de dumneavoastră, numai de dumneavoastră, începu el în șoaptă; ochii îi scânteiău și de emoție se încurca și rostea cu greu unele cuvinte. Dunia se depărta, îngrozita. El tremură de asemenea. Dumneavoastră... un singur cuvînt și e salvat! Eu... am să-l salvez. Am bani, am prieteni. Am să-l trimit imediat în străinătate, am să-i scot un pașaport, două pașapoarte. Unul pentru el, unul pentru mine. Am prieteni; cunosc mulți oameni influenți... Vreți? Am să scot un pașaport și pentru dumneavoastră... și pentru mama dumneavoastră... ce nevoie aveți de Razumihin? Și eu vă iubesc... Vă iubesc ca un nebun... Lasați-mă să vă săruț tivul rochiei, lasați-mă, vă rog! Nu pot să-i ăud foșnetul! Porunciți-mi: fă asta — și am să fac! Am să fac tot ce vreți. Am să fac imposibilul. Credința dumneavoastră are să fie credința mea. Am să fac tot, tot ce vreți! Nu vă uitați ășa la mine, nu va uitați! Mă ucideți... începuse să delireze. Părea amețit, de parca ar fi băut. Dunia sari la ușă și începu s-o zgîlțîie.
— Deschide! Deschide! striga ea, sperând ca o va auzi cineva din casă. Deschideți odată! Ah! Nu e nimeni aici?
Svidrigailov se scula, se dezmetici. Un zîmbet răutăcios și batjocoritor i se ivi pe buzele tremurânde.
— Nu este nimeni acasă, rosti el încet, cu pauze. Gazda a plecat și nu are nici un rost să țipați, să va enervați degeaba.
— Unde este cheia? Deschide numaidecât, om josnic ce ești!
— Am pierdut cheia și nu o pot găsi.
— Așa? Dar asta-i siluire! striga Dunia, alba ca o moarta, și se repezi într-un colț, unde se baricada cu o măsuță ce i se nimerise la-ndemînă.
Nu mai țipa; îl sfredelea cu privirea pe călaul ei și-i urmărea cu luăre-ăininte fiecare mișcare. Svidrigailov sta în fața ei, la celalalt capăt al odaii, fără să se clintească. își recăpătase stăpînireă de sine, cel puțin în aparența, dar fața îi rămăsese palida, și zîmbea batjocoritor ca și mai înainte.
— Ați rostit cuvîntul „siluire", Avdotia Romanovna. Daca este vorba de „siluire", va puteți închipui ca mi-am luat toate masurile. Sofia Semionovna nu este acasă, până la Kapernaumov este foarte departe: cinci camere încuiate. în sfîrșit, sunt de doua ori mai puternic decât dumneavoastră și, în afara de aceasta, nu am de ce mă teme fiindcă nu vă puteți plînge; doar n-o sa vreți sa va țrădați fratele! Și apoi, nici nu v-ar crede nimeni: în ce scop o fata ar putea sa vina singura acasă la un bărbat care trăiește singur? Așa ca, chiar daca l-ați jertfi pe fratele dumneavoastră, tot n-ați dovedi nimic. Siluirea este foarte greu de dovedit, Avdotia Romanovna.
— Ticălosule! șopti Dunia, indignata.
- Fie, dar țineți seama, vă rog, că până acum n-am făcut decîț să judec din punctul de vedere al ipotezei dumneavoastră. După părerea mea personala, aveți toata dreptatea: siluirea este o mîrșăvie. Am spus toț ce am spus numai ca să vă liniștesc conștiința dumneavoastră, în caz că... consimțiți de bunăvoie sa va salvați fratele, așa cum v-am propus... S-ar putea spune că v-ați supus împrejurărilor, să zicem forței, daca nu putem evita acest cuvînt. Gîndiți-vă bine; soartă fratelui și a mamei sunt în mîinile dumneavoastră. Iar eu am să fiu robul dumneavoastră... toată viața... am să aștept aici...
Svidrigailov se așeză pe divan la vreo opt pași de Dunia. Pentru ea nu exista nici o îndoiala că hotărîrea lui era nestrămutată. Și apoi, îl cunoștea bine...
Deodată, ea scoase din buzunar un revolver, ridică cocoșul și lasă mână înarmata pe măsuța. Svidrigailov sari în sus.
— Aha! Așa va șa zică! striga el uluit, zîmbind cu răutate. Ei, asta schimba cu totul lucrurile! îmi ușurați nespus situația, Avdotia Romanovna! De unde ați luat revolverul? Nu cumva vi l-a dat domnul Razumihin? Ba! E revolverul meu! Un vechi prieten! Cât l-am căutat... Prin urmare, lecțiile de tir, pe care am avut cinstea să vi le dau la țară, n-au fost pierdute degeaba!
— Nu este revolverul tău, ci ăl Marfei Petrovna, pe care tu ai ucis-o, bestie! Tu n-ai avut nimic al tău în casa aceea. L-am luat când am început să bănuiesc de ce ești în stare. îndrăznește să faci un pas și-ți jur că am să țe ucid!
Dunia, în culmea furiei, ținea revolverul gata sa tragă.
— Și fratele? întreb din pura curiozitate, zise Svidrigailov, fără să se clintească de la locul lui.
— Denunța-l, daca vrei! Nu înainta, ca trag! Þi-ai otrăvit soția, o știu, tu însuți ești un ucigaș!...
— Sînțeți absolut sigura ca eu am otrăvit-o pe Marfa Petrovna?
— Da! Tu însuți mi-ai dat a înțelege mai de mult; mi-ai vorbit despre otrava... știu ca ți-ai procurat... aveai totul pregătit. Numai tu ai făcut-o... ticălosule!
— Chiar dacă ar fi adevărat, aș fi făcuț-o numai pentru tine, ar fi fost numai din pricina ta.
— Minți! Te-am urît totdeauna, totdeauna!
— Eh! Avdotia Romanovna! Ați uitat pesemne cum, în zelul dumneavoastră moralizator, vă aplecați spre mine cu priviri galeșe... Vă citeam în ochi, vă amintiți, într-o seara cu luna plină?... Cânta privighetoarea...
— Minți! (Mîniă fulgeră în ochii Duniei.) Minți, clevetitorule!
— Mint? Fie, mint. Am mințit. Nu trebuie niciodată să pomenești femeilor despre lucruri de acest fel. (Zîmbi.) Știu că ai să tragi, fiara mică și frumoasă! Hăi, trage!
Dunia ridică revolverul; alba ca o moartă, cu buza de jos tremurânda, cu ochii mări negri care ardeau ca focul, îl privea hotărîtă, călculînd distanța și așteptînd prima mișcare. Niciodată încă Svidrigailov n-o văzușe atât de frumoasa. Flacăra ce-i strălucea în ochi, în clipa când ridica revolverul, îl arse parca și inima i șe strînșe de durere. Făcu un paș înainte și glonțul porni; îi luneca prin păr și se izbi de peretele din spatele lui. Svidrigailov se opri și rîse încet:
— A înțepat viespea! Þintește drept în cap... Ce-i asta? Sînge? Scoase batista ca să șteargă șîngele care se prelingea în șuviță subțire pe țîmpla lui dreăpță; glonțul, pesemne, îi atinsese ușor pielea craniului. Dunia lasă revolverul jos, și-l privea, nu îngrozita, ci năucă. Părea că nu înțelege ce a făcut și ce se petrece!
— Nu-i nimic, ați greșit ținta! Trageți din nou, aștept, rosti încet Svidrigailov, tot zîmbind, dar veselia lui avea ceva sinistru. Daca întîrziați, am să va apuc înainte de a fi avut timp să ridicați cocoșul!
Dunecika tresari, trase cocosul și ridică din nou revolverul.
— Lasați-mă! se ruga ea, deznădajduita. Va jur ca am sa trag din nou... Am... sa va ucid...
— Da... la trei pași nu se poate da greș, dar daca nu mă ucideți... atunci...
Ochii lui Svidrigailov scânteiara si el făcu încă doi pași înainte. Dunecika trase: glonțul nu porni!
— Ați încărcat neglijent. Nu-i nimic! Măi aveți o capsula, îndreptați-o, am să aștept.
Stătea la doi pași de ea și aștepta, învaluind-o într-o privire plina de hotărîre sălbatică, pătimașă, aprinsa și apăsătoare. Duniă înțelese că mai bine ar muri decât s-o lase să plece... Și... desigur, eă are să-l omoare acum, la doi pași...
Deodată azvîrli revolverul.
— L-ai aruncat! rosti Svidrigailov, mirat și răsufla adînc. Părea că inima lui scăpase dintr-o strînsoare grozava, și poate că nu era numai groaza de moarte, pe care nici nu știa dacă o simțise în acel moment, ci un alt sentiment, mai dureros si mai întunecat, pe care nu era în stare să-l definească.
Se apropie de Dunia și o luă ușor de mijloc. Eă nu se împotrivi, dar, tremurând ca o frunza în bătaia vintului, îl privi implorându-l. El voi să spună ceva, dar buzele i se strîmbău fără să poată rosti un cuvînt.
— Lasă-mă! imploră Dunia.
Svidrigailov tresari: îl tutuise cu alt glas decât mai înainte.
— Vă să zică nu mă iubești? întrebă el încet. Duniă clatina din cap.
— Și... n-ai putea?... Niciodată?... șopti el, disperat.
— Niciodată! răspunse tot în soăptă Dunia.
Se scurse o clipă; o luptă tăcuta și cumplită se dadea în sufletul lui. Se uita la ea cu o privire ce nu poate fi redata în cuvinte. Apoi, deodată, își lua brațul de pe talia ei, se întoarse, se apropie iute de fereastra și rămase acolo.
Se mai scurse o clipa.
— Poftim cheia. (O scoase din buzunarul sting al pardesiului și o puse pe masa, la spatele lui, fără sa se uite, făra sa se întoarcă spre Dunia.) Luați-o si plecați cât mai iute!...
Privea stăruitor pe fereastra. Dunia se apropie si lua cheia.
— Mai repede! Mai repede! repeta Svidrigailov, fara să se miște și fără să se înloarcă.
Dar acest ,,mai repede" suna ca o amenințare.
Dunia înțelese, apuca cheia, se repezi la ușa, o descuie si dadu buzna afară. Peste un minut alerga ca o nebuna, fără șă-și dea seama ce e cu eă, de-a lungul canalului, in direcția podului K.
Svidrigailov rămase la fereastra vreo trei minute; în sfîrșit, se întoarse, se uita în jurul lui și-și trecu încet mînă peste frunte. Un zîmbet ciudat îi strîmba fața, un zîmbet jalnic, trist, slab, zîmbetul deznădejdii. Sîngele care se închegase îi murdari mână; se uita cu mînie la acest sînge, apoi muie prosopul în apă și-și spala tîmpla. Privirea lui șe opri deodată pe revolverul azvîrlit de Dunia, căzut lîngă ușă. II ridica și-l cercetă. Eră un revolver mic de buzunar, de tip vechi, cu trei gloanțe, mai avea două încărcături și o Capsula. Se mai putea trage o data. După o clipă de gîndire, Svidrigailov vîrî revolverul în buzunar, își luă pălaria și ieși.



Capitolul VI


Toata seara, până la ora zece, și-o petrecu prin diverse cloace și prin tractire, trecând dintr-unul într-altul. Cine știe de unde rasări și Katia, care cânta acum un cântec trivial despre unul „ticălos si tiran - care pe Katia o săruta".
Svidrigailov îi dadu de băut și ei, și flașnetarului, și cânta-reților, și chelnerilor, și la doi conțopisti nenorociți. Cu aceștia se încurcase, de fapt, fiindcă amîndoi aveau nasul strîmb: unul îl avea strîmbat spre dreapta, celalalt spre stînga, ceea ce îi stîrnise mirarea. Cei doi îl atrasera pînă la urmă într-o grădină de vară, unde le plati și lor intrarea. Toată vegetația grădinii se compunea dintr-un brăduț subțirel, de trei ăni, și trei tufe. Tot acolo se afla o „haltă", de fapt un debit de băuturi spirtoase, dar unde puteai să comanzi și ceai; afară de ăsta, se mai găseau câteva măsuțe și scaune verzi. Un cor ca vai de lume și un neamț beat, din Miinchen, un fel de paiață cu nasul roșu, dar plouat din cale-afară, înveseleau publicul. Cei doi conțopiști se luară la ceartă și apoi chiar la bătaie cu alți conțopiști. Svidrigailov fu ales judecător. îi judeca de mai bine de un sfert de oră, dar tot grupul țipa așa de tare, ca era absolut imposibil să înțelegi ceva. Pricepu pînă la urmă ca unul dintre ei furase nu se știe ce și chiar izbutise să vînda acel obiect șterpelit unui ovrei pripășit în local, iar după ce îl vînduse, refuzase să împartă cîștigul cu tovarășul lui. Pînă la urmă s-ă constatat că obiectul furat era o lingurița care aparținea „haltei". Cei de la „halta" îi observară lipsă și cazul luă o întorsătură destul de serioasă. Svidrigailov plati lingurița, se scula și plecă. Era aproape zece seara. în tot acest răstimp el nu băuse nici o picătură de vin și nu comandase pentru el decât un pahar cu ceai, dar și asta o făcuse numai de ochii lumii. Seară era înăbușitoare și mohorîtă. Nori negri se grămădiseră pe tot cerul, și pe la zece izbucni furtuna; ploaia turna cu găleată. Apa nu cădea în picături, ci șiroia în șuvoaie ce biciuiau pămîntul. Fulgerele brăzdau cerul în fiece clipă și puteai să numeri pînă la cinci pînă se stingeau. Svidrigailov ajunse acăsă ud leoarcă, încuie ușa, deschise biroul, scoase banii și rupse două-trei hîrtii. Apoi vîrî banii în buzunar, vru să-și schimbe hainele, dar se uită pe fereastră, ascultă cum răpăie ploaia și renunța, își luă pălaria și ieși fără să încuie. Se duse de-a dreptul la Sonia. Fata era acasă.
Nu era singură: în jurul ei se adunaseră patru dintre copilașii lui Kapernaumov. Sofia Semionovna le dadea ceai. Ea îl întîmpină pe Svidrigailov tăcuta și respectuoasa, privi cu mirare hainele lui ude, dar nu spuse nici un cuvînt. Copiii fugiră din odaie, îngroziți la culme.
Svidrigailov se așeză la masă și o rugă pe Soniă să ia loc lîngă el. Timida, fata se pregăti să-l asculte.
— Sofia Semionovna, s-ar putea să plec în America, zise Svidrigailov. Și cum ne vedem poate pentru ultima oară am venit să dau unele dispoziții. Ai văzut-o astăzi pe doamna aceea? Știu ce ți-a spus, nu-i nevoie să-mi povestești (Sonia se foi pe scaun și roși). Lumea asta are o mentalitate speciala. în ceea ce privește pe surioarele și pe frățiorul mătăle, i-ăm căpătuit, și banii pe care i-am destinat lor au fost predați pentru fiecare în parte, contra chitanță, cui trebuie, pe mîini sigure. Iă aceste chitanțe, să le ăi la dumneata pentru orice întîmplare. Poftim! Așa, acum cu asta am isprăvit. Iată aici trei bilete de băncă de cinci la suta, în valoare de trei mii de ruble. Ia-le pentru dumneata, pentru dumneata personal, și să rămînă între noi, să nu știe nimeni, orice ăi auzi mai tîrziu. O să ăi nevoie de ei, Sofia Semionovna, fiindcă să trăiești cum ai trăit — nu e bine și apoi, acum nu ar mai avea nici un rost!
— Mi-ați făcut atât de mult bine și mie, și orfanilor, și răposatei, se grăbi Sonia, că dacă nu v-am mulțumit destul pînă acum să nu... credeți că...
— Lasă, lasă.
— Cât despre banii aceștia, Arkadi Ivanovici, vă mulțumesc foarte mult, dar eu nu măi am nevoie de ei de acum înainte. Dacă sunt singură, am să mă pot întreține oricând, să nu o luați ca o nerecunoștința; fiindcă sunteți atât de generos, atunci banii aceștia...
— Nu, nu, Sofia Semionovna, banii aceștia sunt pentru dumneata și te rog să nu măi vorbim despre ăsță, fiindcă sunt foarte grăbit. O să ai nevoie de ei. Rodion Romanovici nu are decât două căi de ales: sau un glonte în cap, sau drumul Vladimirului*. (Sonia îl privi îngrozita și începu să tremure.) Nu te speria, știu tot chiar din gura lui și nu-s palavragiu din fire; n-am să spun nimănui. Dumneata l-ai sfătuit foarte bine atunci să se duca să se predea singur. E mult mai bine pentru el. Dacă îi rămîne Vladimirul și o ia pe această cale, dumneata ai să-l urmezi, nu-i așa? Iar dacă-i așa, atunci vei avea nevoie de bani. O să ăi nevoie de ei chiar pentru dînsul. Pricepi?
Daca ți-i dau dumitale e ca și cum i-aș da lui. Și apoi, dumneata ai promis sa-i achiți tot Amaliei Ivanovna, am auzit. Ce-i asta, Sofia Semionovna, de când îți tot iei așa de necugetat fel de fel de obligații și de îndatoriri? Katerina Ivanovna i-a rămas datoare nemțoaicei și nu dumneata, așa că nu te privește. Așa nu se poate trăi pe lume. Și acum, dacă cineva are să te întrebe ceva de mine -fie mâine, fie poimâine - de mine sau despre mine (și au să te întrebe negreșit), să nu pomenești nici un cuvînt că am fost la dum-neătă și nici banii să nu-i arăți și nici să nu spui că ți i-am dat, sa nu spui nimănui. Și acum, la revedere! (Svidrigailov se ridică.) Salută-l din părteă mea pe Rodion Romanici. Iar pînă ună-ălta, ține banii la domnul Razumihin. îl cunoști pe domnul Razumihin? îl cunoști, desigur. Nu-i băiat rău. Du-i banii mâine... sau cu primul prilej. Iar pînă atunci, ascunde-i bine.
Sonia sări de pe scaun și-l privea, speriată. Tare ar fi vrut să-i spună ceva, să-l întrebe, dar în primele clipe nu îndrăzni și nici nu știa cum să înceapă.
— Dar cum... cum o să plecați pe ploaia asta?
— Ei, când un om se hotărește să plece în America, nu se sperie de ploaie, he-he! Rămîi cu bine, Sofia Semionovna. îți doresc să trăiești mult, o să măi aibă și alții nevoie de dumneata. Da... și să-i spui domnului Razumihin că-i trimit salutul meu. Chiar ășa să-i spui: „Arkădi Ivanovici Svidrigailov va saluta". Neapărat.
Svidrigailov ieși, lasînd-o pe Sonia înmărmurită, speriata, prada unei bănuieli nelamurite și apăsătoare. în această seara, pe la douăsprezece, Svidrigailov mai făcu o vizita
* Drumul deportării în Siberia.

excentrica și neașteptată. Ploaia nu încetase. Ud pînă la piele, el intră la unsprezece și douăzeci de minute în modestul apartament al părinților logodnicei sale din strada a treia din Vasilievski Ostrov, pe bulevardul Malîi. Bătu mult la ușă și la început stîrni mare nedumerire; dar Arkadi Ivanovici, când voia, putea fi un om cuceritor, așa încât prima bănuiala, de altfel, foarte îndreptățită, a celor doi părinți chibzuiți ai logodnicei lui - că Arkadi Ivanovici trebuie să se fi întrecut cu băutura - căzu de la sine. Părintele bolnav fu scos cu căruciorul în întîmpinarea musafirului de însăși inimoasa și chibzuita mamă care, după cum îi era obiceiul, trecu număidecât la unele întrebări ocolite. (Această femeie nu punea niciodată întrebări directe, ci întotdeauna începea cu zîmbete, își freca mîinile și abia după aceea, daca voia să afle neapărat și sigur, de pilda: când ar dori Arkadi Ivanovici să fixeze nunta, se informa, plina de o curiozitate arzătoare, despre Paris, despre viața de la curtea regelui Franței și numai apoi, treptat ajungea și la Vasilievski Ostrov.)
În alt moment, acest procedeu ar fi fost privit cu respect, dar de data aceasta Arkadi Ivanovici se arăta grozav de nerăbdator și-și exprima dorința expresă de a-și vedea logodnica, cu toate că i se spusese de la început că s-a culcat. Bineînțeles, logodnica apăru pe dată. Arkadi Ivanovici îi anunța de-a dreptul că o afacere foarte importanta îl silește să lipsească o bucata de vreme din Petersburg și că îi adusese cincisprezece mii de ruble în bani de argint și în diverse hîrtii de valoare, și o roagă să primească acești bani, deoarece de mult avusese de gînd să-i facă acest mic dar înainte de nunta. Legătura logică între acest dar, plecarea anunțată și nevoia de a veni în acest scop la miez de noapte, când ploua cu cofa, firește, nu reieșea din explicațiile lui, care totuși fură bine primite. Părinții nu arătară aproape nici o mirare fața de aceste ciudațenii și fură foarte sobri în exclamări și întrebări, în schimb, manifestară cea mai fierbinte recunoștință, la care chibzuita mamă adaugă și câteva lacrimi. Arkadi Ivanovici se scula, rîse, își sărută logodnica, o mîngîie pe obrăjori, repetă că se va înapoia curând și, observînd în ochișorii ei, în dosul curiozității copilarești, o întrebare mută, dar serioasă, o mai sărută o dată și se gîndi cu adevărată ciuda că darui va fi pus de-a dreptul sub lacăt și păstrat de cea mai chibzuită mama. Ieși, lasîndu-i pe toți într-o stare de surescitare nemaipomenită. Dar mărinimoasă mama limpezi număidecât, în șoapta grăbită, unele nedumeriri mai mari, spunînd că Arkadi Ivanovici este un om important, cu afaceri și cu legaturi considerabile, că este foarte bogat și face tot ce-i trece prin cap, îi vine o idee și pleăcă, îi vine altă idee și da niște bani, așa că nu au de ce se mira. Firește, era cam ciudat să-l vezi atât de ud, dar englezii, de pilda, sunt și mai excentrici, și apoi, toți acești oameni din societatea înalta nu țin seama de cele ce s-ar putea spune despre ei și nu se sinchisesc de nimeni. Se prea poate că umbla astfel îmbrăcat, ca să arate că nu-i păsa de nimeni. Și principalul este să nu sufle nici o vorbă nimănui despre toate acestea, fiindcă Dumnezeu știe ce poate să mai iăsă, iăr banii trebuie ascunși cât mai degrabă și încuiați; desigur, este foarte bine că Fedosia a stat tot timpul la bucătărie și, mai ales, nu trebuie șă șe spună nimic, nimic acelei pramatii de Reslih etc, etc. Șușotiră pînă la oră două după miezul nopții. De altfel, logodnica plecă să se culce cu mult înainte, mirată și puțin întristată.
Iar Svidrigailov, exact la miezul nopții, trecea podul spre Petersburgskaiă. Ploaia încetase, dar vîntul tot măi vuia încă. Tremură de frig și o clipă se uită cu o anume curiozitate la apa neagră din Malaiă Neva. Dar, foarte curând, îi păru că eră prea rece în apropierea apei; se întoarse și porni spre bulevardul N. Mergea de mult pe acest bulevard nesfîrșit, poate de o jumătate de ceas, alunecând uneori, din pricina întunericului, pe trotuarul de lemn, fără să înceteze de-ă căută ceva pe partea dreaptă ă străzii. Acolo, spre capătul bulevardului, observase, trecând nu demult, un hotel, care, după cât își amintea, purtă firma „Adrianopol", sau ceva de felul astă. Nu-și greșise socoteala: hotelul, șituăt într-un loc atât de părăsit, atrăgea atenția numaidecât, așă că nu se putea să nu-l găsești chiar pe întuneric. Era o cladire lungă, de lemn, înnegrită, în care, cu toată ora tîrzie, se mai zăreau lumini și se observa oarecare mișcare. Intră și ceru unui servitor zdrențăros, pe căre-l întîlni pe coridor, să-i deă o cameră. Zdrențărosul îl cântări din ochi, se dezmetici și-l conduse la o cămăruță îndepărtată, strimtă și înăbușitoare, din celalalt capăt al coridorului, într-un ungher de sub scară. Alta nu avea: toate erau ocupate. Zdrențărosul îl privi întrebător.
— Ceai este? întreba Svidrigailov.
— Este.
— Ce mai aveți?
— Friptură de vițel, votcă, gustări.
— Adă vițel și ceai.
— Altceva nu doriți? întreba, nedumerit, zdrențărosul.
— Nimic, nimic.
Zdrențărosul se îndepărtă, foarte dezamăgit.
„Frumos locșor trebuie să fie... se gîndi Svidrigailov. Cum se face că n-am știut de el? Iar eu trebuie sa am aerul unui om care se întoarce de la cafe-chantant și care a și avut o aventură pe drum. M-ar intersă să știu ce fel de oameni trag aici și rămîn peste noapte?"
Aprinse luminarea și-și inspecta odaia. Era o vizuină cu o singură fereastra, atât de mică și de scunda, încât un om de statura lui abia putea sta în picioare în ea; patul era neînchipuit de murdar; masa de brad, vopsită, și un scaun ocupau tot spațiul liber. Pereții păreau a fi din scânduri, cu tapetul jerpelit, atât de colbăit și de rupt, încât culoarea (galbena) mai putea fi deosebită, dar desenul — nu. O parte din tăvăn pornea oblic, ca la mansarda, dar aici era vorba de o scară. Svidrigailov puse luminarea pe masă, se așeză pe păt și rămase pe gînduri. O șoaptă ciudată, neîntreruptă, care creștea uneori pînă la țipăt, venind din colivia de alaturi, îi atrase, în sfîrșit, atenția. Șoaptă nu încetase o clipă de când intrase în odaie. Trase cu urechea. Cineva se certă său dojenea, aproape plîngînd, pe altcineva, dar nu se auzea decât un singur glas. Svidrigailov se scula, ăcoperi flacăra cu mână și în perete străluci numaidecât o crăpătură îngustă; el se apropie și privi. în odaia care era nițel mai mare decât a lui se aflau doi indivizi. Unul, fără surtuc, cu părul foarte creț, cu făță roșie, aprinsă, eră oratorul; cu picioarele larg desfăcute, că să-și mențină echilibrul, și lovindu-șe cu pumnul în piept îl dojenea patetic pe celalalt, spunîndu-i că este un cerșetor fără nici o situație, că l-ă smuls din mocirla, că poate să-l gonească când poftește, dar că toate acestea nu le vede decât Cel-de-Sus. Prietenul dojenit ședea pe scaun și avea aerul unui om care ăr vrea și nu poate să strănute. Din când în când, se uita cu o privire tulbure de berbec la orator, dar se vedea că nu avea nici ceă măi mică idee despre ce vorbește și probabil că nici măcar nu auzea nimic. Pe măsă ardea un muc de luminare, se afla o carafă de votcă aproape goala, păhăre, pîine, castraveți și vășăria ceaiului de mult băut. Svidrigailov privi atent toată scena, apoi se depărta nepăsător de crăpătură și se așeză din nou pe păt.
Zdrențărosul, care se întoarse cu ceai și cu friptură de vițel, nu se putu împiedica șă nu-l întrebe încă o dată dacă nu mai dorește ceva și, după ce primi răspunsul negativ, se depărta definitiv. Svidrigailov se repezi la ceai și bau tot paharul, ca să se încălzească, dar nu putu să înghită nici o îmbucătură de vițel, fiindcă își pierduse cu desăvîrșire pofta de mîncăre din pricină febrei ce începea să crească în el. își scoase pardesiul, se înveli cu plapuma și se culcă. îi eră ciuda: „Tot era mai bine să fiu sănătos acum", se gîndi el și zîmbi. Aerul din odaie era înăbușitor, luminarea pîlpîia slab, afară vuia vîntul, într-un colț se auzea un șoarece; de altminteri, toata odaia mirosea a șoareci și parca a piele. Sta lungit în pat, într-un fel de somnolență: gîndurile roiau nedeslușite. Ar fi vrut să se ăgațe de unul singur. „Sub fereastră trebuie sa fie o grădina, se gîndi el, vuiesc pomii; tare nu-mi place zgomotul copacilor noaptea, pe furtuna și pe întuneric — ce senzație neplacută!" își aminti că trecuse adineauri prin fața parcului Petrovski și avusese aceeași impresie apăsătoare. Apoi își aminti de pod, de Malaia Neva, și simți că i se face frig, ca și adineauri când stătuse în apropierea apei. „Niciodată în viața mea nu mi-a placut apa, nici măcar în peisaje, se gîndi el, și deodată un gînd ciudat îl făcu să zîmbeăscă: Cred că acum n-ăr trebui să-mi pese nici de estetică, nici de confort, și totuși, tocmai acum m-am făcut pretențios că un animal care-și alege neapărat locul... într-un asemenea prilej. Trebuia să ocolesc adineauri spre Petrovski! Dar, vezi Doamne, mi s-a părut că-i întuneric, frig, he-he! Mai-mai că-mi caut senzații placute!... De ce n-am stins luminarea? (Sufla în luminare.) Vecinii s-au culcat, se gîndi el, nemaivăzînd lumina în crăpătura de adineauri. Uite, Marfa Petrovna, acum ăr trebui să poftești, e întuneric, locul prielnic, și momentul excepțional. Și iaca, tocmai acum nu vii..."
Își aminti deodată cum adineauri, cu o oră înainte de a-și aduce la îndeplinire planul împotriva Dunecikăi, îl sfătuise pe Răskolnikov să încredințeze paza ei lui Razumihin. „Oi fi spus-o ca să mă ățîț singur, după cum a ghicit Răskolnikov. Ce poamă e și Rașkolnikov asta! Multe ă pătimit. Ar putea sa ajungă măre pramatie cu timpul, când o să-i mai iăSă gărgăunii din cap; astăzi însă prea vrea să trăiască! în privința asta, oamenii de teapa lui sunt tare ticăloși. Eh, lua-l-ar dracii, la urma urmelor, facă ce-o vrea, ce-mi pașă mie!"
Nu putea să adoarmă. Puțin câte puțin chipul Dunecikăi, așă cum o văzuse cu câteva ore mai înainte, răsări în fața lui și deodată simți că se cutremura. „Nu, trebuie să las toate acestea deoparte, se gîndi el, dezmeticindu-se, trebuie să mă gîndesc la altceva. Ciudat și ridicol; n-am urît niciodată pe nimeni din cale-afara, nici măcar n-am avut vreodată dorința să mă răzbun pe cineva, ceea ce este un semn rău, un semn foarte rău! Nu mi-ă placut să mă cert, nu mă înfierbîntam, și ăsta de asemenea e un semn rău! Câte nu i-am promis adineauri, ptiu, drace! Poate că totuși m-ăr fi acceptat pînă la urma..." Tăcu și scrîșni din dinți: chipul Dunecikăi răsări din nou, întocmai ășa cum o văzuse când eă, după ce trăsese întîia oără, se speriase grozav, lasase revolverul jos și, mai mult moarta decât vie, îl privea, așa că ar fi avut de două ori timpul șă pună mână pe ea și ea nici brațul nu și l-ar fi ridicat să șe apere, daca el singur nu i-ar fi adus aminte. își aminti că în clipa aceea i se făcuse mila de eă, i se strînsese inima... „Eh, la dracu'! Iarăși aceleași gînduri, acum trebuie să mă lepăd de ele, de toate..."
Începea să ațipească: tremurul nervos încetase. Deodată, trecu ceva pe brațul și pe piciorul lui, sub plapumă. Tresari: „Ei, drace, nu cumva e un șoarece? se gîndi. Am lasat mîncarea pe masă..." Tare nu avea chef șă se dezvelească, să se scoale, să-i fie iar frig, dar deodată trecu iarăși ceva neplacut peste picioarele lui; smulse plapumă și aprinse luminarea. Cuprins de un frison, se aplecă să vada patul: nu văzu nimic, scutură plapumă și un șoarece căzu pe cearceaf. Se repezi șă-l prinda; dar șoarecele nu voia să fugă din păt, alerga de colo-colo în zigzag, îi aluneca printre degete, trecea peste brațul lui și, în sfîrșit, se ascunse sub perna; el arunca perna jos și, în aceeași clipa, simți că ceva îi intră în sîn, se mișca pe trupul lui, pe spinare, sub cămașa. începu să tremure nervos și se trezi. în odaie eră întuneric, iăr el zăcea în pat, învelit cu plapuma ca și mai înainte; afara, la geam, vuia vîntul. „Ce porcărie!" gîndi el cu necaz.
Se scula și se așeză pe marginea patului, cu spatele la fereastră. „Mai bine să nu dorm deloc", hotărî el. De la fereastră venea o adiere rece și umeda; fără să se ridice, trase plapuma pe umeri și se înfășură în ea. Nu aprinse luminarea. Nu se gîndea la nimic și nici nu voia să se gîndeăscă, dar nălucirile răsăreau una după alta; îi treceau fulgerător prin minte fărîme de gînduri, făra legătură între ele. Eră pe jumătate treaz, pe jumătate adormit. Fie frigul, fie întunericul, fie umezeala sau vîntul care șuiera la geam și legăna copacii trezeau în mintea lui o nostalgie infinită, o închipuire fantastică; avea numai viziuni de flori. îi părea că vede în față ochilor o priveliște minunată, în zi de sărbătoare, luminoasă, calda, aproape arzătoare, de Sfîntă Treime. în mijlocul straturilor de flori se ridică un cottage elegant de țără, în stil englezesc; terasa era îmbrăcată în plante agățătoare și plină de trandafiri; scara largă, însorită, e așternută cu un covor bogat, și la fiecare treaptă, în amîndouă părțile scării, sunt vase chinezești cu flori rare. Observă mai ales buchetele de narcise albe și gingașe, care-și plecau capetele pe lujerele înalte și groase, de un verde-închis, cu mireasmă îmbătătoare, în vase cu apa, la ferestre. Ar fi vrut să nu se mai depărteze de ele, dar sui scara și pătrunse într-un salon mare și înalt și iarăși zări pretutindeni, la ferestre, în fața ușilor deschise care dadeau pe o terasă, pe terasă însăși, peste tot, numai flori. Dușumelele erau presărate cu iarbă proaspăt cosită, numai mireasmă; ferestrele erau larg deschise, un aer ușor, proaspăt și răcoros adia în odaie, păsărelele ciripeau în grădină; iar în mijlocul salonului, pe masa acoperită cu atlaz alb, se afla un sicriu. Sicriul acesta era îmbrăcat pe dinăuntru cu brocart și împodobit cu volanășe albe. Ghirlande de flori îl înconjurau din toate părțile. Acoperită toată cu flori, zăcea în el o fetiță în rochie albă de tul, cu brațele încrucișate pe piept, că sculptate în marmură. Dar părul ei blond-ăuriu eră despletit și ud; o cunună de trandafiri îi împodobea capul. Profilul sever și încremenit părea de asemenea cioplit în marmură, iar zîmbetul de pe buzele-i albe eră ătît de mustrător, plin de o durere nemărginită, care nu mai ăveă nimic copilaresc. Svidrigăilov cunoștea fetița; nici icoane, nici luminări aprinse nu erau în preajma sicriului, nu se auzeau nici rugăciuni. Fetiță aceasta era o sinucigașă — a murit înecată. Nu avea decât paisprezece ani, dar s-ă aruncat singură în brațele morții, fiindcă i-ă fost inima zdrobită de o jignire care a îngrozit și a zdruncinat mintea ei de copil, a acoperit de rușine nemeritată sufletul ei curat de înger batjocorit cu brutalitate și i-a smuls un ultim strigăt de deznădejde care s-a stins neauzit de nimeni, în vuietul vîntului, întuneric, frig, într-o noapte întunecoasă și umeda de dezgheț...
Svidrigăilov se trezi, se scula din pat și se apropie de fereastră. Găsi, bîjbîind, minerul și deschise geamul. Vîntul se năpusti turbat în odaița lui strimtă și-i învălui față și pieptul, acoperit numai de cămașă, cu un fel de promoroacă rece. Sub fereastră se afla parcă o grădină, un fel de grădină-restăurant de vară; probabil că aici, ziua, cântă lautari și se servește ceai la măsuțe. Dar acum, din copaci și de pe tufe zburau pînă în odaie picături reci, era întuneric ca într-o hruba și obiectele abia se puteau desluși ca niște pete negre. Svidrigăilov, aplecat pe fereastră, sprijinindu-se cu coatele de pervaz, scrută vreo cinci minute bezna. în plină noapte răsunară una după alta două lovituri de tun.
„Ahă, semnalul! Crește apa, se gîndi el; spre dimineață are să năvălească acolo unde străzile sunt mai joase, are să umple pivnițele și caturile de jos, ău să iasă afară guzganii și, în ploaie și vînt, oamenii uzi au să înceapă să-și care mizeria în caturile de sus... Dar cât să fie ceasul? Abia își pusese întrebarea că, în apropiere, țăcănind și parcă grăbindu-se din răsputeri, pendula bătu de trei ori. Ehe, peste o oră ăre să se lumineze de ziuă! Ce măi aștept? Trebuie să ies, să mă duc de-a dreptul în parcul Petrovski, să aleg o tufă măi măre, scăldată de ploaie, ună pe care ajunge s-o atingi cu umărul și milioane de stropi îți căd pe cap..." închise fereastra, aprinse luminarea, își puse haina, pardesiul, pălaria și ieși din odaie cu luminarea în mînă, ca să-l caute pe zdrențărosul adormit undeva într-un ungher, printre boarfe și mucuri de luminări, să-i platească odaiă și sa plece... „E momentul cel mai bun, nici nu s-ar putea alege unul mai bun!"
Umbla ce umbla pe coridorul îngust și lung, fără să întîlneăscă pe nimeni, și se pregătea tocmai să strige cu glas tare, când zări într-un colț întunecos, între un dulap vechi și ușă, un obiect ciudat, care părea viu. Se aplecă cu luminarea în mînă și văzu un copil: o fetița de cel mult cinci ani, cu o rochița uda ca o cîrpă de spălat pe jos, care tremura și plîngea. Nu părea speriată de Svidrigailov, dar îl privea cu un fel de uluire prostească în ochii mări și negri, smiorcăindu-se în răstimpuri, așa cum fac copiii care, după ce au plîns mult, s-ău potolit și mai suspină numai din când în când. Obrajorul fetiței era palid și tras: eră înghețata de frig, dar... „Cum de a ajuns aici? S-a ascuns pesemne în colțul ăsta și n-ă dormit toata noaptea."' încercă s-o descoasă. Fetița se învioră .și începu să îndruge iute-iute în limba ei copilarească. Spunea ceva despre ,,mămisică", spunea că ,,mămisica ale s-o bată" și despre o cana care s-ă „spălt". Nu-i mai tăcea gurița; cu chiu, cu văi, din cele ce spunea, se putea deduce că este un copil nedorit, pe care mama, vreo bucătăreasă a hotelului, veșnic beată, o bate de o stinge și de care copilul șe teme de moarte; că fetița spărsese o Cănă și că se speriase atât de tare, încât fugise încă de cu seara; se ascunsese pe afară și stătuse multă vreme în ploaie; în sfîrșit, se strecurase în coridor și se aciuase în dosul dulapului acela, unde șezuse toata noaptea, plîngînd și tremurând de umezeala, de frica întunericului și de groază că ăre să fie bătută rău pentru toate cele câte le făcuse. Svidrigailov o luă în brațe, se întoarse cu ea în odaia lui, o așeză pe pat și începu să o descalțe. N-avea ciorapi. Ghetuțele erau rupte și ătît de ude, de părea ar fi stat toată noaptea într-o băltoacă. O dezbrăcă, o culcă în pat, o înveli și o înfășură cu cap cu tot în plapumă. Fetița adormi imediat. După ce isprăvi cu toate acestea, Svidrigailov se mohorî și căzu din nou pe gînduri.
,,Cine m-ă puș să mă amestec? se gîndi deodată, cu un sentiment de mînie. Ce prostie!" înciudat, luă luminarea ca să se ducă în căutarea zdrențărosului, să-l descopere cu orice preț și să plece cât mai iute. „Eh, pitcoăceă astă! se gîndi el, blestemînd, gata să deschida ușă, dar șe întoarse sa se mai uite o data la ea, să vada dacă doarme. Ridică ușurel plapumă. Fetița dormea un somn greu si fericit. Se încălzise sub plapuma și obrajii ei palizi începuseră sa se rumenească. Dar, lucru ciudat, roșeața părea mai puternica și mai vie decât o roșeața obișnuită de copil. „Are friguri", se gîndi Svidrigailov; copila era roșie de parcă i-ar fi dat cineva să bea un pahar întreg de vin. Buzele roșii ard, răsuflarea e fierbinte, dar ce-i asta? i se păru deodată că genele lungi, negre, tresar și clipesc, se ridică și printre ele se strecoară o privire vicleană, ageră, o privire îmbietoare, câtuși de puțin candida, ca și cum fetița n-ar dormi, ci s-ar preface numai. Chiar așă și este: buzele tresar, schițează un zîmbet; colțurile guriței tremura de parca ar încerca să-și stăpîneăscă rîsul. Dar iată că a încetat șa șe ferească; rîde, rîde deschis; ceva neobrăzat, obscen, se oglindește pe această mutrișoără care nu măi are nimic copilaros; este chipul vicios al femeii de strada, al prostituatei franceze. Fără să se mai ascunda, ochii se deschid larg; îl cercetează cu o privire nerușinată, plină de foc, îl cheamă, rîd... Ceva nespus de hidos și de jignitor e în rîsul, în ochii, în toată înfățișarea obscenă a acestui copil. „Cum, o fetiță de cinci ăni?!... șopti Svidrigailov, sincer îngrozit. Ce-i... ce-i asta?" Fetița se întoarce către el, cu obrajorul în flacări, îi întinde brațele... „Ah, blestemăto!" strigă îngrozit, Svidrigailov și ridică brațul s-o lovească... Dar în aceeași clipă se trezi.
Era tot culcat în pat, înfășurat ca și măi înainte în plapumă; luminarea nu era aprinsă, afară se luminase de-a binelea.
„Am avut visuri rele toată noaptea asta!" Se scula, furios, simțind că e frînt de oboseala; îl dureau toate oasele. Afară era ceață și nu se măi vedea nimic. Se făcuse oră cinci; dormise prea mult! Se ridică, își puse haină și pardesiul, care erau încă ude. Pipăi în buzunar revolverul, îl trase afară, îndreptă capsula; apoi se așeză, scoase din buzunar un Carnețel și pe primă pagină, cea pe care o observă imediat toata lumea, scrise cu litere mari câtevă rânduri. Le reciti și rămase ădîncit în gînduri, cu coatele pe masa. Revolverul și carnețelul zăceau alaturi, lîngă cotul lui. Muștele, trezite din somn, mișunau pe friptură neatinsă, rămasă tot acolo, pe masă. Le privi multă vreme, apoi, cu mînă dreaptă, liberă, încercă să prinda una. Se chinui mult timp, dar nu izbuti s-o prinda. în sfîrșit, dîndu-și seama de ce lucru interesant se ocupă, se dezmetici, tresări, se scula și porni hotărît afară din odaie. Pește o clipă se afla în strada.
O ceață deasă, laptoasă, învăluia orașul. Svidrigailov porni pe trotuarul de lemn, alunecos și murdar, spre Malaia Neva. I se părea că și vede apa rîului crescută mult peste noapte. Petrovski Ostrov, cărările umede, iarbă uda, copacii și tufișurile ude și, în sfîrșit, tufă aceea... înciudat, începu să se uite la case. doăr-doar s-o gîndi la altceva. Nu era nici un trecător, nici un birjar de-a lungul bulevardului. Triste și murdare îl priveau căsuțele de lemn, vopsite în galben violent, cu obloanele închise. Frigul și umezeala îl pătrundeau pînă la os și simți că-l apucă din nou frisoanele. Din când în când, zărea băcănii, chioșcuri de zarzavat și citea cu atenție firmele. Trotuarul de lemn se isprăvi. Ajunse în dreptul unei case mari de piatra. Un cățeluș murdar, răzbit de frig, cu coada între picioare, îi taie drumul. Un individ beat, îmbrăcat într-o manta, zăcea cu fața în jos, de-ă curmezișul trotuarului. îl privi și merse mai departe. în stînga se ivi un foișor înalt. „Stai!... se gîndi el. Uite locul, ce sa mă mai duc la Petrovski? Cel puțin aici am un martor oficial..." Acest gînd îl făcu aproape să zîmbească si coti în strada X. Aici se afla o casa mare cu foișor. în fața porții mari, închise, sprijinindu-se cu umărul de ea, stătea un omuleț înfășurat într-o manta soldațeasca și avînd pe cap o casca greceasca, de aramă, ca a lui Ahile. Văzîndu-l ca se apropie, omulețul îi aruncă o privire piezișă, adormită. Pe obrazul lui se citea eterna tristețe morocănoasa, care s-a întipărit atât de amar pe toate figurile evreiești, fără excepție. Cei doi, Svidrigailov și Ahile, se cercetară câteva clipe în tăcere. în sfîrșit, Ahile socoti o încălcare a ordinei faptul că un om, care nu era beat, stă la trei pași de el, îl privește țintă și nu spune o vorbă.
— Și ce căusi matale aisea? întrebă el, fără să se miște și fără să schimbe poziția.
— Nimic, frățioare, bună ziua! răspunse Svidrigailov.
— Tresi mai departe.
— Eu, frățioare, plec în țări străine.
— În sari străine?
— În America!
— În America?
Svidrigailov scoase revolverul și ridica cocoșul. Ahile ridică sprîncenele.
— Se glumă-i asta? Aise nu-i locul.
— Și de ce asta?
— Pentru că nu-i locul.
— Ei, frățioare, n-are a face. Locul e bun; dacă au să te întrebe, să spui că am plecat în America.
Își lipi revolverul de tîmpla dreaptă.
— Aisea nu se poate, aisea nu-i locul! tresari Ahile, făcând ochii tot mai mari.
Svidrigailov apăsă pe trăgaci...



Capitolul VII


În aceeași zi, dar spre șeară, pe la orele șapte, Raskolnikov se apropie de locuința mamei și surorii lui - acea locuința în casa lui Bakaleev pe care le-o găsise Razumihin. Intrarea era de-a dreptul din strada. Raskolnikov venea, încetinind din ce în ce pasul și parca șovăind încă daca să intre sau nu. Dar nu s-ar fi înapoiat pentru nimic în lume: hotărîrea lui era nestrămutată. „De altminteri încă nu știu nimic, se gîndea el, și s-au obișnuit cu ciudațeniile mele..." Hainele lui erau îngrozitor de murdare, rupte, jerpelite și ude, după o noapte întreaga de stat afara, în ploaie. Obrazul îi era aproape sluțit de oboseala, de frig, de istovire fizica și de lupta cu el însuși, care ținea de mai bine de douăzeci de ore. Toata noaptea o petrecuse singur, Dumnezeu știe unde. Dar cel puțin, acum, era hotărît.
Bătu la ușă; îi deschise mamă. Dunecika nu era acasă. Pînă și servitoarea lipsea în clipa aceea. Pulheria Aleksandrovna își pierdu graiul de uimire și fericire; apoi îl apuca de mînă și-l trase în odaie.
— Ai venit, în sfîrșit! începu ea, bîlbîindu-se de bucurie. Nu te supără, Rodea, că te întîmpin ca o proasta, cu lacrimi în ochi; nu plîng, rid. Crezi că plîng? Nu, ma bucur, dar am un nărav caraghios: una-două îmi curg lacrimile. De la moartea tatălui tau plîng pentru toate celea. Șezi, dragul meu, ești obosit, de buna seama; văd eu ca ești obosit. Vai, ce te-ai murdarit!
— Am umblat ieri pe ploaie, mamă... începu Raskolnikov.
— Nu, nu!... tresari Pulheria Aleksandrovna, întrerupîndu-l. Ai crezut că am să mă apuc numaidecât să te descos, după obiceiul meu muieresc de altădată? Nu te neliniști; eu înțeleg, înțeleg tot acum; am învățat să mă port așa cum se poartă lumea aici, și zău că este mult mai bine. Am judecat o data pentru totdeauna: pot eu să înțeleg gîndurile tale și să-ți cer socoteala? Pe tine cine știe ce treburi și planuri te frămîntă, în capul tău se nasc poate unele idei, și eu să te tulbur întruna cu întrebările mele? Eu, vezi... Ah, Doamne! Ce mă tot învîrtesc ca o zăpăcită?... Eu, Rodea, am citit articolul tau publicat în revistă, îl citesc pentru a treia oară, mi l-a adus Dmitri Prokofici. Când l-am văzut, am țipat de uimire; ce proastă sunt, m-am gîndit, iată ce-l preocupă; iată unde este dezlegarea enigmei! El poate tocmai are o idee noua, o sucește și o răsucește în minte, și eu îl chinuiesc, îi bat capul. îl citesc, dragul meu, și, firește, multe lucruri îmi scapă; nici nu-i de mirare, așa și trebuie sa fie: cum pot eu să înțeleg?
— Arată-mi-l și mie, mamă.
Raskolnikov luă revista, privi în treacăt articolul și, deși sentimentul care-l cuprinse nu se potrivea deloc cu starea lui sufleteasca și cu situația în care se găsea, simți acea senzație ciudata, înviorătoare și placuta pe care o încearcă autorul când își vede întîia operă tipărită, mai ales când autorul are numai douăzeci și trei de ani. Dar asta nu ținu decât o clipă. Citi câteva rânduri, se încruntă și o durere cumplită îi strînse inima. Toată lupta launtrică din ultimele luni i se perinda prin față într-o clipa. Azvîrli articolul pe masă, cu dezgust și ciuda.
— Dar oricât de proasta sunt. Rodea, îmi pot da seama ca tu foarte curând ai să ajungi printre oamenii de frunte, daca nu cumva cel mai mare savant de la noi. Și ei au îndrăznit să te creada nebun! Ha-ha-ha! Nici nu știi că ei așa au crezut! Ah, bieți viermi, de unde sa înțelegeți voi ce înseamnă adevărata inteligență?! Pînă și Dunecika a fost cit pe-aici sa le dea crezare; ce zici de asta? Răposatul taică-tau de doua ori a trimis la ziare, mai întîi niște versuri (mai păstrez și acum caietul și am să ți-l arăt într-o zi), apoi o nuvela întreagă (i-am cerut chiar voie s-o copiez), și cât ne-am rugat lui Dumnezeu să fie primite - dar nu le-au primit! Cu șase sau șapte zile în urma, Rodea, m-am omorît cu firea, uitîndu-mă la hainele tale, la felul în care trăiești, ce mănînci, cum ești îmbrăcat!
Acum însă vad că am fost o proasta, fiindcă tu, cum ai să vrei, ai să-ți faci rost de toate dintr-o data, ai să-ți faci rost prin inteligența și talentul tău. înseamnă ca deocamdată nu ții la asta și că ești preocupat de lucruri mult, mult mai importante...
— Dunia nu este acasă, mama?
— Nu, Rodea. Pleacă mereu și ma lasă singură. Mulțumesc lui Dmitri Prokofici ca vine să mai stea cu mine, și-mi tot vorbește de tine. Te iubește și te respecta. N-aș putea să spun despre soră-ta că ar fi nerespectuoasă. Nu ma plîng. Ea are caracterul ei, eu îl am pe al meu; are acum secretele ei; eu însă n-am nici un fel de secrete. Eu, bineînțeles, sunt convinsa că Dunia este foarte deșteaptă și ca, în afara de asta, ne iubește mult pe mine și pe tine... totuși, nu știu unde au să duca toate acestea. Tu, Rodea, m-ai făcut fericită, fiindcă ai venit acum, iar ea te-a pierdut cu plimbările ei; are să vina și eu am să-i spun: „în lipsa ta a fost fratele tau aici, și tu pe unde mi-ai umblat?" Să nu mă răsfeți din cale-afară, Rodea; dacă poți — vino, daca nu — ce să-i faci, am să te aștept. Tot am sa știu ca ții la mine, și mie îmi ajunge. Am să-ți citesc operele, am să aud despre tine de la toata lumea, din când în când ai să vii și tu să mă vezi, ce-aș putea dori mai mult? Astăzi ai venit ca să-ți mîngîi mama, văd eu... Pulheriă Aleksandrovna izbucni deodată în lacrimi. Iarăși! Nu te uita la mine, femeie proasta! Vai, Doamne, de ce stau? strigă ea, sărind de la locul ei. Am cafea și nici nu te-am tratat măcar! Iată ce înseamnă egoismul bătrînesc! Acuși, acuși!
— Lasă, mama, nu stau mult. N-am venit pentru cafea. Te rog, ascultă-mă. Pulheriă Aleksandrovna se apropie, sfioasă. Mamă, orice s-ar întîmpla cu mine, orice ai auzi despre mine, orice ți s-ar spune despre mine, ai să mă iubești, așa cum ma iubești acum? întrebă el din toată inima, fără sa aibă timp să se gîndească, să-și cântărească vorbele.
— Rodea, Rodea, ce-i cu tine? Cum poți să mă întrebi una ca asta? Și cine ar îndrăzni să-mi spună ceva rău despre tine? Nici n-aș crede; oricine ar fi, l-aș da afară.
— Am venit să te încredințez că te-am iubit mereu și mă bucur, mă bucur nespus ca suntem singuri, că Dunecika lipsește, adaugă el cu același avînt. Am venit sa-ți spun că, deși poate ai să te simți nenorocita, fiul tău te iubește acum mai mult decât pe el însuși și ca n-ai avut dreptate sa te îndoiești de iubirea lui. Niciodată n-am sa încetez de a te iubi... Și acum, ajunge; am crezut că trebuia înainte de toate sa te încredințez de acest lucru...
Pulheria Aleksandrovna îl îmbrățișa în tăcere, îl strînse la pieptul ei, plîngînd încetișor.
— Nu știu ce-i cu tine, Rodea, zise ea, în sfîrșit. Pînă azi am crezut că te plictisim, dar acum vad că te aștepți la o mare durere și ca de aceea ești atât de trist. Am simțit asta de mult, Rodea. Iartă-ma că ți-o spun; nu mă gîndesc decât la asta și nu dorm nopțile. Noaptea trecuta sora ta a delirat și te-a tot pomenit în delirul ei. Am auzit câte ceva, dar n-am înțeles nimic. Toata dimineața m-am foit prin casa, ca un osîndit înainte de execuție; presimțeam că mă așteaptă ceva și iată ca m-a ajuns! Rodea, Rodea, unde te duci? Pleci undeva?
— Plec, mama.
— Așa am crezut și eu! Dar și eu aș putea să plec cu tine, daca este nevoie. Și Dunia; ea te iubește, te iubește foarte mult; și Sofia Semionovna ar putea să vina cu noi, daca așa trebuie; vezi, o primesc cu placere, ca pe fiica mea. Dmitri Prokofici are să ne dea o mînă de ajutor sa ne facem bagajele... dar... unde... pleci?
— Adio, mama.
— Cum? Chiar azi? striga ea, de parcă-l pierdea pentru totdeauna.
— Nu pot să mai rămîn, e timpul sa plec, trebuie...
— Și eu nu pot să te însoțesc?
— Nu, dar îngenunchează și roagă-te lui Dumnezeu pentru mine. Poate ca are să-ți asculte ruga...
— Vino atunci să te binecuvîntez, să-ți fac cruce! Uite așa, uite așa. Doamne-Dumnezeule!
Da, era fericit, era fericit că nu găsise pe nimeni acasă, ca rămăsese singur cu maică-sa. Părea ca după tot răstimpul acesta înfiorător, inima lui șe moaie, în sfîrșit. Căzu în genunchi în fața ei, îi săruta picioarele și, îmbrățișați, plînseră amîndoi. Ea nu se mai mira și nu-l descosea. înțelesese de mult ca se petrece ceva groaznic cu fiul ei, și că acum venise clipa cea grea.
— Rodea, dragul meu, primul meu nășcut! spuse ea, suspinînd. Ești acum așa cum erai copil; și atunci tot așa veneai la mine și mă îmbrățișai și mă șărutai; odinioară, pe vremea când trăia taică-tu, și eram necăjiți, numai prezența ta ne mîngîia, iar după ce l-am înmormîntat pe taica-tu - de câte ori n-am plîns împreuna, îmbrățișați ca acum, pe mormîntul lui! Dacă plîng de mult e că inima de mama presimte nenorocirea. Cum te-am văzut atunci, în seara aceea când abia am sosit aici, am înțeles tot după privirea ta, și mi s-a ștrîns inima, iar astăzi, când ți-am deschis ușa și m-am uitat la tine, m-am gîndit: a sosit clipa cea grea. Rodea, Rodea, nu pleci chiar acum?
— Nu.
— Ai să mai vii?
— Da... am să mai vin.
— Rodea, nu te supară, nici nu îndrăznesc să te întreb, nu îndrăznesc, dar spune-mi numai doua vorbe, pleci departe?
— Foarte departe.
— Și ce-i acolo, o să ai o slujba, te așteaptă o cariera?
— Ce-o da Dumnezeu... roagă-te pentru mine, mama... Raskolnikov porni" spre ușă, dar ea se agăța de brațul lui și-l
privi, disperata, drept în ochi. Fața îi era crispata de groază.
— Destul, mama, zise Raskolnikov, căindu-se din toata inima că avusese ideea să vină acolo.
— Nu e pentru toata viața? Doar nu e pentru toata viața? Ai să mai vii, nu-i așa? Ai să mai vii mâine?
— Am să vin, am să vin, rămîi cu bine. Se smulse, în sfîrșit.
Afara, înserarea era dulce, răcoroasă, senina; vremea se schimbase încă de dimineață. Raskolnikov pomi spre casa; era grăbit. Ar fi vrut sa isprăvească țot ce avea de făcut înainte de asfințitul soarelui. Și pînă atunci trebuia să se mai vada cu unii oameni. Urcând scara, observa că Nastasia, care pregătea samovarul, ridicase capul și-l urmărea cu privirea. „Nu cumva este cineva la mine?" se întreba el. Se gîndi cu dezgust la Porfiri. Dar, deschizînd ușa odaii lui, o zări pe Dunecika. Ședea singură, cufundata în gîndurile ei, și părea că-l așteaptă de multa vreme. Raskolnikov se opri în prag. Ea se scula de pe divan, speriata, și rămase dreaptă în fața lui. Privirea ațintită asupra lui era plină de groază și de o nemărginită durere. Și numai după această privire el înțelese imediat că ea știe tot.
— Ce să fac, să intru sau să plec? întrebă el, șovăind.
— Am ștăt toată ziua la Sofia Semionovnă; te-ăm așteptat amîn-două. Am crezut că ăi să vii neapărat acolo.
Raskolnikov intră în odaie și se așeza, frînt, pe un scaun.
— Mă simt slab, Dunia; sunt foarte obosit: și tocmai acum, în clipa ăsta, aș fi vrut să fiu deplin stăpîn pe mine.
Aruncă o privire neîncrezătoare spre ea.
— Unde ai fost toata noaptea?
— Nu-mi aduc aminte; vezi tu, surioara, am vrut să iau o hotă-rîre definitivă și am umblat mereu pe lîngă apa Ne vei; asta îmi aduc aminte. Am vrut să isprăvesc, dar... nu m-am putut hotărî... șopti el, uitîndu-se din nou cu neîncredere la Dunia.
— Slava ție, Doamne! Tocmai de asta ne-a fost frica noua, Sofiei Semionovnă și mie! Prin urmare încă nu ți-ai pierdut încrederea în viața. Slava ție, Doamne, slava ție, Doamne!
Raskolnikov zîmbi amar.
— Nu cred, dar am plîns adineauri, îmbrățișînd-o pe mama; nu cred, dar am rugat-o să se roage pentru mine. Dumnezeu știe cum se face asta, Dunecika, eu nu mă pricep.
— Ai fost la mama? I-ai spus? strigă Duniă, îngrozită. Te-ai putut hotărî să-i spui?
— Nu, nu i-am spus... de-a dreptul; dar ea a înțeles multe lucruri. Te-a auzit ăiurând noaptea trecuta. Sunt convins că înțelege pe jumătate. Poate că am făcut rău că m-am dus la ea. Nici nu știu măcar pentru ce m-am dus. Sunt un om josnic, Dunia.
— Un om josnic, dar uite că ești gata să-ți primești suferința! Te duci, nu-i așa?
— Mă duc. Chiar acum. Da. Ca să scap de rușinea asta am vrut să mă înec, Dunia, dar m-am gîndit, pe când stăteam lîngă apă, că dacă m-am socotit pînă acum un om puternic, atunci rușinea asta nu trebuie să mă sperie, zise el, luîndu-i-o înainte. Asta-i mîndrie, nu-i așa, Dunia?
— Da, Rodea.
Un fulger trecu prin ochii lui stinși; părea ca-i face placere că și-ă păstrat mîndriă.
— Tu nu crezi ca m-am speriat pur și simplu de apă? întrebă el cu un zîmbet hîd, privind-o drept în fața.
— O, Rodea, ajunge! striga cu amărăciune Dunia.
Urma o tăcere de câteva minute. Raskolnikov sta cu capul în piept cu ochii ațintiți în pămînt; Dunecika îl privea cu durere de la celalalt capăt al mesei. Deodată, el se scula.
— E tîrziu, a venit momentul. Mă duc să ma predau. Dar nu știu pentru ce fac asta.
Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii Dunecikăi.
— Plîngi surioara? Dar mînă mi-o poți întinde?
— Te-ăi îndoit vreodată? Ea-l strînse tare în brațe.
— Oare tu, ducându-te să-ți primești osînda, nu-ți speli pe jumă-tăte crimă? striga ea, îmbrațișîndu-l și șărutîndu-l.
— Crima? Care crimă? tresari el, cuprins deodată de mînie. Am ucis un păduche scîrbos, răufăcător, o bătrînă cămătăreasă, de care nimeni nu avea nevoie, pe care dacă o ucizi ar trebui să ți se ierte patruzeci de păcate; baba aceea, care sugea vlaga din oamenii sărmani, și asta înseamnă crima? Nu mă gîndesc la ea și nu mă gîndesc sa spăl aceasta crimă. De ce-mi repeta toată lumea: „crimă, crimă"? Abia acum văd toătă absurditatea lașității mele, abia acum, după ce m-am hotărît să accept aceasta rușine inutila! Numai josnicia sufletului meu și neputința mea m-au împins la aceasta hotărîre și poate pentru avantajul... pe care l-a propus Porfiri...
— Frate, frate, ce tot vorbești?! Ai vărsăt sînge! striga Dunia, deznădajduita.
— Sânge pe care-l varsă toătă lumea, urma el aproape cu frenezie. Sînge care se varsă și ș-ă vărșăt de când lumea și pămîntul, care curge în șuvoaie, ca șampania, și pentru care unii sunt încununați la Capitoliu și numiți mai tîrziu binefăcătorii lumii. Privește mai cu luare-aminte lucrurile, înainte să le judeci! Și eu am dorit binele oamenilor și aș fi făcut sute, mii de fapte bune în locul acestei unice prostii, care nici măcar o prostie nu este, ci o neîndemânăre, deoarece ideea în sine n-a fost chiar atât de stupida cum pare, după ce a dat greș (când dai greș, totul pare o nerozie!)... Prin nerozia asta n-am vrut decât să-mi cîștig independența, sa fac primul pas, să obțin mijloace, apoi izbînda, incomparabil mai mare decîț fapta în sine, ar fi șters totul... Dar eu, eu am daț greș de la primul pas, n-am rezistat fiindcă sunt un ticălos! Iață unde-i vina! Nu-mi poț însuși părerea voastră; daca aș fi reușit, aș fi fost încununat cu lauri, pe când așa, mă așteaptă ocna!
— Dar asta-i altceva, cu totul altceva! Frate, gîndește-te ce spui!
— A! E alta forma, o forma care, din punct de vedere estetic, nu este prea frumoasa! N-am să înțeleg niciodată de ce a arunca în oameni cu bombe, a-i omorî în asediu reglementar este o formă mai respectabila? Teama de estetica este primul indiciu al neputinței!... Niciodată, niciodată n-am simțit-o mai bine ca acum, și înțeleg mai puțin ca oricând care este crima mea! Niciodată, niciodată n-am fost mai puternic și mai convins ca acum!...
Sîngele îi coloră obrazul palid, istovit. Dar, rostind ultima exclamație, ochii lui se întîlniră din înțîmplare cu ochii Duniei și citi atâta durere în ei, că șe dezmetici fără voie. Simți cîț de nefericite vor fi bietele femei din pricina lui. Totuși, din cauza lui...
— Dunia, draga mea! Dacă am vreo vina, iartă-mă (cu toate ca nu merit iertare, daca sunt într-adevăr vinovat). Rămîi cu bine! Sa nu ne certam! E timpul sa plec, de mult e timpul. Nu veni după mine, te implor. Trebuie sa mai trec... Du-te și stai cu mama. Te rog mult! Este ultima mea mare rugăminte pe care ți-o fac. Nu țe depărta de ea nici o clipă; am lasăt-o în prada unei neliniști pe care nu cred s-o poată îndura; ori o sa moara, ori o să-și piarda mințile. Rămîi cu ea! Și Razumihin are șă fie cu voi; i-am spus... Nu plînge pentru mine: am sa caut să fiu curajos și cinstit toata viața, cu toate că sunt un ucigaș. Poate ca ai să-mi mai auzi numele. N-am să va fac de rușine, ai să vezi; am sa dovedesc încă... dar acum, la revedere, se grăbi el să încheie, observînd la ultimele lui vorbe și promisiuni o expresie ciudata în ochii Duniei. De ce plîngi? Nu plînge, nu mai plînge; nu ne despărțim pentru totdeauna!... Ah, da! Stai, am uitat!...
Se apropie de masa, lua o carte groasa, plina de praf, o deschise si scoase din ea o miniatura, o acuarela pictata pe fildeș. Era portretul fiicei gazdei lui, al fostei lui logodnice, moarta acum, al acelei fete stranii, care voia să plece la mănăstire. O clipa privi trasaturile expresive, bolnăvicioase, săruta portretul și-l întinse Duniei.
— Mult am vorbit despre toate acestea cu dînsa, numai cu dînsa... rosti el visător. Am încredințat sufletului ei multe din cele ce s-au înfăptuit acum atât de monstruos. Nu te neliniști, șe întoarse el către Dunia, era revoltata de aceste idei așa cum ești și tu, și mă bucur că nu mai este în viața. Principalul este ca de acum înainte toate or să meargă altfel, totul din ce a fost o să se frîngă! strigă el deodată, întorcându-se la durerea lui. Totul, totul, dar oare sunt eu gata? Doresc acest lucru? Se zice că aceasta încercare este necesara pentru mine! Așa sa fie? La ce bun aceste încercări absurde? Oare am sa fiu mai înțelept după douăzeci de ani de ocnă, strivit de suferința, idioțizat, neputincios de bătrînețe? Și la ce sa mai trăiesc atunci? Iar eu primesc să duc o asemenea viața? O, am simțit că sunt un laș, am știut sigur azi-dimineață, în zori, pe când stăteam pe malul Ne vei!
În sfîrșit, amîndoi ieșiră din odaie. Numai iubirea pentru fratele ei îi dadea Duniei putere în acest ceas greu. Se despărțiră în strada; ea porni în direcție opusă, dar după cincizeci de pași se întoarse să-l mai privească o dată. îl mai putu zări. Ajuns în colțul străzii, se întoarse și el: pentru ultima oara privirile lor se încrucișară; dar, văzînd ca ea se uita la el, Raskolnikov avu un gest de nerăbdare și, înciudat, îi făcu semn să plece, apoi dadu brusc colțul.
,,Sunt rău, văd bine, gîndi el pește o clipa, rușinat de gestul înciudat pe care-l făcuse Duniei. Dar de ce m-or fi iubind atâta, daca nu merit?! O, daca eram singur, dacă nimeni nu m-ar fi iubit și nici eu n-aș fi iubit pe nimeni! Atunci nimic nu ș-ar fi întîmplat! Ar fi interesant de știut daca în cei cincisprezece-douazeci de ani, care vor urma, sufletul meu se va potoli într-atât, încât să scâncesc smerit în fața oamenilor, numindu-mă, când trebuie și când nu trebuie, tîlhar? Da, da, întocmai! Pentru asta mă trimit ei la ocna, de asta au ei nevoie... Uite-i cum mișună pe strada încolo și încoace, și fiecare dintre ei este din firea lui un ticălos și un tîlhar; mai rău încă: este un idiot! Dar șă încerce numai să nu mă trimită la ocna și ei toți au să turbeze de nobila indignare! O, cât îi urăsc pe toți!"
Raskolnikov se adînci în gîndurile lui: „Care este procesul care-l va face pe el să se supună tuturora, fără sa mai stea să judece, să se supună, convins ca așa trebuie sa fie? De ce nu? Firește, așa trebuie să se întîmple! Oare douăzeci de ani de apăsare necontenită nu-l vor frînge definitiv? Apa sapa pietrele. Pentru ce, pentru ce atunci să mai trăiesc, pentru ce mă duc, dacă știu că toate se vor întîmpla întocmai, ca la carte, și nu altfel?!"
De ieri își punea poate pentru a suta oară această întrebare și totuși mergea înainte.



Capitolul VIII


Când intră în odaia Soniei, afară se înnopta. Toată ziua Sonia îl așteptase, prada unei neliniști grozave. Mai întîi așteptase împreună cu Dunia. Aceasta venise încă de dimineață, ăducându-și aminte de cuvintele lui Svidrigailov că Sonia „știe".
N-o să redam amănuntele convorbirii celor două femei; vom spune numai ca au plîns împreună și au legat prietenie. Dunia a rămas după această întîlnire cel puțin cu mîngîierea că fratele ei nu va fi singur; la ea, la Sonia, se dusese el mai întîi să-și descarce sufletul; la ea s-a dus când a simțit nevoia de a se mărturisi unui om; iar ea îl va urma oriunde l-ar trimite soarta. Făra s-o fi întrebat, Dunia era sigura de asta. Se uita la Sonia cu un fel de evlavie, ceea ce la început o rușina pe aceasta pînă la lacrimi, căci ea se socotea nedemnă să-și ridice ochii asupra Duniei. De la întilnirea lor în odaia lui Raskolnikov, chipul frumos al tinerei fete, care o salutase cu deosebită politețe, i se întipărise în suflet pentru toată viața, ca o vedenie minunata, de neatins.
La urmă, Dunecika, nemaiputînd îndura această așteptare, hotărî sa plece să-și aștepte fratele la el acasă, gîndindu-se că poate are să treacă mai întîi pe la locuința lui. Rămasa singura, pe Sonia o cuprinse groaza ca nu cumva el să-și pună capăt vieții. De același lucru se temea și Dunia. Cât fuseseră împreună, căutaseră să-și dea una alteia argumentele cele mai bune și convingătoare că nu se poate întîmpla acest lucru și izbutiseră să se mai liniștească. Dar după ce se despărțiră, amîndouă nu se mai gîndeau la altceva. Sonia își aduse aminte ca Svidrigailov îi spusese aseară că Raskolnikov nu avea decât două drumuri: Siberia sau... Știa, pe de altă parte, că este orgolios și că nu crede în Dumnezeu... „Este cu putința sa se resemneze el să trăiască numai din lașitate, de frica morții?" se gîndea ea cu deznădejde. Soarele asfințea. Sonia sta trista în fața ferestrei și privea drept înainte; dar nu zărea decât peretele nevăruit, orb, ăl casei vecine. în sfîrșit, când nici nu se mai îndoia că nefericitul își pusese capăt zilelor, Raskolnikov intra în odaie.
Un strigăt de fericire îi izbucni din piept. Dar după ce îl privi mai cu luare-aminte, deodată păli.
— Ei da! zise Raskolnikov, zîmbind ironic. Am venit după crucea ta, Sonia. Tu m-ai trimis la răscruce de drumuri; de ce atunci te sperii acum, când a sosit clipa?
Sonia îl privi cu mirare. îi părea ciudat tonul lui; un fior rece îi străbătu trupul, dar peste o clipa își dadu seama că și tonul și vorbele erau prefăcute. îi vorbea, uitîndu-se într-un colț, ca și cum ș-ar fi temut s-o privească în fața.
— Vezi, Sonia, am judecat că așa are sa fie poate mai bine. Este o împrejurare la mijloc... Dar ar fi prea lung de povestit și n-are rost. Știi numai ce mă înfurie? Mă înfurii când mă gîndesc la mutrele acelea imbecile, bestiale, care or să mă înconjoare, or să caște ochii la mine, or să-mi pună întrebări stupide, la care va trebui sa răspund, or să ma arate cu degetul... Ptiu! Știi, eu n-am să mă duc la Porfiri Petrovici, m-am saturat de el. Am să mă duc mai bine la prietenul meu Dinamita. Ce are să se mai mire! Ce impresie am să produc! Dar ar trebui să am mai mult sînge rece; prea sunt iritabil în ultima vreme. Mă crezi: aproape ca am amenințat-o cu pumnul, adineauri, pe sora mea, numai că s-a întors ca să se maiuite o dată la mine. Starea asta este o adevărată pacoste! Iată unde am ajuns! Ei, unde-i crucea ta?
Părea tulburat la culme. Nu putea sta locului o clipa, nici să-și fixeze atenția asupra unui obiect oarecare; gîndurile îi săreau de la una la alta, pierdea șirul; îi tremurau ușor mîinile.
Sonia scoase în tăcere din sertar două cruci, una de chiparos, cealaltă de aramă, își făcu cruce, apoi făcu și deasupra lui și-i atîrnă de gît cruciulița de chiparos.
— Asta înseamnă că-mi iau crucea, he-he! Ca și cum n-aș fi suferit până acum! Cruciulița de chiparos, adică o cruciuliță cum poarta oamenii simpli; cea de arama, a Lizavetei, ți-o păstrezi ție; arata-mi-o! Va să zică o purta în clipa... aceea? Cunosc alte doua cruciulițe asemănătoare, de argint, și o iconiță. Le-am aruncat pe pieptul bătrînei, atunci. Pe acelea ar fi trebuit sa le pun acum, da... Dar îndrug vrute și nevrute și uit ceea ce este mai important: sunt cam zăpăcit!... Vezi, Sonia, am venit anume pentru un lucru, am venit să te anunț, ca să știi tu... Și asta-i tot... Numai pentru asta am venit. (Hm, am crezut că o să spun măi mult.) Doar tu ai vrut sa mă duc să stau la închisoare și să ți se împlinească dorința. De ce plîngi? Și tu plîngi? încetează, ajunge, ah, ce greu îmi este!
Simțirea se născuse totuși în sufletul lui; inima i se strînse, privind-o pe Sonia. „Asta, asta de ce plînge? se gîndea el. Ce sunt eu pentru dînsa? De ce plînge, de ce se îngrijește de mine, de parcă ar fi mama sau Dunia? Are să-mi fie dadacă!"
— Fă-ți cruce, roagă-te măcar o data, îl rugă Sonia cu glas tremurător, sfios.
— O, fie, am să mă rog cât poftești! Din toată inima, Sonia, din toată inimă...
Ar fi vrut totuși să spună altceva.
Își făcu cruce de câteva ori. Sonia luă un șal și-și acoperi capul. Era acea broboada verde, de lină, despre care pomenise cândva Marmeladov, „broboada familiei" lor. Raskolnikov se gîndi în treacăt la acest lucru, dar nu întrebă. într-adevăr, se simțea cam zăpăcit și foarte tulburat. Asta îl neliniștea. Deodată îl miră faptul ca Sonia vrea să meargă cu el:
— Ce faci? Unde te duci? Rămîi, rămîi! Vreau să fiu singur! strigă el, iritat și înspăimîntat și aproape furios porni spre ușă. Ce rost are să merg cu suită? mormăi el, ieșind.
Soniă rămase în mijlocul camerei. Nici nu-și luase măcar rămas bun de la ea, parca ar fi uitat-o de pe acum; sufletul lui era plin de îndoiala și de revoltă.
„Oare totul s-a încheiat? Trebuie neapărat s-o fac? se întreba el, coborând scara. Nu e chip să măi dau înapoi, să se dreagă lucrurile și... să nu mă duc chiar acolo?"
Totuși, mergea înainte, simțind deodată că nu mai avea nici un rost să-și pună întrebări. După ce ieși în strada, își aduse aminte că nu-și luase rămas bun de la Sonia, că ea a rămas în mijlocul camerei, cu broboada ei verde pe cap, ca țintuită pe loc, în urma vorbelor lui răstite și se opri. Dar, în aceeași clipa, un gînd îi străbătu fulgerător mintea, de parcă ar fi pîndit momentul să-l doboare cu totul.
„Pentru ce, pentru ce am venit la ea? I-am spus că am treabă cu eă; ce treabă? N-am avut nici o treabă! Să-i declar că mă duc: ei, și? Măre nevoie! Nu cumva o iubesc? Doar n-o iubesc... N-o iubesc? Am repezit-o adineauri ca pe un cîine! Ori am avut într-ade-văr nevoie de crucea ei? O, cât de jos am căzut! Nu, am avut nevoie de lacrimile ei, trebuia să văd cum se sperie, să văd cum o doare inimă și cât suferă! Trebuia să mă ăgăț de ceva, să amîn, să văd un om! Și eu am îndrăznit să am încredere în mine, să visez lucruri mari, eu, un nemernic, un cerșetor, un ticălos?!"
Mergea de-a lungul canalului și nu mai avea mult de mers. Dar, ajuns lîngă pod, se opri și deodată coti pe pod, luînd-o spre Sennăia.
Se uita cu nesaț la stînga și la dreapta, cerceta încordat fiecare obiect și nu-și putea concentra atenția; toate îi scăpau. „Peste o săptămînă, peste o luna am să trec iar, dus cu duba închisorii, peste podul acesta; oare cu ce ochi voi privi atunci canalul? Am să măi țin minte că m-am uitat la el? îi trecu prin minte. Uite, firma de acolo! Am sa mai citesc atunci, ca acum, aceste litere? Aici scrie Asociație, ce bine ar fi să nu uit acest A, litera A, și să mă uit la acest A peste o luna. Ce am sa simt și ce am să gîndesc atunci?... Doamne, cât de meschine sunt toate aceste... preocupări ale mele! Firește, ar fi interesant... într-un fel... (ha-ha-ha! la ce ma gîndesc!) sunt ca un copil, fac pe fanfaronul cu mine însumi; și de ce m-aș rușina de gîndurile mele? Uf, ce îmbulzeala! Uite, grăsunul de colo - trebuie să fie neamț — care m-a ghiontit adineauri; știe el oare pe cine a împins cu cotul? Femeia asta cu copilul de mînă, care cere de pomana, mă crede poate mai fericit decât dînsa. Ar trebui să-i dau un ban, așa, pentru ciudațenia acestui fapt. Uite un pitac, a mai rămas în buzunar, de unde? Ia... ia-l, maica!"
— Să-ți răsplatească Dumnezeu! se auzi glasul tînguitor al cerșetoarei.
Intra în Sennaia. îl supăra, tare îl supăra că se lovea mereu de oameni, totuși mergea tocmai acolo unde vedea mulțimea mai deasa. Ar fi dat orice ca sa rămînă singur, dar simțea că nu ar fi putut îndura nici o clipă. în mulțime făcea scandal un bețiv; voia neapărat să joace și tot cădea pe o parte. Lumea se înghesuia în jurul lui. Raskolnikov își croi drum prin gloata, câteva clipe se uita la bețiv și deodată începu să rîda tare, scurt, sacadat. Peste o clipa uita de bețiv și nici nu-l mai vedea, deși se uita la el. Se depărta fără să-și mai dea seama unde se afla și, ajuns în mijlocul pieței, o pornire ciudata îl îmboldi, stăpînindu-l trup și suflet.
Își aminti de vorbele Soniei: ,,Du-te la răscruce de drumuri, închină-te în făță oamenilor, sărută pamîntul față de care ai păcătuit și spune cu glas tare lumii întregi: Sunt un ucigaș!" Tresari, aducându-și aminte de aceste cuvinte. Și atât de tare îl apășa durerea și neliniștea fără leac din ultima vreme, și mai ales din ultimele ceasuri, că se repezi, ca spre o ieșire, spre acest nou simțămînt, lasîndu-se cu totul în voia lui. Era ca o criză; parca i se aprinsese o scânteie în inima și acum ardea tot. I se muia firea și-l podidiră lacrimile. Căzu în genunchi pe locul unde stătea.
Îngenuncheat în mijlocul pieței, se închină pînă la pămînt și săruta cu bucurie pamîntul noroios. Se scula și se închină pentru a doua oară.
— Ian te uita cât e de beat! spuse un flacău lîngă el.
Cineva rîse tare.
— Pleacă la Ierusalim, fraților, își ia rămaș bun de la copii, de la glie, saluta pe toata lumea, săruta capitala țării, își lipește buzele de pamîntul Sănkt-Peterșburgului, adaugă un tîrgoveț beat.
— Băiat tânăr! se amesteca un al treilea.
— De familie buna! observa un glas de om așezat.
— Azi nu mai poți ști care-i de familie buna și care nu.
Toate aceste vorbe și observații îl împiedicară pe Raskolnikov și cuvintele: „am ucis", care poate erau gata să iasă din gură lui, rămaseră nerostite. îndură liniștit toate strigatele și, fără sa se uite înapoi, porni drept înainte prin ulicioară, spre secția de poliție. îi răsări o nălucă pe drum, dar se așteptase s-o întîlnească și de aceea nu se miră. în clipa când îngenunchease în Sennaia și se închinase pentru a doua oara pînă la pămînt, o zărise la vreo cincizeci de pași de el, în stînga, pe Sonia. Ea se ascundea de privirile lui după una dintre barăcile de lemn care se aflau în piață; prin urmare, îl însoțea în drumul lui dureros! Raskolnikov simți și înțelese în clipa aceea, o data pentru totdeauna, că de acum încolo Sonia îl va urma pînă la moarte, fie și la capătul pămîntului, oriunde l-ar arunca soarta. Inima i se răsuci în piept... dar — iată-l ajuns la locul fatal...
Intră în curte destul de îmbărbătat. Trebuia să urce la etajul doi. „Cât urc, se gîndi el, mai am timp să mă răzgîndesc." Se ăinăgea, spunîndu-și că pînă în ultima clipa ar mai putea da înapoi.
Același gunoi, aceleași coji de ouă pe scara în spirala; ca și prima data, aceleași uși deschise pe palier, aceleași bucătarii din care venea fum și miros greu. Raskolnikov nu mai daduse pe acolo din ziua aceea. Genunchii îi amorțeau și abia îl țineau picioarele în timp ce urca treptele. Se opri pentru o clipa să răsufle, să-și revină, să intre ca un om. „Dar pentru ce? Pentru ce? se întrebă el deodată. Daca trebuie sa beau paharul pînă la fund, oare nu-i totuna? Cu cât are să fie mai amar, cu atât mai bine." Văzu în închipuire chipul lui Ilia Petrovici Dinamita... „Să mă duc oare chiar la el? Nu s-ar putea să mă duc la altcineva? Nu s-ar putea sa mă duc la Nikodim Fomici? Să ma întorc din drum și șă ma duc la el acasă? Cel puțin, totul s-ar petrece ca în familie... Nu, nu! La Dinamită, la Dinamita!
Daca trebuie să golesc cupa, s-o golesc pe nerăsuflate, pînă la fund."
Cu mîinile și picioarele reci ca gheața, aproape inconștient, deschise ușa secției de poliție. De data aceasta era foarte puțina lume înăuntru, un portar și un om din popor. Paznicul nici măcar nu-și scoase capul din cușca. Raskolnikov trecu înainte. „Poate că s-ar putea să nu spun nimic", îi trecu prin cap. Un conțopist oarecare, cu surtuc civil, se pregătea să scrie ceva pe birou. în colț stătea alt conțopist. Zametov lipsea. Nikodim Fomici nu era pesemne nici el acolo.
— Nu e nimeni? întreba Raskolnikov, întorcându-se spre conțo-pistul de la birou.
— Cu cine doriți să vorbiți?
— A-a-a-a! De auzit nu se aude, de văzut nu se vede, dar de simțit se simte miros de creștin... cum zice povestea... am uitat! Respectele mele! strigă deodată o voce cunoscuta.
Raskolnikov tresări. în fața lui stătea Dinamită; ieșise deodată din altă odaie. „Așa a fost sortit, se gîndi Raskolnikov; ce caut aici?"
— Ați venit la noi? Ce vînt vă aduce? urma să strige Ilia Petrovici. (Era, pare-se, cât se poate de bine dispus, chiar un pic surescitat.) Daca veniți cu treabă, e cam devreme. Eu am venit întîmplator... De altfel, dacă pot să vă fiu de folos... Mărturisesc... cum va?... Cum? Iertăți-mă...
— Raskolnikov.
— Raskolnikov! V-ați putut închipui ca v-am uitat numele? Vă rog sa nu credeți ca sunt chiar atât de... Rodion Ro... Ro... Rodionîci, așa mi se pare?
— Rodion Romanici.
— Da, da, da! Rodion Romanîci, Rodion Romanici! Tocmai asta am vrut să spun! Am întrebat mereu de dumneavoastră. Mărturisesc că mi-a părut foarte rău, sincer rău ca ne-am purtat atunci cu dumneata cam... Mi s-a spus mai tîrziu ca sunteți un tânăr literat, un om de știința chiar... cum s-ar zice la primii pași pe aceasta cale... O, Doamne! Care literat sau om de știința n-a dus la început o viața cam originala? Și eu și soția mea admiram literatura, soția mea o adoră chiar!... Literatura și arta! Poți fi de familie buna, dar tot restul îl obții numai prin talent, cunoștințe, inteligența, geniu! Pălaria - bunăoară - ce înseamnă o pălarie? Pălaria este un moft; pot s-o cumpăr de la Þimermann; dar ceea ce se ascunde sub pălarie, ceea ce acoperă pălaria, asta n-o pot cumpăra nicăieri!... Mărturisesc că am vrut să vin la dumneavoastră, să ma explic, dar m-am gîndit că poate... Ia te uita! Nici nu v-am întrebat măcar! Aveți vreo treaba? Se zice că v-a venit familia?
— Da, mama mea și sora mea.
— Am avut cinstea s-o întîlnesc pe surioara dumneavoastră; este o persoană fermecătoare și foarte instruita. Mărturisesc că mi-a părut foarte rău că ne-am înfierbîntăt ășa amîndoi, atunci. Ce caz! Eu din pricina leșinului v-am privit atunci cu alți ochi — asta s-a lamurit mai apoi în chipul cel mai strălucit! Cruzime și fanatism! Va înțeleg indignarea. Poate că în legătură cu venirea familiei, vă schimbați locuința?
— N-u-u-nu, am venit așa... Am venit sa întreb... am crezut ca-l voi găsi pe Zametov...
— Ah, da! V-ați împrietenit, am auzit. Zametov nu mai este la noi, n-o să-l găsiți. Da, Aleksandr Grigorievici ne-a părăsit. De ieri nu mai face parte din cadrele noastre; s-a "transferat... și trans-ferându-se, s-a certat cu toți... oarecum nepoliticos... Un băiețandru ușuratic, nimic altceva; dadea speranțe; dar vezi, așa se întîmpla cu tineretul nostru strălucit! Nu știu exact, mi se pare că voia să dea un examen, dar știți cum se întîmpla la noi, vorbește omul, vorbește, face pe grozavul și cu asta se isprăvește examenul! Bineînțeles, nu-i nici o asemănare între Zametov și dumneavoastră, său domnul Razumihin, prietenul dumneavoastră! Cariera dumneavoastră este știința, neizbînzile n-o sa vă întoarcă din cale; pentru dumneata, toate frumusețile vieții, s-ar putea spune, nihil est! Ascet! Monah! Sihastru!... Pentru dumneavoastră nu există decât cartea, pana după ureche, cercetările științifice - iată unde vă zboară gîndul! Și eu, într-o oarecare măsură... ăți citit însemnările lui Livingstone?
— Nu.
— Eu le-am citit. De altfel, astăzi sunt foarte mulți nihiliști: e și de înțeles; ce vremuri trăim, vă întreb? Va vorbesc așa... de la om la om... dumneavoastră, firește, nu sunteți nihilist! Răspundeți sincer, sincer de tot!
— N-nu...
— Puteți vorbi cu mine absolut sincer, fără rezervă, cum ați vorbi cu dumneavoastră înșivă! Ună-i slujba, alta-i... ați crezut că am să spun prietenia? Nu, n-ați ghicit. Nu prietenia, ci sentimentul uman și de dragoste pentru Cel-de-Sus. Pot fi persoană oficiala în exercițiul funcțiunii, dar sunt dator să mă simt totdeauna cetățean și om, și sa răspund... Ați pomenit adineauri de Zametov. Zametov este un scandalagiu în stil franțuzesc, când a băut un pahar de șampanie sau de vin de Don, în vreun local dubios; iată cine este Zametov! Iar eu, poate, cum s-ar zice, ard de rîvnă și sentimente înalte, în slujba pe care o ocup. De altminteri, am un grad, o situație, o oarecare importanță sociala! Sunt însurat și am copii. îmi îndeplinesc datoria de om și de cetățean, iar el, cine este el, dacă-mi îngădui întrebarea? Mă adresez dumneavoastră, ca unui om înnobilat de cultura. Și apoi, poftim, și moașele astea s-au înmulțit în zilele noastre peste măsură!
Raskolnikov ridică sprîncenele, mirat. Cuvintele lui Ilia Petrovici, care vădit abia se sculase de la masă, îi sunau în urechi ca niște vorbe goale. Unele le înțelegea totuși, de bine, de rău, într-o anumita mășură; îl privea întrebător pe Dinamită și nu știa cum se vor isprăvi toate acestea.
— Vorbesc despre fetele acelea cu părul tuns... urma volubil Ilia Petrovici. Le-am poreclit cu de la mine putere „moașe", și găsesc porecla foarte potrivită. He-he! Se baga la medicină, învață anatomia; spuneți și dumneavoastră, dacă mă îmbolnăvesc, am să chem vreodată o fata sa mă trateze? He-he!
Ilia Petrovici rîdea, încântat de spiritele lui.
— Să zicem că setea după instrucțiune este nestăvilită; dar te-ai instruit și ajunge. Pentru ce să întrecem măsura? De ce să insultam persoanele de treaba, cum face ticălosul de Zametov. Pentru ce m-a insultat, va întreb? Uite, și sinuciderile s-au înmulțit grozav în ultima vreme; nici nu vă puteți închipui cât s-au înmulțit. Toți indivizii aceștia mănîncă tot ce au, pînă la ultimul ban, și apoi se sinucid. Fetișcane, băiețăndri, bătrîni își pun capăt zilelor... Azi-dimineață, ni s-ă anunțat sinuciderea unui individ care abia a sosit în capitala. Nil Pavlîci! Auzi, Nil Pavlîci! Cum îl cheamă pe gentlemanul acela a cărui sinucidere ne-a fost anunțata adineauri, acela care s-a împușcat în Petersburgskaia?
— Svidrigailov, răspunse cineva cu glas răgușit și nepăsător, din odaia de alaturi.
Raskolnikov tresari.
— Svidrigailov? Svidrigailov s-a împușcat? striga el.
— Cum? îl cunoști pe Svidrigailov?
— Da... îl cunosc... A venit nu de mult...
— Da, da, a venit de curând, și-a pierdut soția, un chefliu, un stricat, și deodată se împușcă, și încă atât de scandalos că nici nu-ți poți închipui... a lasat în carnetul lui de note câteva cuvinte, că moare în depline facultăți mintale și roagă că nimeni să nu fie învinuit de moartea lui. Se zice că omul ăsta a avut parale. Va să zică, l-ai cunoscut?
— Da... l-am cunoscut... sora mea a fost guvernanta la ei în casa...
— Ba, ba, ba!... Prin urmare ne poți comunica unele lucruri. Și dumneata n-ai bănuit nimic?
— L-am văzut ieri... el... bea vin... și eu n-am bănuit nimic. Raskolnikov simțea ca și cum s-ar fi prăbușit ceva pe umerii lui
și-l apasă la pămînt.
— Iarăși parca ai pălit. E un aer atât de închis la noi...
— Da, trebuie să plec, mormăi Raskolnikov, să mă iertați că v-am deranjat...
— Vai de mine, cu cea mai mare placere! Mi-ai făcut mare placere și sunt bucuros să...
Ilia Petrovici îi întinse mână.
— Am vrut numai... am venit la Zametov...
— Înțeleg, înțeleg, mi-ați făcut placere.
— Eu... îmi pare bine... la revedere, zîmbi Raskolnikov.
Ieși, clatinîndu-se. I se învîrtea capul. Nu-și simțea picioarele. Cobora scara, sprijinindu-se cu mână dreaptă de zid. I se păru că un portar, cu un registru sub braț, îl îmbrînci suind scara spre secție; că un cățel latra din răsputeri cu un etaj mai jos, ca o femeie arunca cu făcălețul după cățel și strigă ceva. Coborî și ieși din curte. Acolo, nu departe de intrare, stătea, palida, mai mult moarta decât vie, Soniă și se uită la el cu o privire sălbatică. El se opri în față ei. Ceva bolnav și chinuit se răsfrînse pe chipul fetei, o adîncă deznădejde. își împreună mîinile. Un zîmbet hîd, de om pierdut, strîmba gura lui Raskolnikov. Rămase o clipă în fața Soniei, zîmbi din nou, se întoarse și porni iarăși sus, spre secție.
Ilia Petrovici se așezase la locul lui și răsfoia niște hîrtii. în fața lui stătea acel mujic care îl îmbrîncise pe Raskolnikov pe scara.
— A-a-a! Te-ai întors? Ai uitat ceva?... Dar ce ai? Raskolnikov, cu buzele albe și privirea fixa, se apropie încet de
masă, se sprijini cu mână, voi să spună ceva, dar nu izbuti; nu se auzeau decât niște sunete nearticulate.
— Þi s-a făcut rău! Ia loc, șezi! Apă!
Raskolnikov se așeza pe scaun, dar nu-și luă ochii de la Ilia Petrovici, foarte neplacut surprins. Amîndoi se priviră o clipă în tăcere, așteptînd ceva. Cineva aduse apă.
— Eu... începu Raskolnikov.
— Poftim apă.
Raskolnikov dadu la o parte mână care-i întindea paharul, și rosti încet, cu pauze, dar foarte clar:
— Eu am ucis-o cu toporul și am jefuit-o pe bătrîna văduvă de arhivar și pe soră ei.
Ilia Petrovici cască gura. Din toate părțile se aduna lume. Raskolnikov își repetă depoziția...




EPILOG



Capitolul I


Siberia. Pe malul unui rîu mare și pustiu se înalță un oraș, unul dintre centrele administrative ale Rusiei; în oraș exista o fortăreață, în fortăreață - o închisoare. în această închisoare se afla de nouă luni un deținut Rodion Raskolnikov, condamnat la muncă silnică cu deportare. Din ziua crimei a trecut aproape un an și jumătate.
Procesul lui a decurs fără prea mari greutăți. Criminalul își menținea depoziția cu hotărîre, precizie și claritate, nu încurca declarațiile, nu căută circumstanțe atenuante, nu denatura faptele și nu uita nici cele mai mici amănunte. El a descris în întregime și amănunțit cum a săvîrșit crima; a explicat misterul amanetului (placuța de lemn cu fîșia de metal), care s-a găsit în mână bătrînei ucise; a povestit cum a luat de la victimă cheile, a descris aceste chei, sipetul și lucrurile care-l umpleau; enumera chiar unele obiecte pe care le văzuse înăuntru; lamuri enigma asasinatului Lizavetei; povesti cum venise și bătuse la ușă Koh, apoi studentul, repetă tot ce vorbiseră ei; istorisi cum el, criminalul, fugise jos pe scara, cum auzise țipetele lui Mikolka și Mitka; cum s-a ascuns în apartamentul gol, cum s-a întors acasă și, în încheiere, a arătat piatra de lingă poarta unei curți de pe bulevardul Voznesenski, sub care au fost găsite obiectele furate și punga. într-un cuvînt, cazul era limpede. Anchetatorii și judecătorii se mirau grozav că el ascunsese obiectele și banii sub piatră, fără sa se folosească de ele, și mai ales că, nu numai ca nu-și amintea detaliat de obiectele pe care le furase, dar nu le știa bine nici numărul. Faptul că n-ă deschis niciodată punga, și habar n-avea cîți bani se aflau înăuntru, le-a părut neverosimil (în pungă se aflau trei sute șaptesprezece ruble de argint și trei bancnote de douăzeci de copeici fiecare; fiindcă zăcuseră multă vreme sub piatră, câteva bilete, cele mai mari, care se aflau deasupra, se deterioraseră aproape de tot). Mult timp au încercat să afle de ce inculpatul minte numai în această privință, pe când în toate celelalte mărturisește de bunăvoie și spune numai adevărul. în sfîrșit, unii anchetatori (psihologi) au admis că eră totuși posibil că el să nu se fi uitat în pungă și s-o fi ascuns sub piatra fără să se fi uitat ce conține, dar din aceasta împrejurare ei au dedus că însăși crimă n-a putut fi săvîrșită decât într-o stare de nebunie temporara, ca, ziceau ei, era un caz de boala, de monomanie a asasinatului și a jafului, că criminalul ă ucis și ă jefuit fără scop și fără să se gîndeasca la foloasele materiale pe care ar fi putut să le tragă din acțiunea lui. Tocmai atunci apăruse o teorie nouă, foarte la moda, despre alienarea mintala temporară, care, în vremurile noastre, este atât de des atribuita diverșilor criminali. în afara de aceasta, starea de ipohondrie, de care Raskolnikov suferea de multă vreme, a fost atestata de mulți martori, de doctorul Zosimov, de foștii lui colegi de facultate, de gazda și servitoarea ei. Toate acestea ău dus la concluzia că Raskolnikov nu eră întru totul un ucigaș, un tîlhar și un jefuitor de rând, și că la mijloc se ascunde altceva. Spre marele necaz al celor care susțineau acest punct de vedere, criminalul aproape n-a încercat să se apere; la întrebările definitive: ce anume l-a îndemnat să comită asasinatul și ce l-a făcut să jefuiască, el a răspuns cât se poate de limpede, cu cea mai brutala sinceritate, că motivul crimei a fost proasta lui situație materiala, sărăcia și neputința de a ieși din impas, dorința sa-și consolideze primii pași în viața, speranța că va izbuti să-și facă o carieră cu ajutorul ă cel puțin trei mii de ruble, pe care credea ca le va găsi la victima lui. Se hotărîse să ucida fiindcă este ușuratic și laș, și pe deasupra înrăit de lipsuri și insuccese. La întrebarea ce anume l-a făcut să se predea, a răspuns deschis că se caia sincer. Toate acestea erau prea brutale, prea de-ă dreptul spuse...
Totuși sentință ă fost mai blînda decât s-ar fi putut bănui, judecind după gravitatea faptului, fiindcă criminalul nu numai că refuza să se apere, dar parcă dorea cu tot dinadinsul să se învi-nuiască tot mai rău. S-a ținut seama de toate împrejurările ciudate și speciale ale cazului. Starea bolnăvicioasa și mizeria criminalului înainte de săvîrșirea crimei erau absolut neîndoielnice. Faptul că el nu s-a folosit de roadele jafului a fost trecut parte pe seama remușcărilor, parte pe seama stării nu tocmai perfecte a facultăților mintale, în momentul crimei. Faptul ca o ucisese din întîmplare pe Lizaveta servea chiar în sprijinul acestei presupuneri: omul comite două asasinate și, în același timp, uita ușa deschisă! în sfîrșit, faptul că s-a predat singur, tocmai atunci când justiția fusese indusa în eroare prin falsa mărturie a unui fanatic cu mintea rătăcită de spaimă (Nikolai) și când împotriva adevăratului criminal nu numai că nu existau indicii precise, dar nici măcar bănuieli (Porfiri Petrovici s-a ținut de cuvînt pe deplin), au contribuit de asemenea la ușurarea sorții învinuitului.
Cu totul pe neașteptate au fost descoperite și alte fapte, care de asemenea au pledat în favoarea inculpatului. Astfel, fostul student Razumihin a dezgropat, nu se știe cum, și a reușit sa aducă toate dovezile că criminalul Raskolnikov, pe vremea studenției, a ajutat din puținii bani pe care-i avea pe un fost coleg de facultate, sărac și bolnav de tuberculoza, pe care aproape că l-a întreținut o jumătate de an. Iar după moartea acestuia, a îngrijit de tatăl bătrîn și bolnav al colegului său mort (care, muncind aproape de la vîrsta de treisprezece ani, fusese singurul sprijin al acestui nefericit părinte), l-ă internat într-un spital și când a murit l-a înmormîntat. Toate aceste informații au avut o influența binefăcătoare asupra destinului său. Fosta lui gazda, văduva Zarnițîna, mama logodnicei sale moarte, a declarat că încă pe vremea când stăteau în casa de la Cinci Colțuri, noaptea, a luat foc casa și Raskolnikov, punîndu-și viața în primejdie, a salvat dintr-un apartament în flacări doi copilași; cu acest prilej s-a ales cu arsuri destul de grave. Acest fapt a fost cercetat cu de-amănuntul și confirmat de numeroși martori. Pe scurt, ținîndu-se seama de faptul că criminalul s-a predat singur și de alte circumstanțe atenuante, procesul s-a încheiat cu o condamnare la opt ani munca silnica cu deportare.
Încă de la începutul procesului, mama lui Raskolnikov a căzut la pat. Dunia și Razumihin găsiră mijlocul s-o scoată din Petersburg pe tot timpul cât a ținut procesul. Razumihin a ales un orășel în apropiere de Petersburg, cu legătură de cale ferata, ca să poată urmări îndeaproape toate fazele procesului și, în același timp, să se vada cât mai des cu Avdotia Romanovna. Boala Pulheriei Aleksandrovna era o ciudată boala de nervi, însoțită de alienare mintala, cel puțin parțiala, daca nu totala. întorcându-se de la ultima ei întîlnire cu fratele sau, Dunia o găsise bolnavă, cu febră măre și delirând. In aceeași seară, ea se înțelese cu Razumihin ce să-i răspunda mamei când va întreba de fiul ei și chiar născoci împreună cu el o întreagă poveste despre plecarea lui Raskolnikov departe, la granița Rusiei, unde era trimis într-o misiune particulara, care îi va aduce, în sfîrșit, bani și renume. Ceea ce i-a mirat, însă, eră că Pulheria Aleksandrovna nu le-a pus nici o întrebare și nu i-a descusut în această privință nici atunci, nici măi tîrziu. Dimpotrivă, născocise eă însăși o întreaga poveste cu plecarea neașteptată a fiului ei; cu lacrimi în ochi, eă povestise că venise să-și ia rămas bun de la dînsă; totodată, făcea aluzie ca numai ea știe multe lucruri tainice, de mare importanță: spunea că Rodea ăre mulți dușmani, foarte puternici, așa ca este nevoit chiar să se ascunda. în ceea ce privește cariera lui viitoare, o vedea sigură și strălucită, în clipa când vor trece unele împrejurări neprielnice; îl încredința pe Razumihin ca fiul ei va ajunge odată un măre om de stat, fapt care se vede din articolul ce dovedește cu prisosință extraordinarul lui talent literar. Recitea întruna acest articol, uneori chiar cu glas tare; mai-mai că dormea cu revista în pat și totuși nu întreba unde se afla Rodea, deși faptul că ceilalți evitau să vorbească despre acest lucru ar fi trebuit să-i trezească bănuielile. Pînă la urma, aceasta tăcere ciudată a Pulheriei Aleksandrovna începu chiar sa-i sperie. De pilda, ea nu se plîngea niciodată că nu primește scrisori de la el. cu toate ca pe vremuri, în orășelul lor, trăise numai cu speranța și în veșnica așteptare de a primi cât mai iute vești de la iubitul ei Rodea. Acest lucru era atât de inexplicabil, încât Dunia se îngrijora; uneori se gîndeă că mama ei presimte că s-a întîmplat ceva îngrozitor fiului ei și se teme să întrebe, ca sa nu afle ceva și mai îngrozitor. în orice caz, Dunia vedea limpede ca Pulheria Aleksandrovna nu mai este în toate mințile.
Totuși, de doua ori, ea singură a adus vorba despre el într-așa fel, încât n-a fost cu putința să-i răspunda fără să pomenească unde se afla Rodea; iar după răspunsurile primite, care nu puteau fi decât încurcate și șovăielnice, ea s-a întristat grozav, a rămas posomorita, tăcută, și această stare a ținut mult timp. Dunia își dadu seama, în sfîrșit, că minciunile și născocirile nu prindeau și că era mai bine să treacă cu totul sub tăcere anumite puncte; dar își dadeă seama din ce în ce mai limpede, și acum era chiar sigură, că biata mamă bănuiește ceva groaznic. între altele, Dunia își aduse aminte de vorbele fratelui ei, care-i spusese că mamă-sa auzise unele lucruri spuse de ea prin somn în noaptea care a urmat după scena cu Svidrigailov; ce-o fi prins ea din vorbele fiicei sale, scăpate în delir? De multe ori, după câteva zile sau chiar săptămîni de tăcere ursuza, posomorita și lacrimi mute, bolnava se însuflețea, cuprinsa de-o exaltare nervoasa, și începea deodată să vorbească cu glas tare, aproape fără întrerupere, despre fiul ei, despre speranțele ei, despre viitor... Fanteziile ei erau foarte ciudate. Cei din jur n-o contraziceau, îi cântau în strună (uneori ea singura vedea poate clar că i se cântă în strună numai pentru a o mîngîia) și totuși nu contenea să vorbească...
Cinci luni după ce criminalul și-a mărturisit vina, s-a dat sentință. Razumihin îl vizita la închisoare de câte ori era permis. Sonia, de asemenea. Apoi a sosit clipa despărțirii; Dunia îi jura fratelui ei că aceasta despărțire nu va fi lunga; Razumihin făcu același lucru. în mintea tânără și înflacărată ă lui Razumihin încolțise un proiect foarte hotărît: în următorii pătru-cinci ani să cîștige și să pună deoparte ceva bani, și apoi să se mute în Siberia, unde pămîntul era bogat în toate privințele, iar oameni care să muncească și băni erau puțini; se vor stabili în orașul în care va fi Rodea și... vor începe împreuna o viață nouă. Luîndu-și rămas bun, toți au plîns. în ultimele zile, Raskolnikov a fost foarte îngîndurat, întreba mereu de mama lui și era foarte îngrijorat din pricina ei. Era cu gîndul numai la ea, plin de durere, si acest lucru o neliniștea pe Duniă. Aflînd amănunte despre starea mamei sale, Raskolnikov se posomori adînc. Cu Sonia era foarte tăcut. Cu ajutorul banilor pe care îi lasase Svidrigailov, Sonia își făcuse de mult pregătirile că să urmeze lotul de arestați cu care urma să plece Raskolnikov. Nici unul dintre ei nu pomenea niciodată despre acest lucru, dar amîndoi știau că ăsa va fi. în ultima zi, când își luă rămas bun de la ai lui, Raskolnikov zîmbi ciudat la încredințările înflacărate ăle surorii lui si ăle lui Razumihin cu privire la viitorul lor fericit, după ce el își vă fi ispășit pedeapsa, căci presimțea că boala mamei lui o va duce în scurt timp în mormînt. în sfîrșit, ăvu loc plecarea lui și a Soniei.
Două luni măi tîrziu, Duniă s-a măritat cu Razumihin. A fost o nuntă tristă și discretă. Printre invitați se aflau Porfiri Petrovici și Zosimov. în ultimul timp, totul vădea în Razumihin un om care a luat o hotărîre energică. Duniă credea orbește că el își va aduce la îndeplinire toate planurile și nici nu se putea să nu creăda; omul acesta dovedea o voința de fier; s-a reînscris la facultate ca să isprăvească studiile; amîndoi își făceau planuri de viitor; erau hotărîți că peste cinci ani să se mute în Siberia; pînă atunci își puneau toătă nădejdea în Sonia...
Pulheria Aleksandrovnă binecuvîntă cu bucurie căsătoriă fiicei ei cu Razumihin; dar după nuntă rămase parca și mai trista, si mai îngrijorata. Că să-i facă placere, Razumihin îi vorbi, între altele, despre purtarea frumoasă a lui Raskolnikov față de acel student si de tatăl bătrîn al acestuia, despre faptul că Rodea a salvat acum un an doi copilași dintr-un incendiu, și apoi a zăcut în pat din pricina arsurilor. Aceste povestiri o aduseră pe Pulheria Aleksăndrovnă, și așa bolnavă de nervi, într-o stare de exaltare. Nu mai vorbea decât despre aceste fapte ale lui Rodea, le împărtășea și oamenilor de pe străda (deși Duniă o însoțea totdeauna). în vehiculele de transport, în magazine, daca punea mina pe un ascultător, aducea vorba despre fiul ei, despre articolul lui, povestea cum l-a ajutat pe un student și s-a ales cu arsuri grave în timpul unui incendiu etc, etc. Dunecika nu știa cum s-o oprească. Aceăsță stare de exaltare, în afara că o obosea pe bolnavă, era primejdioasă și fiindcă s-ar fi putut întîmpla ca cineva să-și aducă aminte de numele lui Raskolnikov din procesul penal și să înceăpă să vorbească despre el, ceea ce ar fi putut dezlanțui o catastrofă. Pulheria Aleksandrovnă afla adresa mamei celor doi copilași salvați de la incendiu și voi neapărat să-i fac a o vizită. în cele din urma, neliniștea ei ajunse la culme. Uneori, începea deodată să plîngă, făcea mereu febra si delira. într-o dimineața, spuse hoțărîț că, după socotelile ei, Rodea trebuia să vină în curând, deoarece ea-și amintește că, luîndu-și rămăs bun de la dînsa, i-a spus că trebuia să-l aștepte exact peste noua luni. Se apucă să strîngă în căsă și să se pregătească să-l înțîmpine, i-a îngrijit și așezat odaia pe care i-o destină (propria ei odaie), ă curățat mobila, a spălat, a pus la ferestre perdele noi etc. Dunia era alarmată, dar nu spunea nimic, și chiar o ajuta să pregătească odaia fratelui ei. După o zi agitată, plină de închipuirile cele măi fanteziste, de visuri de fericire și de lacrimi, noaptea i-a fost rău tare, cu febră si delir, și dimineața s-a declarat congestia cerebrala. Peste două săpțămîni, Pulheria Aleksandrovnă s-a prăpădiț. în delir îi scăpău unele cuvinte, din care se putea deduce că bănuia mult mai mult despre soarta groaznică a fiului ei decât s-ar fi putut crede.
Raskolnikov nu știu multă vreme despre moartea mamei lui, deși era în corespondența cu familia chiar de la începutul șederii în Siberia, prin intermediul Soniei; aceasta scria punctual o data pe lună la Petersburg, pe adresa lui Razumihin, și primea tot atât de punctual răspuns la scrisorile ei. La început, epistolele Soniei îi păreau Duniei și lui Razumihin cam seci și nesatisfăcătoăre; dar mai țîrziu ajunseră la concluzia ca mai bine nici nu se putea scrie, fiindcă, la urma urmei, găseau în ele datele cele mai complete și exacte ăle existenței sărmanului lor frate. Scrisorile Soniei erau pline de lucrurile cele mai obișnuite, de descrierile cele mai simple și precise ale vieții de ocnaș a lui Raskolnikov. Nu vorbea niciodată despre speranțele ei, nu încerca să ghicească ce va fi în viitor, nu descria propriile ei sentimente. în loc să încerce să lamurească starea lui sufletească și, în general, viață lui launtrică, ea se marginea numai la fapte, adică le comunică vorbele lui, știri amănunțite despre starea sănătății, ce dorințe și-a exprimat când a fost să-l vada, ce a rugat-o, ce a întrebat, ce însărcinări i-a dat etc. Toate acestea erau relatate foarte amănunțit. Și astfel chipul nefericitului frate se desprindea de la sine, se contura clar și precis; nu putea fi vorba de nici o greșeala, fiindcă nu erau decât fapte directe, simple.
Dar din toate aceste știri, Dunia și soțul ei nu puteau desprinde decât prea puține lucruri îmbucurătoare, măi ales la început. Sonia scria că Răskolnikov este veșnic posomorit, puțin vorbăreț, că știrile pe Căre i le comunică, de câte ori primește o scrisoare, aproape nu-l interesează; că uneori întreabă de mama lui; și că atunci când ea, simțind că el bănuiește adevărul, i-a spus, în sfîrșit, tot, spre marea ei mirare, știrea morții mamei lui nu i-a făcut o impresie prea puternică, cel puțin așa i s-a părut după înfățișarea lui. între altele, ea scria că, deși el s-a zăvorit în sine însuși și pare străin de tot ce-l înconjoară, a acceptat noua lui viață, deschis și cu simplitate; că înțelege perfect situația, nu așteaptă în viitorul apropiat nimic mai bun, nu nutrește nici o speranță deșartă (ceea ce ar fi atât de ușor de înțeles în situația lui), că nu-l miră nimic în ambianța aceea atât de nouă și ătît de puțin asemănătoare cu ceă de altădată. Scria că e sănătos. Se duce la lucru, nu se ferește de muncă, dar nici nu arată mare rîvnă. Este absolut nepăsător față de mîncarea ce i se da, dar că aceasta mîncare, în afară de duminici și zilele de sărbătoare, este ătît de proastă, încât, în cele din urmă, a primit cu placere de la eă, Soniă, ceva bani ca să bea zilnic ceai; cât despre toate celelalte, a rugat-o să nu-i ducă grija, fiindcă a asigurat-o că nu-i place să se ocupe cineva de el. Măi tîrziu, Sonia a comunicat ca n-a văzut niciodată camera comună pe care o împarte cu ceilalți deținuți și, în general, interiorul închisorii, dar ca deduce ca acolo trebuie să fie mare înghesuiala, urît și nesănătos; că Rodea doarme pe priciul comun, așternut cu o pătură de pîsla, și că altceva nu vrea să-și procure. Că duce o viață simpla și sărăcăcioasa, nu din principiu sau după un plan conceput de măi înainte, ci pur și simplu din nepăsare și lipsă de grijă pentru soarta lui. Sonia mărturisea sincer că, mai ales la început, vizitele ei nu numai că nu-i făceau deloc placere, dar chiar îl iritau, că aproape nu vorbea cu eă și uneori se purta grosolan; pînă la urmă, însă s-a obișnuit cu aceste vizite, care au ajuns să-i fie aproape necesare, așa că s-a simțit foarte trist când ea s-a îmbolnăvit și n-a putut să vină să-l vada câteva zile. în zilele de sărbătoare se văd la poarta închisorii său la corpul de garda, unde el este adus pentru câteva minute; în cursul săptămînii se ducea să-l vada la locul de muncă, unde ea putea să intre, fie prin ateliere sau în fabricile de cărămizi, fie în șurile de pe mălul Irtîșului. Despre ea, Sonia scria că a reușit să facă unele cunoștințe și chiar să găsească protecție; că face croitorie și, cum în oraș nu există aproape nici o croitoreasă, e apreciată în multe case; numai despre faptul că, datorită ei, și Răskolnikov a început să fie protejat de superiorii lui, care-i ușurează munca și altele, Soniă n-a scris nimic. Apoi a sosit știrea (Dunia observase o oarecare neliniște și îngrijorare în ultimele ei scrisori) că Răskolnikov se ține departe de toți ceilalți, că ocnașii nu l-au îndrăgit; că tace zile întregi și este din ce în ce măi palid. Apoi, în ultima scrisoare, Sonia le scrise că el s-ă îmbolnăvit destul de grav și Zace în spital, în salonul pentru deținuți...



Capitolul II


Era bolnav de multă vreme; dar nu grozăviile vieții de ocnaș, nu munca, nu hrana, nu capul ras, nu hainele vărgăte îl frînsesera, nu! Ce-i păsa lui de toate aceste chinuri și suferințe? Dimpotrivă, era mulțumit să muncească; prin oboseala fizică cîștiga cel puțin câteva ore de somn liniștit. Și ce însemna pentru el zeama lungă cu gîndaci care i se dadeă drept mîncăre? în viața lui de student, adeseori n-avusese nici atât. Hainele lui erau călduroase și potrivite cu felul de viață. Cătușele nu le simțea. Să se rușineze de capul lui ras,de haina lui vărgată? Dar în fața cui? în fața Soniei? Sonia se temea de el, cum ar fi putut să-i fie rușine de ea?
Atunci ce era? Totuși îi era rușine pînă și de Sonia, pe care o chinuia din pricina asta, purtîndu-se cu ea disprețuitor și brutal. Dar nu-i era rușine nici de capul lui ras, nici de cătușe; mîndria lui fusese crunt rănita și el din asta se îmbolnăvise. O, cât de fericit s-ar fi simțit daca s-ar fi putut învinui singur! Atunci ar fi îndurat tot, pînă și rușinea și ocara. Dar oricât de aspru se judeca, cugetul lui înrăit nu găsea în trecutul lui nici o vina deosebita, nu-și imputa decât ca a dat greș, ceea ce i se poate întîmpla oricui. Ii era rușine să se vada pe el, Raskolnikov, pierdut prostește, fară leac, fără nădejde, fără rost, învins de destinul orb, și că trebuia să se supună, să se încline în fața „absurdității" acestei sentințe, daca voia să-și recapete cât de cât liniștea.
O neliniște făra scop și fără rost în prezent, o necontenită jertfire de sine, stearpa, fară folos în viitor - iată ce-i rezerva viața. Ce mîngîiere poate fi că peste opt ani nu va avea decât treizeci și doi de ani și că la vîrsta asta se poate reîncepe o viața noua? Pentru ce să trăiască? Ce să apere? La ce să năzuiască? Să trăiască numai ca să trăiască? Dar de totdeauna a fost gata să-și dea viața pentru o idee, pentru o speranța, chiar și pentru o iluzie. Niciodată nu i-a fost de ajuns numai să trăiască; întotdeauna a dorit mai mult. Poate că numai datorita puterii pe care o aveau dorințele lui se socotise cândva un om căruia îi este permis mai mult decât altora.
Măcar să-i fi trimis soarta remușcarea, o remușcare arzătoare, care zdrobește inima, care alunga somnul, o remușcare ale cărei chinuri cumplite te fac sa vrei sa te spînzuri ori să te îneci! O, cât de fericit ăr fi fost atunci! Suferința și lacrimile - sunt și ele viața. Dar el nu simțea nici o remușcare pentru crima săvîrșită.
Cel puțin ar fi putut să fie furios pe prostia Iui, așa cum fusese altădată pe faptele stupide și odioase care l-au dus la închisoare. Dar acum, la ocna, în libertate, a cântărit și și-a judecat faptele de odinioară, și nu le-ă mai găsit ătît de stupide și de odioase cum îi păruseră atunci.
„În ce, în ce a fost ideea mea mai proasta decât alte idei și teorii care mișuna și se ciocnesc între ele pe lume, de când exista acest pămînt? se întreba el. Ajunge să privești acest lucru dintr-un punct de vedere independent, larg, dezbărat de prejudecățile actuale și atunci, firește, ideeă mea n-are sa mai para atât de... ciudata. O, voi cei deștepți, așă-numiți oameni emancipați, voi cugetători de cinci parale, de ce va opriți la mijlocul drumului!"
„De ce oare fapta mea le pare atât de urîtă? se întrebă el. Fiindcă este o fărădelege? Dar ce înseamnă fărădelege? Cugetul meu este liniștit. Firește, am săvîrșit o crima penala; firește, am trecut peste litera legii și am vărsat sînge; bine, fie și ășă, n-ăveți decât să-mi tăiați capul... și gata! în cazul acesta, firește, mulți dintre binefăcătorii omenirii, care n-au moștenit puterea, ci au pus singuri mână pe ea, ar fi trebuit să fie executați de la primul pas. Dar oamenii aceia au mers pînă la capăt și de aceea ei au dreptate, iar eu n-am fost în stare și, prin urmare, n-am avut dreptul să-mi permit să fac acest pas".
Era singurul punct în care-și recunoștea vina: în faptul că ă fost slab și s-a predat singur.
Suferea și la gîndul: de ce nu s-a omorît atunci? De ce, în loc să se arunce în rîu, a preferat să se predea? Oare ătît de puternică este dorința de a trai și e atât de greu s-o învingi? Dar Svidrigailov, care se temea de moarte, a învins-o totuși...
Se chinuia, punîndu-și mereu acesta întrebare, și nu putea să înțeleagă că, daca nu se aruncase atunci în rîu, e că poate presimțise că în sufletul și în convingerile lui este o adîncă eroare. Nu înțelegea că în această presimțire poate încolțea o nouă concepție de viața, începutul unei renașteri, semnul învierii lui.
Admitea mai curând că se supusese forței brutale a instinctului, fiind prea slab și nemernic pentru ca să i se poată împotrivi. Se uita la tovarășii lui de ocnă și se minuna: cât de mult iubeau viata, cât o prețuiau! I se părea că tocmai la închisoare viața e mai iubita, mai prețuita, mai scumpa decât în libertate. Ce chinuri cumplite, câtă suferință n-au îndurat unii dintre ei, de pilda, vagabonzii! Sa fi avut ătîta preț pentru ei o rază de soare, pădurea neumblata, un șipoțel cu apă rece într-un desiș necunoscut de nimeni, pe care un vagabond și-l însemnase în minte cu ani în urmă, și pe care visează să-l revada ca pe o ibovnica, pe care-l vede în somn înconjurat de iarba verde, cu o păsărică ciripind într-un tufiș? Privind din ce în ce mai atent, vedea și alte exemple și mai inexplicabile.
În închisoare, în mediul ce-l înconjură, desigur, multe lucruri îi scăpau și, de altmiteri, nici nu voia să vada nimic. Trăia cu ochii în pamînt; găsea nesuferit, dezgustător să privească viața în față. Dar pînă la urmă, multe lucruri, a căror existența nici nu o bănuise pînă atunci, îi treziră mirarea și, fără sa vrea, începu să le observe. Dar ceea ce-l mira mai ales, din ce în ce mai mult, era prăpastia înfiorătoare, de nestrăbătut, Căre-l despărțea de toți Oamenii aceia. Ai fi zis că ei și el nu făceau parte din același neam. Se priveau cu dușmănie și neîncredere. Cunoștea și înțelegea cauzele generale ale acestei dușmănii; dar niciodată înainte n-ar fi admis că aceste cauze erau, într-adevăr, atât de profunde și atât de puternice. în închisoare se aflau deportați poliției polonezi. Aceștia se uitau la toată lumea ca la o gloată incultă, o gloată de robi, și o priveau de sus, cu dispreț; dar Raskolnikov nu putea împărtăși felul lor de a vedea; își dadea seama că acești oameni inculți erau în unele privințe mai deștepți decât polonezii aceia. Se aflau în închisoare și ruși care, de asemenea, disprețuiau poporul - un fost ofițer și doi seminariști; Raskolnikov vedea limpede greșeala lor.
Și, totuși, el nu era iubit, lumea șe ferea de el. Pînă la urma, începură chiar să-l urască - pentru ce? Nu știa. Era disprețuit, batjocorit, și cei mai mari criminali, care erau mult mai vinovați decât el, rîdeau de crima lui.
— Boierule, ziceau unii, de ce ai puș mână pe topor?! Treaba boierească-i asta?
în a doua săptămînă ă postului măre îi veni rândul să se spovedească împreuna cu toți cei din baraca lui. S-a dus la biserica, într-o zi, n-ar fi știut să spună din ce, s-ă iscat o ceartă și toți s-au năpustit asupra lui.
— Necredinciosule! Nu crezi în Dumnezeu! strigau ei. Ar trebui să te ucidem.
Niciodată nu vorbise cu ei despre Dumnezeu și despre credință, și totuși ei voiau să-l omoare ca pe un ateu; tăcu și nu le răspunse nimic. Un ocnaș se repezi la el, turbat de furie; Raskolnikov îl așteptă liniștit, tăcut, fără să se clintească, fără să-i tresară un mușchi pe obraz. Gardianul se arunca la timp între ei - o clipa să fi întîrziăt, ar fi curs sînge.
O altă întrebare îi părea, de asemenea, de nerezolvat: de ce o îndrăgiseră cu toții pe Soniă? Eă nu încerca să se deă bine pe lîngă ei; o întîlneau rar, doar când și când, la locul de muncă, când venea să-l vada o clipă. Și cu toate acestea o cunoșteau toți, cunoșteau și făptui că ea l-a urmat pe el, știau cum trăiește, unde stă. Sonia nu le dadea bani, nu le făcea nici un serviciu deosebit. Numai o singura dată, de Crăciun, ă adus în dar, pentru toți — placinte și colaci. Dar, încetul cu încetul, între ei și Soniă s-au stabilit relații mai strînse; ea scria familiilor lor și expedia scrisorile. Rudele lor, venind în oraș, îi lasau — după indicația lor - obiecte și chiar bani. Soțiile și ibovnicele o cunoșteau și se duceau la ea. Când Sonia venea să-l vada la locul lui de munca sau întîlnea grupul de deținuți care se ducea la lucru, toți își scoteau șepcile, toți o salutau: „Măicuța Sofia Semionovna, măieuța noastră buna", spuneau acești ocnași brutali, înfierați, acestei ființe firave și micuțe. Eă le zîmbeă. Le era drag pînă și mersul ei, își întorceau capul ca s-o privească din urma, să vada cum merge, și o laudau; o laudau pînă și pentru faptul că este ătît de mică; aproape nu știau pentru ce s-o mai laude. Se duceau la ea după sfaturi și leacuri când erau bolnavi.
Raskolnikov zăcu în spital pînă la sfîrșitul postului și săptămână luminata. Aproape întremat, își aminti de visurile lui pe când zăcuse cu febră măre și în delir. I se părea mereu că lumea întreagă este osîndită să căda victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită și nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toți, în ăfară de cîțiva aleși. Apăruseră niște trichine noi, niște vietăți microscopice, care pătrundeau în corpul omului.
Acestea erau, de fapt, niște spirite înzestrate cu rațiune și voință. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau și-și pierdeau mințile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenți și atât de siguri de adevărul lor ca cei atinși de boala. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducții științifice, convingeri morale și credințe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, orașe întregi, popoare întregi se molipseau și cădeau prada nebuniei. Toți erau agitați și nu se înțelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaște adevărul și șe chinuia, uitîndu-se la ceilalți, se bătea cu pumnul în piept, plîngea și-și frîngea mîinile. Oamnii nu mai știau să judece ce este bine și ce este rău. Nu știau pe cine șă condamne și pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurda. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rândurile se desfăceau, ostașii se năpusteau unii împotriva celorlalți, se împungeau, se tăiau, se sfîrtecau și se mîncau între ei. în orașe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemați toți, dar cine chema și pentru ce chema nu știa nimeni, și toți erau alarmați. Oamenii părăsiseră meșteșugurile cele mai obișnuite, fiindcă fiecare își propunea ideile, reformele și nu puteau să cada la o înțelegere între ei; agricultura era părăsită. Ici-colo, oamenii se adunau grămada, se învoiau să întreprinda o acțiune comună, jurau să nu se mai despartă, dar o clipă după aceea își uitau făgăduielile și începeau imediat cu totul altceva decât ceea ce propuseră, șe învinuiau reciproc, șe băteau, șe omorau. Casele luau foc, începuse și foametea. Toți și toate se prăpădeau. Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decât cîțiva oameni curați la suflet, oameni aleși, destinați să dea naștere unei noi omeniri, șă reînnoiască viața, să purifice pămîntul; dar nimeni nu-i lua în seamă nicăieri pe acești oameni, nimeni nu le auzea vorba și glasul.
Ce-l chinuia pe Raskolnikov era că visul acesta absurd lasase în mintea lui urme adînci, care stăruiau, și că nu șe putea scutura de spaimele acestui coșmar apăsător. Săptămână Paștilor trecuse; zilele erau căduroase, senine, zile de primăvară; în salonul deținuților ferestrele erau deschise (ferestrele cu gratii, sub care se plimba santinela), în tot timpul bolii lui, Sonia nu putuse să-l viziteze în salon decât de două ori; de fiecare dată trebui sa scoată o autorizație speciala, ceea ce era foarte greu de obținut. Dar ea venea mereu în curtea spitalului, sub fereastra, mai ales pe înserate, uneori numai ca să stea câteva clipe în ograda și măcar de departe șă șe uite la fereastra salonului. într-o după-amiază, Raskolnikov, aproape cu totul însănătoșit, adormi; când șe trezi, șe apropie întîmplator de fereastră și, deodată, o zări pe Sonia lîngă poarta spitalului; stătea pe loc și parca aștepta ceva. Văzînd-o, Raskolnikov simți o săgeată în inimă; tresari și se depărta cât măi iute. A doua zi, Sonia nu veni, a treia zi de asemenea: Raskolnikov își dadu seama că o așteaptă cu îngrijorare. în sfîrșit, ieși din spital și se întoarse la baracă, unde afla de la ceilalți deținuți ca Sofia Semionovna este bolnavă la pat și nu iese din casa.
Foarte îngrijorat, Raskolnikov trimise pe cineva sa întrebe cum îi merge. Afla repede că boala nu este grava. Sonia, la rândul ei, văzîndu-l îngrijorat și că îi este dor de ea, îi trimise un bilețel scris cu creionul, în care îi spunea că se simte mai bine, că nu e vorba decât de o simpla răceala, foarte ușoară, și că ăre să vină cât de cu-rând, să-l vada la lucru. Citind biletul, inima îi bătu puternic și dureros.
Era iarăși o zi calda și senină. Dimineața devreme, pe la șase, porni la lucru pe malul rîului, unde fusese instalat într-o șura un cuptor de arș alabastrul pe care deținuții îl pișau. Fură trimiși șă lucreze acolo numai trei condamnați. Unul dintre ei îl luă pe soldatul de escortă și plecă la fortăreață după niște scule; altul începu să spargă lemne și să le pună pe foc. Raskolnikov ieși din șura pe malul apei, se așeză pe butucii stivuiți lîngă șură și începu șă privească rîul lat și pustiu. De pe malul înalt se deschidea o priveliște întinsa. De foarte departe, de dincolo de rîu, veneau slabe sunete de cântec. Acolo, în stepa fără margini, scăldată în soare, ca niște puncte negre, abia se zăreau iurtele nomazilor. Acolo era libertate, acolo trăiau alți oameni, care nu semănau deloc cu cei de pe malul acesta, acolo parca însuși timpul se oprise în loc, de pe vremea lui Avraam și a turmelor lui. Raskolnikov ședea neclintit, cu ochii ațintiți la priveliștea din zare; gîndurile se topeau încet într-o visare, într-o contemplare; nu se mai gîndea la nimic, dar un dor nelamurit îl neliniștea și-i ăpăsa pieptul.
Deodată, Sonia răsări în fața lui. Se apropie încet și se așeza lîngă el. Era încă foarte devreme, se mai simțea frigul dimineții. Sonia purta vechiul ei paltonaș sărăcăcios și șăluțul verde. Se vedea după obrazul ei slabuț, palid și tras, că abia se ridicase din pat după boala. Ea îi zîmbi cu dragoste și bucurie și, ca de obicei, îi întinse cu sfiala mână.
Îi întindea totdeauna cu sfiala mînă, și uneori nu i-o întindea defel, ca și cum s-ar fi temut sa nu i-o respingă. El părea că-i strînge mână totdeauna cu dezgust, o întîmpina cu ciuda și uneori tăcea îndarătnic tot timpul vizitei. Pe Sonia o cuprindea teama și pleca, copleșita de durere. Dar acum mîinile lor rămaseră strîns unite; el îi aruncă în treacăt o privire, nu rosti nici o vorba și-și lasă ochii în pămînt. Erau singuri, nu-i vedea nimeni. Soldatul de escortă se întorsese într-ăltă parte.
Deodată, n-ăr fi știut cum s-ă întîmplat, dar parcă o putere nevăzută l-a aruncat la picioarele ei. Plîngea și îi îmbrățișa genunchii, în prima clipă ea se sperie grozav, față ei păli ca de moarte. Sări în sus și-l privi, tremurând. Dar aproape numaidecât înțelese tot. în ochii ei se aprinse o fericire fără margini, înțelese că nu mai era nici o îndoiala că el o iubea, o iubea nemăsurat: că, în sfîrșit, sosise clipă...
Voiau să vorbească și nu puteau, Le erau ochii plini de lacrimi. Amîndoi erau palizi și slabi; dar pe chipurile acestea bolnăvicioase și palide străluceau zorile unor preschimbări depline, ale învierii și renașterii lor la o viață noua. îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viață pentru inimă celuilalt.
Hotărîră să aștepte și să rabde. Măi rămîneău șapte ani și pînă atunci - câtă suferință cumplită, câtă fericire nemărginita! Dar el înviase și știa acest lucru, îl simțea cu întreaga lui ființă renăscuta la viață, iăr ea — ea nu trăia decât prin el!
În seară aceleiași zile, după ce fură încuiate porțile barăcilor, Raskolnikov sta întins pe patul comun și se gîndea la eă. în ziua aceea îi părea că toți ocnașii, foștii lui dușmani, îl priveau altfel, încercase să intre în vorbă cu ei și ei îi răspunseseră prietenoși. își aminti toate acestea, dar nu se mira, ășă trebuia sa fie; oare nu trebuiau acum să se schimbe toate?
Se gîndea la eă. își aminti cât o chinuise, cât îi sfîșiase inima; vedea în închipuire obrăjorul ei palid, slabuț; dar aceste amintiri aproape nu-l mai făceau sa sufere; știa că va răscumpăra toate suferințele ei cu dragostea lui nemăsurata.
Și apoi, ce însemnau toate acestea, toate suferințele din trecut? în bucuria primelor clipe de renaștere la viață, totul, chiar crima lui, condamnarea și deportarea în Siberia îi păreau acum ceva exterior, străin de el; aproape se îndoia că toate acestea i se întîmplaseră în ădevăr lui. De altfel, în seara aceea nu izbutea să se gîndeăscă măi ădînc, să se concentreze asupra unui singur lucru; nu era în stare să raționeze; simțea, și nimic mai mult. Viața înlocuise judecata; în conștiința lui se născuse ceva nou.
Sub pernă lui se găsea Evanghelia. O luă fară gînd. Cartea era a ei, aceeași din care îi citise cândva despre învierea lui Lazăr. La început, crezuse că Sonia are să-l bată la cap cu religia, are să aducă mereu vorba despre Evanghelie și să-l cicălească sa ia cărti sfinte. Dar, spre marea lui mirare, eă nu-i vorbise niciodată despre toate acestea și nici măcăr nu-i propusese să-i aducă Evanghelia. I-o ceruse el singur, cu puțin înainte de a se îmbolnăvi, și eă i-o adusese fără o vorbă. Dar nici n-o deschisese de atunci.
N-o deschise nici acum, dar un gînd îi trecu prin minte, ca un fulger: „Oare poate, acum, credința ei să nu fie și credința mea? Sentimentele, năzuințele ei, cel puțin..."
Sonia se simți și ea toată ziuă agitată, iar noaptea se îmbolnăvi din nou. Dar era atât de fericita că aproape se temea de fericirea ei! Șapte ani, numai șapte ani! La începutul fericirii lor, erau gata să ia amîndoi acești șapte ani drept șapte zile: Raskolnikov nu știa că viața noua nu se capătă de pomana, că trebuie răscumpărata cu preț mare, platită cu îndelung eroism...
Dar aici începe o alta poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renașterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimțite dintr-o lume într-alta, într-o realitate noua, necunoscută de el pînă atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri - cea scrisa aici s-a sfîrșit.