(...)

Pe drumul de fier, trenurile trec toată noaptea, cu un cotropitor vaier metalic. Târâte prin defileu, zeci de vagoane scrâșnesc amarnic, sau își strâng frânele și își ciocnesc tampoanele, zornăind din întreaga lor fierărie, contrariată. Acum, mai ales, păduri, văi și prăpăstii vuiesc îndelung.
Când trenurile curg la vale, locomotiva se repede ca și cum ar urmări o pradă. Mai are doar puțin și, simțind-o aproape, zvâcnește mereu înainte, să o prindă, în sfârșit. Dar prada scapă de fiecare dată, iar goana continuă cu furie, lăsând în urmă ecoul unei vânători de dinozaur.
Când trenurile urcă la deal, locomotiva gâfâie de parcă ar fi gata să-și dea ultima suflare: vânătoarea s-a terminat rău. Rănită de moarte, dihania de oțel se întoarce spre bârlogul ei, asemeni marilor pachiderme spre neștiutele lor cimitire, în timp ce toate ecourile gem, plâng, se vaietă și se pregătesc să moară, odată cu ea.
În clipa în care, vlăguită, ajunge sus, în țintirimul speței sale, o liniște deplină învăluie munții, și ei umplu din nou noaptea cu enigmatica lor prezență. Uneori, întunericul e atât de profund, încât siluetele mai mult li se ghicesc, datorită stelelor care, pojar la zenit, dispar de jur împrejurul orizontului. Constelații vestite au fost mâncate de cele mai înalte creste, iar din măreția lor n-au mai rămas decât cioburi, ca dintr-o oglindă spartă. Până și Steaua Polară, neînșelătoarea călăuză, fără de care punctele cardinale se învălmășesc și se pierd în haos, a dispărut: dintre tăcuții uriași, unul și-a ridicat umărul ceva mai sus, și a șters-o de pe cer.

(...)